Un sihastru, care venea în cetate o dată pe an, înaintă şi spuse Profetului:
„Vorbeşte-ne despre Plăcere.”
Şi el răspunse, zicând:
„Plăcerea e un cânt de libertate,
Însă nu-i libertatea,
Ea este înflorirea dorinţelor,
Dar nu-i încă fructul acestora,
Este o adâncime chemând către o înălţime,
Dar nu-i abisul şi nici vârful dorit,
Ea este prizonierul care-şi ia zborul,
Dar încă nu-i spaţiul care să-l învăluie.
Da, într-adevăr, plăcerea este un cânt de libertate.
Şi cu simţire aş dori să vi-l cânt din toată inima. Nu aş voi, însă, nicicum să vă pierdeţi inimile în cântul acesta.
Printre tinerii voştri, unii caută plăcerea ca şi când aceasta ar fi totul şi de aceea sunt judecaţi şi pedepsiţi.
În ceea ce mă priveşte, nu i-aş judeca şi nu i-aş pedepsi, vreau doar să-i văd căutând,
Fiindcă ei vor găsi plăcerea, dar nu numai atât.
Şapte sunt surorile acesteia, iar cea mai mică dintre ele este mai frumoasă decât plăcerea.
Nu aţi auzit oare, povestindu-se de omul care, tot scormonind pământul în căutare de rădăcini, a descoperit o comoară?
Ştiu că unii dintre cei vârstnici îşi amintesc de trecutele lor plăceri cu regret, ca de nişte greşeli făptuite la beţie,
Ci, regretul este numai umbra spiritului, dar nu şi pedepsirea lui.
Aceştia ar trebui să-şi amintească de trecutele plăceri cu mulţumire, ca şi când s-ar bucura de recolta unei veri bogate.
Totuşi, dacă regretul le dă puteri, lăsaţi-i întru acesta.
Mai sunt, apoi, printre voi, unii, nici tineri pentru a căuta, dar nici bătrâni pentru a-şi aminti
Şi în teama de a căuta şi în cea de a-şi aminti, fug de orice plăcere, ca nu cumva astfel să-şi neglijeze sufletul sau să-l jignească.
Or, chiar această îndârjită renunţare este însăşi plăcerea lor,
Astfel că şi ei, asemeni celorlalţi, găsesc o comoară atunci când, cu mâini nerăbdătoare, caută doar rădăcini.
Şi acum spuneţi-mi, rogu-vă, cine-i acel ce poate jigni spiritul?
Privighetoarea cu cântecul jigneşte cumva liniştea nopţii ori licuriciul stelele?
Iar flacăra voastră, ori fumul vostru pot împovăra baterea vântului?
Sau poate credeţi că spiritul e asemeni unui lac liniştit, pe care-l puteţi tulbura cu un toiag?
Adesea, refuzându-vă plăcerea, nu faceţi decât să o adunaţi în tainele firii voastre.
Se ştie, doar, că ceea ce ni se pare uitat aşteaptă ziua de mâine.
Însuşi corpul vostru îşi cunoaşte moştenirea şi adevărata-i nevoie şi nu vrea să fie dezamăgit.
Iar corpul e harpa sufletului vostru,
Şi de voi depinde ca să obţineţi de la ea o muzică dulce ori sunete fără de noimă.
Acum ştiu că vă întrebaţi în inima voastră: „Cum să deosebim ceea ce-i bun în plăcere de ceea ce nu-i?”
Mergeţi pe ogoare şi în grădinile voastre şi învăţaţi ce este plăcerea, privind cum albinele culeg mierea din flori.
Însă aici e, de asemeni, şi plăcerea florilor de a-şi dărui nectarul albinelor,
Fiindcă pentru albine, florile sunt o fântână a vieţii,
Iar pentru flori, albinele sunt solii dragostei.
Şi pentru amândouă, albină şi floare, a da şi a primi plăcerea sunt o datorie şi un extaz.
Oameni din Orphales, fiţi în plăcerile voastre asemeni florilor, asemeni albinelor.”
sâmbătă, 17 aprilie 2010
Dumnezeu ne răspunde cu certitudine, dacă îi cerem cu fervoare să ne vorbească
Foarte multe relatări evidenţiază emoţia copleşitoare şi starea de mister care precede răspunsul divin propriu-zis sau apariţia manifestărilor divine: sentimentul că ceva minunat, extraordinar, miraculos, urmează să se producă. Acest presentiment tainic este totdată misterios şi copleşitor. El apare ca un fel de hiatus sau discontinuitate, într-un fel deja suntem conştienţi de prezenţa atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, care ne îmbrăţişează şi ne susţine cu dragoste, dar simultan începem să intuim faptul că este posibil mult mai mult. Este emoţia covârşitoare a apropierii de marile taine ale Dumnezeirii, emoţia inefabilă a ascultării Cuvântului lui Dumnezeu. Întotdeauna, răspunsul divin primit apoi sau apariţia unei manifestări divine sub o anumită formă – ne relatează cei care au depăşit acest prag – este mult dincolo de imaginaţia lor, mult peste propriile aşteptări.
Astfel, cei care au rostit rugăciunea: „O, multiubitule Tată Ceresc, Tu care eşti atât de tăcut, Te implor cu umilinţă, vorbeşte-mi!”, prin însăşi formularea rugăciunii, nu au cerut un răspuns anume la o anumită întrebare sau problemă cu care se confruntau. De altfel, este chiar recomandat, aşa cum am spus anterior, să lăsăm deoparte preocupările noastre obişnuite, să nu cerem în această fază răspuns la o anumită întrebare, căci Dumnezeu ştie mult mai bine decât noi ce avem nevoie cu adevărat şi care sunt dilemele noastre reale. Cerându-i lui Dumnezeu să ne vorbească pur şi simplu, putem manifesta cu candoare o anumită stare de deschidere şi curiozitate, dorindu-ne cu adevărat să auzim ceea ce vrea Dumnezeu să ne spună şi nu ceea ce ne-ar plăcea nouă să auzim.
Un aspect important relatat de cei care au reuşit să realizeze rugăciunea de 24 de ore este sentimentul infebil de a fi ghidat, fie de propria voce interioară, fie de anumite entităţi angelice, Maestrul spiritual sau însuşi Dumnezeu. Rostirea mecanică a rugăciunii nu este suficientă. De multe ori ne întrebăm, pe parcursul celor 24 de ore, ce anume trebuie să facem, cum să ne rugăm etc. Important este nu să repetăm mecanic rugăciunea, ci să o rostim din tot sufletul, urmărind să fim în acelaşi timp foarte atenţi, orientându-ne atunci lăuntric cu toată fiinţa spre a percepe răspunsul divin. Cu foarte multă seninătate şi deschidere lăuntrică, trebuie să fim conştienţi de faptul că Dumnezeu ascultă rugăciunea noastră şi ne va răspunde la momentul oportun. Încrâncenarea egotică, calculele de orice fel nu ne ajută deloc, ci produc o stare de crispare. Starea de candoare, credinţa de nezdruncinat, drgostea pentru Dumnezeu ne vor ajuta să continuăm rugăciunea.
***
M-am hotărât să mă opresc câteva clipe din a rosti rugăciunea şi să ascult dacă Dumnezeu are ceva să-mi spună. Imediat, inima mea a înflorit sub şuvoiul vorbelor Sale, ca un boboc in care năvăleşte deodată toată seva: “Vreau de mult să-ţi vorbesc doar că tu pierzi vremea calculând încă de câte ori ar mai trebui să rosteşti rugăciunea. Eşti prea rigidă în a stabili un interval de timp în care Eu să vin la tine. Nu vrei să mă auzi decât când tu crezi că a sosit timpul.” (Daniela, 31 ani)
***
La rugăciunea prin care-L imploram pe Dumnezeu să-mi vorbească am aţipit, cu toate că mi se părea că spuneam rugăciunea în continuare. Nu ştiu dacă a durat un minut sau mai mult, dar m-am trezit brusc şi am spus: “Doamne, vorbeşte-mi!” Am auzit atunci foarte clar: “Cu cine să vorbesc dacă tu dormi?” Deşi răspunsul Său era aparent sever, mie mi-a produs o extraordinară bucurie şi o credinţă de nezdruncinat în Dumnezeu.(Ioana, 60 ani)
***
...Încununarea rugăciunilor mele s-a produs la aproximativ 11 ore de când începusem să mă rog. O iubire cosmică mă invadase, ardeam în iubire pentru Tatăl Ceresc şi atunci am avut certitudinea prezenţei lui Dumnezeu în mine, în Scânteia Divină din mine (Sinele Suprem Divin, Atman). Nu-mi mai simţeam trupul, eram toată o flacără ce ardea în iubirea Creatorului, simţeam că mă topesc în atâta iubire. Încetasem să mai rostesc mental rugăciunea, doar o trăiam, contopindu-mă cu Divinul. Am auzit atunci o voce lăuntrică: “Am luat forma sufletului tău” (Daniela, 29 ani)
Un aspect comun tuturor relatărilor este copleşitoarea iubire care însoţeşte răspunsul divin: ne simţim pătrunşi atunci de inefabila iubire divină, suntem copleşiţi de fericire, de recunoştinţă şi iubire pentru Dumnezeu. Şi în plus, comunicarea cu Dumnezeu este însoţită de o certitudine de nezdruncinat, de o stare de autenticitate care ne hrăneşte atunci credinţa în realitatea a ceea ce trăim, a ceea ce auzim. Cum auzim vocea lui Dumnezeu ? Nu există o regulă anume, unii au auzit clar o voce exterioară, alţii o voce interioară , alţii au perceput comunicarea telepatic. Dar în fiecare caz a existat certitudinea faptului că Dumnezeu, cu adevărat, ne-a vorbit. Dacă până atunci mai putem avea dubii sau incertitudini, în momentul respectiv acestea dispar cu desăvârşire. Toţi cei cărora Dumnezeu le-a vorbit au relatat că pentru ei experienţa a fost copleşitoare, autentică, reală, dincolo de orice dubiu. Nu există nici o relatare de genul « mi s-a părut » sau « cred că ».
După primul răspuns, putem continua dialogul tainic, lăuntric, cu Dumnezeu Tatăl, reluând rugăciunea doar mai apoi, când simţim că starea inefabilă de comuniune cu Divinul diminuează. O idee foarte inspirată este să-L întrebăm chiar pe Dumnezeu Tatăl ce să facem în continuare, în decursul celor 24 de ore, cum să continuăm rugăciunea pentru a ne apropia cât mai mult de El. Un aspect sesizat de foarte mulţi yoghini este acela că, în prezenţa copleşitoare a lui Dumnezeu, alte lucruri sau probleme care până atunci ne frământau şi la care am fi vrut să cerem un răspuns sau un sfat de la Dumnezeu însuşi nu ne mai par la fel de importante, sau chiar le uităm cu desăvârşire. În schimb, prezenţa tainică, misterioasă şi copleşitoare a lui Dumnezeu ne inspiră alte întrebări, la care poate nici nu ne gândisem înainte, de exemplu : « cum să fac să Te iubesc mai mult ? » sau « cum să mă apropiu mai mult de Tine ? » sau « spune-mi te rog, ceva despre Tine ». Altfel spus, îmbătaţi de savoarea prezenţei divine, copleşiţi de taine a căror existenţă nici nu o bănuiam înainte, atenţia şi preocuparea noastră se îndreaptă atunci în mod firesc către Dumnezeu şi numai către El. Ne punem întrebări pe care poate că nu ni le-am mai pus niciodată, descoperim cu încântare semnificaţia unor texte sacre care până atunci pentru unii dintre noi erau simple cuvinte. Se manifestă în plus o extraordinară susţinere afectivă, uneori chiar şi vitală şi mentală. Există unii yoghini care au remarcat uneori apariţia oboselii în această fază a comuniunii cu Dumnezeu, de multe ori generată fie de o insuficienţă vitală, fie de un fel de « oboseală » afectivă sau mentală, dar nimeni nu a remarcat apariţia vreunei stări de plicitiseală în prezenţa lui Dumnezeu ! Totul este minunat de nou, plin de sens, bogat în trăiri, idei etc. Fiinţa divină ni se revelează atunci într-un mod fascinant, mai mult sau mai puţin profund, după aspiraţiile şi dorinţa de cunoaştere a fiecăruia. Cu timpul, devenim fascinaţi de întrebări precum : « cum este » şi « ce este » Dumnezeu şi sentimentul este, în general, că Dumnezeu este mult mai mult, întotdeauna mai mult şi altceva, decât putem noi percepe, este întotdeauna dincolo. Sentimentul eternităţii apare de asemenea, trecerea dincolo de timp şi de spaţiu, dincolo de individualitate, de ego. Se manifestă spontan stări de extaz divin (samadhi), de trezire a sufletului, de Revelare a Sinelui etc...
Un alt aspect comun multor relatări este faptul că această comunicare tainică cu Dumnezeu ghidează fiinţa umană în mod firesc către rostirea rugăciunii : « Doamne Dumnezeule, te implor cu umilinţă, dăruieşte-mi graţia ta supremă ! », care ne poate conduce apoi la trăirea extazului reavărsării graţiei divine asupra noastră.
Este foarte important să nu ne oprim din realizarea celor 24 de ore de rugăciune (şi, eventual, comuniune cu Dumnezeu), chiar dacă primim foarte clar un răspuns divin înainte de sfârşitul celor 24 de ore ! Practic, atunci când am început noi i-am promis lui Dumnezeu că ne vom ruga 24 de ore, şi trebuie să ne ţinem această promisiune. De asemenea, dacă în ciuda tuturor eforturilor, aţipim în răstimpul celor 24 de ore, fiind copleşiţi de inerţie şi oboseală, chiar şi atunci trebuie să ducem până la capăt cele 24 de ore, chiar fiind conştienţi că este posibil să nu primim răspuns (în caz că ne întrerupem de tot, va fi foarte greu să reluăm acest demers altă dată).
În ceea ce priveşte oboseala şi somnul, toate relatările coincid: la sfârşitul celor 24 de ore de rugăciune (desigur pentru cei care le-au dus la capăt cu succes), în mod aparent paradoxal, dispare orice urmă de oboseală sau somnolenţă. Astfel, mulţi yoghini relatează că nu mai au deloc nevoie de somn în ziua următoare rugăciunii de 24 de ore, sau că se simt extraordinar de energizaţi şi revigoraţi. Un alt element comun este starea de bucurie – uneori fericire copleşitoare, alteori o stare de triumf spiritual, care se manifestă precum un dar divin pentru cei care reuşesc să ducă la capăt cu succes cele 24 de ore de rugăciune neîntreruptă către Dumnezeu. De asemenea, apare o stare de autotransfigurare şi o viziune transfiguratoare asupra oamenilor, a lumii şi a vieţii, care uneori se menţine zile în şir. De asemenea se manifestă o dorinţă copleşitoare de a relua această rugăciune de 24 de ore, o stare de aspiraţie frenetică şi iubire pentru Dumnezeu.
***
După prima rugăciune de 24 de ore către Dumnezeu Tatăl am rămas cu o stare de certitudine, parcă realitatea acum a căpătat un alt sens pentru mine. Au început să apară şi momente în care “aud” spontan vocea lui Dumnezeu în inimă. Această stare de certitudine îmi dă de multe ori o fericire extraordinar de intensă şi nu mai sunt deloc speriat de ideea că ea (fericirea) ar putea să dispară. Acum ştiu că El (Dumnezeu) este permanent în mine şi că eu sunt îmbrăţişat permanent de El. (Mihai, 31 ani)
***
Am simţit după această experienţă că am început să am o relaţie personală cu Dumnezeu, în care îl iubesc pur şi simplu pe Dumnezeu. Nu ştiu cum să explic această relaţie personală ca să poată fi înţeleasă - este ca şi cum Dumnezeu a devenit pentru mine foarte real, personal, profund şi apropiat. (Eduard, 32 ani)
***
Eram fericită şi mulţumită că am reuşit. Regretam că se sfârşise, deşi trebuie să recunosc că au fost şi momente când mă gândeam că trece timpul greu şi mai e mult până la final. Păstram starea de dilatare şi simţeam că nu mai am loc în casă. Nici somn nu-mi era. Am ieşit şi m-am plimbat o oră, şi afară totul era nespus de frumos. (Gabriela, 34 ani)
***
Starea de luciditate care a urmat după rugăciunea de 24 de ore aproape nu m-a lăsat să dorm în ziua respectivă, la fel şi a doua zi. (Elena, 29 de ani)
„Cine Îl caută pe Dumnezeu şi caută în acelaşi timp şi altceva nu-l găseşte pe Dumnezeu, dar cine îl caută numai pe Dumnezeu, cu adevărat îl găseşte pe Dumnezeu şi nu îl găseşte nicicând doar pe Dumnezeu, căci odată cu Dumnezeu găseşte tot ceea ce Dumnezeu poate să dăruiască. Dacă îl cauţi pe Dumnezeu, şi-l cauţi pentru propriul tău câştig sau pentru propria ta fericire, într-adevăr, nu pe Dumnezeu îl cauţi.” (Meister Eckhart – Predici)
Astfel, cei care au rostit rugăciunea: „O, multiubitule Tată Ceresc, Tu care eşti atât de tăcut, Te implor cu umilinţă, vorbeşte-mi!”, prin însăşi formularea rugăciunii, nu au cerut un răspuns anume la o anumită întrebare sau problemă cu care se confruntau. De altfel, este chiar recomandat, aşa cum am spus anterior, să lăsăm deoparte preocupările noastre obişnuite, să nu cerem în această fază răspuns la o anumită întrebare, căci Dumnezeu ştie mult mai bine decât noi ce avem nevoie cu adevărat şi care sunt dilemele noastre reale. Cerându-i lui Dumnezeu să ne vorbească pur şi simplu, putem manifesta cu candoare o anumită stare de deschidere şi curiozitate, dorindu-ne cu adevărat să auzim ceea ce vrea Dumnezeu să ne spună şi nu ceea ce ne-ar plăcea nouă să auzim.
