„Te-ai obişnuit să trăieşti în fracţiuni. Când imaginea de sine moare, tu trăieşti în întreg. Această împlinire nu poate fi niciodată obiectivată, deoarece nu există niciun agent autorizat s-o gândească. Ea poate fi trăită. Tu trebuie să te familiarizezi cu moartea. Este un nou sentiment. Un sentiment fără sentiment. Tu îţi imaginezi că moartea imaginii de sine este o absenţă. Dar asta o spune doar ego-ul în numele propriei lui supravieţuiri. Ieşi afară din cercul vicios al trăirii în lumea îngustă a ego-ului. Moartea ego-ului nesigur te lasă în deplină securitate. Astfel, ceea ce este insecuritate din punctul de vedere al eu-lui relativ, este securitate absolută în ceea ce priveşte fiinţa ta întreagă.”
Născut în 1916, într-o familie de muzicieni, Jean Klein a copilărit la Brno, în Cehoslovacia, călătorind apoi în Germania şi Austria, către Viena şi Berlin. În timpul adolescenţei sale, cuprins de o sete de cunoaştere şi o „profundă dorinţă către libertate”, a citit foarte multe lucrări aparţinând lui Dostoievsky, Nietzsche, Krishnamurti. La vârsta de 16 ani, influenţat de scrierile şi filosofia lui Gandhi, a devenit vegetarian. Însă fiinţa care a avut cel mai mare impact asupra sa, prin mesajul transmis în scrierile sale, a fost Rene Guenon, cu a sa lucrare „Simbolismul crucii”. În urma citirii acestei cărţi, Klein a avut pentru prima oară intuiţia posibilităţii de a fi sau a deveni o parte integrantă a Totului, a unităţii divine. La vârsta de 17 ani, a experimentat o primă „trezire a conştiinţei”, pe care o descrie astfel: „Aşteptam, într-o după amiază călduroasă, venirea unui tren. Nu era nimeni pe peron, iar peisajul nu mă atrăgea în niciun fel. Era linişte. Trenul întârzia, iar eu aveam sentimentul că aştept fără a aştepta; eram relaxat şi mintea era liniştită, fără niciun gând care să-mi capteze atenţia. La un moment dat, un sunet neobişnuit m-a făcut să devin conştient de liniştea din jurul meu. Nu era o linişte obiectivă de care devenisem conştient, aşa cum adeseori se petrece când ne aflăm într-un loc calm unde, brusc, un sunet străpunge tăcerea. Nu, devenisem conştient de acea linişte şi pace aflată dincolo de liniştea exterioară. Era ca o stare interioară de fundal, care m-a ajutat să devin un martor atât în ceea ce priveşte evenimentele lumi interioare, cât şi în cazul celor exterioare”.
„Am ştiut pentru prima dată că sunt cu adevărat prezent”
La maturitate, a devenit medic, iar în 1933 a părăsit Germania trăind, în timpul celui de-al doilea război mondial, în Franţa. În tot acest timp însă, nevoia interioară de a găsi „o împlinire” reală, sufletească, l-a determinat să plece în India. Nu plecase în căutarea unui Ghid spiritual. Chiar el afirmă că: „Am lăsat în urmă toate referinţele la experienţele trecute. De aceea, am avut o stare de deschidere, de receptivitate faţă de tot.” A întâlnit totuşi, la Bangalore, un Învăţător, pe care el l-a numit simplu Pandiji, şi care l-a iniţiat în înţelepciunea ADVAITA, aceeaşi înţelepciune a non-dualismului răspândit de învăţăturile lui Ramana Maharishi sau Nisargadatta Maharaj. „Învăţătorul meu sublinia mereu faptul că toate percepţiile au nevoie de Înţelegerea Ultimă. Dar o astfel de înţelegere nu poate fi obiectul percepţiei. Odată ce falsa identificare cu corpul este îndepărtată, aceasta ne va conduce firesc la întrebarea «Cine sunt eu?» – iar cel care întreabă este chiar el răspunsul viu. Căutătorul este el însuşi ceea ce caută.” Într-o dimineaţă, „între somnul profund şi trezire, am avut sentimentul dispariţiei tuturor reziduurilor «eu-lui» meu, fiecare din aceste reziduuri fiind convins, până în acel moment, că el este cel care execută, cel care trăieşte, cel care suferă sau este fericit. Toate acestea au dispărut complet şi am fost «cuprins» în deplinătatea conştiinţei mele de o lumină atotpătrunzătoare. Aceasta a fost trezirea la Realitate, în acel «Eu sunt» inefabil. Am ştiut atunci, pentru prima oară, că sunt cu adevărat prezent, nu ca un concept, ci ca o fiinţă divină aflată în afara condiţionărilor timpului şi spaţiului. În această stare, aflată dincolo de toate coordonatele cunoscute, non-stare, de fapt, am trăit cea mai deplină libertate şi fericire”,
Când eşti pregătit, Ghidul spiritual apare
Din acel moment, el a simţit nevoia să împărtăşească şi altora această învăţătură care devenise pentru el o realitate vie, luminoasă integrantă. A început să predea în jurul anului 1960, timp de aproape 40 de ani (a murit în 1990, în Santa Barbara, California). El spunea despre sine că aparţine unei linii de maeştri „de un gen mai special”. „Niciodată nu m-am prezentat ca fiind un învăţător. Ghidul spiritual apare numai atunci când i se cere.” „Nu poţi căuta un Învăţător, deoarece tu nu şti ce cauţi. Nu poţi înţelege, nu poţi concepe un ghid. Poţi doar să cauţi funcţii secundare, nume, reprezentări exterioare, puteri magice, personalitate etc. Tot ce poţi face este să fii deschis pentru ca învăţătorul să te găsească.”
Învăţătura sa are la bază conceptul atât de cunoscut al ADVAITA-ei, care spune: „Singurul fapt care este sigur este că tu eşti. «Eu sunt» cert. „Eu sunt acesta” nu este. Luptă-te să descoperi ceea ce eşti tu în realitate.”
„Tu eşti conştiinţa primară. Viaţa este doar conştiinţa primară. Te afli între două gânduri sau două percepţii. Recunoşti momentele de adevăr din viaţa ta, atunci când remarci că tu exişti şi în intervalul dintre două gânduri.” Şi cine există de fapt în acele momente? Sinele, Eu-l suprem, Martorul obiectiv, subiectul ultim, cel care nu poate fi cuprins în nicio coordonată spaţio-temporală, pentru că el este pe deplin liber de toate condiţionările, iar esenţa sa este iubirea.
Descoperă Sinele în intervalul dintre două respiraţii
Se poate pune acum întrebarea: „Dacă adevărata noastră natură este liberă şi iubitoare, de unde apar sentimentele de ataşament, posesivitate, teamă, de unde apare dorinţa şi chiar lumea însăşi?” „Lumea cu nume şi forme este rezultatul activităţii minţii. Ignoranţa (AVIDYA) începe în acel moment în care ego-ul ia nume şi forme pentru a separa realităţile”. „Ego-ul, conştiinţa de sine ca individ, este doar un concept între multe altele. El este creat de societate, părinţi şi educaţie şi se cristalizează ca un complex de date şi experienţe. Nu există niciun ego care să poată fi descris. Mai degrabă există două, trei, o mie de „eu”-uri. Poţi avea un set diferit de caracteristici din partea apropiaţilor tăi, dar această colecţie de caracteristici nu eşti tu. Fiecare „eu” corespunde unei situaţii diferite, dar întrucât memoria reţine „eu”-ul mult timp după trecerea acelei situaţii, diferitele ego-uri sunt adesea în conflict în colecţia pe care o numim personalitate. Nu există nicio posibilitate de a circumscrie agregatul de „eu”-uri memorate, iar dacă tu vezi că el este un obiect care poate fi perceput ca şi altele, vei constata că nu este vorba de ceva constant. Ideea unui ego care ocupă un centru psihic este o presupunere. Dă la o parte toate caracteristicile, tot ceea ce crezi că eşti tu însuţi, tot ce este fenomenal – ce mai rămâne? Doar fiinţa, liniştea, prezenţa.”
Fii observatorul reacţiilor tale
Cum putem evita identificarea cu corpul şi cu reprezentările şi proiecţiile minţii? Primul pas este ceea ce Klein numeşte a fi conştient sau atent în permanenţă, a nu fi limitat de niciunul dintre cele cinci organe de simţ şi nici de minte. „Trebuie să explorezi. Asta înseamnă că ceea ce deja ştii trebuie să se oprească. În viaţă trebuie să fii la fel de nou ca un copil. Trebuie să fi alert când te asculţi pe tine însuţi sau pe cei din jurul tău. Manifestă un interes sporit faţă de propria-ţi poveste. Priveşte-ţi reacţiile. Ori de câte ori îţi observi reacţiile, tu încetezi să le fi complice. Şi fiind lipsite de combustibil, ele slăbesc. În general, când spui: „Eu cunosc această persoană, poem, tablou”, ceea ce cunoşti este doar o reacţie. Dar când trăieşti liber de orice reacţie, te afli într-o nouă dimensiune, care este întotdeauna interesantă.”
„Nu este nimic de încercat, de adăugat sau de scăzut din viaţa pe care o trăieşti. Trebuie doar să fi vigilent, să vezi obiceiurile gândirii şi modul cum acestea ne limitează. Când vedem că aproape toată existenţa noastră este repetiţia mecanică, păşim automat în afara modelului şi în observare. Toate încercările de a ne schimba pe noi înşine se bazează pe interpretarea care presupune existenţa unui interpret, dar când nu există niciun interpret, niciun centru individual de referinţă, accentul cade spontan pe observarea de sine.” Această vigilenţă permanentă este primul pas ce ne conduce către realizarea de Sine, „adevărata noastră natură”, către pura spontaneitate.
„Pentru a descoperi spontaneitatea, trebuie să mergi dincolo de moralitatea convenţională stabilită de societate. Spontaneitatea este iubire şi apare din cea mai mare inteligenţă şi integrare. Este trăirea clipă de clipă în suprema artă a renunţării unde conflictul nu este cunoscut. Acţiunea care porneşte din gând, obişnuinţă, emoţie, dorinţe oarbe şi instinct este forţată şi nu poate fi spontană. Spontaneitatea răsare din liniştea meditativă. Ea nu poate fi dirijată; nici un sistem sau tehnică nu te poate învăţa spontaneitatea.
De fapt, devii repede dependent de metodele de excludere şi de disciplină şi acestea conduc la o stare de sensibilitate redusă şi la o comportare automată şi mecanică. În vigilenţă şi ascultare, mintea suferă o transformare penetrantă, în care intelectul îşi vede limitele şi este iluminat, nu mai este confuz, nestatornic şi auto-centrat. El devine liniştit, meditativ. Agitaţia conştientă şi inconştientă trebuie să ia sfârşit prin observare şi neînţelegere, pentru ca spontaneitatea să le ia locul. Când noi ne îndreptăm spre sursa acţiunilor noastre din trecut, observăm cum dorinţele ascunse ale minţii subconştiente neagă acţiunea spontană ce răsare din libertate.
Sfârşitul procesului de devenire este începutul spontaneităţii. Spontaneitatea este umplerea de energie. Este iubire.”
„ - Cum pot să devin liber – senzaţia de a fi o entitate individuală?
- Întâi acceptă complet tot ceea ce crezi că eşti. Când accepţi pe deplin tot ceea ce consideri că eşti, te vei găsi deodată în deschidere şi atunci vei vedea că aceasta este natura ta reală şi nicidecum presupunerile tale despre caracterul tău. În deschidere, tu eşti conştient că tot ce gândeşti, tot ce apare, nu eşti tu. Când îţi accepţi corpul, simţurile şi mintea şi constaţi că ele sunt doar obiecte ale percepţiei tale care apar în tine, descoperi o nouă dimensiune în spatele credinţelor tale. Vei fi absorbit de această nouă dimensiune şi vei vedea că ceea ce consideri a fi tu însuţi este doar o expresie a ceea ce eşti. Apoi vei trăi complet integrat, conştient în totalitatea ta.”
„ - Ce ne motivează să căutăm?
- Dorinţa arzătoare de a te găsi pe tine însuţi. Natura ta adevărată te atrage chiar fără să ştii.”
sâmbătă, 17 aprilie 2010
Mata Amritanandamayi despre Sine şi Ego
„A nu vedea cu ochii voştri fizici este o suferinţă suportabilă şi care poate fi alinată. Încă puteţi face dovada unei inimi pline de iubire şi compasiune. Dar atunci când EGO-ul este cel care vă vorbeşte, cu adevărat nu puteţi vedea absolut nimic. Orbirea ce se datorează EGO-ului vă aruncă în cel mai deplin întuneric.”
Întrebare:
Ce este EGO -ul?
Mata Amritanandamayi:
Mă întrebaţi, de fapt, ce este ne-realitatea. Dar cum ar putea fi ea descrisă? Ce rost are să vorbim despre ceva care nu este real, care este non-existent? Şi cum puteţi vorbi despre ceea ce este real?
Vă voi da doar câteva indicii. Mintea este EGO-ul. Dar EGO-ul este o mare minciună. El nu este real. Era odată un văcar care îşi ducea în fiecare dimineaţă vacile la păscut şi le aducea în fiecare seară înapoi în grajd. Într-una din seri, în timp ce lega vacile ca să nu fugă peste noapte, a observat că una din ele nu mai avea funia cu care trebuia să fie legată. I s-a făcut frică la gândul că vaca ar putea să dispară peste noapte, iar la ora aceea magazinul de unde ar fi putut cumpăra funie era închis. Nu ştia ce să facă, aşa că a mers la înţeleptul care locuia în apropiere şi i-a cerut sfatul. Acesta i-a spus să simuleze că leagă vaca şi să fie sigur că vaca îl vede făcând aceasta.
Băiatul i-a ascultat sfatul. Dimineaţa următoare, vaca era în grajd. Le-a dezlegat pe celelalte, ca de obicei, şi ele au ieşit afară. Se pregătea să meargă cu ele la păscut, când a observat că vaca fără funie era încă în grajd, în acelaşi loc unde stătuse toată noaptea. A încercat să o ia cu binişorul şi să o facă să se alăture celorlalte, dar aceasta nu s-a clintit. Băiatul a rămas perplex. A mers din nou la înţelept, care i-a zis: „Vaca crede că este încă legată. Mergi şi arată-i că o dezlegi. Asigură-te că va vedea ceea ce faci.” Băiatul a urmat sfatul înţeleptului şi astfel vaca a părăsit grajdul.
Aceasta face ghidul spiritual cu EGO-ul aspirantului spiritual. Ghidul spiritual îl ajută pe aspirant să dezlege ceva ce nu a fost niciodată legat. Asemenea vacii, datorită ignoranţei, noi credem că suntem înlănţuiţi de EGO, când de fapt, suntem complet liberi. Totuşi, noi trebuie să fim convinşi de acest fapt. EGO-ul este o iluzie, care nu are o existenţă proprie. El apare doar ca fiind real. Încetaţi să-l mai susţineţi şi el se va retrage şi va dispare. Noi singuri dăm viaţă EGO-ului. Conştientizaţi ceea ce este în realitate EGO-ul, sau mai bine zis ceea ce nu este, şi astfel EGO-ul va dispare.
Câinele îşi leagă coada – nu coada leagă câinele. Dacă ar fi aşa, ar fi un dezastru! La fel este şi cu mintea. Mintea sau EGO-ul nu ar trebui să fie altceva decât un instrument, un SADHAKA (căutător spiritual) nu ar trebui să se lase condus de capriciile şi fanteziile minţii.
EGO-ul este constituit din gândurile şi mintea noastră. Gândurile noastre sunt propria noastră creaţie. Le facem să fie reale cooperând cu ele. Atunci când nu le mai susţinem, gândurile dispar. Trebuie doar să ne observăm gândurile, să devenim martorii lor detaşaţi. Norii de pe cer au diferite forme, ce se modifică neîncetat. Puteţi vedea în nori chipuri de oameni, forme ale unor animale, corăbii etc. Un copil mic crede că aceste forme sunt reale, dar, desigur, ele sunt iluzorii. Într-o manieră asemănătoare gândurile noastre, mereu schimbătoare, trec prin minte. Ele îşi asumă diferite forme, dar nu sunt mai reale decât norii de pe cer. Dacă doar observăm gândurile atunci când ne traversează mintea, fără să mai interferăm cu ele, acestea vor înceta să ne mai afecteze.
Un leu făcut din santal este considerat viu de un copil, dar pentru un adult rămâne o bucată de lemn de santal. Pentru copil, lemnul de santal este ocultat, în timp ce forma leului este revelată. Persoana adultă se bucură de asemenea de forma leului, dar ştie că nu este un leu adevărat. Pentru el, lemnul de santal este real, nu leul. Într-o manieră asemănătoare, pentru o fiinţă eliberată spiritual, întregul univers nu este altceva decât esenţa, „lemnul” în care este conţinut totul, BRAHMAN sau Conştiinţa Supremă.
Î: Ce înseamnă, de fapt, moartea EGO-ului pentru un căutător autentic al eliberării spirituale?
MA: Dacă EGO-ul nu este real, despre ce moarte vorbeşti? Noi suprapunem irealul peste real. Ceea ce există cu adevărat este BRAHMAN. Nu există descoperire, ci doar dezvăluire.
Î: Care sunt semnele transcenderii autentice ale EGO-ului?
MA: Cel care a trecut dincolo de EGO devine o ofrandă adusă lumii, aşa cum un beţişor parfumat, în timp ce arde, îşi oferă parfumul său celorlalţi. Pentru o asemenea persoană, nu există sentimentul separabilităţii. Este foarte dificil de precizat un semn clar al acestei transcenderi. Oamenii pot pretinde sau pot imita o calitate sau alta – dar pentru un adevărat ghid spiritual, care nu se mai identifică cu EGO-ul, toată fiinţa lui şi fiecare acţiune a sa sunt o expresie pură a iubirii divine şi a sacrificiului de sine. Iubirea divină şi sacrificiul de sine nu pot fi imitate.
