Arthur Rimbaud

Pe povârnişul dealului îngerii îşi răsucesc veşmintele de lână prin ierburile de oţel şi smarald. Pajişti de flăcări sar până-n creştetul dâmbului. În partea stângă, ţărâna de pe creastă e bătătorită de toate omuciderile şi de toate bătăliile, şi toate zgomotele catastrofelor îşi deapănă curba. La dreapta, în spatele crestei, linia răsăriturilor, a înaintărilor. Şi în vreme ce fâşia de sus a tabloului e alcătuită din vuietul rotitor şi săltăreţ al scoicilor de mare şi al nopţilor omeneşti, dulceaţa înflorită a stelelor, a cerului şi a restului lumii coboară în faţa dealului, aidoma unui paner, chiar sub ochii noştri, zămslind prăpastia înmiresmată şi albastră de dedebsubt.

Simtire:

În seri de vară-albastre voi merge pe cărări,
Cu tălpile pişcate de ierburi şi de spice;
Le voi simţi răcoarea, din glezne până-n nări,
Şi-mi voi lăsa-n vânt părul, spre cer să mi-l ridice.

O vorbă nu voi scoate, nu voi gândi nimic,
Dar îmi va creşte-n suflet iubirea nesfârşită;
Voi pribegi-n Natură, ca un ţigan calic,
Şi beat de fericire, ca lângă o iubită.