Un aspect important relatat de cei care au reuşit să realizeze rugăciunea de 24 de ore este sentimentul infebil de a fi ghidat, fie de propria voce interioară, fie de anumite entităţi angelice, Maestrul spiritual sau însuşi Dumnezeu. Rostirea mecanică a rugăciunii nu este suficientă. De multe ori ne întrebăm, pe parcursul celor 24 de ore, ce anume trebuie să facem, cum să ne rugăm etc. Important este nu să repetăm mecanic rugăciunea, ci să o rostim din tot sufletul, urmărind să fim în acelaşi timp foarte atenţi, orientându-ne atunci lăuntric cu toată fiinţa spre a percepe răspunsul divin. Cu foarte multă seninătate şi deschidere lăuntrică, trebuie să fim conştienţi de faptul că Dumnezeu ascultă rugăciunea noastră şi ne va răspunde la momentul oportun. Încrâncenarea egotică, calculele de orice fel nu ne ajută deloc, ci produc o stare de crispare. Starea de candoare, credinţa de nezdruncinat, drgostea pentru Dumnezeu ne vor ajuta să continuăm rugăciunea.
***
M-am hotărât să mă opresc câteva clipe din a rosti rugăciunea şi să ascult dacă Dumnezeu are ceva să-mi spună. Imediat, inima mea a înflorit sub şuvoiul vorbelor Sale, ca un boboc in care năvăleşte deodată toată seva: “Vreau de mult să-ţi vorbesc doar că tu pierzi vremea calculând încă de câte ori ar mai trebui să rosteşti rugăciunea. Eşti prea rigidă în a stabili un interval de timp în care Eu să vin la tine. Nu vrei să mă auzi decât când tu crezi că a sosit timpul.” (Daniela, 31 ani)
***
La rugăciunea prin care-L imploram pe Dumnezeu să-mi vorbească am aţipit, cu toate că mi se părea că spuneam rugăciunea în continuare. Nu ştiu dacă a durat un minut sau mai mult, dar m-am trezit brusc şi am spus: “Doamne, vorbeşte-mi!” Am auzit atunci foarte clar: “Cu cine să vorbesc dacă tu dormi?” Deşi răspunsul Său era aparent sever, mie mi-a produs o extraordinară bucurie şi o credinţă de nezdruncinat în Dumnezeu.(Ioana, 60 ani)
***
...Încununarea rugăciunilor mele s-a produs la aproximativ 11 ore de când începusem să mă rog. O iubire cosmică mă invadase, ardeam în iubire pentru Tatăl Ceresc şi atunci am avut certitudinea prezenţei lui Dumnezeu în mine, în Scânteia Divină din mine (Sinele Suprem Divin, Atman). Nu-mi mai simţeam trupul, eram toată o flacără ce ardea în iubirea Creatorului, simţeam că mă topesc în atâta iubire. Încetasem să mai rostesc mental rugăciunea, doar o trăiam, contopindu-mă cu Divinul. Am auzit atunci o voce lăuntrică: “Am luat forma sufletului tău” (Daniela, 29 ani)
Un aspect comun tuturor relatărilor este copleşitoarea iubire care însoţeşte răspunsul divin: ne simţim pătrunşi atunci de inefabila iubire divină, suntem copleşiţi de fericire, de recunoştinţă şi iubire pentru Dumnezeu. Şi în plus, comunicarea cu Dumnezeu este însoţită de o certitudine de nezdruncinat, de o stare de autenticitate care ne hrăneşte atunci credinţa în realitatea a ceea ce trăim, a ceea ce auzim. Cum auzim vocea lui Dumnezeu ? Nu există o regulă anume, unii au auzit clar o voce exterioară, alţii o voce interioară , alţii au perceput comunicarea telepatic. Dar în fiecare caz a existat certitudinea faptului că Dumnezeu, cu adevărat, ne-a vorbit. Dacă până atunci mai putem avea dubii sau incertitudini, în momentul respectiv acestea dispar cu desăvârşire. Toţi cei cărora Dumnezeu le-a vorbit au relatat că pentru ei experienţa a fost copleşitoare, autentică, reală, dincolo de orice dubiu. Nu există nici o relatare de genul « mi s-a părut » sau « cred că ».
După primul răspuns, putem continua dialogul tainic, lăuntric, cu Dumnezeu Tatăl, reluând rugăciunea doar mai apoi, când simţim că starea inefabilă de comuniune cu Divinul diminuează. O idee foarte inspirată este să-L întrebăm chiar pe Dumnezeu Tatăl ce să facem în continuare, în decursul celor 24 de ore, cum să continuăm rugăciunea pentru a ne apropia cât mai mult de El. Un aspect sesizat de foarte mulţi yoghini este acela că, în prezenţa copleşitoare a lui Dumnezeu, alte lucruri sau probleme care până atunci ne frământau şi la care am fi vrut să cerem un răspuns sau un sfat de la Dumnezeu însuşi nu ne mai par la fel de importante, sau chiar le uităm cu desăvârşire. În schimb, prezenţa tainică, misterioasă şi copleşitoare a lui Dumnezeu ne inspiră alte întrebări, la care poate nici nu ne gândisem înainte, de exemplu : « cum să fac să Te iubesc mai mult ? » sau « cum să mă apropiu mai mult de Tine ? » sau « spune-mi te rog, ceva despre Tine ». Altfel spus, îmbătaţi de savoarea prezenţei divine, copleşiţi de taine a căror existenţă nici nu o bănuiam înainte, atenţia şi preocuparea noastră se îndreaptă atunci în mod firesc către Dumnezeu şi numai către El. Ne punem întrebări pe care poate că nu ni le-am mai pus niciodată, descoperim cu încântare semnificaţia unor texte sacre care până atunci pentru unii dintre noi erau simple cuvinte. Se manifestă în plus o extraordinară susţinere afectivă, uneori chiar şi vitală şi mentală. Există unii yoghini care au remarcat uneori apariţia oboselii în această fază a comuniunii cu Dumnezeu, de multe ori generată fie de o insuficienţă vitală, fie de un fel de « oboseală » afectivă sau mentală, dar nimeni nu a remarcat apariţia vreunei stări de plicitiseală în prezenţa lui Dumnezeu ! Totul este minunat de nou, plin de sens, bogat în trăiri, idei etc. Fiinţa divină ni se revelează atunci într-un mod fascinant, mai mult sau mai puţin profund, după aspiraţiile şi dorinţa de cunoaştere a fiecăruia. Cu timpul, devenim fascinaţi de întrebări precum : « cum este » şi « ce este » Dumnezeu şi sentimentul este, în general, că Dumnezeu este mult mai mult, întotdeauna mai mult şi altceva, decât putem noi percepe, este întotdeauna dincolo. Sentimentul eternităţii apare de asemenea, trecerea dincolo de timp şi de spaţiu, dincolo de individualitate, de ego. Se manifestă spontan stări de extaz divin (samadhi), de trezire a sufletului, de Revelare a Sinelui etc...
Un alt aspect comun multor relatări este faptul că această comunicare tainică cu Dumnezeu ghidează fiinţa umană în mod firesc către rostirea rugăciunii : « Doamne Dumnezeule, te implor cu umilinţă, dăruieşte-mi graţia ta supremă ! », care ne poate conduce apoi la trăirea extazului reavărsării graţiei divine asupra noastră.
Este foarte important să nu ne oprim din realizarea celor 24 de ore de rugăciune (şi, eventual, comuniune cu Dumnezeu), chiar dacă primim foarte clar un răspuns divin înainte de sfârşitul celor 24 de ore ! Practic, atunci când am început noi i-am promis lui Dumnezeu că ne vom ruga 24 de ore, şi trebuie să ne ţinem această promisiune. De asemenea, dacă în ciuda tuturor eforturilor, aţipim în răstimpul celor 24 de ore, fiind copleşiţi de inerţie şi oboseală, chiar şi atunci trebuie să ducem până la capăt cele 24 de ore, chiar fiind conştienţi că este posibil să nu primim răspuns (în caz că ne întrerupem de tot, va fi foarte greu să reluăm acest demers altă dată).
În ceea ce priveşte oboseala şi somnul, toate relatările coincid: la sfârşitul celor 24 de ore de rugăciune (desigur pentru cei care le-au dus la capăt cu succes), în mod aparent paradoxal, dispare orice urmă de oboseală sau somnolenţă. Astfel, mulţi yoghini relatează că nu mai au deloc nevoie de somn în ziua următoare rugăciunii de 24 de ore, sau că se simt extraordinar de energizaţi şi revigoraţi. Un alt element comun este starea de bucurie – uneori fericire copleşitoare, alteori o stare de triumf spiritual, care se manifestă precum un dar divin pentru cei care reuşesc să ducă la capăt cu succes cele 24 de ore de rugăciune neîntreruptă către Dumnezeu. De asemenea, apare o stare de autotransfigurare şi o viziune transfiguratoare asupra oamenilor, a lumii şi a vieţii, care uneori se menţine zile în şir. De asemenea se manifestă o dorinţă copleşitoare de a relua această rugăciune de 24 de ore, o stare de aspiraţie frenetică şi iubire pentru Dumnezeu.
***
După prima rugăciune de 24 de ore către Dumnezeu Tatăl am rămas cu o stare de certitudine, parcă realitatea acum a căpătat un alt sens pentru mine. Au început să apară şi momente în care “aud” spontan vocea lui Dumnezeu în inimă. Această stare de certitudine îmi dă de multe ori o fericire extraordinar de intensă şi nu mai sunt deloc speriat de ideea că ea (fericirea) ar putea să dispară. Acum ştiu că El (Dumnezeu) este permanent în mine şi că eu sunt îmbrăţişat permanent de El. (Mihai, 31 ani)
***
Am simţit după această experienţă că am început să am o relaţie personală cu Dumnezeu, în care îl iubesc pur şi simplu pe Dumnezeu. Nu ştiu cum să explic această relaţie personală ca să poată fi înţeleasă - este ca şi cum Dumnezeu a devenit pentru mine foarte real, personal, profund şi apropiat. (Eduard, 32 ani)
***
Eram fericită şi mulţumită că am reuşit. Regretam că se sfârşise, deşi trebuie să recunosc că au fost şi momente când mă gândeam că trece timpul greu şi mai e mult până la final. Păstram starea de dilatare şi simţeam că nu mai am loc în casă. Nici somn nu-mi era. Am ieşit şi m-am plimbat o oră, şi afară totul era nespus de frumos. (Gabriela, 34 ani)
***
Starea de luciditate care a urmat după rugăciunea de 24 de ore aproape nu m-a lăsat să dorm în ziua respectivă, la fel şi a doua zi. (Elena, 29 de ani)
„Cine Îl caută pe Dumnezeu şi caută în acelaşi timp şi altceva nu-l găseşte pe Dumnezeu, dar cine îl caută numai pe Dumnezeu, cu adevărat îl găseşte pe Dumnezeu şi nu îl găseşte nicicând doar pe Dumnezeu, căci odată cu Dumnezeu găseşte tot ceea ce Dumnezeu poate să dăruiască. Dacă îl cauţi pe Dumnezeu, şi-l cauţi pentru propriul tău câştig sau pentru propria ta fericire, într-adevăr, nu pe Dumnezeu îl cauţi.” (Meister Eckhart – Predici)
Simplitatea lui «a fi»
Nisargadatta Maharaj:
Dialogurile sale cu căutătorii spirituali au fost consemnate de apropiaţii săi în volumul “TU eşti Acela”. Învăţătura lui impresionează prin simplitate şi profunzime. Calea sa este cea a revelării directe a Sinelui prin introspecţie şi căutare interioară. Secretul succesului său pe calea spirituală a fost credinţa de nezdruncinat: "Am avut incredere în maestrul meu. El mi-a spus că eu nu sunt altceva afară de Sinele meu, şi l-am crezut. Încrezându-mă în el, m-am purtat în consecinţă şi a încetat să-mi mai pese de ceea ce nu eram eu, ori al meu." Astfel, la trei ani după ce şi-a întâlnit maestrul spiritual, Nisargadatta Maharaj a atins eliberarea spirituală devenind un jivan-mukta (cel care a atins eliberarea în această viaţă). Vă oferim în continuare câteva idei pline de înţelepciune ale lui Nisargadatta Maharaj.
„Adevărul este simplu şi deschis tuturor. De ce complici lucrurile? Adevărul iubeşte şi poate fi iubit. El include totul, acceptă totul, purifică totul. Neadevărul este cel dificil, el este sursa necazurilor. El întotdeauna vrea, aşteaptă, cere. Fiind fals, el este vid, întotdeauna în căutarea unei confirmări sau reasigurări. El se teme de cercetare şi de aceea o evită. Se identifică cu orice suport, oricât de slab şi de momentan ar fi acesta. Tot ceea ce obţine, el pierde şi apoi cere şi mai mult. Prin urmare, nu trebuie să ai încredere în mental. Nimic din ceea ce poţi vedea, simţi sau gândi nu este ceea ce pare.”
„Fără îndoială, lumea este pictată de tine pe ecranul conştiinţei şi este în întregime propria ta lume privată. Numai simţământul tău de „eu sunt”, cu toate că-i în lume, nu este al lumii. Odată ce realizezi că lumea este propria ta proiecţie, eşti liber de ea.”
„Învaţă să priveşti fără imaginaţie, să asculţi fără distorsiuni, asta-i tot. Încetează să mai atribui nume şi forme la ceea ce este în esenţă fără nume şi formă, realizează că fiecare modalitate de percepţie este subiectivă, că ceea ce este văzut sau auzit, pipăit sau mirosit, simţit sau gândit, aşteptat sau imaginat, este în minte şi nu în realitate.”
„Între malurile durerii şi plăcerii curge râul vieţii. Numai atunci când mintea refuză să curgă odată cu viaţa şi se poticneşte de maluri ea devine o problemă. Prin curgere o dată cu viaţa eu înţeleg acceptare – lăsând să vină ce vine şi să treacă ce trece. Nu dori, nu te teme, observă actualul aşa cum este şi atunci când se întâmplă, căci tu nu eşti ceea ce se petrece, ci cel căruia i se petrece. În ultimă instanţă, tu nu eşti nici măcar observatorul. Tu eşti potenţialitatea ultimă a cărei manifestare şi expresie este conştiinţa atotcuprinzătoare.”
„Indiferent ce ţi se petrece, ţi se petrece ţie. Indiferent ce faci, cel care face este în tine. Găseşte subiectul a tot ceea ce eşti tu ca persoană.”
„De ce să doreşti câtuşi de puţin? Faptul de a dori să te eliberezi de dorinţă nu te va pune în libertate. Nimic nu te poate pune în libertate, deoarece tu eşti liber. Priveşte-te cu o claritate lipsită de dorinţă, asta e tot.”
„Fericirea adevărată nu poate fi găsită în lucrurile care se schimbă şi trec odată cu timpul. Plăcerea şi durerea alternează în mod inexorabil. Fericirea provine din Sine şi poate fi găsită numai în Sine.”
„Găseşte-ţi Sinele tău real şi toate vor veni odată cu asta.”
„Ceea ce începe şi se sfârşeşte este simplă aparenţă. Se poate spune că lumea apare, dar nu că este. Aparenţa poate să dureze foarte mult pe o anumită scară a timpului şi să fie foarte scurtă pe o alta, dar în ultimă instanţă este acelaşi lucru. Tot ceea ce este legat de timp este momentan şi nu are nici o realitate.”
„Tu eşti Sinele aici şi acum. Lasă-ţi mintea în pace, rămâi pe deplin conştient şi liniştit şi vei realiza că a rămâne vigilent, dar detaşat, privind evenimentele cum vin şi se duc, este un aspect al naturii tale reale.”
„Există în evenimentul prezent ceva excepţional, unic, ceva ce evenimentul precedent ori cel viitor nu îl au. Există o vitalitate, o luminozitate în jurul lui, o realitate; el se conturează de parcă este iluminat. Pe ceea ce este actual există „pecetea realităţii”, pe care trecutul şi viitorul nu o au.”
„Ce anume face prezentul atât de diferit? Evident, prezenţa mea. Eu sunt real, căci eu sunt întotdeauna în acum, în prezent, iar ceea ce este cu mine acum, participă la realitatea mea. Trecutul este în amintire, viitorul – în închipuire. Un lucru focalizat în acum este cu mine, căci eu sunt veşnic prezent; propria mea realitate este ceea ce împărtăşesc eu evenimentului prezent.”
„A cunoaşte Sinele ca fiind singura realitate, iar toate celelalte ca temporale şi efemere înseamnă libertate, pace şi bucurie. Totul este foarte simplu. În loc să vezi lucrurile aşa cum ţi le închipui, învaţă să le vezi aşa cum sunt. Când vei vedea totul aşa cum este, tu, de asemenea, te vei vedea aşa cum eşti. Este ca şi cum ai lustri o oglindă. Aceeaşi oglindă care îţi arată lumea aşa cum este, îţi va arăta şi propriul tău chip. Gândul “eu sunt” este cârpa de lustruit. Foloseşte-l!”
„Caută în tine însuţi ceea ce este permanent. Cufundă-te adânc în interior şi găseşte ce este real în tine.”