Î: În ce fel un ghid spiritual îl ajută pe discipol să îşi transceandă EGO-ul?
MA: Un ghid spiritual autentic creează situaţii care vor permite căutătorului spiritual să iasă din visul său. Aspirantul spiritual vrea să doarmă în continuare şi să viseze, dar ghidul său spiritual doreşte să-l trezească. Efortul pe care ghidul său spiritual îl depune este de a-l aduce pe aspirant înapoi la realitatea adevăratei sale existenţe, la natura sa adevărată, Sinele Suprem, ATMAN.
Un adevărat ghid spiritual nu va permite ca ego-ul discipolilor săi să se amplifice. Pentru a opri aceasta, un ghid spiritual poate acţiona într-o manieră foarte severă. Oamenii care văd un fierar lovind cu putere o bucată fierbinte de metal ar putea crede că el este o fiinţă severă. Chiar metalul ar putea crede că nu a existat vreodată un om mai rău. Dar, la fiecare lovitură, fierarul se gândeşte doar la produsul final. La fel este şi un ghid spiritual autentic.
Î: Se spune că EGO-ul va face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a stăpâni în continuare conştiinţa individuală a aspirantului la spiritualitate, deghizându-se chiar sub forma unei aşa-zise aspiraţii spirituale (dar care este în realitate dictată de EGO). Care sunt calităţile esenţiale pe care aspirantul spiritual trebuie să le aibă pentru a câştiga lupta împotriva înşelătoriilor fără de sfârşit ale EGO-ului?
MA: Aspirantul la starea de eliberare spirituală trebuie să îşi realizeze practica spirituală cu perseverenţă şi cu o credinţă intensă. Acestea sunt foarte importante, chiar esenţiale în practică. Trebuie să avem credinţa că există o realitate superioară EGO-ului, să iubim această realitate şi să dorim cu tot sufletul nostru să o atingem.
Î: Care este cea mai bună metodă de a amplifica discernământul în faţa tuturor tentaţiilor EGO-ului?
MA: Căutătorul spiritual autentic obţine puterea de a discerne între ceea ce este etern şi ceea ce este efemer odată cu perseverenţa pe calea spirituală. Puterea de discriminare se dezvoltă atunci când devenim maturi din punct de vedere spiritual. Pe măsură ce învăţăm să evaluăm corect experienţele vieţii, începem să folosim inteligenţa noastră discriminatorie. Este o creştere interioară, un proces lent, dar sigur. Fiecare experienţă de viaţă aduce cu ea un mesaj divin – atât experienţele pozitive cât şi cele negative. Nimic nu vine din exterior, totul se află şi se naşte în noi. Întregul univers este în noi. Pe calea spirituală apar foarte multe teste şi tentaţii. Doar o fiinţă care a trecut aceste teste şi a depăşit aceste tentaţii vă poate ajuta. Drumul spre MOKSHA este foarte subtil, şi poate fi destul de greu pentru un aspirant spiritual să se menţină permanent vertical şi să nu fie amăgit.
Î: Care este rolul ghidului spiritual în călăuzirea aspirantului pe calea către eliberarea supremă?
MA: Dacă vrei să înveţi să conduci o maşină, ai nevoie de un şofer experimentat care să facă aceasta. Un copil are nevoie să fie învăţat cum să se lege la şireturi. Cum ai putea învăţa matematica fără profesor? Dacă profesorii sunt indispensabili vieţii cotidiene, cu atât mai mult ei sunt necesari pe calea spirituală, care este presărată cu atâtea capcane. Deşi adevărata cunoaştere este natura noastră esenţială, noi ne-am identificat cu lumea numelor şi a formelor pentru atât de mult timp, încât le considerăm reale. Trebuie să încetăm această identificare. În realitate, nu este nimic care trebuie să fie predat. Un ghid spiritual te ajută să închei călătoria.
Dacă vrei să pleci undeva departe, ai nevoie de o hartă. Dar indiferent cât de bine ai studia acea hartă, dacă este vorba despre un ţinut complet necunoscut, nu vei şti nimic cu adevărat despre acel ţinut până când nu îl vei vedea cu ochii tăi. Harta nu îţi va spune nimic despre călătorie, despre drumul pe care vei merge sau despre posibilele pericole ale rutei. Cea mai bună ghidare o poţi primi de la o fiinţă care a fost în această călătorie şi îţi poate vorbi din propria sa experienţă. Pe calea spirituală, trebuie să ascultăm şi să ne supunem cu adevărat ghidului spiritual autentic, doar aşa îi vom asimila învăţătura în fiinţa noastră.
Î: De ce este supunerea faţă de voinţa ghidului spiritual atât de importantă pentru ca discipolul să reuşească să îşi transceandă EGO-ul?
MA: EGO-ul rezidă în minte. Orice alt obstacol poate fi înlăturat folosind mintea, cu excepţia EGO-ului, deoarece acesta este mai subtil decât mintea. Doar prin abandonarea voinţei egotice în faţa unui ghid spiritual autentic, în faţa unei fiinţe stabilite în Conştiinţa Supremă a lui BRAHMAN, aspirantul spiritual îşi poate învinge EGO-ul.
Î: Se identifică supunerea perfectă în faţa voinţei unui ghid spiritual cu moartea EGO-ului?
MA: Da. De aceea, ghidul spiritual autentic este uneori numit în textele sacre drept YAMA, zeul morţii. Moartea EGO-ului aspirantului spiritual se petrece în mod natural în faţa unui ghid spiritual autentic, această supunere despre care vorbesc nu este o experienţă forţată. Simpla prezenţă plină de lumină şi umilinţă a ghidului spiritual trezeşte în discipol starea de abandon.
Î: Cum putem recunoaşte un ghid spiritual autentic faţă de unul fals?
MA: Un ghid spiritual autentic este o fiinţă complet independentă. Asemenea fiinţe nu trebuie să depindă de nimic exterior pentru a fi fericite, pentru că întreaga lor fiinţă este plină de beatitudine, care se naşte din faptul că Sinele lor este complet revelat. Aş spune că fiecare fiinţă face parte dintr-o mulţime, mai puţin ghizii spirituali autentici, care sunt unici şi se disting în mod clar de mulţime. Un autentic ghid spiritual trebuie să fie un exemplu prin viaţa şi acţiunile sale. Cel care abuzează de statutul şi puterea lor, profitând de ceilalţi, în mod evident nu îşi află sursa fericirii în interiorul fiinţei lor, deci ei nu pot fi fiinţe realizate spiritual. Un adevărat ghid spiritual nu pretinde nimic. El doar este – el este însăşi prezenţa.
Î: Deci se poate spune că falşii ghizi spirituali au devenit mai mândri datorită experienţelor spirituale pe care le-au avut?
MA: Există fiinţe care au o experienţă spirituală sau un flash al unei stări divine şi care se grăbesc să considere că acum drumul lor s-a sfârşit, au atins eliberarea supremă. Dar să ştiţi că o fiinţă care nu a atins realizarea supremă poate repeta pretutindeni: „Eu sunt o fiinţă eliberată! Eu sunt o fiinţă eliberată!” Aceasta îi va crea un EGO foarte subtil, care este mult mai periculos decât EGO-ul grosier.
Aceste fiinţe nici măcar nu îşi dau seama că ceea ce le motivează este acest ego foarte subtil, care devine o parte a naturii lor. Aceste fiinţe ar face orice pentru nume şi putere. Acest gen de mândrie duce la pierderea capacităţii de a asculta. Iar ascultarea este foarte importantă pe o cale spirituală. O fiinţă care nu ştie să asculte nu ştie să fie umilă. Şi doar atunci când suntem cu adevărat umili ni se va revela Pura Conştiinţă ascunsă în noi. Doar cel mai umil dintre cei umili poate fi considerat cel mai măreţ dintre cei măreţi.
Î: Deoarece există aceste pericole, este bine să cultivăm starea de puritate?
MA: Nu trebuie să devenim acum obsedaţi de puritate. Îndepliniţi-vă DHARMA cu o atitudine corectă şi cu iubire. Iar starea de puritate va veni de la sine.
Î: Ce este DHARMA, în viziunea ta?
MA: DHARMA înseamnă acţiune corectă, la timpul şi locul potrivit.
Î: Cum poate afla cineva care este DHARMA sa?
MA: Iubind viaţa cu o atitudine corespunzătoare şi având o înţelegere corectă, noi vom putea realiza acţiunile care sunt necesare la momentul respectiv.
Î: Cum putem dezvolta în fiinţa noastră o asemenea iubire?
MA: Iubirea nu este ceva ce trebuie dezvoltat – ea se află deja în noi în toată plenitudinea ei. Viaţa nu poate exista fără iubire, ele sunt inseparabile. Trebuie să aveţi o puternică aspiraţie de a atinge eliberarea spirituală în această viaţă. Să fiţi focalizaţi asupra acestui ţel. Astfel de calităţi precum iubirea, răbdarea, entuziasmul şi optimismul nu vor întârzia să apară. Aceste calităţi vă vor ajuta să vă atingeţi ţelul.
„Un aspirant spiritual obişnuit vrea să îşi păstreze EGO-ul, în timp ce un aspirant autentic îşi doreşte moartea EGO-ului, astfel încât să poată trăi într-o stare de conştiinţă pură şi de iubire. Moartea EGO-ului vă va face să deveniţi nemuritori. Când EGO-ul moare, trăiţi etern în beatitudine.”
„Dacă doreşti să-L cunoşti pe Dumnezeu, trebuie să elimini EGO-ul, găsindu-ţi refugiul lângă un ghid spiritual autentic şi ascultându-l cu umilinţă şi abandonându-te în faţa înţelepciunii sale. Când ne plecăm fruntea în faţa unui ghid spiritual autentic, evităm capcanele EGO-ului şi permitem Sinelui nostru să se reveleze.”
Întrebare:
Ce este EGO -ul?
Mata Amritanandamayi:
Mă întrebaţi, de fapt, ce este ne-realitatea. Dar cum ar putea fi ea descrisă? Ce rost are să vorbim despre ceva care nu este real, care este non-existent? Şi cum puteţi vorbi despre ceea ce este real?
Vă voi da doar câteva indicii. Mintea este EGO-ul. Dar EGO-ul este o mare minciună. El nu este real. Era odată un văcar care îşi ducea în fiecare dimineaţă vacile la păscut şi le aducea în fiecare seară înapoi în grajd. Într-una din seri, în timp ce lega vacile ca să nu fugă peste noapte, a observat că una din ele nu mai avea funia cu care trebuia să fie legată. I s-a făcut frică la gândul că vaca ar putea să dispară peste noapte, iar la ora aceea magazinul de unde ar fi putut cumpăra funie era închis. Nu ştia ce să facă, aşa că a mers la înţeleptul care locuia în apropiere şi i-a cerut sfatul. Acesta i-a spus să simuleze că leagă vaca şi să fie sigur că vaca îl vede făcând aceasta.
Băiatul i-a ascultat sfatul. Dimineaţa următoare, vaca era în grajd. Le-a dezlegat pe celelalte, ca de obicei, şi ele au ieşit afară. Se pregătea să meargă cu ele la păscut, când a observat că vaca fără funie era încă în grajd, în acelaşi loc unde stătuse toată noaptea. A încercat să o ia cu binişorul şi să o facă să se alăture celorlalte, dar aceasta nu s-a clintit. Băiatul a rămas perplex. A mers din nou la înţelept, care i-a zis: „Vaca crede că este încă legată. Mergi şi arată-i că o dezlegi. Asigură-te că va vedea ceea ce faci.” Băiatul a urmat sfatul înţeleptului şi astfel vaca a părăsit grajdul.
Aceasta face ghidul spiritual cu EGO-ul aspirantului spiritual. Ghidul spiritual îl ajută pe aspirant să dezlege ceva ce nu a fost niciodată legat. Asemenea vacii, datorită ignoranţei, noi credem că suntem înlănţuiţi de EGO, când de fapt, suntem complet liberi. Totuşi, noi trebuie să fim convinşi de acest fapt. EGO-ul este o iluzie, care nu are o existenţă proprie. El apare doar ca fiind real. Încetaţi să-l mai susţineţi şi el se va retrage şi va dispare. Noi singuri dăm viaţă EGO-ului. Conştientizaţi ceea ce este în realitate EGO-ul, sau mai bine zis ceea ce nu este, şi astfel EGO-ul va dispare.
Câinele îşi leagă coada – nu coada leagă câinele. Dacă ar fi aşa, ar fi un dezastru! La fel este şi cu mintea. Mintea sau EGO-ul nu ar trebui să fie altceva decât un instrument, un SADHAKA (căutător spiritual) nu ar trebui să se lase condus de capriciile şi fanteziile minţii.
EGO-ul este constituit din gândurile şi mintea noastră. Gândurile noastre sunt propria noastră creaţie. Le facem să fie reale cooperând cu ele. Atunci când nu le mai susţinem, gândurile dispar. Trebuie doar să ne observăm gândurile, să devenim martorii lor detaşaţi. Norii de pe cer au diferite forme, ce se modifică neîncetat. Puteţi vedea în nori chipuri de oameni, forme ale unor animale, corăbii etc. Un copil mic crede că aceste forme sunt reale, dar, desigur, ele sunt iluzorii. Într-o manieră asemănătoare gândurile noastre, mereu schimbătoare, trec prin minte. Ele îşi asumă diferite forme, dar nu sunt mai reale decât norii de pe cer. Dacă doar observăm gândurile atunci când ne traversează mintea, fără să mai interferăm cu ele, acestea vor înceta să ne mai afecteze.
Un leu făcut din santal este considerat viu de un copil, dar pentru un adult rămâne o bucată de lemn de santal. Pentru copil, lemnul de santal este ocultat, în timp ce forma leului este revelată. Persoana adultă se bucură de asemenea de forma leului, dar ştie că nu este un leu adevărat. Pentru el, lemnul de santal este real, nu leul. Într-o manieră asemănătoare, pentru o fiinţă eliberată spiritual, întregul univers nu este altceva decât esenţa, „lemnul” în care este conţinut totul, BRAHMAN sau Conştiinţa Supremă.
Î: Ce înseamnă, de fapt, moartea EGO-ului pentru un căutător autentic al eliberării spirituale?
MA: Dacă EGO-ul nu este real, despre ce moarte vorbeşti? Noi suprapunem irealul peste real. Ceea ce există cu adevărat este BRAHMAN. Nu există descoperire, ci doar dezvăluire.
Î: Care sunt semnele transcenderii autentice ale EGO-ului?
MA: Cel care a trecut dincolo de EGO devine o ofrandă adusă lumii, aşa cum un beţişor parfumat, în timp ce arde, îşi oferă parfumul său celorlalţi. Pentru o asemenea persoană, nu există sentimentul separabilităţii. Este foarte dificil de precizat un semn clar al acestei transcenderi. Oamenii pot pretinde sau pot imita o calitate sau alta – dar pentru un adevărat ghid spiritual, care nu se mai identifică cu EGO-ul, toată fiinţa lui şi fiecare acţiune a sa sunt o expresie pură a iubirii divine şi a sacrificiului de sine. Iubirea divină şi sacrificiul de sine nu pot fi imitate.
Î: În ce fel un ghid spiritual îl ajută pe discipol să îşi transceandă EGO-ul?
MA: Un ghid spiritual autentic creează situaţii care vor permite căutătorului spiritual să iasă din visul său. Aspirantul spiritual vrea să doarmă în continuare şi să viseze, dar ghidul său spiritual doreşte să-l trezească. Efortul pe care ghidul său spiritual îl depune este de a-l aduce pe aspirant înapoi la realitatea adevăratei sale existenţe, la natura sa adevărată, Sinele Suprem, ATMAN.
Un adevărat ghid spiritual nu va permite ca ego-ul discipolilor săi să se amplifice. Pentru a opri aceasta, un ghid spiritual poate acţiona într-o manieră foarte severă. Oamenii care văd un fierar lovind cu putere o bucată fierbinte de metal ar putea crede că el este o fiinţă severă. Chiar metalul ar putea crede că nu a existat vreodată un om mai rău. Dar, la fiecare lovitură, fierarul se gândeşte doar la produsul final. La fel este şi un ghid spiritual autentic.
Î: Se spune că EGO-ul va face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a stăpâni în continuare conştiinţa individuală a aspirantului la spiritualitate, deghizându-se chiar sub forma unei aşa-zise aspiraţii spirituale (dar care este în realitate dictată de EGO). Care sunt calităţile esenţiale pe care aspirantul spiritual trebuie să le aibă pentru a câştiga lupta împotriva înşelătoriilor fără de sfârşit ale EGO-ului?
MA: Aspirantul la starea de eliberare spirituală trebuie să îşi realizeze practica spirituală cu perseverenţă şi cu o credinţă intensă. Acestea sunt foarte importante, chiar esenţiale în practică. Trebuie să avem credinţa că există o realitate superioară EGO-ului, să iubim această realitate şi să dorim cu tot sufletul nostru să o atingem.
Î: Care este cea mai bună metodă de a amplifica discernământul în faţa tuturor tentaţiilor EGO-ului?
MA: Căutătorul spiritual autentic obţine puterea de a discerne între ceea ce este etern şi ceea ce este efemer odată cu perseverenţa pe calea spirituală. Puterea de discriminare se dezvoltă atunci când devenim maturi din punct de vedere spiritual. Pe măsură ce învăţăm să evaluăm corect experienţele vieţii, începem să folosim inteligenţa noastră discriminatorie. Este o creştere interioară, un proces lent, dar sigur. Fiecare experienţă de viaţă aduce cu ea un mesaj divin – atât experienţele pozitive cât şi cele negative. Nimic nu vine din exterior, totul se află şi se naşte în noi. Întregul univers este în noi. Pe calea spirituală apar foarte multe teste şi tentaţii. Doar o fiinţă care a trecut aceste teste şi a depăşit aceste tentaţii vă poate ajuta. Drumul spre MOKSHA este foarte subtil, şi poate fi destul de greu pentru un aspirant spiritual să se menţină permanent vertical şi să nu fie amăgit.
Î: Care este rolul ghidului spiritual în călăuzirea aspirantului pe calea către eliberarea supremă?
MA: Dacă vrei să înveţi să conduci o maşină, ai nevoie de un şofer experimentat care să facă aceasta. Un copil are nevoie să fie învăţat cum să se lege la şireturi. Cum ai putea învăţa matematica fără profesor? Dacă profesorii sunt indispensabili vieţii cotidiene, cu atât mai mult ei sunt necesari pe calea spirituală, care este presărată cu atâtea capcane. Deşi adevărata cunoaştere este natura noastră esenţială, noi ne-am identificat cu lumea numelor şi a formelor pentru atât de mult timp, încât le considerăm reale. Trebuie să încetăm această identificare. În realitate, nu este nimic care trebuie să fie predat. Un ghid spiritual te ajută să închei călătoria.
Dacă vrei să pleci undeva departe, ai nevoie de o hartă. Dar indiferent cât de bine ai studia acea hartă, dacă este vorba despre un ţinut complet necunoscut, nu vei şti nimic cu adevărat despre acel ţinut până când nu îl vei vedea cu ochii tăi. Harta nu îţi va spune nimic despre călătorie, despre drumul pe care vei merge sau despre posibilele pericole ale rutei. Cea mai bună ghidare o poţi primi de la o fiinţă care a fost în această călătorie şi îţi poate vorbi din propria sa experienţă. Pe calea spirituală, trebuie să ascultăm şi să ne supunem cu adevărat ghidului spiritual autentic, doar aşa îi vom asimila învăţătura în fiinţa noastră.
Î: De ce este supunerea faţă de voinţa ghidului spiritual atât de importantă pentru ca discipolul să reuşească să îşi transceandă EGO-ul?
MA: EGO-ul rezidă în minte. Orice alt obstacol poate fi înlăturat folosind mintea, cu excepţia EGO-ului, deoarece acesta este mai subtil decât mintea. Doar prin abandonarea voinţei egotice în faţa unui ghid spiritual autentic, în faţa unei fiinţe stabilite în Conştiinţa Supremă a lui BRAHMAN, aspirantul spiritual îşi poate învinge EGO-ul.
Î: Se identifică supunerea perfectă în faţa voinţei unui ghid spiritual cu moartea EGO-ului?
MA: Da. De aceea, ghidul spiritual autentic este uneori numit în textele sacre drept YAMA, zeul morţii. Moartea EGO-ului aspirantului spiritual se petrece în mod natural în faţa unui ghid spiritual autentic, această supunere despre care vorbesc nu este o experienţă forţată. Simpla prezenţă plină de lumină şi umilinţă a ghidului spiritual trezeşte în discipol starea de abandon.
Î: Cum putem recunoaşte un ghid spiritual autentic faţă de unul fals?
MA: Un ghid spiritual autentic este o fiinţă complet independentă. Asemenea fiinţe nu trebuie să depindă de nimic exterior pentru a fi fericite, pentru că întreaga lor fiinţă este plină de beatitudine, care se naşte din faptul că Sinele lor este complet revelat. Aş spune că fiecare fiinţă face parte dintr-o mulţime, mai puţin ghizii spirituali autentici, care sunt unici şi se disting în mod clar de mulţime. Un autentic ghid spiritual trebuie să fie un exemplu prin viaţa şi acţiunile sale. Cel care abuzează de statutul şi puterea lor, profitând de ceilalţi, în mod evident nu îşi află sursa fericirii în interiorul fiinţei lor, deci ei nu pot fi fiinţe realizate spiritual. Un adevărat ghid spiritual nu pretinde nimic. El doar este – el este însăşi prezenţa.
Î: Deci se poate spune că falşii ghizi spirituali au devenit mai mândri datorită experienţelor spirituale pe care le-au avut?
MA: Există fiinţe care au o experienţă spirituală sau un flash al unei stări divine şi care se grăbesc să considere că acum drumul lor s-a sfârşit, au atins eliberarea supremă. Dar să ştiţi că o fiinţă care nu a atins realizarea supremă poate repeta pretutindeni: „Eu sunt o fiinţă eliberată! Eu sunt o fiinţă eliberată!” Aceasta îi va crea un EGO foarte subtil, care este mult mai periculos decât EGO-ul grosier.
Aceste fiinţe nici măcar nu îşi dau seama că ceea ce le motivează este acest ego foarte subtil, care devine o parte a naturii lor. Aceste fiinţe ar face orice pentru nume şi putere. Acest gen de mândrie duce la pierderea capacităţii de a asculta. Iar ascultarea este foarte importantă pe o cale spirituală. O fiinţă care nu ştie să asculte nu ştie să fie umilă. Şi doar atunci când suntem cu adevărat umili ni se va revela Pura Conştiinţă ascunsă în noi. Doar cel mai umil dintre cei umili poate fi considerat cel mai măreţ dintre cei măreţi.
Î: Deoarece există aceste pericole, este bine să cultivăm starea de puritate?
MA: Nu trebuie să devenim acum obsedaţi de puritate. Îndepliniţi-vă DHARMA cu o atitudine corectă şi cu iubire. Iar starea de puritate va veni de la sine.
Î: Ce este DHARMA, în viziunea ta?
MA: DHARMA înseamnă acţiune corectă, la timpul şi locul potrivit.
Î: Cum poate afla cineva care este DHARMA sa?
MA: Iubind viaţa cu o atitudine corespunzătoare şi având o înţelegere corectă, noi vom putea realiza acţiunile care sunt necesare la momentul respectiv.
Î: Cum putem dezvolta în fiinţa noastră o asemenea iubire?
MA: Iubirea nu este ceva ce trebuie dezvoltat – ea se află deja în noi în toată plenitudinea ei. Viaţa nu poate exista fără iubire, ele sunt inseparabile. Trebuie să aveţi o puternică aspiraţie de a atinge eliberarea spirituală în această viaţă. Să fiţi focalizaţi asupra acestui ţel. Astfel de calităţi precum iubirea, răbdarea, entuziasmul şi optimismul nu vor întârzia să apară. Aceste calităţi vă vor ajuta să vă atingeţi ţelul.
„Un aspirant spiritual obişnuit vrea să îşi păstreze EGO-ul, în timp ce un aspirant autentic îşi doreşte moartea EGO-ului, astfel încât să poată trăi într-o stare de conştiinţă pură şi de iubire. Moartea EGO-ului vă va face să deveniţi nemuritori. Când EGO-ul moare, trăiţi etern în beatitudine.”
„Dacă doreşti să-L cunoşti pe Dumnezeu, trebuie să elimini EGO-ul, găsindu-ţi refugiul lângă un ghid spiritual autentic şi ascultându-l cu umilinţă şi abandonându-te în faţa înţelepciunii sale. Când ne plecăm fruntea în faţa unui ghid spiritual autentic, evităm capcanele EGO-ului şi permitem Sinelui nostru să se reveleze.”
Sfântul Serafim de Sarov - făclie dătătoare de lumină divină
Sfântul făcător de minuni şi-a trăit viaţa în rugăciune
La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din oraşul Kursk, din Rusia, s-a născut Prohor Moşnin. În copilărie l-au fascinat vieţile sfinţilor. Iubea să meargă la biserică şi să se retragă singur în rugăciune. De tânăr şi-a urmat chemarea către viaţa religioasă. Şi-a trăit întreaga viaţă în sfinţenie şi dăruire faţă de Dumnezeu, iar clipa morţii l-a găsit îngenuncheat în faţa icoanei Fecioarei Maria. O lume întreagă îl ştie drept Sfântul Serafim de Sarov.
În calendarul creştin ortodox, Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai cunoscuţi asceţi şi mistici ai Bisericii Ortodoxe, este sărbătorit de două ori: pe 2 ianuarie, dată la care sfântul „s-a mutat în ceruri”, în urmă cu 175 de ani, şi pe 19 iulie, ziua sa de naştere, precum şi ziua când a fost sanctificat de către Biserică, în 1903
De câte ori era bolnav, vindecarea îi venea în mod miraculos
„Fericită eşti tu, femeie văduvă” i-a spus într-o zi mamei lui Prohor un „nebun al lui Dumnezeu”, întâlnind-o pe stradă cu cei doi băieţi ai ei, „fericită eşti tu că ai un fiu care va deveni un puternic mijlocitor înaintea Sfintei Treimi, un om al rugăciunii şi al luminii pentru lumea întreagă.”
Primul miracol care i-a salvat viaţa i s-a petrecut la vârsta de şapte ani. În timp ce vizita împreună cu mama sa o biserică în construcţie (construcţie finanţată de familia lui), a căzut de pe schela clopotniţei, de la o înălţime de şapte etaje. S-a ridicat nevătămat, spre uimirea mamei lui şi a celor care mai erau de faţă.
La vârsta de zece ani s-a îmbolnăvit foarte grav. La un moment dat, a avut un vis în care i-a apărut Fecioara Maria, care i-a spus că va veni la el să-l vindece. Într-adevăr, după câteva zile, o icoană a Fecioarei Maria, considerată ca fiind făcătoare de minuni, a trecut în procesiune pe străzile oraşului. Când se apropia de casa familiei lui Prohor, s-a dezlănţuit o furtună cu ploaie torenţială. Ca să apere icoana, pelerinii au adus-o în casă. Astfel a văzut-o şi copilul, care s-a vindecat pe loc.
La doi ani după ce a intrat la mănăstire s-a îmbolnăvit de hidropizie. A suferit timp de trei ani în tăcere, refuzând să fie chemat un medic pentru el. Spunea: „Eu m-am încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici.” La insistenţele călugărilor, care voiau să-l ajute cumva, a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate.
În timp ce ei se rugau în biserică, Prohor a avut o viziune în care i-au apărut Fecioara Maria împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Fecioara Maria i-a spus Sfântului Ioan: „Acesta este unul de-ai noştri”, după care l-a atins cu un toiag, iar lichidul adunat în corpul său a început să iasă prin incizia făcută. După terminarea slujbei ceilalţi călugări l-au găsit pe Prohor vindecat, având doar o cicatrice, ca semn al miracolului ce s-a petrecut. La scurt timp, pe locul apariţiei Fecioarei Maria a fost construită o infirmerie. Sfântul Serafim a construit el însuşi masa din altarul capelei, din lemn de chiparos. În acel loc a primit de atunci înainte Sfânta Împărtăşanie.
Şi-a dăruit viaţa în totalitate lui Dumnezeu
La 19 ani s-a decis să meargă la mănăstire. Cu binecuvântarea mamei sale, care i-a dăruit cu această ocazie o cruce mare de aramă pe care de atunci a purtat-o toată viaţa şi îndrumat fiind de un bătrân călugăr, Părintele Dositeu, a intrat ca novice la mănăstirea Sarov. Acolo a fost repede acceptat şi iubit datorită veseliei şi bunătăţii sale. Spunea mai târziu: „Ce vesel eram atunci! Veselia nu este un păcat, ci dimpotrivă, ea alungă oboseala, din care vine deznădejdea, care-i mai rea decât toate.”
După opt ani a fost tuns călugăr, cu numele de Serafim (care în ebraică înseamnă „înflăcărat”), iar un an mai târziu a fost sfinţit ierodiacon. La 34 de ani a fost hirotonit preot şi a fost numit duhovnic al mănăstirii de maici Diveevo, de care a avut grijă apoi timp de 12 ani, atât spiritual cât şi material, asigurându-le celor care trăiau acolo tot ce aveau nevoie fără să fi vizitat măcar mănăstirea decât o singură dată în trecere.
După un an, a primit binecuvântarea pentru a începe o viaţă de pustnic în pădurea ce înconjoară Sarovul. A petrecut următorii 16 ani în retragere şi tăcere deplină: „Tăcerea absolută este o cruce pe care omul se răstigneşte cu toate patimile şi poftele sale.”
A trăit ani de zile într-un ascetism desăvârşit
„Dobândeşte spiritul păcii şi mii de suflete se vor salva în jurul tău.”
În 1793 s-a retras în pădure, la cinci km de mănăstire, într-un loc pe care l-a numit „Muntele Athos”. Acolo îşi petrecea timpul în rugăciune şi citirea scrierilor sfinte. „Omul are nevoie de Sfintele Scripturi pentru că nu este încă în stăpânirea adevărului care alungă toate greşelile. Dar de îndată ce Adevărul va umple sufletul omului, învăţăturile sale se vor înrădăcina în el, în locul legii Scripturilor. El va fi în chip tainic condus de Dumnezeu şi nu va mai avea nevoie de niciun ajutor exterior sensibil.”
Postea mult: mânca doar o dată pe zi foarte puţin, în afară de miercuri şi vineri când ţinea post negru. Din prima duminică a postului mare ţinea post negru până sâmbăta, când primea Sfintele Taine. „Care sunt rezultatele unui asemenea regim? Postind, trupul devine curat şi uşor, viaţa lăuntrică se elevează, apar revelaţii minunate, influenţele exterioare nu mai sunt simţite, iar mintea, părăsind această lume, se ridică spre cer şi se scufundă în întregime în contemplarea lumii spirituale.”„Rugăciunea şi postul, interiorizarea şi stăpânirea perfectă a simţurilor ridică sufletul spre Împărăţia lui Dumnezeu.”
Dormea foarte puţin şi în poziţii care să nu-i permită să doarmă prea mult: aşezat cu genunchii la piept şi rezemat de perete, în genunchi şi sprijinit pe coate, ghemuit pe buşteni şi pe saci cu pietre.
Avea întreaga atenţie şi întreaga sa fiinţă îndreptate fără încetare către înalt, către Dumnezeu. Uneori era atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemişcat, fără să vadă ori să audă nimic în jurul lui. Astfel îl vedeau adesea călugării Marcu cel Tăcut şi Alexandru, care locuiau şi ei în pustie. Atunci când îl găseau în contemplaţie se retrăgeau în linişte ca să nu-l deranjeze.
Pentru ca singurătatea să-i fie deplină a refuzat să mai primească vizitatori. Dacă întâlnea un om în pădure, se întindea cu faţa la pământ până când acesta trecea mai departe. Prin rugăciunile sale, a cerut un semn de la Dumnezeu, prin care să-i arate dacă această singurătate este în acord cu voinţa Sa. Atunci cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii învecinaţi, blocând orice acces.
Îl mai vizitau doar păsările şi animalele sălbatice. Acestea veneau la miezul nopţii şi aşteptau ca el să-şi termine rugăciunea, după care le hrănea cu pâine. Maica stareţă a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, care l-a văzut hrănind un urs, povestea: „Faţa marelui părinte era minunat de luminoasă şi veselă având o strălucire îngerească.” Un alt martor, Părintele Alexandru, l-a întrebat o dată cum se face că acea puţină pâine care se află în traista sa poate hrăni atâtea animale. „Întotdeauna se găseşte destulă pâine în traistă.” i-a răspuns liniştit Părintele Serafim.
Una dintre formele de asceză pe care şi le-a impus a durat o mie de zile şi o mie de nopţi, timp în care s-a rugat aproape încontinuu, odihnindu-se foarte puţin. Pe o stâncă din pădure ori într-o pivniţă săpată sub coliba sa, stând în picioare sau în genunchi, se ruga cu mâinile ridicate: „Doamne, miluieşte-mă” .
Care era rezultatul ascezei? Ceva mai preţios decât toate bucuriile lumii: pacea lui Dumnezeu. „Of, dacă aţi şti ce bucurie şi dulceaţă îl aşteaptă în Rai pe un suflet drept! Aţi fi de acord să înduraţi în această viaţă toate necazurile, persecuţiile şi umilinţa cu mulţumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru, tot restul vieţii am fi bucuroşi să îndurăm, numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El.”
A revenit la mănăstire pentru a-i ajuta pe ceilalţi oameni
La cererea stareţilor (bătrânilor) mănăstirii, s-a întors în mănăstire în primăvara anului 1810, continuând să trăiască în retragere, rugăciune şi tăcere în chilia sa. După câţiva ani a deschis uşa chiliei, pentru a putea fi văzut de cei care doreau. A mai rămas însă în tăcere timp de câţiva ani, după care a început treptat să răspundă la întrebări şi să dea sfaturi.
La 25 noiembrie 1825 Fecioara Maria i-a apărut într-un vis, împreună cu Sfântul Clement şi Sfântul Petru, şi i-a permis să renunţe la retragere, îndemnându-l să-i primească pe toţi cei care-l căutau. Oaspeţii săi se înmulţeau rapid, uneori îl vizitau între 1000 şi 2000 de oameni zilnic.
El era tot timpul umil, bucuros şi deschis. Nu avea nevoie să i se spună motivul vizitei, pentru că vedea în sufletul fiecăruia. Le vindeca slăbiciunile trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sfântul Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea. Iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: „Părintele Serafim arată ca un bătrân, dar de fapt este un copil ca şi noi!”
Uşa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Se bucura mai ales pentru cei care îşi regretau greşelile. Blândeţea sa extraordinară înmuia inimile cele mai dure, umilinţa sa îi smerea pe cei orgolioşi, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru toţi chilia sa era ca o anticameră a raiului, iar întâlnirea cu el era ca o întâlnire cu Dumnezeu, care putea să le modifice sensul vieţii.
Iată cum îl descria unul dintre vizitatorii săi: „De la cea dintâi privire către el am fost cuprins de un sentiment de evlavie faţă de el. Mi se părea un înger, un om ceresc; chipul îi era alb precum ceara curată, ochii îi erau albaştri ca cerul, părul îi era alb şi îi atârna pe umeri.(...) În ciuda sentimentului de aglomerare şi dezordine, aerul din cămăruţa sa era de o puritate absolută.”