„Renunţă la toate întrebările în afară de una: “Cine sunt eu?” La urma urmei, singurul fapt de care eşti sigur este că tu eşti. “Eu sunt” este o certitudine. “Eu sunt aceasta” nu este. Luptă-te să descoperi ce eşti tu în realitate. ”
„Ca să cunoşti ceea ce eşti trebuie mai întâi să investighezi ceea ce nu eşti.”
„Descoperă tot ceea ce nu eşti – corp, sentimente, gânduri, timp, spaţiu, aceasta sau aceea – nimic din ceea ce percepi nu poţi fi tu. Chiar actul perceperii arată că tu nu eşti ceea ce percepi.”
„Cu cât înţelegi mai clar că la nivelul minţii poţi fi descris numai în termeni negativi, cu atât mai repede vei ajunge la sfârşitul căutării tale şi vei realiza că tu eşti fiinţa fără de limită.”
„Tot ce pot să spun cu exactitate este: „eu sunt”, orice altceva este deducţie. Însă inferenţa a devenit obicei. Distruge toate obiceiurile de gândire şi de vedere. Simţământul „eu sunt” este manifestarea unei cauze mai profunde, pe care o poţi numi Sine, Dumnezeu, realitate sau oricare alt nume. „Eu sunt” este în lume, însă el este cheia care poate deschide poarta de ieşire din lume.”
„În fiinţa pură se iveşte conştiinţa; în conştiinţă lumea apare şi dispare. Tot ceea ce există sunt eu, tot ce există este al meu. Înainte de toate începuturile, după toate sfârşiturile – eu sunt. Totul îşi are fiinţa în mine, în “eu sunt”, care străluceşte în fiecare fiinţă vie. Chiar şi nefiinţa este de neconceput fără mine. Indiferent ce se întâmlă, eu trebuie să fiu acolo ca martor ca să privesc aceasta.”
„Toate obiectele conştiinţei alcătuiesc universul. Ceea ce este dincolo de amândouă, susţinându-le pe amândouă, este starea supremă, o stare de absolută nemişcare şi tăcere. Oricine ajunge acolo, dispare. Este inaccesibilă prin cuvinte sau minte.”
„Această stare nu este perceptibilă, întrucât ea este cea care face percepţia posibilă. Ea este dincolo de fiinţă şi de nefiinţă. Nu este nici oglinda, nici imaginea din oglindă. Ea este ceea ce este – realitatea atemporală, incredibil de dură şi de solidă.”
„Singura cale de a o cunoaşte este să fii acea stare.”
„Chiar şi simţământul de “eu sunt” este compus din lumina pură a sentimentului de a fi.”
„Priveşte-ţi mintea, observă cum ia fiinţă, cum operează. Pe măsură ce îţi priveşti mintea, tu îţi descoperi Sinele ca fiind privitorul. Când stai nemişcat, privind pur şi simplu, tu îţi descoperi Sinele ca fiind lumina din spatele observatorului. Sursa luminii este învăluită în întuneric, necunoscută-i sursa cunoaşterii. Numai acea sursă este.”
„Întoarce-te din nou la acea sursă şi rămâi acolo. Ea nu este în cer, nici în eterul atotcuprinzător. Dumnezeu este tot ceea ce este măreţ şi minunat; eu nu sunt nimic, nu am nimic, nu pot să fac nimic. Şi totuşi, totul iese din mine – eu sunt sursa; eu sunt rădăcina, originea.”
„Când realitatea explodează în tine, tu poţi să o numeşti experimentarea lui Dumnezeu. Ori, mai degrabă, Dumnezeu este cel care te experimentează pe tine. Dumnezeu te cunoaşte atunci când tu te cunoşti pe tine însuţi. Realitatea nu este rezultatul unui proces; ea este explozie. Ea este complet dincolo de minte.”
„Căutarea însăşi este Dumnezeu. În căutare descoperi că tu nu eşti nici corpul, nici mintea, iar iubirea pentru sinele din tine este pentru sinele din toate. Cei doi sine sunt unul singur. Conştiinţa din tine şi conştiinţa din mine, în aparenţă două, în realitate una, caută unitatea, iar aceasta este iubirea.”
Dialogurile sale cu căutătorii spirituali au fost consemnate de apropiaţii săi în volumul “TU eşti Acela”. Învăţătura lui impresionează prin simplitate şi profunzime. Calea sa este cea a revelării directe a Sinelui prin introspecţie şi căutare interioară. Secretul succesului său pe calea spirituală a fost credinţa de nezdruncinat: "Am avut incredere în maestrul meu. El mi-a spus că eu nu sunt altceva afară de Sinele meu, şi l-am crezut. Încrezându-mă în el, m-am purtat în consecinţă şi a încetat să-mi mai pese de ceea ce nu eram eu, ori al meu." Astfel, la trei ani după ce şi-a întâlnit maestrul spiritual, Nisargadatta Maharaj a atins eliberarea spirituală devenind un jivan-mukta (cel care a atins eliberarea în această viaţă). Vă oferim în continuare câteva idei pline de înţelepciune ale lui Nisargadatta Maharaj.
„Adevărul este simplu şi deschis tuturor. De ce complici lucrurile? Adevărul iubeşte şi poate fi iubit. El include totul, acceptă totul, purifică totul. Neadevărul este cel dificil, el este sursa necazurilor. El întotdeauna vrea, aşteaptă, cere. Fiind fals, el este vid, întotdeauna în căutarea unei confirmări sau reasigurări. El se teme de cercetare şi de aceea o evită. Se identifică cu orice suport, oricât de slab şi de momentan ar fi acesta. Tot ceea ce obţine, el pierde şi apoi cere şi mai mult. Prin urmare, nu trebuie să ai încredere în mental. Nimic din ceea ce poţi vedea, simţi sau gândi nu este ceea ce pare.”
„Fără îndoială, lumea este pictată de tine pe ecranul conştiinţei şi este în întregime propria ta lume privată. Numai simţământul tău de „eu sunt”, cu toate că-i în lume, nu este al lumii. Odată ce realizezi că lumea este propria ta proiecţie, eşti liber de ea.”
„Învaţă să priveşti fără imaginaţie, să asculţi fără distorsiuni, asta-i tot. Încetează să mai atribui nume şi forme la ceea ce este în esenţă fără nume şi formă, realizează că fiecare modalitate de percepţie este subiectivă, că ceea ce este văzut sau auzit, pipăit sau mirosit, simţit sau gândit, aşteptat sau imaginat, este în minte şi nu în realitate.”
„Între malurile durerii şi plăcerii curge râul vieţii. Numai atunci când mintea refuză să curgă odată cu viaţa şi se poticneşte de maluri ea devine o problemă. Prin curgere o dată cu viaţa eu înţeleg acceptare – lăsând să vină ce vine şi să treacă ce trece. Nu dori, nu te teme, observă actualul aşa cum este şi atunci când se întâmplă, căci tu nu eşti ceea ce se petrece, ci cel căruia i se petrece. În ultimă instanţă, tu nu eşti nici măcar observatorul. Tu eşti potenţialitatea ultimă a cărei manifestare şi expresie este conştiinţa atotcuprinzătoare.”
„Indiferent ce ţi se petrece, ţi se petrece ţie. Indiferent ce faci, cel care face este în tine. Găseşte subiectul a tot ceea ce eşti tu ca persoană.”
„De ce să doreşti câtuşi de puţin? Faptul de a dori să te eliberezi de dorinţă nu te va pune în libertate. Nimic nu te poate pune în libertate, deoarece tu eşti liber. Priveşte-te cu o claritate lipsită de dorinţă, asta e tot.”
„Fericirea adevărată nu poate fi găsită în lucrurile care se schimbă şi trec odată cu timpul. Plăcerea şi durerea alternează în mod inexorabil. Fericirea provine din Sine şi poate fi găsită numai în Sine.”
„Găseşte-ţi Sinele tău real şi toate vor veni odată cu asta.”
„Ceea ce începe şi se sfârşeşte este simplă aparenţă. Se poate spune că lumea apare, dar nu că este. Aparenţa poate să dureze foarte mult pe o anumită scară a timpului şi să fie foarte scurtă pe o alta, dar în ultimă instanţă este acelaşi lucru. Tot ceea ce este legat de timp este momentan şi nu are nici o realitate.”
„Tu eşti Sinele aici şi acum. Lasă-ţi mintea în pace, rămâi pe deplin conştient şi liniştit şi vei realiza că a rămâne vigilent, dar detaşat, privind evenimentele cum vin şi se duc, este un aspect al naturii tale reale.”
„Există în evenimentul prezent ceva excepţional, unic, ceva ce evenimentul precedent ori cel viitor nu îl au. Există o vitalitate, o luminozitate în jurul lui, o realitate; el se conturează de parcă este iluminat. Pe ceea ce este actual există „pecetea realităţii”, pe care trecutul şi viitorul nu o au.”
„Ce anume face prezentul atât de diferit? Evident, prezenţa mea. Eu sunt real, căci eu sunt întotdeauna în acum, în prezent, iar ceea ce este cu mine acum, participă la realitatea mea. Trecutul este în amintire, viitorul – în închipuire. Un lucru focalizat în acum este cu mine, căci eu sunt veşnic prezent; propria mea realitate este ceea ce împărtăşesc eu evenimentului prezent.”
„A cunoaşte Sinele ca fiind singura realitate, iar toate celelalte ca temporale şi efemere înseamnă libertate, pace şi bucurie. Totul este foarte simplu. În loc să vezi lucrurile aşa cum ţi le închipui, învaţă să le vezi aşa cum sunt. Când vei vedea totul aşa cum este, tu, de asemenea, te vei vedea aşa cum eşti. Este ca şi cum ai lustri o oglindă. Aceeaşi oglindă care îţi arată lumea aşa cum este, îţi va arăta şi propriul tău chip. Gândul “eu sunt” este cârpa de lustruit. Foloseşte-l!”
„Caută în tine însuţi ceea ce este permanent. Cufundă-te adânc în interior şi găseşte ce este real în tine.”
„Renunţă la toate întrebările în afară de una: “Cine sunt eu?” La urma urmei, singurul fapt de care eşti sigur este că tu eşti. “Eu sunt” este o certitudine. “Eu sunt aceasta” nu este. Luptă-te să descoperi ce eşti tu în realitate. ”
„Ca să cunoşti ceea ce eşti trebuie mai întâi să investighezi ceea ce nu eşti.”
„Descoperă tot ceea ce nu eşti – corp, sentimente, gânduri, timp, spaţiu, aceasta sau aceea – nimic din ceea ce percepi nu poţi fi tu. Chiar actul perceperii arată că tu nu eşti ceea ce percepi.”
„Cu cât înţelegi mai clar că la nivelul minţii poţi fi descris numai în termeni negativi, cu atât mai repede vei ajunge la sfârşitul căutării tale şi vei realiza că tu eşti fiinţa fără de limită.”
„Tot ce pot să spun cu exactitate este: „eu sunt”, orice altceva este deducţie. Însă inferenţa a devenit obicei. Distruge toate obiceiurile de gândire şi de vedere. Simţământul „eu sunt” este manifestarea unei cauze mai profunde, pe care o poţi numi Sine, Dumnezeu, realitate sau oricare alt nume. „Eu sunt” este în lume, însă el este cheia care poate deschide poarta de ieşire din lume.”
„În fiinţa pură se iveşte conştiinţa; în conştiinţă lumea apare şi dispare. Tot ceea ce există sunt eu, tot ce există este al meu. Înainte de toate începuturile, după toate sfârşiturile – eu sunt. Totul îşi are fiinţa în mine, în “eu sunt”, care străluceşte în fiecare fiinţă vie. Chiar şi nefiinţa este de neconceput fără mine. Indiferent ce se întâmlă, eu trebuie să fiu acolo ca martor ca să privesc aceasta.”
„Toate obiectele conştiinţei alcătuiesc universul. Ceea ce este dincolo de amândouă, susţinându-le pe amândouă, este starea supremă, o stare de absolută nemişcare şi tăcere. Oricine ajunge acolo, dispare. Este inaccesibilă prin cuvinte sau minte.”
„Această stare nu este perceptibilă, întrucât ea este cea care face percepţia posibilă. Ea este dincolo de fiinţă şi de nefiinţă. Nu este nici oglinda, nici imaginea din oglindă. Ea este ceea ce este – realitatea atemporală, incredibil de dură şi de solidă.”
„Singura cale de a o cunoaşte este să fii acea stare.”
„Chiar şi simţământul de “eu sunt” este compus din lumina pură a sentimentului de a fi.”
„Priveşte-ţi mintea, observă cum ia fiinţă, cum operează. Pe măsură ce îţi priveşti mintea, tu îţi descoperi Sinele ca fiind privitorul. Când stai nemişcat, privind pur şi simplu, tu îţi descoperi Sinele ca fiind lumina din spatele observatorului. Sursa luminii este învăluită în întuneric, necunoscută-i sursa cunoaşterii. Numai acea sursă este.”
„Întoarce-te din nou la acea sursă şi rămâi acolo. Ea nu este în cer, nici în eterul atotcuprinzător. Dumnezeu este tot ceea ce este măreţ şi minunat; eu nu sunt nimic, nu am nimic, nu pot să fac nimic. Şi totuşi, totul iese din mine – eu sunt sursa; eu sunt rădăcina, originea.”
„Când realitatea explodează în tine, tu poţi să o numeşti experimentarea lui Dumnezeu. Ori, mai degrabă, Dumnezeu este cel care te experimentează pe tine. Dumnezeu te cunoaşte atunci când tu te cunoşti pe tine însuţi. Realitatea nu este rezultatul unui proces; ea este explozie. Ea este complet dincolo de minte.”
„Căutarea însăşi este Dumnezeu. În căutare descoperi că tu nu eşti nici corpul, nici mintea, iar iubirea pentru sinele din tine este pentru sinele din toate. Cei doi sine sunt unul singur. Conştiinţa din tine şi conştiinţa din mine, în aparenţă două, în realitate una, caută unitatea, iar aceasta este iubirea.”
marți, 13 aprilie 2010
Krishna lui Arjuna: „Fericiţi sunt KSATRIYASII când li se dăruieşte o asemenea luptă, ca o poartă deschisă spre ceruri.” (Bhavagad Gita, cap. 2, SUTRA 32)
„Şi apoi binecuvântat de legea ta proprie (SVADHARMA) nu trebuie să tremuri. Nu există binefacere mai mare pentru un KSHATRIYA decât dreapta bătălie înscrisă în DHARMA”. (Bhavagad Gita, cap. 2, SUTRA 31).
Iată un răspuns semnificativ oferit de Arjuna, Ghidului său spiritual Krishna: „Mi s-a risipit tulburarea minţii, prin graţia Ta mi-am recăpătat aducerea aminte, o Stăpâne Neînfrânt. Sunt în picioare! Iată-mă dârz în înţelepciune, îndoielile mi-au pierit, voi făptui aşa cum m-ai povăţuit” (Bhavagad Gita, cap, 18, SUTRA 73).
Câteva citate despre eroism
• „Adevăratul eroism este remarcabil de sobru şi foarte lipsit de dramatism. Nu este dorinţa arzătoare să-i depăşeşti pe alţii cu orice preţ, ci dorinţa arzătoare să-i slujeşti pe alţii cu orice preţ.” (Arthur Ashe)
• „Eroismul este puterea de a ne învinge pe noi înşine, pentru a face să triumfe valorile ideale, dictate de propria noastră conştiinţă.” (Ion Găvănescu)
• „Eroismul este o atitudine morală alcătuită din aceeaşi plămadă ca şi sacrificiul de sine.” (Dimitrie Gusti)
• „Eroismul este relaţia divină care, în toate timpurile, uneşte un om mare cu alţi oameni.” (Thomas Carlyle)
• „Eroismul este triumful sufletului asupra cărnii.” (Henri-Frederic Amiel)
• „Hrăneşte-ţi mintea cu gânduri măreţe. Credinţa în eroi creează eroi.” (Benjamin Disraeli)
• „Oamenii mari nu s-au considerat niciodată mari, oamenii mici nu s-au considerat niciodată mici!”
• „Un erou poate fi şi învins, fără ca prin aceasta să aducă vreo ştirbire frumuseţii şi integrităţii idealului în slujba căruia se prăbuşeşte.”
• „Eroismul lui Socrate constă în seninătatea sa, o seninătate izvorâtă din cunoaştere. Cineva i-a aruncat vorbele: «Atenienii te-au osândit la moarte», iar el a răspuns: «Şi pe ei natura i-a osândit la fel».”
• „Eroul este cel care vrea să fie el însuşi.” (J. Ortega y Gasset)
• „Caracteristica adevăratului eroism este tenacitatea.” (Ralph Waldo Emerson)
• „Un erou nu e necesar să fie de neînfrânt, dar trebuie să fie neînfricat.” (Andrew Bernstein)
• „Erou este acela care şi-a dăruit viaţa unui lucru mai important ca el însuşi.” (Joseph Campbell)
• „Eroismul se simte, nu se explică şi de aceea este întotdeauna corect.” (Ralph Waldo Emerson)
• „Încrederea în sine este esenţa eroismului.” (Ralph Waldo Emerson)
• „Cei prudenţi văd doar dificultăţile, iar cei îndrăzneţi avantajele unei idei măreţe; eroul le vede pe amândouă; le diminuează pe cele dintâi şi le da întâietate celor din urmă şi astfel cucereşte.” (Johann Kaspar Lavater)
„Şi apoi binecuvântat de legea ta proprie (SVADHARMA) nu trebuie să tremuri. Nu există binefacere mai mare pentru un KSHATRIYA decât dreapta bătălie înscrisă în DHARMA”. (Bhavagad Gita, cap. 2, SUTRA 31).