Şi încă o relatare: „Părintele Serafim deschise uşa şi zise: «Ce bucurie îmi face Dumnezeu!» Mă conduse în chilia sa, dar întrucât era plină de diferite lucruri, mă pofti să mă aşez pe prag, în timp ce el însuşi se aşeză pe podea faţă în faţă cu mine, ţinându-mă tot timpul de mână. Îmi vorbi atât de blând şi chiar îmi sărută mâna în repetate rânduri, atât de mare îi era dragostea faţă de aproapele său. Eu stăteam în faţa lui într-o stare de negrăită bucurie.” După ce oaspetele i-a pomenit de boala de care suferea, Părintele Serafim i-a dat să bea puţin ulei din candela sa. Boala s-a vindecat complet şi pentru totdeauna.
Avea darul profeţiei, al clarviziunii şi al vindecărilor miraculoase
El vedea ceea ce oamenii nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără să le deschidă şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea şi mustrarea de care avea nevoie. Abandonat voinţei lui Dumnezeu, el le spunea exact ceea ce aveau nevoie. Compasiunea lui, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, se revărsa asupra tuturor.
A vindecat mulţi oameni în mod miraculos, ungându-i cu uleiul din candela sa ori dându-le să bea din izvorul numit mai apoi „puţul lui Serafim”, aflat în apropierea mănăstirii, în „pustia cea apropiată”, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezile. Şi acest izvor îi fusese dăruit de către Fecioara Maria, care, în timpul unei viziuni, l-a făcut să apară acolo în mod miraculos.
I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, încât îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare câte o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, reprezentând sufletele celor pentru care se ruga.
A primit de la Dumnezeu şi darul profeţiei, astfel încât a prezis evenimente viitoare, atât pentru persoane particulare, cât şi pentru ţara sa. A prezis războiul din Crimeea, foametea, precum şi marea încercare la care a fost supus poporul rus în secolul următor. Îşi exprima profeţiile în mod metaforic şi de aceea acestea erau înţelese adesea după ce evenimentele respective se petrecuseră deja.
În ultimul an de viaţă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut levitând în timp ce se ruga. Sfântul Serafim, însă, i-a interzis să dezvăluie acest lucru până după moartea sa. De asemenea avea darul de a putea fi prezent în mai multe locuri în acelaşi timp.
Vedea îngerii, pe Fecioara Maria şi chiar pe Iisus Hristos
Despre puritatea şi profunzimea credinţei sale ne putem da seama şi din faptul că, adesea, în timpul slujbelor, vedea îngerii cântând în biserică, iar uneori avea viziuni cu Fecioara Maria sau cu Iisus Hristos.
O dată, în timp ce slujea în biserică în Joia Mare, a rămas brusc nemişcat, cu un aer absent. Înţelegând că s-a petrecut ceva neobişnuit, doi ierodiaconi l-au prins de braţ şi l-au dus în spatele iconostasului. Acolo a rămas în continuare nemişcat timp de trei ore. După ce şi-a revenit, i-a spus duhovnicului: „M-a copleşit o lumină orbitoare, asemănătoare unei raze de soare. Când mi-am întors ochii spre această lumină nespus de frumoasă, l-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos în slava Sa, având înfăţişarea unui fiu al omului, înconjurat de oştile cereşti: îngeri, arhangheli, heruvimi şi serafimi. Venind dinspre uşa de apus şi mergând prin aer, El binecuvânta pe slujitori şi pe închinători. Apoi, intrând în icoana Sa de lângă uşă, şi-a schimbat înfăţişarea. Cât despre mine, care sunt praf şi cenuşă, am primit o binecuvântare specială. Îmi simţeam inima curată, iluminată de bucurie în dulceaţa dragostei faţă de Domnul!”
Cu un an şi zece luni înainte să moară, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a avut o viziune cu Fecioara Maria împreună cu doi apostoli şi cu 12 fecioare muceniţe. Fecioara Maria a vorbit mult timp cu Sfântul Serafim. Au vorbit mult şi despre călugăriţele mănăstirii Diveevo, pe care Sfântul Serafim le avea în grijă deja de mulţi ani. În final Ea i-a spus: „În curând, preaiubite, vei fi cu noi.” Această întâlnire a avut şi un martor: una dintre călugăriţele de la mănăstire.
Acţiona conform voinţei lui Dumnezeu
„Când vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceşte Domnul, ca unui rob al Său, aceea eu îi transmit celui care doreşte să-i fiu de folos. Lucrez cum vrea El. N-am voinţă proprie.”
Sfântul Serafim îi întâmpina pe toţi cei care veneau la el cu o plecăciune şi cu urarea „Bucuraţi-vă, Hristos a Înviat!” Îi numea pe toţi „bucuria mea” şi le săruta mâinile în semn de binecuvântare. După întrevederea cu el, toţi rămâneau cu o stare de fericire şi împlinire sufletească.
Cea mai emoţionantă şi plină de învăţături descriere a unei întâlniri cu Sfântul Serafim o avem datorită lui Nikolai Motovilov. Acesta s-a întâlnit cu sfântul în noiembrie 1831 şi a consemnat în scris întâlnirea.
Dobândirea Duhului Sfânt
„Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înţelegi, ci prin tine, pentru toată lumea.”
Nicolae Alexandrovici Motovilov a fost şi el vindecat de Sfântul Serafim. Conversaţia sa cu acesta a început de la dorinţa lui Nicolae Motovilov de a înţelege scopul vieţii creştine. Sfântul Serafim i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt: „Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune pe care le săvârşim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt şi le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână.”
Motovilov a întrebat de unde putem şti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt: „Părinte, cum aş putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu?” Sf. Serafim i-a vorbit despre cum ajung oamenii să aibă Sfântul Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi, dar Motovilov nu înţelegea. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: „Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?”
În acel moment Motovilov a simţit că i se deschid ochii şi a văzut cum faţa bătrânului strălucea ca soarele. Sufletul i s-a umplut de pace şi linişte, desfătare şi bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură, iar în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobişnuită, dar mai ales de faţa sfântului care strălucea: „Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele.”
Sf. Serafim i-a răspuns: „Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa. Să mulţumim Domnului pentru mila Sa de negrăit faţă de noi.”
Atunci a înţeles Motovilov cu mintea şi cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului. Sfântul Serafim l-a asigurat că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui.
Serafim de Sarov spunea: „Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în timp ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragoste de Hristos, sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt.”
„Dobândeşte harul Duhului Sfânt şi prin practicarea celorlalte virtuţi, de dragul lui Hristos. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postul iţi dă mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia iţi dă mai mult, fă pomeni. Măsuraţi în acest fel fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos.”
Era iubitor şi iertător faţă de toţi oamenii
În timp ce trăia retras în pădure, a fost atacat de nişte hoţi. Deşi era puternic din punct de vedere fizic şi avea un topor în mână în acel moment, el nu a opus rezistenţă. Când l-au ameninţat şi i-au cerut banii, sfântul a lăsat jos toporul, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi s-a lăsat în voia lor. Aceştia l-au lovit bestial cu coada toporului în cap până i-a pornit sângele pe nas şi urechi, după care l-au lovit cu o buturugă, l-au călcat în picioare şi l-au târât pe jos lăsându-l inconştient. Când au considerat că a murit, l-au lăsat în pace. Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în faţa căreia se ruga mereu Sf. Serafim.
Dimineaţa următoare a pornit cu mare greutate spre mănăstire unde a zăcut timp de opt zile uimindu-i pe toţi prin faptul că mai era în viaţă. A fost vindecat din nou de Fecioara Maria, care i s-a arătat împreună cu Apostolii Petru şi Ioan, dar, în urma loviturilor primite, a rămas cocoşat pentru toată viaţa. A mai rămas cinci luni la mănăstire până s-a refăcut, apoi s-a întors în pădure. I-a iertat pe răufăcători şi s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiţi. Aceştia au ajuns singuri să se căiască de faptele lor şi au venit după un timp, plini de umilinţă, să-şi ceară iertare.
Considera fraternitatea un aliat preţios pe drumul desăvârşirii
„Deşi greutăţile, nenorocirile şi nevoile de tot felul sunt nedespărţite de viaţa noastră pe pământ, totuşi Domnul Dumnezeu n-a vrut şi nu vrea ca noi să trăim numai în greutăţi şi năpaste, de aceea ne şi porunceşte prin apostoli să ne purtăm sarcinile unii altora, prin aceasta împlinind legea lui Hristos. Însuşi Domnul Iisus Hristos ne dă această poruncă, de a ne iubi unul pe altul şi consolându-ne între noi cu această dragoste frăţească, să ne uşurăm calea cea dureroasă şi îngustă a călătoriei noastre către patria cerească.“
Sf. Serafim s-a dedicat şi îmbunătăţirii vieţii monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că nu el personal le dădea sfaturi, ci Fecioara Maria le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. El a fost un adevărat tată pentru surorile mănăstirii, care îl căutau pentru orice problemă sufletească sau materială. Sf. Serafim a avut grijă şi de orfanii de la mănăstirea de maici Diveevo.
Fii săi spirituali şi prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana celor care trăiau în mănăstirea Diveevo. Mihail Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, asumându-şi sărăcia voluntară, aşa cum îl sfătuise sfântul.
A făcut minuni şi după moarte
Părintele Serafim a cerut să i se pună pe piatra de mormânt următoarea inscripţie: „După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniţi la mormântul meu: cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice aţi avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla, veniţi la mine ca şi când aş fi viu şi, îngenunchind pe pământ, vărsaţi-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneţi-mi totul şi vă voi asculta. Aşa cum îmi vorbeaţi în viaţă, la fel să o faceţi şi acum. Pentru că eu trăiesc şi pururea voi fi.”
Îşi construise singur sicriul cu mult timp înainte de a muri şi îl avea tot timpul în chilia lui, folosindu-l ca pe un obiect de mobilier. Depozita în el diverse obiecte şi de multe ori vizitatorii îl găseau aşezat înăuntru şi citind scrieri sfinte, cu o puritate de copil.
În dimineaţa zilei de 2 ianuarie 1833 părintele Pavel, ajutorul Sfântului Serafim, în drum spre slujba de dimineaţă, a simţit miros de fum venind din chilia acestuia. Părintele obişnuia să lase lumânări să ardă în chilie şi părintelui Pavel i-a fost teamă să nu ia foc ceva. „În timpul vieţii mele nu va fi niciun foc", spusese el cândva, „dar când voi muri veţi şti, pentru că un foc se va aprinde.” Când au deschis uşa au văzut cărţi şi alte lucruri mocnind iar Sfântul Serafim era în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucişate pe piept. Murise în timpul rugăciunii.
A fost sanctificat la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşi ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului. Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi fost păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune. Moaştele Sfântului Serafim se află în prezent la Diveevo.
La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din oraşul Kursk, din Rusia, s-a născut Prohor Moşnin. În copilărie l-au fascinat vieţile sfinţilor. Iubea să meargă la biserică şi să se retragă singur în rugăciune. De tânăr şi-a urmat chemarea către viaţa religioasă. Şi-a trăit întreaga viaţă în sfinţenie şi dăruire faţă de Dumnezeu, iar clipa morţii l-a găsit îngenuncheat în faţa icoanei Fecioarei Maria. O lume întreagă îl ştie drept Sfântul Serafim de Sarov.
În calendarul creştin ortodox, Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai cunoscuţi asceţi şi mistici ai Bisericii Ortodoxe, este sărbătorit de două ori: pe 2 ianuarie, dată la care sfântul „s-a mutat în ceruri”, în urmă cu 175 de ani, şi pe 19 iulie, ziua sa de naştere, precum şi ziua când a fost sanctificat de către Biserică, în 1903
De câte ori era bolnav, vindecarea îi venea în mod miraculos
„Fericită eşti tu, femeie văduvă” i-a spus într-o zi mamei lui Prohor un „nebun al lui Dumnezeu”, întâlnind-o pe stradă cu cei doi băieţi ai ei, „fericită eşti tu că ai un fiu care va deveni un puternic mijlocitor înaintea Sfintei Treimi, un om al rugăciunii şi al luminii pentru lumea întreagă.”
Primul miracol care i-a salvat viaţa i s-a petrecut la vârsta de şapte ani. În timp ce vizita împreună cu mama sa o biserică în construcţie (construcţie finanţată de familia lui), a căzut de pe schela clopotniţei, de la o înălţime de şapte etaje. S-a ridicat nevătămat, spre uimirea mamei lui şi a celor care mai erau de faţă.
La vârsta de zece ani s-a îmbolnăvit foarte grav. La un moment dat, a avut un vis în care i-a apărut Fecioara Maria, care i-a spus că va veni la el să-l vindece. Într-adevăr, după câteva zile, o icoană a Fecioarei Maria, considerată ca fiind făcătoare de minuni, a trecut în procesiune pe străzile oraşului. Când se apropia de casa familiei lui Prohor, s-a dezlănţuit o furtună cu ploaie torenţială. Ca să apere icoana, pelerinii au adus-o în casă. Astfel a văzut-o şi copilul, care s-a vindecat pe loc.
La doi ani după ce a intrat la mănăstire s-a îmbolnăvit de hidropizie. A suferit timp de trei ani în tăcere, refuzând să fie chemat un medic pentru el. Spunea: „Eu m-am încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici.” La insistenţele călugărilor, care voiau să-l ajute cumva, a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate.
În timp ce ei se rugau în biserică, Prohor a avut o viziune în care i-au apărut Fecioara Maria împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Fecioara Maria i-a spus Sfântului Ioan: „Acesta este unul de-ai noştri”, după care l-a atins cu un toiag, iar lichidul adunat în corpul său a început să iasă prin incizia făcută. După terminarea slujbei ceilalţi călugări l-au găsit pe Prohor vindecat, având doar o cicatrice, ca semn al miracolului ce s-a petrecut. La scurt timp, pe locul apariţiei Fecioarei Maria a fost construită o infirmerie. Sfântul Serafim a construit el însuşi masa din altarul capelei, din lemn de chiparos. În acel loc a primit de atunci înainte Sfânta Împărtăşanie.
Şi-a dăruit viaţa în totalitate lui Dumnezeu
La 19 ani s-a decis să meargă la mănăstire. Cu binecuvântarea mamei sale, care i-a dăruit cu această ocazie o cruce mare de aramă pe care de atunci a purtat-o toată viaţa şi îndrumat fiind de un bătrân călugăr, Părintele Dositeu, a intrat ca novice la mănăstirea Sarov. Acolo a fost repede acceptat şi iubit datorită veseliei şi bunătăţii sale. Spunea mai târziu: „Ce vesel eram atunci! Veselia nu este un păcat, ci dimpotrivă, ea alungă oboseala, din care vine deznădejdea, care-i mai rea decât toate.”
După opt ani a fost tuns călugăr, cu numele de Serafim (care în ebraică înseamnă „înflăcărat”), iar un an mai târziu a fost sfinţit ierodiacon. La 34 de ani a fost hirotonit preot şi a fost numit duhovnic al mănăstirii de maici Diveevo, de care a avut grijă apoi timp de 12 ani, atât spiritual cât şi material, asigurându-le celor care trăiau acolo tot ce aveau nevoie fără să fi vizitat măcar mănăstirea decât o singură dată în trecere.
După un an, a primit binecuvântarea pentru a începe o viaţă de pustnic în pădurea ce înconjoară Sarovul. A petrecut următorii 16 ani în retragere şi tăcere deplină: „Tăcerea absolută este o cruce pe care omul se răstigneşte cu toate patimile şi poftele sale.”
A trăit ani de zile într-un ascetism desăvârşit
„Dobândeşte spiritul păcii şi mii de suflete se vor salva în jurul tău.”
În 1793 s-a retras în pădure, la cinci km de mănăstire, într-un loc pe care l-a numit „Muntele Athos”. Acolo îşi petrecea timpul în rugăciune şi citirea scrierilor sfinte. „Omul are nevoie de Sfintele Scripturi pentru că nu este încă în stăpânirea adevărului care alungă toate greşelile. Dar de îndată ce Adevărul va umple sufletul omului, învăţăturile sale se vor înrădăcina în el, în locul legii Scripturilor. El va fi în chip tainic condus de Dumnezeu şi nu va mai avea nevoie de niciun ajutor exterior sensibil.”
Postea mult: mânca doar o dată pe zi foarte puţin, în afară de miercuri şi vineri când ţinea post negru. Din prima duminică a postului mare ţinea post negru până sâmbăta, când primea Sfintele Taine. „Care sunt rezultatele unui asemenea regim? Postind, trupul devine curat şi uşor, viaţa lăuntrică se elevează, apar revelaţii minunate, influenţele exterioare nu mai sunt simţite, iar mintea, părăsind această lume, se ridică spre cer şi se scufundă în întregime în contemplarea lumii spirituale.”„Rugăciunea şi postul, interiorizarea şi stăpânirea perfectă a simţurilor ridică sufletul spre Împărăţia lui Dumnezeu.”
Dormea foarte puţin şi în poziţii care să nu-i permită să doarmă prea mult: aşezat cu genunchii la piept şi rezemat de perete, în genunchi şi sprijinit pe coate, ghemuit pe buşteni şi pe saci cu pietre.
Avea întreaga atenţie şi întreaga sa fiinţă îndreptate fără încetare către înalt, către Dumnezeu. Uneori era atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemişcat, fără să vadă ori să audă nimic în jurul lui. Astfel îl vedeau adesea călugării Marcu cel Tăcut şi Alexandru, care locuiau şi ei în pustie. Atunci când îl găseau în contemplaţie se retrăgeau în linişte ca să nu-l deranjeze.
Pentru ca singurătatea să-i fie deplină a refuzat să mai primească vizitatori. Dacă întâlnea un om în pădure, se întindea cu faţa la pământ până când acesta trecea mai departe. Prin rugăciunile sale, a cerut un semn de la Dumnezeu, prin care să-i arate dacă această singurătate este în acord cu voinţa Sa. Atunci cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii învecinaţi, blocând orice acces.
Îl mai vizitau doar păsările şi animalele sălbatice. Acestea veneau la miezul nopţii şi aşteptau ca el să-şi termine rugăciunea, după care le hrănea cu pâine. Maica stareţă a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, care l-a văzut hrănind un urs, povestea: „Faţa marelui părinte era minunat de luminoasă şi veselă având o strălucire îngerească.” Un alt martor, Părintele Alexandru, l-a întrebat o dată cum se face că acea puţină pâine care se află în traista sa poate hrăni atâtea animale. „Întotdeauna se găseşte destulă pâine în traistă.” i-a răspuns liniştit Părintele Serafim.
Una dintre formele de asceză pe care şi le-a impus a durat o mie de zile şi o mie de nopţi, timp în care s-a rugat aproape încontinuu, odihnindu-se foarte puţin. Pe o stâncă din pădure ori într-o pivniţă săpată sub coliba sa, stând în picioare sau în genunchi, se ruga cu mâinile ridicate: „Doamne, miluieşte-mă” .
Care era rezultatul ascezei? Ceva mai preţios decât toate bucuriile lumii: pacea lui Dumnezeu. „Of, dacă aţi şti ce bucurie şi dulceaţă îl aşteaptă în Rai pe un suflet drept! Aţi fi de acord să înduraţi în această viaţă toate necazurile, persecuţiile şi umilinţa cu mulţumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru, tot restul vieţii am fi bucuroşi să îndurăm, numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El.”
A revenit la mănăstire pentru a-i ajuta pe ceilalţi oameni
La cererea stareţilor (bătrânilor) mănăstirii, s-a întors în mănăstire în primăvara anului 1810, continuând să trăiască în retragere, rugăciune şi tăcere în chilia sa. După câţiva ani a deschis uşa chiliei, pentru a putea fi văzut de cei care doreau. A mai rămas însă în tăcere timp de câţiva ani, după care a început treptat să răspundă la întrebări şi să dea sfaturi.
La 25 noiembrie 1825 Fecioara Maria i-a apărut într-un vis, împreună cu Sfântul Clement şi Sfântul Petru, şi i-a permis să renunţe la retragere, îndemnându-l să-i primească pe toţi cei care-l căutau. Oaspeţii săi se înmulţeau rapid, uneori îl vizitau între 1000 şi 2000 de oameni zilnic.
El era tot timpul umil, bucuros şi deschis. Nu avea nevoie să i se spună motivul vizitei, pentru că vedea în sufletul fiecăruia. Le vindeca slăbiciunile trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sfântul Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea. Iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: „Părintele Serafim arată ca un bătrân, dar de fapt este un copil ca şi noi!”
Uşa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Se bucura mai ales pentru cei care îşi regretau greşelile. Blândeţea sa extraordinară înmuia inimile cele mai dure, umilinţa sa îi smerea pe cei orgolioşi, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru toţi chilia sa era ca o anticameră a raiului, iar întâlnirea cu el era ca o întâlnire cu Dumnezeu, care putea să le modifice sensul vieţii.
Iată cum îl descria unul dintre vizitatorii săi: „De la cea dintâi privire către el am fost cuprins de un sentiment de evlavie faţă de el. Mi se părea un înger, un om ceresc; chipul îi era alb precum ceara curată, ochii îi erau albaştri ca cerul, părul îi era alb şi îi atârna pe umeri.(...) În ciuda sentimentului de aglomerare şi dezordine, aerul din cămăruţa sa era de o puritate absolută.”
Şi încă o relatare: „Părintele Serafim deschise uşa şi zise: «Ce bucurie îmi face Dumnezeu!» Mă conduse în chilia sa, dar întrucât era plină de diferite lucruri, mă pofti să mă aşez pe prag, în timp ce el însuşi se aşeză pe podea faţă în faţă cu mine, ţinându-mă tot timpul de mână. Îmi vorbi atât de blând şi chiar îmi sărută mâna în repetate rânduri, atât de mare îi era dragostea faţă de aproapele său. Eu stăteam în faţa lui într-o stare de negrăită bucurie.” După ce oaspetele i-a pomenit de boala de care suferea, Părintele Serafim i-a dat să bea puţin ulei din candela sa. Boala s-a vindecat complet şi pentru totdeauna.
Avea darul profeţiei, al clarviziunii şi al vindecărilor miraculoase
El vedea ceea ce oamenii nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără să le deschidă şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea şi mustrarea de care avea nevoie. Abandonat voinţei lui Dumnezeu, el le spunea exact ceea ce aveau nevoie. Compasiunea lui, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, se revărsa asupra tuturor.
A vindecat mulţi oameni în mod miraculos, ungându-i cu uleiul din candela sa ori dându-le să bea din izvorul numit mai apoi „puţul lui Serafim”, aflat în apropierea mănăstirii, în „pustia cea apropiată”, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezile. Şi acest izvor îi fusese dăruit de către Fecioara Maria, care, în timpul unei viziuni, l-a făcut să apară acolo în mod miraculos.
I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, încât îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare câte o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, reprezentând sufletele celor pentru care se ruga.
A primit de la Dumnezeu şi darul profeţiei, astfel încât a prezis evenimente viitoare, atât pentru persoane particulare, cât şi pentru ţara sa. A prezis războiul din Crimeea, foametea, precum şi marea încercare la care a fost supus poporul rus în secolul următor. Îşi exprima profeţiile în mod metaforic şi de aceea acestea erau înţelese adesea după ce evenimentele respective se petrecuseră deja.
În ultimul an de viaţă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut levitând în timp ce se ruga. Sfântul Serafim, însă, i-a interzis să dezvăluie acest lucru până după moartea sa. De asemenea avea darul de a putea fi prezent în mai multe locuri în acelaşi timp.
Vedea îngerii, pe Fecioara Maria şi chiar pe Iisus Hristos
Despre puritatea şi profunzimea credinţei sale ne putem da seama şi din faptul că, adesea, în timpul slujbelor, vedea îngerii cântând în biserică, iar uneori avea viziuni cu Fecioara Maria sau cu Iisus Hristos.
O dată, în timp ce slujea în biserică în Joia Mare, a rămas brusc nemişcat, cu un aer absent. Înţelegând că s-a petrecut ceva neobişnuit, doi ierodiaconi l-au prins de braţ şi l-au dus în spatele iconostasului. Acolo a rămas în continuare nemişcat timp de trei ore. După ce şi-a revenit, i-a spus duhovnicului: „M-a copleşit o lumină orbitoare, asemănătoare unei raze de soare. Când mi-am întors ochii spre această lumină nespus de frumoasă, l-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos în slava Sa, având înfăţişarea unui fiu al omului, înconjurat de oştile cereşti: îngeri, arhangheli, heruvimi şi serafimi. Venind dinspre uşa de apus şi mergând prin aer, El binecuvânta pe slujitori şi pe închinători. Apoi, intrând în icoana Sa de lângă uşă, şi-a schimbat înfăţişarea. Cât despre mine, care sunt praf şi cenuşă, am primit o binecuvântare specială. Îmi simţeam inima curată, iluminată de bucurie în dulceaţa dragostei faţă de Domnul!”
Cu un an şi zece luni înainte să moară, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a avut o viziune cu Fecioara Maria împreună cu doi apostoli şi cu 12 fecioare muceniţe. Fecioara Maria a vorbit mult timp cu Sfântul Serafim. Au vorbit mult şi despre călugăriţele mănăstirii Diveevo, pe care Sfântul Serafim le avea în grijă deja de mulţi ani. În final Ea i-a spus: „În curând, preaiubite, vei fi cu noi.” Această întâlnire a avut şi un martor: una dintre călugăriţele de la mănăstire.
Acţiona conform voinţei lui Dumnezeu
„Când vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceşte Domnul, ca unui rob al Său, aceea eu îi transmit celui care doreşte să-i fiu de folos. Lucrez cum vrea El. N-am voinţă proprie.”
Sfântul Serafim îi întâmpina pe toţi cei care veneau la el cu o plecăciune şi cu urarea „Bucuraţi-vă, Hristos a Înviat!” Îi numea pe toţi „bucuria mea” şi le săruta mâinile în semn de binecuvântare. După întrevederea cu el, toţi rămâneau cu o stare de fericire şi împlinire sufletească.
Cea mai emoţionantă şi plină de învăţături descriere a unei întâlniri cu Sfântul Serafim o avem datorită lui Nikolai Motovilov. Acesta s-a întâlnit cu sfântul în noiembrie 1831 şi a consemnat în scris întâlnirea.
Dobândirea Duhului Sfânt
„Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înţelegi, ci prin tine, pentru toată lumea.”
Nicolae Alexandrovici Motovilov a fost şi el vindecat de Sfântul Serafim. Conversaţia sa cu acesta a început de la dorinţa lui Nicolae Motovilov de a înţelege scopul vieţii creştine. Sfântul Serafim i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt: „Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune pe care le săvârşim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt şi le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână.”
Motovilov a întrebat de unde putem şti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt: „Părinte, cum aş putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu?” Sf. Serafim i-a vorbit despre cum ajung oamenii să aibă Sfântul Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi, dar Motovilov nu înţelegea. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: „Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?”
În acel moment Motovilov a simţit că i se deschid ochii şi a văzut cum faţa bătrânului strălucea ca soarele. Sufletul i s-a umplut de pace şi linişte, desfătare şi bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură, iar în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobişnuită, dar mai ales de faţa sfântului care strălucea: „Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele.”
Sf. Serafim i-a răspuns: „Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa. Să mulţumim Domnului pentru mila Sa de negrăit faţă de noi.”
Atunci a înţeles Motovilov cu mintea şi cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului. Sfântul Serafim l-a asigurat că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui.
Serafim de Sarov spunea: „Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în timp ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragoste de Hristos, sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt.”
„Dobândeşte harul Duhului Sfânt şi prin practicarea celorlalte virtuţi, de dragul lui Hristos. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postul iţi dă mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia iţi dă mai mult, fă pomeni. Măsuraţi în acest fel fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos.”
Era iubitor şi iertător faţă de toţi oamenii
În timp ce trăia retras în pădure, a fost atacat de nişte hoţi. Deşi era puternic din punct de vedere fizic şi avea un topor în mână în acel moment, el nu a opus rezistenţă. Când l-au ameninţat şi i-au cerut banii, sfântul a lăsat jos toporul, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi s-a lăsat în voia lor. Aceştia l-au lovit bestial cu coada toporului în cap până i-a pornit sângele pe nas şi urechi, după care l-au lovit cu o buturugă, l-au călcat în picioare şi l-au târât pe jos lăsându-l inconştient. Când au considerat că a murit, l-au lăsat în pace. Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în faţa căreia se ruga mereu Sf. Serafim.
Dimineaţa următoare a pornit cu mare greutate spre mănăstire unde a zăcut timp de opt zile uimindu-i pe toţi prin faptul că mai era în viaţă. A fost vindecat din nou de Fecioara Maria, care i s-a arătat împreună cu Apostolii Petru şi Ioan, dar, în urma loviturilor primite, a rămas cocoşat pentru toată viaţa. A mai rămas cinci luni la mănăstire până s-a refăcut, apoi s-a întors în pădure. I-a iertat pe răufăcători şi s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiţi. Aceştia au ajuns singuri să se căiască de faptele lor şi au venit după un timp, plini de umilinţă, să-şi ceară iertare.
Considera fraternitatea un aliat preţios pe drumul desăvârşirii
„Deşi greutăţile, nenorocirile şi nevoile de tot felul sunt nedespărţite de viaţa noastră pe pământ, totuşi Domnul Dumnezeu n-a vrut şi nu vrea ca noi să trăim numai în greutăţi şi năpaste, de aceea ne şi porunceşte prin apostoli să ne purtăm sarcinile unii altora, prin aceasta împlinind legea lui Hristos. Însuşi Domnul Iisus Hristos ne dă această poruncă, de a ne iubi unul pe altul şi consolându-ne între noi cu această dragoste frăţească, să ne uşurăm calea cea dureroasă şi îngustă a călătoriei noastre către patria cerească.“
Sf. Serafim s-a dedicat şi îmbunătăţirii vieţii monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că nu el personal le dădea sfaturi, ci Fecioara Maria le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. El a fost un adevărat tată pentru surorile mănăstirii, care îl căutau pentru orice problemă sufletească sau materială. Sf. Serafim a avut grijă şi de orfanii de la mănăstirea de maici Diveevo.
Fii săi spirituali şi prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana celor care trăiau în mănăstirea Diveevo. Mihail Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, asumându-şi sărăcia voluntară, aşa cum îl sfătuise sfântul.
A făcut minuni şi după moarte
Părintele Serafim a cerut să i se pună pe piatra de mormânt următoarea inscripţie: „După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniţi la mormântul meu: cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice aţi avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla, veniţi la mine ca şi când aş fi viu şi, îngenunchind pe pământ, vărsaţi-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneţi-mi totul şi vă voi asculta. Aşa cum îmi vorbeaţi în viaţă, la fel să o faceţi şi acum. Pentru că eu trăiesc şi pururea voi fi.”
Îşi construise singur sicriul cu mult timp înainte de a muri şi îl avea tot timpul în chilia lui, folosindu-l ca pe un obiect de mobilier. Depozita în el diverse obiecte şi de multe ori vizitatorii îl găseau aşezat înăuntru şi citind scrieri sfinte, cu o puritate de copil.
În dimineaţa zilei de 2 ianuarie 1833 părintele Pavel, ajutorul Sfântului Serafim, în drum spre slujba de dimineaţă, a simţit miros de fum venind din chilia acestuia. Părintele obişnuia să lase lumânări să ardă în chilie şi părintelui Pavel i-a fost teamă să nu ia foc ceva. „În timpul vieţii mele nu va fi niciun foc", spusese el cândva, „dar când voi muri veţi şti, pentru că un foc se va aprinde.” Când au deschis uşa au văzut cărţi şi alte lucruri mocnind iar Sfântul Serafim era în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucişate pe piept. Murise în timpul rugăciunii.
A fost sanctificat la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşi ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului. Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi fost păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune. Moaştele Sfântului Serafim se află în prezent la Diveevo.
Călătoria în tărâmul înţelepţilor
Pelerinaj în India şi Tibet
La încheierea perioadei de şedere în Antiohia, Apollonius a plănuit o călătorie îndelungată, cu gândul la poporul indian, la înţelepţii brahmani şi la asceţii retraşi în păduri. El a pornit, fiind însoţit doar de doi slujitori, în căutarea izvorului cunoaşterii esenţiale, pe urmele învăţătorului său, Pitagora, spre India.
Se spune că în vederea acestei călătorii, un preot al lui Apollo de la templul din Dafne i-ar fi dăruit nişte plăci metalice turnate, pe ale căror feţe erau gravate diagrame ce reprezentau harta călătoriilor lui Pitagora de-a lungul deşerturilor, fluviilor şi munţilor, cu reprezentări de elefanţi şi alte simboluri, indicând calea pe care o luase filosoful pentru a merge în India. Apollonius s-a hotărât să urmeze acelaşi itinerar şi a început să-şi organizeze lunga sa expediţie.
La Mespila (străvechiul Ninive), Apollonius l-a întâlnit pe asirianul Damis, care i-a devenit ghid pentru prima parte a acestei călătorii şi prieten apropiat pentru toate celelalte călătorii întreprinse de înţelept, până la moarte. Într-o mare măsură, lui Damis îi datorăm relatarea pelerinajului efectuat în India şi în Tibet.
Ajungând la Babilon, sunt primiţi de Vardan, regele ţării. De notat că Apollonius asistă la sacrificarea de către Vardan a unui cal alb în cinstea Soarelui; el se mulţumeşte, ca un pitagorician cunoscător al riturilor, să arunce doar tămâie în foc şi să observe cu atenţie semnele prevestitoare: înălţarea fumului, modul în care fumul se încolăceşte şi în ce parte a sa se îngroaşă.
Lui Vardan, care vrea să îl găzduiască oferindu-i ospitalitatea palatului său, îi spune: „Pe înţelepţi îi supără mai tare prisosul decât îi supără pe ceilalţi lipsurile“. Astfel, Apollonius refuză să locuiască în palatul regal şi, cu învoirea suveranului, este găzduit în cetatea Babilonului, la un om cumsecade dintr-o familie distinsă.
Regele îi oferă zece favoruri; el acceptă, spre marea surpriză a lui Damis, care îl auzise înainte înălţând această rugă către zei: „Vă rog, o zei, să îmi îngăduiţi să primesc cele puţine şi esenţiale şi să nu mai am nevoie de nimic altceva.“ Când regele vrea să îi împlinească cele zece dorinţe, constată uimit că Apollonius cere împlinirea unei singure favori şi nici cu aceasta nu cere nimic pentru sine. În fapt, el solicită şi obţine eliberarea eretrienilor, o populaţie pe vremea aceea captivă şi mereu hărţuită de soldaţii stăpânirii, pentru că odinioară se răsculase împotriva regelui.
După o şedere de un an şi opt luni, regele se învoieşte să îl lase pe Apollonius să plece spre India, oferindu-i totodată cămile, provizii pentru drum şi o călăuză pentru traversarea Caucazului.
Părăsind Babilonul, grupul înţeleptului se îndreaptă spre India. La traversarea unui munte, înţeleptul poartă cu elevul său Damis un dialog instructiv pentru acesta. Damis se mira că, deşi se afla în vecinătatea munţilor, nu a ajuns să înţeleagă nimic mai mult decât ştia înainte despre zei, chiar dacă se spunea că aceştia îşi aveau sălaşul tocmai pe acele culmi muntoase. „Zeii se găsesc totodată ascunşi şi în noi înşine“, conchide Apollonius, repetând astfel învăţătura predecesorilor săi pitagoricieni.