Iată un răspuns semnificativ oferit de Arjuna, Ghidului său spiritual Krishna: „Mi s-a risipit tulburarea minţii, prin graţia Ta mi-am recăpătat aducerea aminte, o Stăpâne Neînfrânt. Sunt în picioare! Iată-mă dârz în înţelepciune, îndoielile mi-au pierit, voi făptui aşa cum m-ai povăţuit” (Bhavagad Gita, cap, 18, SUTRA 73).
Câteva citate despre eroism
• „Adevăratul eroism este remarcabil de sobru şi foarte lipsit de dramatism. Nu este dorinţa arzătoare să-i depăşeşti pe alţii cu orice preţ, ci dorinţa arzătoare să-i slujeşti pe alţii cu orice preţ.” (Arthur Ashe)
• „Eroismul este puterea de a ne învinge pe noi înşine, pentru a face să triumfe valorile ideale, dictate de propria noastră conştiinţă.” (Ion Găvănescu)
• „Eroismul este o atitudine morală alcătuită din aceeaşi plămadă ca şi sacrificiul de sine.” (Dimitrie Gusti)
• „Eroismul este relaţia divină care, în toate timpurile, uneşte un om mare cu alţi oameni.” (Thomas Carlyle)
• „Eroismul este triumful sufletului asupra cărnii.” (Henri-Frederic Amiel)
• „Hrăneşte-ţi mintea cu gânduri măreţe. Credinţa în eroi creează eroi.” (Benjamin Disraeli)
• „Oamenii mari nu s-au considerat niciodată mari, oamenii mici nu s-au considerat niciodată mici!”
• „Un erou poate fi şi învins, fără ca prin aceasta să aducă vreo ştirbire frumuseţii şi integrităţii idealului în slujba căruia se prăbuşeşte.”
• „Eroismul lui Socrate constă în seninătatea sa, o seninătate izvorâtă din cunoaştere. Cineva i-a aruncat vorbele: «Atenienii te-au osândit la moarte», iar el a răspuns: «Şi pe ei natura i-a osândit la fel».”
• „Eroul este cel care vrea să fie el însuşi.” (J. Ortega y Gasset)
• „Caracteristica adevăratului eroism este tenacitatea.” (Ralph Waldo Emerson)
• „Un erou nu e necesar să fie de neînfrânt, dar trebuie să fie neînfricat.” (Andrew Bernstein)
• „Erou este acela care şi-a dăruit viaţa unui lucru mai important ca el însuşi.” (Joseph Campbell)
• „Eroismul se simte, nu se explică şi de aceea este întotdeauna corect.” (Ralph Waldo Emerson)
• „Încrederea în sine este esenţa eroismului.” (Ralph Waldo Emerson)
• „Cei prudenţi văd doar dificultăţile, iar cei îndrăzneţi avantajele unei idei măreţe; eroul le vede pe amândouă; le diminuează pe cele dintâi şi le da întâietate celor din urmă şi astfel cucereşte.” (Johann Kaspar Lavater)
Citate din înţelepciunea lui PARAMAHANSA YOGANANDA
Oamenii petrec prea mult timp dând o atentie exageratã persoanei si pasiunilor lor. Ce risipã e sã dedici atâta energie slefuirii permanente a acestui corp, a acestei case si acestor bunuri personale, care în foarte scurt timp trebuie sã fie abandonate pe vecie!
De câte ori dati gres, ridicati-vã si încercati iarãsi. Dumnezeu nu vã va dezamãgi niciodatã, atâta timp cât nu Îl dezamãgiti voi pe El, si atâta timp cât faceti efortul.
De obicei stiu când Dumnezeu vrea ca eu sã salvez pe cineva. Atunci manifest un interes deosebit. Dacã acea persoanã nu rãspunde, accept acest lucru ca fiind vointa lui Dumnezeu. Dar dacã persoana acceptã ajutorul pe care Dumnezeu i-l dã prin mine, stiu cã va fi salvatã. Dumnezeu vorbeste prin cei care Îl iubesc în mod nevinovat si I s-au predat în întregime. Totusi, sfârsitul povestii fiecãrui om depinde de el însusi. Toti oamenii au dreptul sacru la liber-arbitru.
Directia în care se vor dezvolta emotiile tale e hotãrâtã de anturajul pe care îl ai. În compania credinciosilor, acele emotii vor deveni mai usor evlavioase.
8Dacã te lepezi cu adevãrat de tine pentru Dumnezeu, vei primi însutit - cum a promis Isus -, dar vei avea parte si de persecutie, cum a spus tot Isus. Nimeni nu scapã de persecutie, cãci Dumnezeu vrea sã fie sigur de credinciosul sãu. Trebuie sã fii gata sã înduri umilinte si neplãceri pentru faptul de-a fi ales calea spiritualã si nu cãile lumesti.
Faceti ce puteti, în limite rezonabile, sã rãmâneti sãnãtosi si sã dobânditi succesul lumesc de care aveti nevoie, însã retineti, e mai bine sã vã ridicati de tot deasupra conditiilor exterioare, astfel încât ele sã nu vã afecteze. Dati-vã toatã silinta sã fiti sãnãtosi si prosperi si sã reusiti în ceea ce v-ati hotãrât sã faceti. Pe de altã parte, pãstrati proportia între aceste eforturi si adevãratul tel, de largã perspectivã al vietii, care este gãsirea lui Dumnezeu.
Am cunoscut în Seattle o femeie de optzeci de ani, care toatã viata a fost atee. Întâlnirea noastrã a schimbat-o complet. Dupã aceea, asculta tot timpul o înregistrare a glasului meu. Tinea pe altar flori portocalii, ca o aducere-aminte a întâlnirii noastre. În cei câtiva ani care îi rãmãseserã, a obtinut mântuirea. Asa cã, vezi tu, nu e important numai când apuci calea asta. Cel mai important este câtã energie îi dedici, odatã ce ai pus piciorul pe ea. Cum spunea Isus: "Cei din urmã vor fi cei dintâi, si cei dintâi vor fi cei din urmã".
Vedeti voi, inspiratia poate fi invocatã dupã dorintã. Pentru a o primi, trebuie sã vã concentrati adânc asupra ochiului spiritual din frunte. Dupã aceea, cereti sã vã fie datã inspiratia pe care o cãutati. Cineva m-a rugat: "Vreti sã ne spuneti o poemã?". "Imediat", am rãspuns, "noteazã cuvintele astea". Asezându-mã, mi-am concentrat mintea în punctul dintre sprâncene, apoi am dictat: "O, Tatã, când eram orb nu gãseam nici o usã care sã ducã la Tine, dar acum, cã mi-ai deschis ochii, gãsesc usi peste tot: în inimile florilor, în glasul prieteniei, în amintirile dulci ale tuturor experientelor minunate. Fiecare cuvânt al rugãciunii mele deschide o nouã usã din templul prezentei Tale".
Referitor la încarnãrile voastre trecute..., ce conteazã cine ati fost în trecut? Indiferent cine ati fost, sunteti tot voi si aveti în fatã o provocare ce meritã luatã în seamã: iesirea din amãgire si gãsirea lui Dumnezeu. Cãlãuziti-vã mai ales dupã aceastã nevoie, care este eternã.
Dacã în clipa asta Dumnezeu mi-ar spune "Vino acasã!", as lãsa bucuros totul - organizatie, clãdiri, muncã, oameni - ca sã-I fac voia. Lumea asta este treaba Lui, El e executantul, nu tu sau eu.
Când am înteles cã Dumnezeu vrea sã mã nasc iar în alt corp pentru a-i ajuta pe altii si când am înteles cã urmeazã sã iau din nou o personalitate, la început mi s-a pãrut cã e ca si cum mi-as pune un palton într-o zi fierbinte de varã. Pe urmã, m-am obisnuit.
Karma rea este cea care îi duce pe oameni înapoi în lume. Totusi, Dumnezeu îi dã fiecãruia o sansã sã rupã legãturile karmice. Puteti sã o faceti. Toatã lumea poate. Problema e cã foarte putini fac efortul.
Nu fiti nelinistiti dacã nu aveti experientã de meditatie. Calea spre Dumnezeu nu e un circ! Nu fiti nelinistiti nici cu privire la roadele meditatiei, precum bucuria si pacea interioarã. Totul va veni când va vrea Dumnezeu. Mai presus de toate, meditati pentru a-I face pe plac lui Dumnezeu, nu vouã însivã. Toate eforturile sincere sunt înregistrate în constiinta divinã. Datoria voastrã de credinciosi este sã acceptati tot ce vã trimite El si ce nu vã trimite. Numai Dumnezeu stie ce karmã trecutã vã împiedicã sã-L percepeti acum. S-ar putea ca El sã vrea sã vã terminati karma în aceastã viatã, înainte sã vã dea fericirea vesnicã întru El.
Multi oameni mi-au spus: "Dacã as avea bani, cei mai multi ti i-as da tie". Totusi, dacã se întâmpla sã dea norocul peste ei - o mostenire, poate, sau o crestere neasteptatã a actiunilor la bursã -, putini erau cei care îsi tineau promisiunea. Dimpotrivã, deveneau zgârciti! Banii sunt o capcanã. Cu cât ai mai multi, cu atât depinzi mai mult de ei pentru propria sigurantã.
Veti întâlni mereu oameni care vor încerca sã vã tragã în jos. Nu vã lãsati influentati de cuvintele si gândurile lor. Trebuie sã stiti în inima voastrã ce vreti cu adevãrat. Mai presus de toate, lãsati-vã cãlãuziti de propriile aspiratii. Nu uitati cã Dumnezeu se uitã la inima voastrã. Atâta timp cât vã agãtati de El cu iubire, nu vã va dezamãgi niciodatã.
Munca pentru Dumnezeu, nu pentru sine, e la fel de bunã ca meditatia. Munca închinatã lui Dumnezeu te ajutã sã meditezi, si meditatia te ajutã sã muncesti. Ai nevoie de echilibru. Numai cu meditatie, devii lenes si simturile devin puternice. Numai cu muncã, mintea devine nelinistitã si uiti de Dumnezeu.
Obiceiurile pot fi schimbate într-o zi. Ele nu sunt decât concentrarea mintii. Te-ai concentrat într-un sens; acum concentreazã-te în alt sens si vei scãpa de tot de acest obicei.
Când ai gânduri bune, Kundalini începe automat sã se deplaseze în sus. Când ai gânduri rele, ea se deplaseazã în jos. Când urãsti pe altii sau gândesti rãu despre ei, Kundalini se deplaseazã în jos. Iar când iubesti pe altii sau gândesti bine despre ei, se deplaseazã în sus. Kundalini nu este desteptatã doar de tehnicile yoga.
Simturile vãzului, auzului, mirosului, gustului si pipãitului sunt toate sugestii ale lui Dumnezeu. Eu pot sã le deconectez unul câte unul. Fãceam asta în copilãrie. Am ajuns sã-mi dau seama cã toate astea sunt filmul lui Dumnezeu. Exersam ore întregi deconectarea simturilor, unul câte unul, retragând energia din el si aducând-o apoi înapoi, pânã ajungeam sã detin controlul total asupra sugestiilor pe care le transmiteau mintii.
Eu niciodatã nu le spun oamenilor mei discipoli. Dumnezeu este Gurul. Ei sunt discipolii Lui.
În Dumnezeu, totul se petrece la timpul prezent. E ca un film, care poate fi dat înainte sau înapoi. Actiunea de pe ecran poate sã acopere secole întregi, însã în cabina de proiectie totul se întâmplã acum. Secretul vietii este sã înveti sã trãiesti constient pe deplin fericirea prezentã. Când înveti sã fii fericit în prezent, Îl ai pe Dumnezeu. Cei mai multi oameni trãiesc în trecut, cu nostalgii sau regrete, sau în viitor, cu sperantã si temeri nãscute din dorintã.
E mai bine sã Îl iubesti pe Dumnezeu. Iubindu-i pe oameni, te-ai putea atasa de ei. Ce trebuie sã faci, când e vorba de ceilalti, este sã-L iubesti mai întâi pe Dumnezeu si apoi sã Îl iubesti în ei.
Iatã cum poti sã-ti dezvolti intuitia. Dupã meditatie, stai linistit mult timp, savurând pacea interioarã. Multi mediteazã, dar apoi se reped sã-si continue activitãtile. Asta e bine dacã ai ceva important de fãcut, cãci întotdeauna e mai bine sã meditezi înainte de o activitate, ca sã poti simti mãcar putinã pace în timp ce muncesti. Totusi, ori de câte ori ai posibilitatea, rãmâi linistit mult timp dupã ce ai executat tehnicile. Atunci vine cea mai adâncã desfãtare. Intuitia se dezvoltã prin adâncirea continuã a acelei desfãtãri.
Lui Dumnezeu îi este mai plãcut dacã lucrezi în mod constient pentru El, nu doar pentru tine. Dacã lucrezi în lume si îti pasã numai de tine si familia ta, ti-e mult mai greu sã depãsesti limitele propriului eu. Întelept este cel care priveste întreaga omenire ca fiind familia lui mai mare.
Multi vin aici asteptându-se la minuni, fãrã sã-si dea seama cã cea mai mare minune este smerenia desãvârsitã. Dacã ar fi sã faci minuni în public, ai atrage multimi de adepti, dar Dumnezeu nu asta vrea.
Smerenia vine din cãutarea lui Dumnezeu, nu din tine. Când vezi cã El actioneazã prin tine, cum poti sã fii mândru de tot ce faci? Smerenia e în inimã; nu e treabã de "fatadã". Trebuie sã simti cã tot ce faci este înfãptuit numai de El, prin tine. L-am ucis pe Yogananda de multã vreme. Acum, în acest templu nu mai sãlãsluieste decât Dumnezeu.
Samadhi nu e ceva ce trebuie sã dobândesti. Îl ai deja. Gândeste-te: ai fost vesnic cu Dumnezeu. De câteva încarnãri trãiesti în amãgire, dar apoi vei fi iar liber în El pe vecie! Trãieste mereu cu acest gând.
pãcate, e nevoie de timp pentru a izgoni hipnoza mentalã cã toate acestea, si cã timpul însusi, sunt o realitate, hipnozã care te face sã te concentrezi pe dorinta de experiente efemere ale simturilor.
Este nevoie de o karmã foarte, foarte, FOARTE bunã, chiar si numai pentru a vrea sã Îl cunosti pe Dumnezeu! Nu vreau sã vã aud suspinând cu disperare "Când am sã-L gãsesc pe Dumnezeu?" - ca si cum rãspunsul vostru ar fi "Niciodatã!". Îl aveti deja! Trebuie doar sã trãiti cu convingerea cã El existã în voi.
Nu e usor sã fii spiritual, însã este foarte usor dacã esti dispus sã urmezi câteva reguli. Începe prin a-ti simplifica viata. Apoi, rãmâi întrucâtva la distantã de altii. Dacã vrei sã Îl gãsesti pe Dumnezeu, nu te implica prea mult în societatea mondenã. Eu unul, mã amestec putin cu lumea. Când sunt singur, rãmân centrat în Sine. De multe ori le-am spus oamenilor: "Izolarea este pretul mãretiei".
Singur Dumnezeu este Cel care actioneazã prin voi, joacã toate rolurile, regizeazã toatã actiunea. Numai pe El trebuie sã Îl iubiti cu adevãrat - în altii, când îi iubiti. Oamenii nu sunt constienti de acea prezentã grozavã, vesnic mângâietoare. Ei îsi concentreazã întreaga afectiune unul asupra celuilalt. Când cineva iubit moare, ei se gândesc: "Oh, ce cruzime!". Însã tot timpul a fost numai Dumnezeu, jucându-Se de-a v-ati ascunselea cu ei!
3În spatele fiecãrei tufe de trandafiri de plãcere se aflã un sarpe cu clopotei de suferintã, încolãcit si gata sã loveascã. Aveti grijã sã nu fiti muscati, cum se poate întâmpla dacã vã lãsati atrasi de ceva care doar vã atâtã pasiunea.
3Nu tânjiti dupã viziuni în meditatie. În extaz, ele devin un factor perturbator. Eu alung viziunile, cãci am atâtea de vãzut în meditatie!
Când acest "Eu" o sã moarã, atunci am sã stiu cine sunt... Trebuie sã uitati de voi însivã si sã nu vã mai preocupati de importanta voastrã. Spuneti-vã întotdeauna: "Tu, Doamne, numai Tu!". Dumnezeu viseazã prin voi. El este singura realitate.
Sã nu vã numãrati niciodatã defectele. Gânditi-vã doar dacã Îl iubiti îndeajuns pe Dumnezeu. Pe El nu Îl supãrã defectele voastre. Îl supãrã indiferenta voastrã.
Trebuie sã fiti foarte veseli si fericiti, cãci acesta este visul lui Dumnezeu. Omul mic si omul mare sunt doar proiectii ale constiintei Visãtorului. Luati totul asa cum vine si spuneti-vã cã totul vine de la Dumnezeu. Ce vine de la sine, lãsati-l sã vinã. Chiar si atunci când considerati cã trebuie sã îndreptati o nedreptate, cãutati mai întâi în voi îndrumarea Lui. Apoi, când actionati, faceti-o în numele Lui, niciodatã cu indignare inspiratã de eu.