După un traseu lung şi dificil, Apollonius şi Damis traversează Indusul şi se îndreaptă spre Taxila, în India, unde domnea regele Fraotes. Rămân aici trei zile, conform legilor locale ale ospitalităţii. Apollonius are bucuria să îl cunoască pe acest rege preaînţelept, despre care află că fusese discipolul brahmanilor din aşezarea înţelepţilor la care el vroia să ajungă. Acesta îi găzduieşte cu ospitalitate şi le dă alte cămile, aur, pietre preţioase şi o scrisoare către Hiarchas (numit şi Iarchas, conducătorul înţelepţilor), care suna astfel: „Regele Fraotes către Hiarchas, învăţătorul său, şi tuturor alor săi, cu bineţe. Apollonius, un om foarte înţelept şi învăţat, crede că voi sunteţi mai înţelepţi şi mai învăţaţi decât el şi de aceea el vine să înveţe ştiinţa voastră. Când va pleca, o va face ştiind tot ceea ce ştiţi şi voi; nimic din ceea ce-l veţi întreba nu va fi pierdut, căci el ştie mai bine ca oricine să vorbească şi să ţină minte. Arată-i tronul pe care tu m-ai aşezat când mi-ai oferit domnia, o tatăl meu, Hiarchas. Şi însoţitorii lui merită toată preţuirea, pentru că s-au alăturat unui astfel de om deosebit. Toate cele bune ţie şi tuturor celor ce sunt împreună cu tine.“
Călătorii au urmat apoi cursul Gangelui. Într-un punct al văii Gangelui, s-au orientat spre munţii Himalaya şi au traversat cu o oarecare dificultate un lanţ muntos şi apoi un podiş neted ca o câmpie, timp de 18 zile. Acest drum ar fi trebuit să-i conducă în Nepalul de nord sau în Tibet. Dar Apollonius avea o hartă şi ştia exact unde să găsească Lăcaşul Înţelepţilor.
În sfârşit, ei au ajuns la poalele unui alt munte şi, după aproape patru zile de drum printr-un ţinut roditor, au ajuns în apropierea aşezării fortificate a înţelepţilor.
Întâlnirea cu înţelepţii SHAMBALEI
Un băiat tânăr, cu tenul închis, a apărut dintr-odată în faţa lui Apollonius şi a lui Damis. El s-a adresat filosofului în greacă, ca şi cum venirea sa era aşteptată: „Însoţitorii trebuie să se oprească aici, a spus el, şi numai dumneavoastră ar trebui să mă urmaţi, aşa cum sunteţi, căci Maeştrii înşişi au poruncit aceasta.“ Apollonius din Tyana l-a urmat pe tânăr, dar l-a luat totuşi cu el, ca să-l însoţească, doar pe credinciosul său învăţăcel Damis.
Cu toate că avea o încredere deplină în maeştrii înţelepciunii din SHAMBALA care îl aşteptau, anumite fenomene, care au început să se producă pe măsură ce el, împreună cu Damis şi ghidul său misterios, se apropiau de tainicul prag al destinaţiei lor, au avut darul de a-l tulbura pe Apollonius. Damis a relatat ulterior că la un moment dat, a avut strania senzaţie că drumul prin care tocmai trecuseră „dispărea“ brusc în spatele lor. La scurt timp după aceea, el a avut indescriptibila impresie că parcă se afla într-un loc vrăjit, unde tot peisajul înconjurător era luminescent, mişcător şi se transforma într-un anume mod, încât călătorul să nu poată să-şi mai găsească un punct fix de reper. Aici trebuie să menţionăm că astfel de fenomene enigmatice, aproape identice, au fost raportate secole mai târziu de către mai mulţi exploratori ai acestui tărâm misterios (SHAMBALA), ai căror ghizi de călătorie refuzau la un moment dat să treacă „frontiera cea interzisă a împărăţiei zeilor“.
Astfel de situaţii inexplicabile, care au fost relatate şi de alţi exploratori în secolele următoare, confirmă incidentele stranii ce au fost menţionate la acea vreme de către Damis atunci când a descris călătoria în SHAMBALA a lui Apollonius din Tyana, care a fost însoţit de acel ghid misterios.
Urmând aşadar călăuza, cei doi călători au urcat o colină şi au putut admira lucruri incredibile: o fântână de patru coţi, a cărei apă proiecta tot timpul uimitoare raze tainice de lumină albastră fosforescentă, care luminau noaptea, iar în timpul zilei, în bătaia razelor Soarelui, acea lumină misterioasă se ridica în aer şi se manifesta ca un magnific şi uriaş curcubeu multicolor. Pământul de sub acea fântână conţinea, după cum spunea Damis, arsenic roşu, iar fântâna era considerată sfântă şi tainică, astfel că toată lumea jura pe acea apă sacră şi nimeni nu bea apă de acolo. În apropierea acelei fântâni se mai afla o vatră de foc ca un crater, de unde ţâşnea ca într-o erupţie o flacără plumburie, fără a scoate fum şi fără a avea miros. Acolo, localnicii se purificau de păcatele făcute fără voie. Fântâna era numită de înţelepţi „Fântâna revelaţiei divine“, iar vetrei de foc i se spunea „Focul iertării“. Tot acolo se aflau două ulcioare de piatră neagră, dintre care unul era acela „al ploilor“, iar celălalt „al vânturilor“. Ulciorul ploilor era deschis ori de câte ori India suferea de secetă şi din el ieşeau nori care produceau ploaie în întreaga ţară, iar dacă ploile erau prea dese, ele erau oprite prin simpla închidere a ulciorului. Deschiderea ulciorului vânturilor elibera de fiecare dată unul dintre vânturi, în conformitate cu necesităţile anotimpului care trebuia să urmeze. Înţelepţii aveau darul extraordinar de a se face nevăzuţi şi erau capabili să-şi protejeze citadela spirituală (SHAMBALA) prin tot felul de elemente oculte: nori care o ascundeau vederii sau chiar fulgere care îi doborau ca prin minune pe agresori. De asemenea, ei aveau puterea de a se proteja, prin intermediul unui scut subtil, nevăzut, împotriva ploii, care nu-i putea uda.
Locuitorii tărâmului divin afirmau că ei sălăşluiesc chiar în mijlocul Indiei şi că cetatea lor este ombilicul, adică elementul central al acelei coline, referindu-se astfel în mod simbolic la calitatea de centru al lumii a SHAMBALA-ei.
Atunci când Apollonius din Tyana a fost prezentat regelui înţelepţilor (este fără îndoială vorba despre misteriosul Rege al Lumii), numit Hiarchas (căruia Apollonius din Tyana îi spunea „Maestrul cel Sfânt“), acesta i-a spus, fără ca el să-i fi pomenit ceva, că ştie de scrisoarea de la Fraotes. Apollonius a mai descoperit cu uimire că regele cunoştea deja, cu anticipaţie, întregul conţinut al scrisorii pe care i-o adusese, precum şi toate incidentele lungii sale călătorii din Capadochia şi până acolo. De asemenea, înţeleptul rege i-a descris întreaga desfăşurare a vieţii sale de până atunci, începând de la naştere: numele mamei, numele tatălui, tot ce făcuse în Aigai (Egeea), cum s-a întovărăşit cu Damis şi despre strădaniile lor de a împărtăşi învăţătura pitagoreică în drumul lor, şi toate acestea dintr-o suflare şi cu limpezime, de parcă l-ar fi însoţit în călătorie. Hiarchas i-a mai spus lui Apollonius că ei, înţelepţii din SHAMBALA, ştiu întotdeauna dinainte şi cu claritate cine vine la ei şi cu ce fel de intenţii. Lui Apollonius i s-a dezvăluit acest aspect tocmai ca să se încredinţeze de ştiinţa atotpătrunzătoare a înţelepţilor din acel tărâm sfânt, ştiinţă care urma să-i fie şi lui împărtăşită în timpul instruirii sale. Din ce în ce mai uimit, Apollonius l-a întrebat pe divinul rege: „Poţi, oare, să-mi pătrunzi în întregime fiinţa şi să ştii totul despre mine?“ Referindu-se la clarviziunea pe care au atins-o înţelepţii din SHAMBALA, Hiarchas i-a răspuns: „Noi putem să surprindem, Apollonius, toate trăsăturile sufletului omenesc, cu ajutorul a mii de semne care ni se dezvăluie.“
Cunoaşterea de sine, etapă necesară pe calea desăvârşirii spirituale
Apollonius a rămas mai multe luni în regiunea transhimalayană, în Ţara Înţelepţilor, despre care indiciile oferite de Filostrat, care se face doar ecoul lui Damis, ne fac să fim convinşi că era chiar SHAMBALA.
După ce Hiarchas i-a promis că îl va învăţa întreaga lor ştiinţă, Apollonius a fost invitat să asiste la împlinirea riturilor lor sfinte şi la rugăciunile secrete ale înţelepţilor. Aceştia celebrau misterele focului divin, pe care ei spuneau că îl aprind direct de la Soare, în cinstea căruia cântau în fiecare zi, la amiază, un imn divin. Focul pur pe care înţelepţii spuneau că îl aprind „de la o rază a Soarelui“ nu ardea într-un altar, ci plutea în aer, manifestând vibraţia sa specifică, asemănătoare unui „freamăt“ subtil, după spusele lui Damis. Avem aici proba manifestării unor puteri paranormale legate de controlul Focului subtil (TEJAS TATTVA), care era „aprins“ de către înţelepţi de la o sursă invizibilă ochilor trupeşti, chiar prin intermediul rezonanţei perfecte cu sfera subtilă de forţă a Elementului subtil foc.
Apollonius a fost martorul unor scene aproape incredibile: la miezul zilei, înţelepţii s-au îndreptat – după o baie rituală – spre templul sacru şi apoi, aranjându-se în cerc şi intonând un imn, şi-au ridicat toiegele lor sacerdotale şi au lovit cu ele pământul, care s-a unduit ca un val şi apoi i-a proiectat la o înălţime de douăzeci de coţi de la sol, unde ei au plutit o vreme (levitaţie), după care au revenit la sol. I s-a explicat lui Apollonius că această ridicare în aer nu este considerată de înţelepţi o minune, ci o slăvire a Soarelui, care se ridică întocmai la fel deasupra Pământului. Desigur că acest gest bogat în semnificaţii simbolice trebuie transpus prin analogie în plan spiritual, el evidenţiind stăpânirea deplină a Elementelor subtile de către înţelepţi şi depăşirea oricăror condiţionări lumeşti, după modelul supremaţiei celeste a Soarelui asupra planetelor.
După împlinirea ritualurilor, Hiarchas l-a invitat pe Apollonius la o discuţie prietenească, ce totodată ascundea de fapt instruirea lui în doctrina spirituală a înţelepţilor, căci Hiarchas i-a spus: „Întreabă-mă acum tot ce vrei să ştii, pentru că te afli printre oameni care ştiu totul.“ Apollonius l-a întrebat pe înţelept la ce stadiu de evoluţie consideră că au ajuns ei, locuitorii Tărâmului Divin, la care regele i-a răspuns: „Noi suntem acum întocmai ca nişte zei, tocmai pentru că suntem plini de bunătate, iubire, înţelepciune şi am trezit în noi multe puteri divine şi virtuţi.“
Apoi, Apollonius a mai întrebat, în conformitate cu dictonul vechilor greci, dacă ei, înţelepţii, se cunosc pe ei înşişi. Hiarchas i-a răspuns că acolo, în Tărâmul Sfânt, ei au ajuns la o cunoaştere desăvârşită tocmai pentru că au început prin a se cunoaşte pe sine, etapă necesară, fără asimilarea căreia nimeni nu ar putea înţelege nimic din profunda lor ştiinţă şi doctrină spirituală.
Au vorbit apoi în tihnă despre natura sufletului, Hiarchas dezvăluindu-i că ei erau aceia care i-au transmis doctrina transmigraţiei sufletelor lui Pitagora şi egiptenilor. Nu întâmplător, spunea Hiarchas, Pitagora susţinea în faţa studenţilor că el fusese într-o viaţă anterioară Euforbos. Regele înţelepţilor a mai spus despre el însuşi că în existenţa sa anterioară, el a fost chiar eroul Ahile, cel slăvit în Iliada.
Sub pretextul unei discuţii pline de sevă despre dreptate, nedreptate şi cauzalitate, a fost adusă vorba despre mitul grecesc al lui Tantal, regele care, fiind primit la ospeţele zeilor şi savurând ambrozia zeilor, a furat o parte din ea pentru a le dărui şi celorlalţi oameni nemurirea. Într-o variantă a mitului, Tantal a fost pedepsit de zei să trăiască lipsit de hrană şi de băutură. Or, ştim cu toţii că miturile au o interpretare simbolică. Astfel, cel care, precum Tantal, poate trăi fără hrană şi băutură, a depăşit deja starea umană. Ca în orice mit, această semnificativă „pedeapsă“ divină este însă doar o cheie simbolică, ce trimite la condiţia divină a eternităţii, această stare fiind aceea care se află dincolo de plăcerile trupeşti ale mâncării şi băuturii (corespunzătoare Elementelor subtile Apă şi Pământ) şi care este hrănită numai de licoarea fermecată a elixirului vieţii veşnice.
Apollonius bea din ambrozia nemuririi
Înţelepţii i-au arătat apoi lui Apollonius o statuie a lui Tantal, care era reprezentat ca un bărbat matur oferind cu mâna întinsă o cupă destul de mare, în care se afla o licoare curată, dar efervescentă, care clocotea fără a se revărsa din vas.
Curând, un crainic a anunţat venirea în vizită a unui rege din partea locului, care voia să ceară sfat de la stăpânul Tărâmului Divin. La sosire, acesta a fost invitat să participe la o masă întinsă şi să se ospăteze din hrana pură, vegetală, lipsită de carne şi de orice ingredient animal, care, în conformitate cu legile divine, nu erau îngăduite acolo. Atunci, Apollonius a putut vedea în ce măsură înţelepţii stăpâneau toate Elementele, căci de îndată au apărut, materializându-se la dorinţa înţelepţilor, patru trepiede pe care se aflau vase din bronz negru, din primele două ţâşnind un amestec foarte bine potrivit de vin şi apă, iar din celelalte două apă rece şi apă caldă. Pământul s-a acoperit atunci, ca prin minune, cu iarbă mai moale ca pernele de puf, pe care au apărut, rând pe rând, fructe uscate, multe legume şi alte roade încântătoare ale pământului, toate servite într-un mod minunat şi având o înfăţişare mai frumoasă decât aceea a bucatelor gătite. Din vasele de bronz au fost umplute cupele şi apoi acestea s-au „plimbat“ singure de la un mesean la altul, întocmai ca la un banchet.
Convorbirea s-a încheiat la miezul nopţii şi atunci înţelepţii au cântat un imn pur şi emoţionant în cinstea tainicei lumini divine şi apoi s-au ridicat din nou în aer, plutind ca şi la prânz. Pământul a scos apoi singur la iveală nişte culcuşuri confortabile şi gata aşternute, tot în mod miraculos.
Uimit, Damis a notat ulterior în jurnalul lui că gazdele lor himalayene „trăiau atât pe pământ, cât şi în afara lui“, că „trăiau pe Pământ, fiind însă cu totul nepământeni“ şi că, în plus, „cu toate că înţelepţii nu posedau nimic , aveau totuşi oricând la dispoziţie toată bogăţia din lume“. Această remarcă trimite la faptul că înţelepţii, deşi trăiau cu trupurile pe Pământ, existau într-un mod preponderent cu sufletele în Cer şi că, deşi erau lipsiţi de averi, se aflau în stăpânirea celei mai mari comori: comuniunea cu DUMNEZEU şi iubirea lor pentru el.
Cei doi călători au asistat, de asemenea, la multe vindecări miraculoase, căci acolo oamenii veneau de departe pentru a-i vedea pe aceşti asceţi care tămăduiau atât trupurile, cât şi sufletele, deopotrivă. Astfel, un şchiop a fost vindecat de îndată ce înţelepţii doar i-au privit şoldul, unui orb i s-a redat în acelaşi mod vederea, iar unui bolnav i s-a vindecat braţul paralizat.
Vieţuirea înţelepţilor decurgea în cel mai deplin firesc, ei putând să dobândească de îndată orice aveau nevoie, prin simpla exprimare a dorinţei. Cei doi călători au văzut nu o dată cum apa de băut ţâşnea pur şi simplu din pământ, atunci când locuitorii Tărâmului Divin erau însetaţi şi simţeau nevoia să-şi potolească setea.
De altfel, fiecare înţelept purta un inel şi un toiag, numite de către Damis „două tainice talismane“, prin puterea cărora ei puteau face tot felul de minuni şi lucruri supraomeneşti. Straiele lor erau ţesute din fire de in necultivat, de un alb imaculat. Nimeni în afara locuitorilor acestui ţinut sfânt nu putea să culeagă măcar un fir de in, căci într-un mod de neînţeles şi misterios pentru omul obişnuit, acesta nu putea fi nici rupt şi nici smuls din pământ.
În ceea ce priveşte doctrina lor spirituală, regele Hiarchas le-a expus celor doi vizitatori o concepţie potrivit căreia „tot universul este ceva misterios, gigantic şi viu“, care funcţionează armonic, prin intermediul spiritului care îl pătrunde în toate părţile sale integrante. „Universul este şi masculin, şi feminin“, spunea el, „căci el împlineşte şi funcţia mamei, şi funcţia tatălui şi, din împreunarea cu sine însuşi, iau naştere toate creaturile. El este un tot a cărui coeziune este menţinută prin intermediul iubirii divine infinite, care transcende şi depăşeşte ca intensitate iubirea dintre oricare două fiinţe. Deşi cei mai mulţi oameni nu înţeleg acesta, dezechilibrele şi distrugerile cauzate de ei determină în mod necesar o reacţie compensatoare în sânul universului, provocând secete, furtuni, calamităţi sau alte suferinţe, pe măsura greşelilor.“ Universul, această fiinţă grandioasă care depăşeşte puterea de înţelegere a minţii, este în întregime zidit pornind de la cele cinci Elemente de bază: Pământul subtil (PRITHIVI TATTVA), Apa subtilă (APAS TATTVA), Focul subtil (TEJAS TATTVA), Aerul subtil (VAYU TATTVA) şi Eterul cel subtil (AKASHA TATTVA). El este însufleţit de Eterul cel subtil, căci, spunea Hiarchas, „dacă cele muritoare respiră aer, cele nemuritoare şi divine respiră eter“.