Nu fiti patetici când vã rugati. În acelasi timp, nu fiti diplomati. Dumnezeu e ca un copilas. Nu e nevoie sã fiti plini de tact cu El. Vorbiti-I cu seriozitate si încredere calmã. Spuneti-I sincer ce simtiti cu adevãrat.
Oamenii vor sã scape de tristete nu învingând-o, ci evitând-o. Ei încearcã - bând sau dormind excesiv, sau alte distractii - sã uite cã orice asemenea efort de a scãpa le amenintã, de fapt, pacea mintii. Ei "beau ca sã uite", cum e vorba. Asta e o metodã îngrozitoare. Desi s-ar putea sã uiti un timp scurt de probleme, si în acel rãstimp sã simti o usoarã bunã dispozitie, evitarea necazurilor nu înseamnã cã te evitã ele pe tine! Ele sunt tot cu tine. Prin urmare, scãparea este iluzorie. Ea doar toceste mintea si face sã-ti fie mai greu sã te ocupi eficient de necazuri. Alcoolul nu limpezeste mintea - o zãpãceste. Mintea devine ca un automobil cu bujiile murdare. Motorul ei dã rateuri. Sã nu beti, nici chiar pentru putinã distractie. Betia este extaz satanic.
Nu Îl vei gãsi pe Dumnezeu inventând mereu pretexte, spunând, de exemplu: "Voi medita când voi gãsi un loc linistit". Nu asa se ajunge la Dumnezeu! Dacã însã îti spui "Acum mã voi cufunda în meditatie", poti sã fii acolo într-o clipã. Când ti-e somn cu adevãrat, adormi indiferent unde esti. Când un bãrbat este îndrãgostit, nu îi este greu sã se gândeascã la iubita lui; dimpotrivã, îi e greu sã nu se gândeascã. Fii îndrãgostit de Dumnezeu! E usor sã meditezi adânc, când iubirea de El este destul de profundã.
Uneori mã întreb de ce Îi multumesc oamenii lui Dumnezeu pentru "darul vietii". Ce fel de dar e ãsta? Eu Îi spun: "Nu eu Ti-am cerut sã mã creezi! Întrucât însã ai fãcut-o, tot ce Îti cer este sã mã eliberezi! Scoate-mã din harababura asta în care Tu m-ai bãgat!". Nu luãm fiintã din mila Lui. Suntem la fel de vesnici ca El. Sufletul coexistã cu Spiritul. Uneori îmi vine sã Îl cert - cu iubire, fireste - spunându-I: "De ce ne silesti sã rãtãcim în amãgire?". El nu se supãrã când vorbesc asa cu El. Trebuie sã ne scoatã, dacã apelãm la El cu iubire adâncã.
Pãstrati-vã cucernicia rationalã. Fãrã ratiune, cucernicia devine foarte usor sentimentalã. Dar nu fiti nici prea rationali! Ratiunea singurã nu vã va da niciodatã întelegerea adevãratã. Ratiunea trebuie sã fie în echilibru cu simtirea. Uitati-vã la o floare si întrebati: "Cum se face cã existi, cã frumusetea ta existã?" Si uitati-vã la acest mare oras de celule, corpul vostru. Cum s-au unit ele într-o populatie omogenã? Oare în spatele corpului nu e ceva mai mult decât afirmã biologii? Cum puteati sã luati fiintã din purã întâmplare, asa cum sustin ei? În aceste privinte, ratiunea poate adânci si înãlta cucernicia.
Mintea voastrã sã fie mereu angajatã în slujirea lui Dumnezeu, fie cã meditati sau Îl slujiti prin altii. Mintea lenesã este atelierul diavolului.
Karma se rezolvã cel mai bine întâmpinând cu veselie si curaj încercãrile vietii. Dacã îti mai este fricã de ceva, karma aceea nu a fost încã rezolvatã pe deplin. Pentru a o risipi, nu încerca se eviti încercãrile cu care te confrunti. Ridicã-te deasupra lor cu curaj, însufletit de bucuria lui Dumnezeu, din tine.
Dacã îi critici pe altii, în loc sã comentezi impartial comportamentul lor, asta aratã cã defectele lor lucreazã si în tine. Mai mult, criticându-i pe altii, sporesti în tine acele defecte. Ce condamni la altii va trebui sã trãiesti tu însuti într-o zi. Asta e legea karmicã. În acest fel, oamenii învatã sã fie întelegãtori cu semenii lor.
Mai presus de orice, fiti-I loiali lui Dumnezeu. Dedicati mai mult timp cãutãrii Lui. Si fiti mai putin preocupati de îndatoririle mai mãrunte, care oricum nu vor mai exista într-o zi. Nu le considerati importante. Nimic nu e atât de important ca întâlnirea voastrã de fiecare zi cu Dumnezeu.
Cucernicia nu trebuie etalatã în public. De îndatã ce o demonstrati în exterior, i-ati pus capãt. Exprimarea unor astfel de sentimente, în mod deliberat, în fata altora este o blasfemie înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu face, de regulã, minuni pentru oameni, decât dacã existã o nevoie evidentã sau pentru cineva foarte avansat spiritual.
Sã nu spuneti nimãnui greselile voastre, cãci într-o zi, într-un moment de supãrare, persoana cãreia vã confesati le-ar putea folosi împotriva voastrã. Spuneti-le numai lui Dumnezeu. De El nu trebuie sã ascundeti nimic.
Cel mai mare pãcat este sã te numesti pãcãtos. E un mod de a te hipnotiza cu propria-ti slãbiciune. Sustine-ti întotdeauna tãria întru Dumnezeu - tãria Lui, în tine.
O încãpere poate sã stea în întuneric mii de ani, dar, dacã aduci luminã în ea, întunericul va dispãrea ca si cum nici n-ar fi fost. La fel e si atunci când lumina lui Dumnezeu lumineazã sufletul: Întunericul încarnãrilor dispare într-o clipã. Sã nu spui niciodatã cã esti pãcãtos, declarându-ti, astfel, limitele. Insistã, în schimb, asupra gândului cã esti fãcut dupã chipul si asemãnarea lui Dumnezeu - cã în sufletul tãu, în adevãratul tãu Sine, întunericul amãgirii nu poate sã existe.
De câte ori dati gres, ridicati-vã si încercati iarãsi. Dumnezeu nu vã va dezamãgi niciodatã, atâta timp cât nu Îl dezamãgiti voi pe El, si atâta timp cât faceti efortul.
De obicei stiu când Dumnezeu vrea ca eu sã salvez pe cineva. Atunci manifest un interes deosebit. Dacã acea persoanã nu rãspunde, accept acest lucru ca fiind vointa lui Dumnezeu. Dar dacã persoana acceptã ajutorul pe care Dumnezeu i-l dã prin mine, stiu cã va fi salvatã. Dumnezeu vorbeste prin cei care Îl iubesc în mod nevinovat si I s-au predat în întregime. Totusi, sfârsitul povestii fiecãrui om depinde de el însusi. Toti oamenii au dreptul sacru la liber-arbitru.
Directia în care se vor dezvolta emotiile tale e hotãrâtã de anturajul pe care îl ai. În compania credinciosilor, acele emotii vor deveni mai usor evlavioase.
8Dacã te lepezi cu adevãrat de tine pentru Dumnezeu, vei primi însutit - cum a promis Isus -, dar vei avea parte si de persecutie, cum a spus tot Isus. Nimeni nu scapã de persecutie, cãci Dumnezeu vrea sã fie sigur de credinciosul sãu. Trebuie sã fii gata sã înduri umilinte si neplãceri pentru faptul de-a fi ales calea spiritualã si nu cãile lumesti.
Faceti ce puteti, în limite rezonabile, sã rãmâneti sãnãtosi si sã dobânditi succesul lumesc de care aveti nevoie, însã retineti, e mai bine sã vã ridicati de tot deasupra conditiilor exterioare, astfel încât ele sã nu vã afecteze. Dati-vã toatã silinta sã fiti sãnãtosi si prosperi si sã reusiti în ceea ce v-ati hotãrât sã faceti. Pe de altã parte, pãstrati proportia între aceste eforturi si adevãratul tel, de largã perspectivã al vietii, care este gãsirea lui Dumnezeu.
Am cunoscut în Seattle o femeie de optzeci de ani, care toatã viata a fost atee. Întâlnirea noastrã a schimbat-o complet. Dupã aceea, asculta tot timpul o înregistrare a glasului meu. Tinea pe altar flori portocalii, ca o aducere-aminte a întâlnirii noastre. În cei câtiva ani care îi rãmãseserã, a obtinut mântuirea. Asa cã, vezi tu, nu e important numai când apuci calea asta. Cel mai important este câtã energie îi dedici, odatã ce ai pus piciorul pe ea. Cum spunea Isus: "Cei din urmã vor fi cei dintâi, si cei dintâi vor fi cei din urmã".
Vedeti voi, inspiratia poate fi invocatã dupã dorintã. Pentru a o primi, trebuie sã vã concentrati adânc asupra ochiului spiritual din frunte. Dupã aceea, cereti sã vã fie datã inspiratia pe care o cãutati. Cineva m-a rugat: "Vreti sã ne spuneti o poemã?". "Imediat", am rãspuns, "noteazã cuvintele astea". Asezându-mã, mi-am concentrat mintea în punctul dintre sprâncene, apoi am dictat: "O, Tatã, când eram orb nu gãseam nici o usã care sã ducã la Tine, dar acum, cã mi-ai deschis ochii, gãsesc usi peste tot: în inimile florilor, în glasul prieteniei, în amintirile dulci ale tuturor experientelor minunate. Fiecare cuvânt al rugãciunii mele deschide o nouã usã din templul prezentei Tale".
Referitor la încarnãrile voastre trecute..., ce conteazã cine ati fost în trecut? Indiferent cine ati fost, sunteti tot voi si aveti în fatã o provocare ce meritã luatã în seamã: iesirea din amãgire si gãsirea lui Dumnezeu. Cãlãuziti-vã mai ales dupã aceastã nevoie, care este eternã.
Dacã în clipa asta Dumnezeu mi-ar spune "Vino acasã!", as lãsa bucuros totul - organizatie, clãdiri, muncã, oameni - ca sã-I fac voia. Lumea asta este treaba Lui, El e executantul, nu tu sau eu.
Când am înteles cã Dumnezeu vrea sã mã nasc iar în alt corp pentru a-i ajuta pe altii si când am înteles cã urmeazã sã iau din nou o personalitate, la început mi s-a pãrut cã e ca si cum mi-as pune un palton într-o zi fierbinte de varã. Pe urmã, m-am obisnuit.
Karma rea este cea care îi duce pe oameni înapoi în lume. Totusi, Dumnezeu îi dã fiecãruia o sansã sã rupã legãturile karmice. Puteti sã o faceti. Toatã lumea poate. Problema e cã foarte putini fac efortul.
Nu fiti nelinistiti dacã nu aveti experientã de meditatie. Calea spre Dumnezeu nu e un circ! Nu fiti nelinistiti nici cu privire la roadele meditatiei, precum bucuria si pacea interioarã. Totul va veni când va vrea Dumnezeu. Mai presus de toate, meditati pentru a-I face pe plac lui Dumnezeu, nu vouã însivã. Toate eforturile sincere sunt înregistrate în constiinta divinã. Datoria voastrã de credinciosi este sã acceptati tot ce vã trimite El si ce nu vã trimite. Numai Dumnezeu stie ce karmã trecutã vã împiedicã sã-L percepeti acum. S-ar putea ca El sã vrea sã vã terminati karma în aceastã viatã, înainte sã vã dea fericirea vesnicã întru El.
Multi oameni mi-au spus: "Dacã as avea bani, cei mai multi ti i-as da tie". Totusi, dacã se întâmpla sã dea norocul peste ei - o mostenire, poate, sau o crestere neasteptatã a actiunilor la bursã -, putini erau cei care îsi tineau promisiunea. Dimpotrivã, deveneau zgârciti! Banii sunt o capcanã. Cu cât ai mai multi, cu atât depinzi mai mult de ei pentru propria sigurantã.
Veti întâlni mereu oameni care vor încerca sã vã tragã în jos. Nu vã lãsati influentati de cuvintele si gândurile lor. Trebuie sã stiti în inima voastrã ce vreti cu adevãrat. Mai presus de toate, lãsati-vã cãlãuziti de propriile aspiratii. Nu uitati cã Dumnezeu se uitã la inima voastrã. Atâta timp cât vã agãtati de El cu iubire, nu vã va dezamãgi niciodatã.
Munca pentru Dumnezeu, nu pentru sine, e la fel de bunã ca meditatia. Munca închinatã lui Dumnezeu te ajutã sã meditezi, si meditatia te ajutã sã muncesti. Ai nevoie de echilibru. Numai cu meditatie, devii lenes si simturile devin puternice. Numai cu muncã, mintea devine nelinistitã si uiti de Dumnezeu.
Obiceiurile pot fi schimbate într-o zi. Ele nu sunt decât concentrarea mintii. Te-ai concentrat într-un sens; acum concentreazã-te în alt sens si vei scãpa de tot de acest obicei.
Când ai gânduri bune, Kundalini începe automat sã se deplaseze în sus. Când ai gânduri rele, ea se deplaseazã în jos. Când urãsti pe altii sau gândesti rãu despre ei, Kundalini se deplaseazã în jos. Iar când iubesti pe altii sau gândesti bine despre ei, se deplaseazã în sus. Kundalini nu este desteptatã doar de tehnicile yoga.
Simturile vãzului, auzului, mirosului, gustului si pipãitului sunt toate sugestii ale lui Dumnezeu. Eu pot sã le deconectez unul câte unul. Fãceam asta în copilãrie. Am ajuns sã-mi dau seama cã toate astea sunt filmul lui Dumnezeu. Exersam ore întregi deconectarea simturilor, unul câte unul, retragând energia din el si aducând-o apoi înapoi, pânã ajungeam sã detin controlul total asupra sugestiilor pe care le transmiteau mintii.
Eu niciodatã nu le spun oamenilor mei discipoli. Dumnezeu este Gurul. Ei sunt discipolii Lui.
În Dumnezeu, totul se petrece la timpul prezent. E ca un film, care poate fi dat înainte sau înapoi. Actiunea de pe ecran poate sã acopere secole întregi, însã în cabina de proiectie totul se întâmplã acum. Secretul vietii este sã înveti sã trãiesti constient pe deplin fericirea prezentã. Când înveti sã fii fericit în prezent, Îl ai pe Dumnezeu. Cei mai multi oameni trãiesc în trecut, cu nostalgii sau regrete, sau în viitor, cu sperantã si temeri nãscute din dorintã.
E mai bine sã Îl iubesti pe Dumnezeu. Iubindu-i pe oameni, te-ai putea atasa de ei. Ce trebuie sã faci, când e vorba de ceilalti, este sã-L iubesti mai întâi pe Dumnezeu si apoi sã Îl iubesti în ei.
Iatã cum poti sã-ti dezvolti intuitia. Dupã meditatie, stai linistit mult timp, savurând pacea interioarã. Multi mediteazã, dar apoi se reped sã-si continue activitãtile. Asta e bine dacã ai ceva important de fãcut, cãci întotdeauna e mai bine sã meditezi înainte de o activitate, ca sã poti simti mãcar putinã pace în timp ce muncesti. Totusi, ori de câte ori ai posibilitatea, rãmâi linistit mult timp dupã ce ai executat tehnicile. Atunci vine cea mai adâncã desfãtare. Intuitia se dezvoltã prin adâncirea continuã a acelei desfãtãri.
Lui Dumnezeu îi este mai plãcut dacã lucrezi în mod constient pentru El, nu doar pentru tine. Dacã lucrezi în lume si îti pasã numai de tine si familia ta, ti-e mult mai greu sã depãsesti limitele propriului eu. Întelept este cel care priveste întreaga omenire ca fiind familia lui mai mare.
Multi vin aici asteptându-se la minuni, fãrã sã-si dea seama cã cea mai mare minune este smerenia desãvârsitã. Dacã ar fi sã faci minuni în public, ai atrage multimi de adepti, dar Dumnezeu nu asta vrea.
Smerenia vine din cãutarea lui Dumnezeu, nu din tine. Când vezi cã El actioneazã prin tine, cum poti sã fii mândru de tot ce faci? Smerenia e în inimã; nu e treabã de "fatadã". Trebuie sã simti cã tot ce faci este înfãptuit numai de El, prin tine. L-am ucis pe Yogananda de multã vreme. Acum, în acest templu nu mai sãlãsluieste decât Dumnezeu.
Samadhi nu e ceva ce trebuie sã dobândesti. Îl ai deja. Gândeste-te: ai fost vesnic cu Dumnezeu. De câteva încarnãri trãiesti în amãgire, dar apoi vei fi iar liber în El pe vecie! Trãieste mereu cu acest gând.
pãcate, e nevoie de timp pentru a izgoni hipnoza mentalã cã toate acestea, si cã timpul însusi, sunt o realitate, hipnozã care te face sã te concentrezi pe dorinta de experiente efemere ale simturilor.
Este nevoie de o karmã foarte, foarte, FOARTE bunã, chiar si numai pentru a vrea sã Îl cunosti pe Dumnezeu! Nu vreau sã vã aud suspinând cu disperare "Când am sã-L gãsesc pe Dumnezeu?" - ca si cum rãspunsul vostru ar fi "Niciodatã!". Îl aveti deja! Trebuie doar sã trãiti cu convingerea cã El existã în voi.