În ce priveşte înzestrările profetice şi capacitatea de a prevedea viitorul, înţeleptul Hiarchas i-a spus la un moment dat, în mod foarte semnificativ, lui Apollonius: „Să nu te mire că acum şi tu ai căpătat cunoaşterea acestei ştiinţe secrete, căci mult Eter se află în sufletul tău“. Prin aceasta, Hiarchas trimitea la faptul că, prin influenţa sa spirituală, îi dinamizase pe deplin lui Apollonius centrul secret de forţă VISHUDDHA CHAKRA, prin intermediul căruia el a devenit capabil să acceseze cu uşurinţă clişeele Elementului subtil Eter sau AKASHA TATTVA.
Timp de patru luni, Apollonius a fost învăţat de către înţelepţii din SHAMBALA. La încheierea instruirii sale, pregătind tot ce era necesar pentru plecarea lui Apollonius, înţelepţii au trimis totodată cămilele lui Fraotes înapoi, cu o scrisoare de mulţumire, apoi i-au dat filosofului o altă călăuză şi alte cămile şi l-au petrecut. Luându-şi rămas bun de la el, l-au asigurat totodată că va fi socotit întocmai ca un zeu, chiar din timpul vieţii. De la colina sfântă, Apollonius a ţinut Gangele la dreapta şi a coborât spre mare timp de 10 zile. Încet, cei doi călători au intrat în câmpiile Indiei şi au luat calea cea lungă spre Occident.
Ajuns la Marea Roşie, Apollonius i-a trimis înapoi cămilele lui Hiarchas cu mesajul: „Călătorind şi sosind la voi în acel tainic tărâm, mi-aţi dăruit nu doar marea cunoaştere ci, împărtăşindu-mi din înţelepciunea ce sălăşluieşte în voi, mi-aţi oferit în acelaşi timp şi darul ce îmi deschide pentru totdeauna calea cerului. Despre toate acestea le voi vorbi grecilor, întocmai ca şi cum aţi fi voi înşivă de faţă (se face aici aluzie la comunicarea telepatică, la distanţă), pentru a descoperi astfel că este adevărat că nu am băut în zadar ambrozia nemuririi din cupa lui Tantal.“
La încheierea perioadei de şedere în Antiohia, Apollonius a plănuit o călătorie îndelungată, cu gândul la poporul indian, la înţelepţii brahmani şi la asceţii retraşi în păduri. El a pornit, fiind însoţit doar de doi slujitori, în căutarea izvorului cunoaşterii esenţiale, pe urmele învăţătorului său, Pitagora, spre India.
Se spune că în vederea acestei călătorii, un preot al lui Apollo de la templul din Dafne i-ar fi dăruit nişte plăci metalice turnate, pe ale căror feţe erau gravate diagrame ce reprezentau harta călătoriilor lui Pitagora de-a lungul deşerturilor, fluviilor şi munţilor, cu reprezentări de elefanţi şi alte simboluri, indicând calea pe care o luase filosoful pentru a merge în India. Apollonius s-a hotărât să urmeze acelaşi itinerar şi a început să-şi organizeze lunga sa expediţie.
La Mespila (străvechiul Ninive), Apollonius l-a întâlnit pe asirianul Damis, care i-a devenit ghid pentru prima parte a acestei călătorii şi prieten apropiat pentru toate celelalte călătorii întreprinse de înţelept, până la moarte. Într-o mare măsură, lui Damis îi datorăm relatarea pelerinajului efectuat în India şi în Tibet.
Ajungând la Babilon, sunt primiţi de Vardan, regele ţării. De notat că Apollonius asistă la sacrificarea de către Vardan a unui cal alb în cinstea Soarelui; el se mulţumeşte, ca un pitagorician cunoscător al riturilor, să arunce doar tămâie în foc şi să observe cu atenţie semnele prevestitoare: înălţarea fumului, modul în care fumul se încolăceşte şi în ce parte a sa se îngroaşă.
Lui Vardan, care vrea să îl găzduiască oferindu-i ospitalitatea palatului său, îi spune: „Pe înţelepţi îi supără mai tare prisosul decât îi supără pe ceilalţi lipsurile“. Astfel, Apollonius refuză să locuiască în palatul regal şi, cu învoirea suveranului, este găzduit în cetatea Babilonului, la un om cumsecade dintr-o familie distinsă.
Regele îi oferă zece favoruri; el acceptă, spre marea surpriză a lui Damis, care îl auzise înainte înălţând această rugă către zei: „Vă rog, o zei, să îmi îngăduiţi să primesc cele puţine şi esenţiale şi să nu mai am nevoie de nimic altceva.“ Când regele vrea să îi împlinească cele zece dorinţe, constată uimit că Apollonius cere împlinirea unei singure favori şi nici cu aceasta nu cere nimic pentru sine. În fapt, el solicită şi obţine eliberarea eretrienilor, o populaţie pe vremea aceea captivă şi mereu hărţuită de soldaţii stăpânirii, pentru că odinioară se răsculase împotriva regelui.
După o şedere de un an şi opt luni, regele se învoieşte să îl lase pe Apollonius să plece spre India, oferindu-i totodată cămile, provizii pentru drum şi o călăuză pentru traversarea Caucazului.
Părăsind Babilonul, grupul înţeleptului se îndreaptă spre India. La traversarea unui munte, înţeleptul poartă cu elevul său Damis un dialog instructiv pentru acesta. Damis se mira că, deşi se afla în vecinătatea munţilor, nu a ajuns să înţeleagă nimic mai mult decât ştia înainte despre zei, chiar dacă se spunea că aceştia îşi aveau sălaşul tocmai pe acele culmi muntoase. „Zeii se găsesc totodată ascunşi şi în noi înşine“, conchide Apollonius, repetând astfel învăţătura predecesorilor săi pitagoricieni.
După un traseu lung şi dificil, Apollonius şi Damis traversează Indusul şi se îndreaptă spre Taxila, în India, unde domnea regele Fraotes. Rămân aici trei zile, conform legilor locale ale ospitalităţii. Apollonius are bucuria să îl cunoască pe acest rege preaînţelept, despre care află că fusese discipolul brahmanilor din aşezarea înţelepţilor la care el vroia să ajungă. Acesta îi găzduieşte cu ospitalitate şi le dă alte cămile, aur, pietre preţioase şi o scrisoare către Hiarchas (numit şi Iarchas, conducătorul înţelepţilor), care suna astfel: „Regele Fraotes către Hiarchas, învăţătorul său, şi tuturor alor săi, cu bineţe. Apollonius, un om foarte înţelept şi învăţat, crede că voi sunteţi mai înţelepţi şi mai învăţaţi decât el şi de aceea el vine să înveţe ştiinţa voastră. Când va pleca, o va face ştiind tot ceea ce ştiţi şi voi; nimic din ceea ce-l veţi întreba nu va fi pierdut, căci el ştie mai bine ca oricine să vorbească şi să ţină minte. Arată-i tronul pe care tu m-ai aşezat când mi-ai oferit domnia, o tatăl meu, Hiarchas. Şi însoţitorii lui merită toată preţuirea, pentru că s-au alăturat unui astfel de om deosebit. Toate cele bune ţie şi tuturor celor ce sunt împreună cu tine.“
Călătorii au urmat apoi cursul Gangelui. Într-un punct al văii Gangelui, s-au orientat spre munţii Himalaya şi au traversat cu o oarecare dificultate un lanţ muntos şi apoi un podiş neted ca o câmpie, timp de 18 zile. Acest drum ar fi trebuit să-i conducă în Nepalul de nord sau în Tibet. Dar Apollonius avea o hartă şi ştia exact unde să găsească Lăcaşul Înţelepţilor.
În sfârşit, ei au ajuns la poalele unui alt munte şi, după aproape patru zile de drum printr-un ţinut roditor, au ajuns în apropierea aşezării fortificate a înţelepţilor.
Întâlnirea cu înţelepţii SHAMBALEI
Un băiat tânăr, cu tenul închis, a apărut dintr-odată în faţa lui Apollonius şi a lui Damis. El s-a adresat filosofului în greacă, ca şi cum venirea sa era aşteptată: „Însoţitorii trebuie să se oprească aici, a spus el, şi numai dumneavoastră ar trebui să mă urmaţi, aşa cum sunteţi, căci Maeştrii înşişi au poruncit aceasta.“ Apollonius din Tyana l-a urmat pe tânăr, dar l-a luat totuşi cu el, ca să-l însoţească, doar pe credinciosul său învăţăcel Damis.
Cu toate că avea o încredere deplină în maeştrii înţelepciunii din SHAMBALA care îl aşteptau, anumite fenomene, care au început să se producă pe măsură ce el, împreună cu Damis şi ghidul său misterios, se apropiau de tainicul prag al destinaţiei lor, au avut darul de a-l tulbura pe Apollonius. Damis a relatat ulterior că la un moment dat, a avut strania senzaţie că drumul prin care tocmai trecuseră „dispărea“ brusc în spatele lor. La scurt timp după aceea, el a avut indescriptibila impresie că parcă se afla într-un loc vrăjit, unde tot peisajul înconjurător era luminescent, mişcător şi se transforma într-un anume mod, încât călătorul să nu poată să-şi mai găsească un punct fix de reper. Aici trebuie să menţionăm că astfel de fenomene enigmatice, aproape identice, au fost raportate secole mai târziu de către mai mulţi exploratori ai acestui tărâm misterios (SHAMBALA), ai căror ghizi de călătorie refuzau la un moment dat să treacă „frontiera cea interzisă a împărăţiei zeilor“.
Astfel de situaţii inexplicabile, care au fost relatate şi de alţi exploratori în secolele următoare, confirmă incidentele stranii ce au fost menţionate la acea vreme de către Damis atunci când a descris călătoria în SHAMBALA a lui Apollonius din Tyana, care a fost însoţit de acel ghid misterios.
Urmând aşadar călăuza, cei doi călători au urcat o colină şi au putut admira lucruri incredibile: o fântână de patru coţi, a cărei apă proiecta tot timpul uimitoare raze tainice de lumină albastră fosforescentă, care luminau noaptea, iar în timpul zilei, în bătaia razelor Soarelui, acea lumină misterioasă se ridica în aer şi se manifesta ca un magnific şi uriaş curcubeu multicolor. Pământul de sub acea fântână conţinea, după cum spunea Damis, arsenic roşu, iar fântâna era considerată sfântă şi tainică, astfel că toată lumea jura pe acea apă sacră şi nimeni nu bea apă de acolo. În apropierea acelei fântâni se mai afla o vatră de foc ca un crater, de unde ţâşnea ca într-o erupţie o flacără plumburie, fără a scoate fum şi fără a avea miros. Acolo, localnicii se purificau de păcatele făcute fără voie. Fântâna era numită de înţelepţi „Fântâna revelaţiei divine“, iar vetrei de foc i se spunea „Focul iertării“. Tot acolo se aflau două ulcioare de piatră neagră, dintre care unul era acela „al ploilor“, iar celălalt „al vânturilor“. Ulciorul ploilor era deschis ori de câte ori India suferea de secetă şi din el ieşeau nori care produceau ploaie în întreaga ţară, iar dacă ploile erau prea dese, ele erau oprite prin simpla închidere a ulciorului. Deschiderea ulciorului vânturilor elibera de fiecare dată unul dintre vânturi, în conformitate cu necesităţile anotimpului care trebuia să urmeze. Înţelepţii aveau darul extraordinar de a se face nevăzuţi şi erau capabili să-şi protejeze citadela spirituală (SHAMBALA) prin tot felul de elemente oculte: nori care o ascundeau vederii sau chiar fulgere care îi doborau ca prin minune pe agresori. De asemenea, ei aveau puterea de a se proteja, prin intermediul unui scut subtil, nevăzut, împotriva ploii, care nu-i putea uda.
Locuitorii tărâmului divin afirmau că ei sălăşluiesc chiar în mijlocul Indiei şi că cetatea lor este ombilicul, adică elementul central al acelei coline, referindu-se astfel în mod simbolic la calitatea de centru al lumii a SHAMBALA-ei.
Atunci când Apollonius din Tyana a fost prezentat regelui înţelepţilor (este fără îndoială vorba despre misteriosul Rege al Lumii), numit Hiarchas (căruia Apollonius din Tyana îi spunea „Maestrul cel Sfânt“), acesta i-a spus, fără ca el să-i fi pomenit ceva, că ştie de scrisoarea de la Fraotes. Apollonius a mai descoperit cu uimire că regele cunoştea deja, cu anticipaţie, întregul conţinut al scrisorii pe care i-o adusese, precum şi toate incidentele lungii sale călătorii din Capadochia şi până acolo. De asemenea, înţeleptul rege i-a descris întreaga desfăşurare a vieţii sale de până atunci, începând de la naştere: numele mamei, numele tatălui, tot ce făcuse în Aigai (Egeea), cum s-a întovărăşit cu Damis şi despre strădaniile lor de a împărtăşi învăţătura pitagoreică în drumul lor, şi toate acestea dintr-o suflare şi cu limpezime, de parcă l-ar fi însoţit în călătorie. Hiarchas i-a mai spus lui Apollonius că ei, înţelepţii din SHAMBALA, ştiu întotdeauna dinainte şi cu claritate cine vine la ei şi cu ce fel de intenţii. Lui Apollonius i s-a dezvăluit acest aspect tocmai ca să se încredinţeze de ştiinţa atotpătrunzătoare a înţelepţilor din acel tărâm sfânt, ştiinţă care urma să-i fie şi lui împărtăşită în timpul instruirii sale. Din ce în ce mai uimit, Apollonius l-a întrebat pe divinul rege: „Poţi, oare, să-mi pătrunzi în întregime fiinţa şi să ştii totul despre mine?“ Referindu-se la clarviziunea pe care au atins-o înţelepţii din SHAMBALA, Hiarchas i-a răspuns: „Noi putem să surprindem, Apollonius, toate trăsăturile sufletului omenesc, cu ajutorul a mii de semne care ni se dezvăluie.“
Cunoaşterea de sine, etapă necesară pe calea desăvârşirii spirituale
Apollonius a rămas mai multe luni în regiunea transhimalayană, în Ţara Înţelepţilor, despre care indiciile oferite de Filostrat, care se face doar ecoul lui Damis, ne fac să fim convinşi că era chiar SHAMBALA.
După ce Hiarchas i-a promis că îl va învăţa întreaga lor ştiinţă, Apollonius a fost invitat să asiste la împlinirea riturilor lor sfinte şi la rugăciunile secrete ale înţelepţilor. Aceştia celebrau misterele focului divin, pe care ei spuneau că îl aprind direct de la Soare, în cinstea căruia cântau în fiecare zi, la amiază, un imn divin. Focul pur pe care înţelepţii spuneau că îl aprind „de la o rază a Soarelui“ nu ardea într-un altar, ci plutea în aer, manifestând vibraţia sa specifică, asemănătoare unui „freamăt“ subtil, după spusele lui Damis. Avem aici proba manifestării unor puteri paranormale legate de controlul Focului subtil (TEJAS TATTVA), care era „aprins“ de către înţelepţi de la o sursă invizibilă ochilor trupeşti, chiar prin intermediul rezonanţei perfecte cu sfera subtilă de forţă a Elementului subtil foc.
Apollonius a fost martorul unor scene aproape incredibile: la miezul zilei, înţelepţii s-au îndreptat – după o baie rituală – spre templul sacru şi apoi, aranjându-se în cerc şi intonând un imn, şi-au ridicat toiegele lor sacerdotale şi au lovit cu ele pământul, care s-a unduit ca un val şi apoi i-a proiectat la o înălţime de douăzeci de coţi de la sol, unde ei au plutit o vreme (levitaţie), după care au revenit la sol. I s-a explicat lui Apollonius că această ridicare în aer nu este considerată de înţelepţi o minune, ci o slăvire a Soarelui, care se ridică întocmai la fel deasupra Pământului. Desigur că acest gest bogat în semnificaţii simbolice trebuie transpus prin analogie în plan spiritual, el evidenţiind stăpânirea deplină a Elementelor subtile de către înţelepţi şi depăşirea oricăror condiţionări lumeşti, după modelul supremaţiei celeste a Soarelui asupra planetelor.
După împlinirea ritualurilor, Hiarchas l-a invitat pe Apollonius la o discuţie prietenească, ce totodată ascundea de fapt instruirea lui în doctrina spirituală a înţelepţilor, căci Hiarchas i-a spus: „Întreabă-mă acum tot ce vrei să ştii, pentru că te afli printre oameni care ştiu totul.“ Apollonius l-a întrebat pe înţelept la ce stadiu de evoluţie consideră că au ajuns ei, locuitorii Tărâmului Divin, la care regele i-a răspuns: „Noi suntem acum întocmai ca nişte zei, tocmai pentru că suntem plini de bunătate, iubire, înţelepciune şi am trezit în noi multe puteri divine şi virtuţi.“
Apoi, Apollonius a mai întrebat, în conformitate cu dictonul vechilor greci, dacă ei, înţelepţii, se cunosc pe ei înşişi. Hiarchas i-a răspuns că acolo, în Tărâmul Sfânt, ei au ajuns la o cunoaştere desăvârşită tocmai pentru că au început prin a se cunoaşte pe sine, etapă necesară, fără asimilarea căreia nimeni nu ar putea înţelege nimic din profunda lor ştiinţă şi doctrină spirituală.