Nu e usor sã fii spiritual, însã este foarte usor dacã esti dispus sã urmezi câteva reguli. Începe prin a-ti simplifica viata. Apoi, rãmâi întrucâtva la distantã de altii. Dacã vrei sã Îl gãsesti pe Dumnezeu, nu te implica prea mult în societatea mondenã. Eu unul, mã amestec putin cu lumea. Când sunt singur, rãmân centrat în Sine. De multe ori le-am spus oamenilor: "Izolarea este pretul mãretiei".
Singur Dumnezeu este Cel care actioneazã prin voi, joacã toate rolurile, regizeazã toatã actiunea. Numai pe El trebuie sã Îl iubiti cu adevãrat - în altii, când îi iubiti. Oamenii nu sunt constienti de acea prezentã grozavã, vesnic mângâietoare. Ei îsi concentreazã întreaga afectiune unul asupra celuilalt. Când cineva iubit moare, ei se gândesc: "Oh, ce cruzime!". Însã tot timpul a fost numai Dumnezeu, jucându-Se de-a v-ati ascunselea cu ei!
3În spatele fiecãrei tufe de trandafiri de plãcere se aflã un sarpe cu clopotei de suferintã, încolãcit si gata sã loveascã. Aveti grijã sã nu fiti muscati, cum se poate întâmpla dacã vã lãsati atrasi de ceva care doar vã atâtã pasiunea.
3Nu tânjiti dupã viziuni în meditatie. În extaz, ele devin un factor perturbator. Eu alung viziunile, cãci am atâtea de vãzut în meditatie!
Când acest "Eu" o sã moarã, atunci am sã stiu cine sunt... Trebuie sã uitati de voi însivã si sã nu vã mai preocupati de importanta voastrã. Spuneti-vã întotdeauna: "Tu, Doamne, numai Tu!". Dumnezeu viseazã prin voi. El este singura realitate.
Sã nu vã numãrati niciodatã defectele. Gânditi-vã doar dacã Îl iubiti îndeajuns pe Dumnezeu. Pe El nu Îl supãrã defectele voastre. Îl supãrã indiferenta voastrã.
Trebuie sã fiti foarte veseli si fericiti, cãci acesta este visul lui Dumnezeu. Omul mic si omul mare sunt doar proiectii ale constiintei Visãtorului. Luati totul asa cum vine si spuneti-vã cã totul vine de la Dumnezeu. Ce vine de la sine, lãsati-l sã vinã. Chiar si atunci când considerati cã trebuie sã îndreptati o nedreptate, cãutati mai întâi în voi îndrumarea Lui. Apoi, când actionati, faceti-o în numele Lui, niciodatã cu indignare inspiratã de eu.
Nu fiti patetici când vã rugati. În acelasi timp, nu fiti diplomati. Dumnezeu e ca un copilas. Nu e nevoie sã fiti plini de tact cu El. Vorbiti-I cu seriozitate si încredere calmã. Spuneti-I sincer ce simtiti cu adevãrat.
Oamenii vor sã scape de tristete nu învingând-o, ci evitând-o. Ei încearcã - bând sau dormind excesiv, sau alte distractii - sã uite cã orice asemenea efort de a scãpa le amenintã, de fapt, pacea mintii. Ei "beau ca sã uite", cum e vorba. Asta e o metodã îngrozitoare. Desi s-ar putea sã uiti un timp scurt de probleme, si în acel rãstimp sã simti o usoarã bunã dispozitie, evitarea necazurilor nu înseamnã cã te evitã ele pe tine! Ele sunt tot cu tine. Prin urmare, scãparea este iluzorie. Ea doar toceste mintea si face sã-ti fie mai greu sã te ocupi eficient de necazuri. Alcoolul nu limpezeste mintea - o zãpãceste. Mintea devine ca un automobil cu bujiile murdare. Motorul ei dã rateuri. Sã nu beti, nici chiar pentru putinã distractie. Betia este extaz satanic.
Nu Îl vei gãsi pe Dumnezeu inventând mereu pretexte, spunând, de exemplu: "Voi medita când voi gãsi un loc linistit". Nu asa se ajunge la Dumnezeu! Dacã însã îti spui "Acum mã voi cufunda în meditatie", poti sã fii acolo într-o clipã. Când ti-e somn cu adevãrat, adormi indiferent unde esti. Când un bãrbat este îndrãgostit, nu îi este greu sã se gândeascã la iubita lui; dimpotrivã, îi e greu sã nu se gândeascã. Fii îndrãgostit de Dumnezeu! E usor sã meditezi adânc, când iubirea de El este destul de profundã.
Uneori mã întreb de ce Îi multumesc oamenii lui Dumnezeu pentru "darul vietii". Ce fel de dar e ãsta? Eu Îi spun: "Nu eu Ti-am cerut sã mã creezi! Întrucât însã ai fãcut-o, tot ce Îti cer este sã mã eliberezi! Scoate-mã din harababura asta în care Tu m-ai bãgat!". Nu luãm fiintã din mila Lui. Suntem la fel de vesnici ca El. Sufletul coexistã cu Spiritul. Uneori îmi vine sã Îl cert - cu iubire, fireste - spunându-I: "De ce ne silesti sã rãtãcim în amãgire?". El nu se supãrã când vorbesc asa cu El. Trebuie sã ne scoatã, dacã apelãm la El cu iubire adâncã.
Pãstrati-vã cucernicia rationalã. Fãrã ratiune, cucernicia devine foarte usor sentimentalã. Dar nu fiti nici prea rationali! Ratiunea singurã nu vã va da niciodatã întelegerea adevãratã. Ratiunea trebuie sã fie în echilibru cu simtirea. Uitati-vã la o floare si întrebati: "Cum se face cã existi, cã frumusetea ta existã?" Si uitati-vã la acest mare oras de celule, corpul vostru. Cum s-au unit ele într-o populatie omogenã? Oare în spatele corpului nu e ceva mai mult decât afirmã biologii? Cum puteati sã luati fiintã din purã întâmplare, asa cum sustin ei? În aceste privinte, ratiunea poate adânci si înãlta cucernicia.
Mintea voastrã sã fie mereu angajatã în slujirea lui Dumnezeu, fie cã meditati sau Îl slujiti prin altii. Mintea lenesã este atelierul diavolului.
Karma se rezolvã cel mai bine întâmpinând cu veselie si curaj încercãrile vietii. Dacã îti mai este fricã de ceva, karma aceea nu a fost încã rezolvatã pe deplin. Pentru a o risipi, nu încerca se eviti încercãrile cu care te confrunti. Ridicã-te deasupra lor cu curaj, însufletit de bucuria lui Dumnezeu, din tine.
Dacã îi critici pe altii, în loc sã comentezi impartial comportamentul lor, asta aratã cã defectele lor lucreazã si în tine. Mai mult, criticându-i pe altii, sporesti în tine acele defecte. Ce condamni la altii va trebui sã trãiesti tu însuti într-o zi. Asta e legea karmicã. În acest fel, oamenii învatã sã fie întelegãtori cu semenii lor.
Mai presus de orice, fiti-I loiali lui Dumnezeu. Dedicati mai mult timp cãutãrii Lui. Si fiti mai putin preocupati de îndatoririle mai mãrunte, care oricum nu vor mai exista într-o zi. Nu le considerati importante. Nimic nu e atât de important ca întâlnirea voastrã de fiecare zi cu Dumnezeu.
Cucernicia nu trebuie etalatã în public. De îndatã ce o demonstrati în exterior, i-ati pus capãt. Exprimarea unor astfel de sentimente, în mod deliberat, în fata altora este o blasfemie înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu face, de regulã, minuni pentru oameni, decât dacã existã o nevoie evidentã sau pentru cineva foarte avansat spiritual.
Sã nu spuneti nimãnui greselile voastre, cãci într-o zi, într-un moment de supãrare, persoana cãreia vã confesati le-ar putea folosi împotriva voastrã. Spuneti-le numai lui Dumnezeu. De El nu trebuie sã ascundeti nimic.
Cel mai mare pãcat este sã te numesti pãcãtos. E un mod de a te hipnotiza cu propria-ti slãbiciune. Sustine-ti întotdeauna tãria întru Dumnezeu - tãria Lui, în tine.
O încãpere poate sã stea în întuneric mii de ani, dar, dacã aduci luminã în ea, întunericul va dispãrea ca si cum nici n-ar fi fost. La fel e si atunci când lumina lui Dumnezeu lumineazã sufletul: Întunericul încarnãrilor dispare într-o clipã. Sã nu spui niciodatã cã esti pãcãtos, declarându-ti, astfel, limitele. Insistã, în schimb, asupra gândului cã esti fãcut dupã chipul si asemãnarea lui Dumnezeu - cã în sufletul tãu, în adevãratul tãu Sine, întunericul amãgirii nu poate sã existe.
Poetica Focului
Încă din arhaic omul a învestit focul cu simboluri metafizice din sfera sublimului, pînă la a metaforiza puteri supreme: purificare si regenerare, ardere initiatică si renastere pe un plan superior de fiintare, transsubstantiere spirituală, mistuire mistică purtînd la extaz, primordialitate, divinul ca atare sau taina divină care străfulgerează.
Focul constituie una din metaforele cele mai folosite în limbajul poetic si filosofic – mai cu seamă de către poetii-gînditori si gînditorii-poeti – într-un evantai de transmutări începînd cu mistica iubirii, continuînd cu primul cuvînt al creatiei, lumina, si sfîrsind cu realitătile ultime.
La Egipteni, zeul Phtah personifica focul, creator si orînduitor al universului, iar Kha – flacăra inteligentei, desprinsă din Ra (sau Re), zeul suprem, soarele. Focul solar a fost adorat si ridicat la cea mai înaltă treaptă a sacralitătii si adorării de către faraonul Akhnaton (= cel iubit de Aton), întemeitorul iluminat al primei religii monoteiste, si care a închinat discului solar – Aton – un celebru imn care începe astfel: „Tu te înalti maiestuos la orizont, o Aton cel viu, domn în vesnicie… Nemărginită este iubirea ta, razele tale strălucesc pentru ochii tuturor creaturilor. Chipul tău se iluminează pentru a face să trăiască inimile. Tu ai umplut Cele Două Pămînturi cu iubirile tale, o sublime Doamne, care te-ai creat singur si care ai creat si naste tot ce există. Toate trăiesc cînd tu te înalti, inimile toate se bucură cînd te văd, cînd tu apari ca Domn al tuturora. Tu te afli în inima mea. Nu există un altul care să te înteleagă, afară de mine, fiul tău, care a iesit din carnea ta, Ikhunaton”.
Asemenea accente lirice avîntate adresate soarelui, mărturii de duiosie filială si fraternă vom întîlni si la Sf. Francisc, pentru care focul si soarele erau cele mai slăvite: „Prea-Înaltule, Prea-Puternicule, Tie lauda, gloria si slava oricărei binecuvîntări! Fii proslăvit, Doamne, cu toate creaturile, Mai ales măritul Frate, Soarele – Care face ziua si prin ea ne luminează, El este frumos si iradiind cu nesfîrsită splendoare. Si este manifestarea Ta, Prea-Înaltule… Fii lăudat pentru Fratele Foc prin care este luminată noaptea, El este frumos si plin de elan si puternic”.
În panteonul hindus focul este de asemenea metaforă atotprezentă, Agni fiind simbolul atît al focului sacrificial, cît si ca element component al naturii. El a fost printre primii zei creati de Brahman. Cercul de flăcări din jurul lui Shiva executînd dansul creator cosmic este metafora mistuirii purtînd la renastere, simbol al vesnicei reînnoiri universale. Focul ca rază interioară impulsionînd iluminarea spirituală îl aflăm în revelatia pe care Buddha Sakhyamuni o are privind lantul celor douăsprezece cauze interdependente care merg de la dorintă la suferintă, esentă a conditiei umane. „Sinele meu, afirma Iluminatul, este flacără lăuntrică”.
În religiile indo-ariene focul a fost un factot important, iar în religia zoroastrică a căpătat prestigiul de simbol central. In scrierile sacre ale profetului Zarathustra focul apare asociat divinitătii, metaforă cu multiple sensuri: Ahura Mazda însusi, teofaniile sale, adevărul, iluminarea care poartă la cunoasterea Unului, a adevărului ultim. Toate ceremoniile religioase au loc în prezenta focului, evocat în fiecare rugăciune. Temple închinate focului, unele modernizate, se mai văd si astăzi pe întinsul Iranului.
Imnurile homerice si orfice vorbesc despre focurile ritualice si sacrificiale, soarele fiind focul divin. În imnul orfic închinat soarelui se spune: „Dă-mi ascultare, zeu fericit, atotcuprinzător ochi vesnic,/ Titanule scăldat în aur, Hyperion, cerească tortă,/ Născut din tine însuti, ochiul deschis mereu asupra vietii, Părinte bun al aurorii/… Tu porti cu lira ta de aur pe drumul armoniei lumea/… Tiisceptrulfirii, cînti din fluer si scrii pe cer un cerc de foc/… Reversi lumina pururi altul/ Înfloritor si fără pată, nemuritor părinte al Vremii”(trad. Ion Acsan). Originea cerească a focului este temă centrală în legenda lui Prometeu, titanul care răpeste focul de la Zeus si îl dăruieste oamenilor pentru a constitui energia creatoare a civilizatiei si culturii. În legenda prometeică focul este metafora gîndirii, a inteligentei.
Inspirat de panteonul egiptean, în poemele sale Heraclit consideră soarele cea mai strălucitoare manifestare a elementului incandescent, iar întreg universul metaforă a focului. „Această lume, aceeasi pentru toate fiintele, nici unul dintre zei nici dintre oameni nu a creat-o si ea a fost, este si va fi un foc mereu viu, aprinzîndu-se si stingîndu-se cu măsură” (fr. 30). „Focul a creat totul, în el se absoarbe totul… Dumnezeu este focul periodc etern” La rîndul său, Empedocle afirmă: „Focul emanînd a produs rasa bărbatilor si a femeilor cu lacrimi abundente” (fr. 62). Aruncarea filosofului din Agrigent în Etna, nu este, în termeni legendari, poetici, metafora căutării adevărului ultim? În mitologia greacă focul metaforizează purificarea prin actul intelectiv cel mai iluminator al ultimelor adevăruri, pe cînd apa este metafora purificării de ordin sufletesc prin bunătate.
În diversele culturi, între care, Vechiul Testament, teofaniile au loc sub formă de flacără, metaforă a prezentei, a sacralitătii si a gloriei lui Dumnezeu. Teologia plasează metafora focului mai presus de alte alegorii si simboluri. Iahve i s-a arătat lui Avraam sub formă de foc, iar la întrebarea, cine esti, Doamne?,Dumnezeu a răspuns: Eu sint cel ce sînt, adică identitate imuabilă a misterului primordial – acest lucru, spre deosebire de oameni, care, atunci cînd se mistuie în văpăile dragostei, se pierd pe sine, se pierd unul pe altul.
Duhul lui Dumnezeu a coborît de Rusalii sub forma unor limbi de foc asupra apostolilor si a Mariilor sacre. Focul de o strălucire care nu poate fi îndurată de om este metafora divinitătii în finalul Paradisului dantesc. În pictură, metafora focului apare apoteotic si tulburător în tablourile lui El Greco. Alungite nefiresc si torsionate, străfulgerate de tonalităti selenare si avînd fetele arse de fervoarea credintei, personajele sale devin flăcări mistice aspirînd către lumea cerească.
Lirica lui Omar Khayyam este o adevărată sărbătoare de rafinate metafore cu ecouri metafizice, în care focul transmută ontic si axiologic viata, dragostea, dar mai cu seamă vinul. În „vrăjitoarea licoare” se îmbină armonios cele patru elemente ziditoare ale universului, focul fiind elementul înăltării si posedînd magia de a preschimba viata în elementul subtil, eterul:
„În vin stă chintesenta. El suie din pămînt,
În soare elementul lichid se primeneste;
Cu sacrul foc se-naltă si mîntuie cereste,
Viata preschimbînd-o, eteric, într-un cînt”.
Vinul este cel care înteteste aprinsul zorilor, ne eliberează de efemer, de zilnic:
„O, vinul mă inundă în marea lui lumină!
Se risipeste ceata ce-a fost si ce-o să vină.
Cad lanturile grele de rob întemnitat
Si într-un nimb de aur – renasc eliberat!”
În flăcările elementului mistuitor cei alesi găsesc transfigurarea cunoasterii. „În vin cel întelept găseste extazul celora Alesi/ El ne redă si tineretea si ce-am pierdut si ce ni-i dor./ În flăcări aurii ne arde într-un ametitor vîrtej”.
Flacăra ca metaforă a libertătii absolute, în sensul că desfide orice îngrădire si orice captare, orice sistem al finitudinii, creînd neîncetat forme pe care în aceeasi clipa le si mistuie, depăsind astfel necontenit orice formă, – iar pe de altă parte, misterul straniului joc al efemeritătii care se autocreează, se stinge si se creează din nou într-o neîncetată ciclicitate, este surprinsă astfel de Leonardo da Vinci: „Observă flacăra si ia aminte la frumusetea ei. Clipeste din ochi si uită-te: ceea ce vezi nu a fost aici înainte, iar ceea ce a fost aici, nu mai există. Cine este cel ce face aceasta din nou, dacă moare continuu?” Autorul Giocondei a avut o adevărată pasiune pentru liniile unduitoare asemenea unor văpăi, – de la unduiri ale formelor feminine, mai ales în Leda, ori ale buclelor, la cele ale peisajelor, culminînd cu inextricabilele curbe din desenele reprezentînd paroxismul apocaliptic al învolburării apelor potopului: magnifice viziuni ale patetismului fiintării umane – obsesiv reluate.
Pentru Hölderlin, spiritul este flacără cerească, asemenea zeilor, si care a mostenit de la Sfînta Natură, – „Stăpînă si Mamă”, ceea ce are mai divin: „iubirea care mentine totul” (În pădure). Cîntul este cel ce eliberează spiritul, pentru că „focul ceresc nu îndură niciodată să fie captiv… Cînd focul zilei străluceste la ceasul aurorii, divinul se face prezent muritorilor” (Titanii). Inspiratia este o fecioară creatoare a tuturor lucrurilor, ea înfloreste din înaltul Eter, după o nemuritoare lege. Această lege constă în faptul că „fiii pămîntului îsi umezesc buzele la focul ceresc” (Către Eter). Dar focul suprem, fulgerul, rază a Tatălui este oferit poetilor:
„... Fiii pămîntului acum
Pot să-si înmoaie fără teamă buzele în focul ceresc.
Dar nouă ne este dat totusi
Să rămînem drepti, cu fruntea descoperită, o, poetilor,
Sub furtunile lui Dumnezeu,
Si să luăm cu propria noastră mînă
Raza Tatălui, fulgerul
Însusi, si să întindem multimii, sub vălul
Cîntului, darul cerului.
Fie ca inima noastră, asemenea unei inimi de copil,
Să fie pură, iar mîinile fecioare fără de vină, asa
Raza Tatălui, curatul fulger nu ne va mistui
Si într-un cutremur suprem, durerea noastră unită durerii
Unui zeu, inima eternă, etern îsi va păstra tăria”
(Ca într-o zi de odihnă)
Astfel, în sfîntă curătie si în durerea sacră a comuniunii cu focul divin, poetul poate întelege si cînta toate graiurile cerului (Cîntec la poalele Alpilor).
În poezia Dor fericit, Goethe afirmă că arderea în flacără este metafora mortii întru devenire, adică a intra în ciclul eternitătii, suprem scop al omului. În acest poem revine o idee suind de departe, de la unele populatii arhaice, potrivit căreia originea si simbolica focului sînt identificate cu contopirea erotică. Gaston Bachelard reia ideea, numai că pentru arhaici sexualitatea tinea de cosmic, si nu de freudism.
Pentru Novalis, focul iubirii absolute conduce la iluminarea divină: „iubirea mea s-a preschimbat în flacără si această flacără consumă putin cîte putin tot ce este pămîntesc în mine”,idee pe care Eminescu o duce mai departe, diada absolutului în doi devenind divinitatea însăsi.
Rimbaud, consideră că poetul este cel ce fură focul, substantă activă si metaforă cu multiple functii si întelesuri. A fura focul însemnează „să te faci vizionar”.Însemnează să devii un altul – „jeest un autre”, adică „să devii un suflet care sălăsluieste în trupul tuturor celorlalti”. Cu alte cuvinte, sa-ti iei în misiune întreaga umanitate, să afli un grai care„să fie pentru suflet, rezumînd totul, miresme, sunete, culori si gînd care naste gînd, căci fiecare cuvînt trebuie să fie idee, un limbaj universal”. Este formulat aici principiul poeziei care trebuie să fie metafizică: „Să cerem poetului ceva nou, – idei si formă”.. Astfel, – la saptesprezece ani, autorul Iluminărilor, formulează si concentrează în metafora focului veritabila natură si solie a geniului, care este „măsură perfectă si reinventată, ratiune minunată si neprevăzută, si eternitate… si care ne iubeste pentru viata sa infinită… O, fecunditate a spiritului si imensitate a universului!… Să-i urmăm viziunile sale, suflurile sale, ziua sa”.
Lumina, soarele constituie leitmotive ale versetelor din Also sprach Zarathustra, focul fiind pentru Nietzsche expresia lor supremă. Focul este divin, metaforă a dionisiacului care se confundă cu poetul: „Da, îmi cunosc natura: nesătioasă ca flacăra, ard si mă devorez. Lumină e tot ce ating, jar, tot ce părăsesc. Fără îndoială, sînt Flacără”(Ecce homo).Focul este supremă purificare: „Tu nu ai decît o datorie: să fii pur” (Stiinta veselă).
Focul purtat de poetul filosof este un răspuns al luminii cerului, soarele, un suflet-frate al spiritului său intuitiv. Pentru că focul este spiritul, lumina dusă la absolut, spiritul însetat de absolut. Focul, simbol al nerăbdătoarei, nelinistitei pururea înăltări este cel care îl poartă pe Nietzsche-Zarathustra, purificat, spre ultima sa solitudine: „Această flacără cu unduiri alburii,/ – către reci depărtări îsi înaltă limbile dorului său,/ îsi întoarce fata spre creste mereu mai curate –./ Acest semn l-am asezat înaintea mea”.Pentru Nietzsche, flacăra si dansul sînt metafore interactive ale supremei arderi ale vietii si gîndirii poetice metafizice.
În poemul lui Rilke, Zeita, metaforă revelatoare pune în prezentă ceva ascuns, perceptibil doar prin cercul de foc desenat de zeită. „De-atîtea ori sus pe terasă/ 'n amiază pasii ei trecură,/ dar pentru nici un ochi nu lasă/ vreo bănuială de făptură./ Natura însă dacă-o simte,/ ea, ce nezăritu-l stie,/ conturu-i aparent, cel dulce,/ cu foc de raze îl înscrie”.
La Eminescu, în poezia Pe lîngă plopii fără sot, flacăra apare drept metaforă a sacralitătii iubirii: „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfînt/ Si noaptea candela s’ aprinzi/ Iubirii pe pămînt”. Dorul luceafărului pentru o pămînteană ardea în foc de soare. Contopirea în dragoste este o ardere înfăptuind un absolut care devine dumnezeirea însăsi. „Sîntem spiritul divin în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte de creatie... Misterul divin al vietii sîntem noi – noi în momentul acesta vom purta toată lumea în inimi... Ardem... O jertfă infinită marelui spirit”.
În tabloul dramatic Muresanu, creatia poetică este metaforizată cu ajutorul arderii, a luminii, a focului. Glasul luminii:
„În lumea adormită, lumina cînd răsare…
Cu raza-ntîi atinge al geniilor munti
Si-apoi abia în lume s ‘arată zîmbitoare,
O maiestate mîndră de foc… un soare!...
Si capete de genii cînd ard, cînd se inspiră…
Profeti-s plini de vise a albei dimineti…
Cu raza zilei albe ei geniul si-l aprind”
Silfii de lumină: „A tale cînturi, palide bard/ Cu fruntea ‘n laur./ Sînt stele-eterne ce ‘n ceruri ard/ Cu raze de-aur”. Iar poetul enuntă, în versuri memorabile, puterea metaforică a focului de a naste gîndiri si visuri supreme care se preschimbă în cînt:
„În ocean de flăcări gîndirea mea arde…
Si-un cîntec trece dulce prin visele-mi de jar…
Odată înc ‘o dată să mă ‘nec în lumină,
Să caut armonia a sferelor senină”
Momentul inspiratiei este o faptă a focului sacru al luminii, în zori lumina căutînd în primul rînd pe genii, pe poeti, văzuti sub metafora muntilor.
Metafora ontologică a focului, sub multiple forme, o întîlnim în Odă (în metru antic): rugul suferintei, focul dragostei, rugul visului, rugul purificator. Sînt parcurse în felul acesta diversele ipostaze ale mistuirii ontice umane: durerea de a fi, contopirea în doi, arderea realitătii pe rugul visului, arderea vietii întru renastere superioară, asemenea păsării Phoenix. Dar mistuirea la care rîvneste finalmente poetul, delimitîndu-se de toate aceste forme de arderi, este combustia a tot ce este în afară de sine însusi: „Mie redă-mă!”Si anume, constiintă pură extramundană – nesubstantială, aspatială, atemporală.
Focul este frecvent evocat de Lucian Blaga. El asteaptă cu „floarea de foc în mîni” ceasul ceresc al dicteului poetic. Cîntecul focului este o multiplă metaforă a dragostei:
„În fabula verde si caldă-a naturii
… descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii?
Ia seama să nu te aprinzi
cum se întîmpă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atîtea, flacără-ntîmpină pasul oricărei făpturi pămîntene, si drumul i-atine si ceasul”
Apartinînd misterului, legendele se aprind mai ales din razele lunii: „Fapte, o cîte-as putea însira/ mărturii de legendă,/ ce-arată că sînt cu putintă si un asemenea foc,/ si asemenea arderi”.Căci arderea înfăptuieste un schimb metaforic universal:
„În totul scînteie toate. Tîmplă s-aprinde
de tîmplă si piatră de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului…
Cît e întinsul si-naltul luminii,
Dumnezeu arde suav cîte-odată prin tufe
fără de-a mistui. El crută si mîngîie spinii.
Altfel ardem noi, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cît e întinsul, cît e înaltul,
noi ardem si nu ne iertăm,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul”
În filosofia cristianică modernă a lui Pierre Teilhard de Chardin, focul constituie metafora experientei mistice ducînd la o viziune extatică. Focul este adorare, pătrundere, puterea iradiantă a iubirii. Este ultima, suprema energie cosmică de unire cu Dumnezeu. Focul este o inimă universală care pătrunde si reuneste toate lucrurile într-un panteism asemănător în parte celui spinozean. Nu însă confundare de substantă om-divinitate, ci în sens de prezentă a lui Iisus în tot ce există, în viată, în moarte, prin acea energie a iubirii care este focul însusi.
*
Pentru noi, oaspeti ai zodiei nelinistite, focul, flacăra, nu este însăsi metafora fiintării omenesti? Iar pentru poetul metafizician focul semnifică să treacă arzînd prin amiezi de gînd. Pentru că în prealumina flăcării nu este nici o vină; numai harul unei morti extatice unde totul este mistuire. Acolo încetează orice vagă ipostază, flacăra devenind energie de purificare ultimă, depăsire pură, dizolvare a tot si de sine – pierdere de sine în sine însusi. Cîntul, poezia, împlineste aceasta supremă euharistie. Dar totul se petrece într-un mister de nedezlegat. Ce flacără mistică se aprinde în cîntul lebedei si consumă diafana zgură?
Focul constituie una din metaforele cele mai folosite în limbajul poetic si filosofic – mai cu seamă de către poetii-gînditori si gînditorii-poeti – într-un evantai de transmutări începînd cu mistica iubirii, continuînd cu primul cuvînt al creatiei, lumina, si sfîrsind cu realitătile ultime.
La Egipteni, zeul Phtah personifica focul, creator si orînduitor al universului, iar Kha – flacăra inteligentei, desprinsă din Ra (sau Re), zeul suprem, soarele. Focul solar a fost adorat si ridicat la cea mai înaltă treaptă a sacralitătii si adorării de către faraonul Akhnaton (= cel iubit de Aton), întemeitorul iluminat al primei religii monoteiste, si care a închinat discului solar – Aton – un celebru imn care începe astfel: „Tu te înalti maiestuos la orizont, o Aton cel viu, domn în vesnicie… Nemărginită este iubirea ta, razele tale strălucesc pentru ochii tuturor creaturilor. Chipul tău se iluminează pentru a face să trăiască inimile. Tu ai umplut Cele Două Pămînturi cu iubirile tale, o sublime Doamne, care te-ai creat singur si care ai creat si naste tot ce există. Toate trăiesc cînd tu te înalti, inimile toate se bucură cînd te văd, cînd tu apari ca Domn al tuturora. Tu te afli în inima mea. Nu există un altul care să te înteleagă, afară de mine, fiul tău, care a iesit din carnea ta, Ikhunaton”.
Asemenea accente lirice avîntate adresate soarelui, mărturii de duiosie filială si fraternă vom întîlni si la Sf. Francisc, pentru care focul si soarele erau cele mai slăvite: „Prea-Înaltule, Prea-Puternicule, Tie lauda, gloria si slava oricărei binecuvîntări! Fii proslăvit, Doamne, cu toate creaturile, Mai ales măritul Frate, Soarele – Care face ziua si prin ea ne luminează, El este frumos si iradiind cu nesfîrsită splendoare. Si este manifestarea Ta, Prea-Înaltule… Fii lăudat pentru Fratele Foc prin care este luminată noaptea, El este frumos si plin de elan si puternic”.
În panteonul hindus focul este de asemenea metaforă atotprezentă, Agni fiind simbolul atît al focului sacrificial, cît si ca element component al naturii. El a fost printre primii zei creati de Brahman. Cercul de flăcări din jurul lui Shiva executînd dansul creator cosmic este metafora mistuirii purtînd la renastere, simbol al vesnicei reînnoiri universale. Focul ca rază interioară impulsionînd iluminarea spirituală îl aflăm în revelatia pe care Buddha Sakhyamuni o are privind lantul celor douăsprezece cauze interdependente care merg de la dorintă la suferintă, esentă a conditiei umane. „Sinele meu, afirma Iluminatul, este flacără lăuntrică”.
În religiile indo-ariene focul a fost un factot important, iar în religia zoroastrică a căpătat prestigiul de simbol central. In scrierile sacre ale profetului Zarathustra focul apare asociat divinitătii, metaforă cu multiple sensuri: Ahura Mazda însusi, teofaniile sale, adevărul, iluminarea care poartă la cunoasterea Unului, a adevărului ultim. Toate ceremoniile religioase au loc în prezenta focului, evocat în fiecare rugăciune. Temple închinate focului, unele modernizate, se mai văd si astăzi pe întinsul Iranului.
Imnurile homerice si orfice vorbesc despre focurile ritualice si sacrificiale, soarele fiind focul divin. În imnul orfic închinat soarelui se spune: „Dă-mi ascultare, zeu fericit, atotcuprinzător ochi vesnic,/ Titanule scăldat în aur, Hyperion, cerească tortă,/ Născut din tine însuti, ochiul deschis mereu asupra vietii, Părinte bun al aurorii/… Tu porti cu lira ta de aur pe drumul armoniei lumea/… Tiisceptrulfirii, cînti din fluer si scrii pe cer un cerc de foc/… Reversi lumina pururi altul/ Înfloritor si fără pată, nemuritor părinte al Vremii”(trad. Ion Acsan). Originea cerească a focului este temă centrală în legenda lui Prometeu, titanul care răpeste focul de la Zeus si îl dăruieste oamenilor pentru a constitui energia creatoare a civilizatiei si culturii. În legenda prometeică focul este metafora gîndirii, a inteligentei.
Inspirat de panteonul egiptean, în poemele sale Heraclit consideră soarele cea mai strălucitoare manifestare a elementului incandescent, iar întreg universul metaforă a focului. „Această lume, aceeasi pentru toate fiintele, nici unul dintre zei nici dintre oameni nu a creat-o si ea a fost, este si va fi un foc mereu viu, aprinzîndu-se si stingîndu-se cu măsură” (fr. 30). „Focul a creat totul, în el se absoarbe totul… Dumnezeu este focul periodc etern” La rîndul său, Empedocle afirmă: „Focul emanînd a produs rasa bărbatilor si a femeilor cu lacrimi abundente” (fr. 62). Aruncarea filosofului din Agrigent în Etna, nu este, în termeni legendari, poetici, metafora căutării adevărului ultim? În mitologia greacă focul metaforizează purificarea prin actul intelectiv cel mai iluminator al ultimelor adevăruri, pe cînd apa este metafora purificării de ordin sufletesc prin bunătate.
În diversele culturi, între care, Vechiul Testament, teofaniile au loc sub formă de flacără, metaforă a prezentei, a sacralitătii si a gloriei lui Dumnezeu. Teologia plasează metafora focului mai presus de alte alegorii si simboluri. Iahve i s-a arătat lui Avraam sub formă de foc, iar la întrebarea, cine esti, Doamne?,Dumnezeu a răspuns: Eu sint cel ce sînt, adică identitate imuabilă a misterului primordial – acest lucru, spre deosebire de oameni, care, atunci cînd se mistuie în văpăile dragostei, se pierd pe sine, se pierd unul pe altul.
Duhul lui Dumnezeu a coborît de Rusalii sub forma unor limbi de foc asupra apostolilor si a Mariilor sacre. Focul de o strălucire care nu poate fi îndurată de om este metafora divinitătii în finalul Paradisului dantesc. În pictură, metafora focului apare apoteotic si tulburător în tablourile lui El Greco. Alungite nefiresc si torsionate, străfulgerate de tonalităti selenare si avînd fetele arse de fervoarea credintei, personajele sale devin flăcări mistice aspirînd către lumea cerească.
Lirica lui Omar Khayyam este o adevărată sărbătoare de rafinate metafore cu ecouri metafizice, în care focul transmută ontic si axiologic viata, dragostea, dar mai cu seamă vinul. În „vrăjitoarea licoare” se îmbină armonios cele patru elemente ziditoare ale universului, focul fiind elementul înăltării si posedînd magia de a preschimba viata în elementul subtil, eterul:
„În vin stă chintesenta. El suie din pămînt,
În soare elementul lichid se primeneste;
Cu sacrul foc se-naltă si mîntuie cereste,
Viata preschimbînd-o, eteric, într-un cînt”.
Vinul este cel care înteteste aprinsul zorilor, ne eliberează de efemer, de zilnic:
„O, vinul mă inundă în marea lui lumină!
Se risipeste ceata ce-a fost si ce-o să vină.
Cad lanturile grele de rob întemnitat
Si într-un nimb de aur – renasc eliberat!”
În flăcările elementului mistuitor cei alesi găsesc transfigurarea cunoasterii. „În vin cel întelept găseste extazul celora Alesi/ El ne redă si tineretea si ce-am pierdut si ce ni-i dor./ În flăcări aurii ne arde într-un ametitor vîrtej”.
Flacăra ca metaforă a libertătii absolute, în sensul că desfide orice îngrădire si orice captare, orice sistem al finitudinii, creînd neîncetat forme pe care în aceeasi clipa le si mistuie, depăsind astfel necontenit orice formă, – iar pe de altă parte, misterul straniului joc al efemeritătii care se autocreează, se stinge si se creează din nou într-o neîncetată ciclicitate, este surprinsă astfel de Leonardo da Vinci: „Observă flacăra si ia aminte la frumusetea ei. Clipeste din ochi si uită-te: ceea ce vezi nu a fost aici înainte, iar ceea ce a fost aici, nu mai există. Cine este cel ce face aceasta din nou, dacă moare continuu?” Autorul Giocondei a avut o adevărată pasiune pentru liniile unduitoare asemenea unor văpăi, – de la unduiri ale formelor feminine, mai ales în Leda, ori ale buclelor, la cele ale peisajelor, culminînd cu inextricabilele curbe din desenele reprezentînd paroxismul apocaliptic al învolburării apelor potopului: magnifice viziuni ale patetismului fiintării umane – obsesiv reluate.
Pentru Hölderlin, spiritul este flacără cerească, asemenea zeilor, si care a mostenit de la Sfînta Natură, – „Stăpînă si Mamă”, ceea ce are mai divin: „iubirea care mentine totul” (În pădure). Cîntul este cel ce eliberează spiritul, pentru că „focul ceresc nu îndură niciodată să fie captiv… Cînd focul zilei străluceste la ceasul aurorii, divinul se face prezent muritorilor” (Titanii). Inspiratia este o fecioară creatoare a tuturor lucrurilor, ea înfloreste din înaltul Eter, după o nemuritoare lege. Această lege constă în faptul că „fiii pămîntului îsi umezesc buzele la focul ceresc” (Către Eter). Dar focul suprem, fulgerul, rază a Tatălui este oferit poetilor:
„... Fiii pămîntului acum
Pot să-si înmoaie fără teamă buzele în focul ceresc.
Dar nouă ne este dat totusi
Să rămînem drepti, cu fruntea descoperită, o, poetilor,
Sub furtunile lui Dumnezeu,
Si să luăm cu propria noastră mînă
Raza Tatălui, fulgerul
Însusi, si să întindem multimii, sub vălul
Cîntului, darul cerului.
Fie ca inima noastră, asemenea unei inimi de copil,
Să fie pură, iar mîinile fecioare fără de vină, asa
Raza Tatălui, curatul fulger nu ne va mistui
Si într-un cutremur suprem, durerea noastră unită durerii
Unui zeu, inima eternă, etern îsi va păstra tăria”
(Ca într-o zi de odihnă)
Astfel, în sfîntă curătie si în durerea sacră a comuniunii cu focul divin, poetul poate întelege si cînta toate graiurile cerului (Cîntec la poalele Alpilor).
În poezia Dor fericit, Goethe afirmă că arderea în flacără este metafora mortii întru devenire, adică a intra în ciclul eternitătii, suprem scop al omului. În acest poem revine o idee suind de departe, de la unele populatii arhaice, potrivit căreia originea si simbolica focului sînt identificate cu contopirea erotică. Gaston Bachelard reia ideea, numai că pentru arhaici sexualitatea tinea de cosmic, si nu de freudism.
Pentru Novalis, focul iubirii absolute conduce la iluminarea divină: „iubirea mea s-a preschimbat în flacără si această flacără consumă putin cîte putin tot ce este pămîntesc în mine”,idee pe care Eminescu o duce mai departe, diada absolutului în doi devenind divinitatea însăsi.
Rimbaud, consideră că poetul este cel ce fură focul, substantă activă si metaforă cu multiple functii si întelesuri. A fura focul însemnează „să te faci vizionar”.Însemnează să devii un altul – „jeest un autre”, adică „să devii un suflet care sălăsluieste în trupul tuturor celorlalti”. Cu alte cuvinte, sa-ti iei în misiune întreaga umanitate, să afli un grai care„să fie pentru suflet, rezumînd totul, miresme, sunete, culori si gînd care naste gînd, căci fiecare cuvînt trebuie să fie idee, un limbaj universal”. Este formulat aici principiul poeziei care trebuie să fie metafizică: „Să cerem poetului ceva nou, – idei si formă”.. Astfel, – la saptesprezece ani, autorul Iluminărilor, formulează si concentrează în metafora focului veritabila natură si solie a geniului, care este „măsură perfectă si reinventată, ratiune minunată si neprevăzută, si eternitate… si care ne iubeste pentru viata sa infinită… O, fecunditate a spiritului si imensitate a universului!… Să-i urmăm viziunile sale, suflurile sale, ziua sa”.
Lumina, soarele constituie leitmotive ale versetelor din Also sprach Zarathustra, focul fiind pentru Nietzsche expresia lor supremă. Focul este divin, metaforă a dionisiacului care se confundă cu poetul: „Da, îmi cunosc natura: nesătioasă ca flacăra, ard si mă devorez. Lumină e tot ce ating, jar, tot ce părăsesc. Fără îndoială, sînt Flacără”(Ecce homo).Focul este supremă purificare: „Tu nu ai decît o datorie: să fii pur” (Stiinta veselă).
Focul purtat de poetul filosof este un răspuns al luminii cerului, soarele, un suflet-frate al spiritului său intuitiv. Pentru că focul este spiritul, lumina dusă la absolut, spiritul însetat de absolut. Focul, simbol al nerăbdătoarei, nelinistitei pururea înăltări este cel care îl poartă pe Nietzsche-Zarathustra, purificat, spre ultima sa solitudine: „Această flacără cu unduiri alburii,/ – către reci depărtări îsi înaltă limbile dorului său,/ îsi întoarce fata spre creste mereu mai curate –./ Acest semn l-am asezat înaintea mea”.Pentru Nietzsche, flacăra si dansul sînt metafore interactive ale supremei arderi ale vietii si gîndirii poetice metafizice.
În poemul lui Rilke, Zeita, metaforă revelatoare pune în prezentă ceva ascuns, perceptibil doar prin cercul de foc desenat de zeită. „De-atîtea ori sus pe terasă/ 'n amiază pasii ei trecură,/ dar pentru nici un ochi nu lasă/ vreo bănuială de făptură./ Natura însă dacă-o simte,/ ea, ce nezăritu-l stie,/ conturu-i aparent, cel dulce,/ cu foc de raze îl înscrie”.
La Eminescu, în poezia Pe lîngă plopii fără sot, flacăra apare drept metaforă a sacralitătii iubirii: „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfînt/ Si noaptea candela s’ aprinzi/ Iubirii pe pămînt”. Dorul luceafărului pentru o pămînteană ardea în foc de soare. Contopirea în dragoste este o ardere înfăptuind un absolut care devine dumnezeirea însăsi. „Sîntem spiritul divin în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte de creatie... Misterul divin al vietii sîntem noi – noi în momentul acesta vom purta toată lumea în inimi... Ardem... O jertfă infinită marelui spirit”.
În tabloul dramatic Muresanu, creatia poetică este metaforizată cu ajutorul arderii, a luminii, a focului. Glasul luminii:
„În lumea adormită, lumina cînd răsare…
Cu raza-ntîi atinge al geniilor munti
Si-apoi abia în lume s ‘arată zîmbitoare,
O maiestate mîndră de foc… un soare!...
Si capete de genii cînd ard, cînd se inspiră…
Profeti-s plini de vise a albei dimineti…
Cu raza zilei albe ei geniul si-l aprind”
Silfii de lumină: „A tale cînturi, palide bard/ Cu fruntea ‘n laur./ Sînt stele-eterne ce ‘n ceruri ard/ Cu raze de-aur”. Iar poetul enuntă, în versuri memorabile, puterea metaforică a focului de a naste gîndiri si visuri supreme care se preschimbă în cînt:
„În ocean de flăcări gîndirea mea arde…
Si-un cîntec trece dulce prin visele-mi de jar…
Odată înc ‘o dată să mă ‘nec în lumină,
Să caut armonia a sferelor senină”
Momentul inspiratiei este o faptă a focului sacru al luminii, în zori lumina căutînd în primul rînd pe genii, pe poeti, văzuti sub metafora muntilor.
Metafora ontologică a focului, sub multiple forme, o întîlnim în Odă (în metru antic): rugul suferintei, focul dragostei, rugul visului, rugul purificator. Sînt parcurse în felul acesta diversele ipostaze ale mistuirii ontice umane: durerea de a fi, contopirea în doi, arderea realitătii pe rugul visului, arderea vietii întru renastere superioară, asemenea păsării Phoenix. Dar mistuirea la care rîvneste finalmente poetul, delimitîndu-se de toate aceste forme de arderi, este combustia a tot ce este în afară de sine însusi: „Mie redă-mă!”Si anume, constiintă pură extramundană – nesubstantială, aspatială, atemporală.
Focul este frecvent evocat de Lucian Blaga. El asteaptă cu „floarea de foc în mîni” ceasul ceresc al dicteului poetic. Cîntecul focului este o multiplă metaforă a dragostei:
„În fabula verde si caldă-a naturii
… descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii?
Ia seama să nu te aprinzi
cum se întîmpă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atîtea, flacără-ntîmpină pasul oricărei făpturi pămîntene, si drumul i-atine si ceasul”
Apartinînd misterului, legendele se aprind mai ales din razele lunii: „Fapte, o cîte-as putea însira/ mărturii de legendă,/ ce-arată că sînt cu putintă si un asemenea foc,/ si asemenea arderi”.Căci arderea înfăptuieste un schimb metaforic universal:
„În totul scînteie toate. Tîmplă s-aprinde
de tîmplă si piatră de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului…
Cît e întinsul si-naltul luminii,
Dumnezeu arde suav cîte-odată prin tufe
fără de-a mistui. El crută si mîngîie spinii.
Altfel ardem noi, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cît e întinsul, cît e înaltul,
noi ardem si nu ne iertăm,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul”
În filosofia cristianică modernă a lui Pierre Teilhard de Chardin, focul constituie metafora experientei mistice ducînd la o viziune extatică. Focul este adorare, pătrundere, puterea iradiantă a iubirii. Este ultima, suprema energie cosmică de unire cu Dumnezeu. Focul este o inimă universală care pătrunde si reuneste toate lucrurile într-un panteism asemănător în parte celui spinozean. Nu însă confundare de substantă om-divinitate, ci în sens de prezentă a lui Iisus în tot ce există, în viată, în moarte, prin acea energie a iubirii care este focul însusi.
*
Pentru noi, oaspeti ai zodiei nelinistite, focul, flacăra, nu este însăsi metafora fiintării omenesti? Iar pentru poetul metafizician focul semnifică să treacă arzînd prin amiezi de gînd. Pentru că în prealumina flăcării nu este nici o vină; numai harul unei morti extatice unde totul este mistuire. Acolo încetează orice vagă ipostază, flacăra devenind energie de purificare ultimă, depăsire pură, dizolvare a tot si de sine – pierdere de sine în sine însusi. Cîntul, poezia, împlineste aceasta supremă euharistie. Dar totul se petrece într-un mister de nedezlegat. Ce flacără mistică se aprinde în cîntul lebedei si consumă diafana zgură?
Poezie dedicata aminitirii dragului bunic-Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
Liliacul timpuriu-Nicolae Labis
Zambind printre-ale primaverii ruguri,
In taina, liliacul timpuriu
Intredeschide buzele din muguri.
Dar cerul s-a schimbat in plumburiu.
Zapada, ploaia, uite, si-au dat mana,
Alaturi bat cu pasii uzi tarana,
De parca primavara n-a venit.
Tarana s-a umflat, s-a-mbolnavit,
A-ncremenit si-a capatat pe fata
Lucioase, triste pojghite de gheata.
Impotmoliti la marginea miristii,
In gand injura vremea tractoristii.
Strang buzele plesnite-n vant si tac.
Li-i ud pana si pacul de tabac
Si trebuie sa stea in glod, s-astepte,
S-astepte pana timpu-o sa se-ndrepte.
Vuieste lung al strungului ecou,
Ca o imensa struna incordata.
E mohorat prietenul meu nou
Si-i totusi mai febril ca niciodata.
Suiera serpii spanului si curg,
Metalul isi roteste curba raza.
Prietenul imi pare un chirurg
Ce viata unui om salveaza,
Desi o piesa de tractor cand faci,
De obicei nu semeni cu un vraci.
— Ce-atata graba-n gesturile tale,
De ce atata incordare-ti ceri?
In ale tale palme minerale
De unde ai nestinsele puteri?
— Vezi, ploaia si zapada si-au dat mana,
Alaturi bat cu pasii uzi tarana,
Impotmoliti la marginea miristii
Nerabdatori asteapta tractoristii…
Iar cand pamantul s-o zvanta sub soare,
Vor trebui tractoare multe, noi,
Ca timpul scurs si fara inturnare
Sa-l smulga tractoristii inapoi!
Puterile acelor ce-ar munci,
Dar sunt siliti indurerati s-astepte,
In vinele prietenului bat
Si-n limpezimea gandurilor drepte;
El a primit prin vine nevazute
Nelinistile care fierb in ei.
Aceasta-i solidaritatea clasei
Si-i inima prietenilor mei.
… S-a inecat lumina-n pacle grele
Si bezne reci au palpait pe lut.
Mi-am insotit prietenul acasa
Si prin gradina-i trista am trecut.
In palcuri liliacul timpuriu
Se legana scheletic si pustiu,
Cu crengile-n carlig, ca niste cangi.
Muguri cazuti se destramau sub crengi…
M-a intrebat cu voce sugrumata:
— Tu ce zici? Mai inmugureste-o data?
Apoi cu degetele aspre, groase,
Arse de span si de rugina roase,
Mi-a aratat ce mari erau sa fie
Mugurii fini de floare timpurie…
Prietene cu degete de colos
Ce da masura gingasiei florii,
Iubesti o floare-atata de duios,
Cum stiu sa o iubeasca visatorii.
Prietene, te doare moartea ei
Cum poate doar pe-un mare om sa-l doara…
Si-ai dat masura plinei frumuseti
Cand degetele-ti floarea masurara…
Dar nu stii? Liliacul timpuriu
Mai poate-nmuguri si-a doua oara.
Tu esti puterea care-nsufleteste
Pamantul — si-l preface bun si viu.
Tu rasadesti in inimile noastre
Si-n cantec liliacul timpuriu.
Zambind printre-ale primaverii ruguri,
In taina, liliacul timpuriu
Intredeschide buzele din muguri.
Dar cerul s-a schimbat in plumburiu.
Zapada, ploaia, uite, si-au dat mana,
Alaturi bat cu pasii uzi tarana,
De parca primavara n-a venit.
Tarana s-a umflat, s-a-mbolnavit,
A-ncremenit si-a capatat pe fata
Lucioase, triste pojghite de gheata.
Impotmoliti la marginea miristii,
In gand injura vremea tractoristii.
Strang buzele plesnite-n vant si tac.
Li-i ud pana si pacul de tabac
Si trebuie sa stea in glod, s-astepte,
S-astepte pana timpu-o sa se-ndrepte.
Vuieste lung al strungului ecou,
Ca o imensa struna incordata.
E mohorat prietenul meu nou
Si-i totusi mai febril ca niciodata.
Suiera serpii spanului si curg,
Metalul isi roteste curba raza.
Prietenul imi pare un chirurg
Ce viata unui om salveaza,
Desi o piesa de tractor cand faci,
De obicei nu semeni cu un vraci.
— Ce-atata graba-n gesturile tale,
De ce atata incordare-ti ceri?
In ale tale palme minerale
De unde ai nestinsele puteri?
— Vezi, ploaia si zapada si-au dat mana,
Alaturi bat cu pasii uzi tarana,
Impotmoliti la marginea miristii
Nerabdatori asteapta tractoristii…
Iar cand pamantul s-o zvanta sub soare,
Vor trebui tractoare multe, noi,
Ca timpul scurs si fara inturnare
Sa-l smulga tractoristii inapoi!
Puterile acelor ce-ar munci,
Dar sunt siliti indurerati s-astepte,
In vinele prietenului bat
Si-n limpezimea gandurilor drepte;
El a primit prin vine nevazute
Nelinistile care fierb in ei.
Aceasta-i solidaritatea clasei
Si-i inima prietenilor mei.
… S-a inecat lumina-n pacle grele
Si bezne reci au palpait pe lut.
Mi-am insotit prietenul acasa
Si prin gradina-i trista am trecut.
In palcuri liliacul timpuriu
Se legana scheletic si pustiu,
Cu crengile-n carlig, ca niste cangi.
Muguri cazuti se destramau sub crengi…
M-a intrebat cu voce sugrumata:
— Tu ce zici? Mai inmugureste-o data?
Apoi cu degetele aspre, groase,
Arse de span si de rugina roase,
Mi-a aratat ce mari erau sa fie
Mugurii fini de floare timpurie…
Prietene cu degete de colos
Ce da masura gingasiei florii,
Iubesti o floare-atata de duios,
Cum stiu sa o iubeasca visatorii.
Prietene, te doare moartea ei
Cum poate doar pe-un mare om sa-l doara…
Si-ai dat masura plinei frumuseti
Cand degetele-ti floarea masurara…
Dar nu stii? Liliacul timpuriu
Mai poate-nmuguri si-a doua oara.
Tu esti puterea care-nsufleteste
Pamantul — si-l preface bun si viu.
Tu rasadesti in inimile noastre
Si-n cantec liliacul timpuriu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)