Au vorbit apoi în tihnă despre natura sufletului, Hiarchas dezvăluindu-i că ei erau aceia care i-au transmis doctrina transmigraţiei sufletelor lui Pitagora şi egiptenilor. Nu întâmplător, spunea Hiarchas, Pitagora susţinea în faţa studenţilor că el fusese într-o viaţă anterioară Euforbos. Regele înţelepţilor a mai spus despre el însuşi că în existenţa sa anterioară, el a fost chiar eroul Ahile, cel slăvit în Iliada.
Sub pretextul unei discuţii pline de sevă despre dreptate, nedreptate şi cauzalitate, a fost adusă vorba despre mitul grecesc al lui Tantal, regele care, fiind primit la ospeţele zeilor şi savurând ambrozia zeilor, a furat o parte din ea pentru a le dărui şi celorlalţi oameni nemurirea. Într-o variantă a mitului, Tantal a fost pedepsit de zei să trăiască lipsit de hrană şi de băutură. Or, ştim cu toţii că miturile au o interpretare simbolică. Astfel, cel care, precum Tantal, poate trăi fără hrană şi băutură, a depăşit deja starea umană. Ca în orice mit, această semnificativă „pedeapsă“ divină este însă doar o cheie simbolică, ce trimite la condiţia divină a eternităţii, această stare fiind aceea care se află dincolo de plăcerile trupeşti ale mâncării şi băuturii (corespunzătoare Elementelor subtile Apă şi Pământ) şi care este hrănită numai de licoarea fermecată a elixirului vieţii veşnice.
Apollonius bea din ambrozia nemuririi
Înţelepţii i-au arătat apoi lui Apollonius o statuie a lui Tantal, care era reprezentat ca un bărbat matur oferind cu mâna întinsă o cupă destul de mare, în care se afla o licoare curată, dar efervescentă, care clocotea fără a se revărsa din vas.
Curând, un crainic a anunţat venirea în vizită a unui rege din partea locului, care voia să ceară sfat de la stăpânul Tărâmului Divin. La sosire, acesta a fost invitat să participe la o masă întinsă şi să se ospăteze din hrana pură, vegetală, lipsită de carne şi de orice ingredient animal, care, în conformitate cu legile divine, nu erau îngăduite acolo. Atunci, Apollonius a putut vedea în ce măsură înţelepţii stăpâneau toate Elementele, căci de îndată au apărut, materializându-se la dorinţa înţelepţilor, patru trepiede pe care se aflau vase din bronz negru, din primele două ţâşnind un amestec foarte bine potrivit de vin şi apă, iar din celelalte două apă rece şi apă caldă. Pământul s-a acoperit atunci, ca prin minune, cu iarbă mai moale ca pernele de puf, pe care au apărut, rând pe rând, fructe uscate, multe legume şi alte roade încântătoare ale pământului, toate servite într-un mod minunat şi având o înfăţişare mai frumoasă decât aceea a bucatelor gătite. Din vasele de bronz au fost umplute cupele şi apoi acestea s-au „plimbat“ singure de la un mesean la altul, întocmai ca la un banchet.
Convorbirea s-a încheiat la miezul nopţii şi atunci înţelepţii au cântat un imn pur şi emoţionant în cinstea tainicei lumini divine şi apoi s-au ridicat din nou în aer, plutind ca şi la prânz. Pământul a scos apoi singur la iveală nişte culcuşuri confortabile şi gata aşternute, tot în mod miraculos.
Uimit, Damis a notat ulterior în jurnalul lui că gazdele lor himalayene „trăiau atât pe pământ, cât şi în afara lui“, că „trăiau pe Pământ, fiind însă cu totul nepământeni“ şi că, în plus, „cu toate că înţelepţii nu posedau nimic , aveau totuşi oricând la dispoziţie toată bogăţia din lume“. Această remarcă trimite la faptul că înţelepţii, deşi trăiau cu trupurile pe Pământ, existau într-un mod preponderent cu sufletele în Cer şi că, deşi erau lipsiţi de averi, se aflau în stăpânirea celei mai mari comori: comuniunea cu DUMNEZEU şi iubirea lor pentru el.
Cei doi călători au asistat, de asemenea, la multe vindecări miraculoase, căci acolo oamenii veneau de departe pentru a-i vedea pe aceşti asceţi care tămăduiau atât trupurile, cât şi sufletele, deopotrivă. Astfel, un şchiop a fost vindecat de îndată ce înţelepţii doar i-au privit şoldul, unui orb i s-a redat în acelaşi mod vederea, iar unui bolnav i s-a vindecat braţul paralizat.
Vieţuirea înţelepţilor decurgea în cel mai deplin firesc, ei putând să dobândească de îndată orice aveau nevoie, prin simpla exprimare a dorinţei. Cei doi călători au văzut nu o dată cum apa de băut ţâşnea pur şi simplu din pământ, atunci când locuitorii Tărâmului Divin erau însetaţi şi simţeau nevoia să-şi potolească setea.
De altfel, fiecare înţelept purta un inel şi un toiag, numite de către Damis „două tainice talismane“, prin puterea cărora ei puteau face tot felul de minuni şi lucruri supraomeneşti. Straiele lor erau ţesute din fire de in necultivat, de un alb imaculat. Nimeni în afara locuitorilor acestui ţinut sfânt nu putea să culeagă măcar un fir de in, căci într-un mod de neînţeles şi misterios pentru omul obişnuit, acesta nu putea fi nici rupt şi nici smuls din pământ.
În ceea ce priveşte doctrina lor spirituală, regele Hiarchas le-a expus celor doi vizitatori o concepţie potrivit căreia „tot universul este ceva misterios, gigantic şi viu“, care funcţionează armonic, prin intermediul spiritului care îl pătrunde în toate părţile sale integrante. „Universul este şi masculin, şi feminin“, spunea el, „căci el împlineşte şi funcţia mamei, şi funcţia tatălui şi, din împreunarea cu sine însuşi, iau naştere toate creaturile. El este un tot a cărui coeziune este menţinută prin intermediul iubirii divine infinite, care transcende şi depăşeşte ca intensitate iubirea dintre oricare două fiinţe. Deşi cei mai mulţi oameni nu înţeleg acesta, dezechilibrele şi distrugerile cauzate de ei determină în mod necesar o reacţie compensatoare în sânul universului, provocând secete, furtuni, calamităţi sau alte suferinţe, pe măsura greşelilor.“ Universul, această fiinţă grandioasă care depăşeşte puterea de înţelegere a minţii, este în întregime zidit pornind de la cele cinci Elemente de bază: Pământul subtil (PRITHIVI TATTVA), Apa subtilă (APAS TATTVA), Focul subtil (TEJAS TATTVA), Aerul subtil (VAYU TATTVA) şi Eterul cel subtil (AKASHA TATTVA). El este însufleţit de Eterul cel subtil, căci, spunea Hiarchas, „dacă cele muritoare respiră aer, cele nemuritoare şi divine respiră eter“.
În ce priveşte înzestrările profetice şi capacitatea de a prevedea viitorul, înţeleptul Hiarchas i-a spus la un moment dat, în mod foarte semnificativ, lui Apollonius: „Să nu te mire că acum şi tu ai căpătat cunoaşterea acestei ştiinţe secrete, căci mult Eter se află în sufletul tău“. Prin aceasta, Hiarchas trimitea la faptul că, prin influenţa sa spirituală, îi dinamizase pe deplin lui Apollonius centrul secret de forţă VISHUDDHA CHAKRA, prin intermediul căruia el a devenit capabil să acceseze cu uşurinţă clişeele Elementului subtil Eter sau AKASHA TATTVA.
Timp de patru luni, Apollonius a fost învăţat de către înţelepţii din SHAMBALA. La încheierea instruirii sale, pregătind tot ce era necesar pentru plecarea lui Apollonius, înţelepţii au trimis totodată cămilele lui Fraotes înapoi, cu o scrisoare de mulţumire, apoi i-au dat filosofului o altă călăuză şi alte cămile şi l-au petrecut. Luându-şi rămas bun de la el, l-au asigurat totodată că va fi socotit întocmai ca un zeu, chiar din timpul vieţii. De la colina sfântă, Apollonius a ţinut Gangele la dreapta şi a coborât spre mare timp de 10 zile. Încet, cei doi călători au intrat în câmpiile Indiei şi au luat calea cea lungă spre Occident.
Ajuns la Marea Roşie, Apollonius i-a trimis înapoi cămilele lui Hiarchas cu mesajul: „Călătorind şi sosind la voi în acel tainic tărâm, mi-aţi dăruit nu doar marea cunoaştere ci, împărtăşindu-mi din înţelepciunea ce sălăşluieşte în voi, mi-aţi oferit în acelaşi timp şi darul ce îmi deschide pentru totdeauna calea cerului. Despre toate acestea le voi vorbi grecilor, întocmai ca şi cum aţi fi voi înşivă de faţă (se face aici aluzie la comunicarea telepatică, la distanţă), pentru a descoperi astfel că este adevărat că nu am băut în zadar ambrozia nemuririi din cupa lui Tantal.“
Sufletul este fără limite
Totuşi, în anumite stări modificate de conştiinţă, unele elemente informaţionale, transmise prin acest câmp, pot ajunge în conştiinţă. Iar aceasta poate conduce la fenomene paranormale ca telepatia şi clarviziunea. Se poate de asemenea, declanşa intuiţia, catalizând actele excepţionale de creativitate.
Ideea unui asemenea câmp a fost anticipată de Aldous Huxley, în ceea ce el numea Filosofia eternă şi de asemenea, dezvoltată de Rupert Sheldrake în celebra sa teorie a câmpurilor morfogenetice. Ideea exprimată de Carl Jung într-una din ultimele sale scrisori este, de asemenea pertinentă şi vine să întărească pledoaria în favoarea existenţei câmpului psi. „Ar trebui să renunţăm să mai gândim în termeni de spaţiu şi timp când abordăm realitatea arhetipurilor” scria Jung în 1961. „S-ar putea ca sufletul să fie fără limite, şi nu un corp deplasându-se în timp. Sufletul nu are deloc noţiunea de spaţiu şi timp”.
Putem să spunem aceasta şi despre câmpul psi, chiar dacă acesta este profund înrădăcinat şi în realitatea fizică.
Conexiunile spontane între creierele umane nu sunt procese rare. Ele ilustrează legături strânse între fenomene din diferite domenii de investigare. Prezenţa unor asemenea interconexiuni în domeniul mentalului şi al creierului, semnifică faptul că fiinţele umane nu sunt sisteme izolateîn ceea ce priveşte schimbul de informaţii. Ele sunt descchise spre lume, nu numai prin intermediul organelor de simţ, ci şi prin faptul că sunt scăldate într-un câmp universal de informaţie.
Cercetările asupra proprietăţilor specifice ale acestui câmp constituie una din cele mai mari sfidări ale ştiinţei contemporane şi ele vor putea duce la legarea acestor intuiţii ale filosofiei cu cercetările ştiinţifice empirice.
Aceasta ar putea conduce la o mai bună cunoaştere a naturii acestor acte excepţionale de creativitatee, care implică un dialog subtil, uneori inconştient şi totuşi fundamental, între doi sau mai mulţi indivizi aflaţi în stare de meditaţie intensă.
Ideea unui asemenea câmp a fost anticipată de Aldous Huxley, în ceea ce el numea Filosofia eternă şi de asemenea, dezvoltată de Rupert Sheldrake în celebra sa teorie a câmpurilor morfogenetice. Ideea exprimată de Carl Jung într-una din ultimele sale scrisori este, de asemenea pertinentă şi vine să întărească pledoaria în favoarea existenţei câmpului psi. „Ar trebui să renunţăm să mai gândim în termeni de spaţiu şi timp când abordăm realitatea arhetipurilor” scria Jung în 1961. „S-ar putea ca sufletul să fie fără limite, şi nu un corp deplasându-se în timp. Sufletul nu are deloc noţiunea de spaţiu şi timp”.
Putem să spunem aceasta şi despre câmpul psi, chiar dacă acesta este profund înrădăcinat şi în realitatea fizică.
Conexiunile spontane între creierele umane nu sunt procese rare. Ele ilustrează legături strânse între fenomene din diferite domenii de investigare. Prezenţa unor asemenea interconexiuni în domeniul mentalului şi al creierului, semnifică faptul că fiinţele umane nu sunt sisteme izolateîn ceea ce priveşte schimbul de informaţii. Ele sunt descchise spre lume, nu numai prin intermediul organelor de simţ, ci şi prin faptul că sunt scăldate într-un câmp universal de informaţie.
Cercetările asupra proprietăţilor specifice ale acestui câmp constituie una din cele mai mari sfidări ale ştiinţei contemporane şi ele vor putea duce la legarea acestor intuiţii ale filosofiei cu cercetările ştiinţifice empirice.
Aceasta ar putea conduce la o mai bună cunoaştere a naturii acestor acte excepţionale de creativitatee, care implică un dialog subtil, uneori inconştient şi totuşi fundamental, între doi sau mai mulţi indivizi aflaţi în stare de meditaţie intensă.
Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine
Aforisme şi gânduri divin inspirate ale părintelui Arsenie Boca
Despre Dumnezeu
* Pe Dumnezeu Îl ai sădit, „inoculat”, latent, în structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pământeşti. Prin aceasta şi tu eşti fiu al lui Dumnezeu. (…) Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela niciun rău nu i se mai poate întâmpla. Nici omorâţi nu pot fi, pentru că într-înşii prezenţa divină e forţă, care face deşartă orice zvârcolire a răului asupra lor.
* Singura concepţie fără greşeală şi izbăvită de relativitate o are numai Dumnezeu – Absolutul –, începutul şi finalitatea lumii. El e Singurul a Cărui concepţie face din haos, cosmos.
* Dumnezeu ne însoţeşte mereu şi, pe măsură ce-L cunoaştem, viaţa noastră biologică şi psihologică se străbate tot mai tare de adevăr şi de lumina cunoştinţei.
* Dumnezeu se revelează smereniei.
* Pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe.
* Despre Dumnezeu nimenea nu poate grăi cu competenţă absolută decât numai El Însuşi, când străluceşte slava Sa pe chipul fiilor Săi, sfinţii.
* Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui pe noi înşine, pe viaţă. Dumnezeu primeşte şi îmbrăţişează, apără şi întăreşte un asemenea dar. Abia cu această dăruire a dragostei prindem putere asupra greutăţii, asupra neputinţei şi căpătăm curaj în nevoinţe. Un duh nou se sălăşluieşte întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastră în razele lui. Căci duh dumnezeiesc este dragostea care a făcut sfinţi.
* Dumnezeu este pretutindeni, cu toată puterea, mila şi ajutorul, pentru cei ce-L caută.
* Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.
* Este neînchipuit de mare nepotrivire între ce cer oamenii lui/de la Dumnezeu şi între ce cere Dumnezeu oamenilor.
* Lumea întreagă, condusă după legi împotriva lui Dumnezeu, tot la Dumnezeu ajunge, dar la Dumnezeu ca „sfârşit” al lumii.
* Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine.
* Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.
Despre Împărăţia lui Dumnezeu
* Împărăţia cerurilor, comprimată într-o sămânţă mică, a luat-o un Om şi-a aruncat-o în grădina Sa, lumea, şi s-a făcut (creştinul) copac mare şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui.
Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” – mai desprinse de pământ şi firea pământească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai „în grija lui Dumnezeu” decât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii”, care se vor aduna ca să judece lumea (I Cor. 6, 2), când pământul va fi stârv.
* Pentru veşnicia noastră în împărăţia lui Iisus, nici preţul vieţii şi nici un alt preţ nu este prea mare.
* Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi în cumpănă cu slava noastră viitoare.
* Dacă nu puteţi înţelege Împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil în care nu se întâmplă nicio răvăşire dialectică.
* Iisus nu ne lasă numai cu presimţirea – chiar întărită – a Paradisului pierdut, nu ne lasă cu o simplă certitudine a inimii – pe care de fapt o are oricine care-şi vinde averea (marea avere „eul”, „conştiinţa eului”, conştiinţa de „sine”) şi o dă săracilor –, ci ne vorbeşte de făclia aprinsă a cunoaşterii acestei Împărăţii şi a aşteptării ei stăruitoare.
Despre judecata dreaptă a lui Dumnezeu
* Dumnezeu nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici şi numaidecât. Chiar dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului – atotputernicie asupra căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Care ne întăreşte cu liniştea Sa.
Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispită puternică, să se desăvârşească şi ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar, dacă totuşi, uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni şi, mai ales, să nu scadă în credinţă începătorii şi să nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte.
Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute.
* Pe pământ sunt adeseori puzderii de legi omeneşti; la judecata lui Dumnezeu sunt numai două: legea iubirii de Dumnezeu şi legea iubirii de oameni, în care se cuprinde toată Scriptura. În loc de dosare, sunt cărţile morţii şi Cartea Vieţii, în care-s scrise toate faptele oamenilor.
* În ziua judecăţii se împlineşte desăvârşit cuvântul „Mila şi adevărul merg înaintea Ta” (Psalm 88, 15), căci atunci oamenii vor fi întrebaţi despre: 1. faptele iubirii şi 2. mărturisirea dreptei credinţe, după cuvântul: „Cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta preacurvar şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni întru mărirea Tatălui Său, cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38).
Mila şi adevărul, iubirea şi curajul mărturisirii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, ura şi minciuna, acestea îi despart pe oameni în două, în buni şi răi, precum desparte păstorul oile de capre; oile de-a dreapta şi caprele de-a stânga.
* Pentru o greşeală vremelnică, o pedeapsă veşnică?
Întrebarea aceasta zvâcneşte aproape în toate minţile. Într-adevăr, pentru că n-ai fost milostiv cu săracii, fraţii mai mici ai lui Dumnezeu, pentru că nu le-ai dat să mănânce, nu i-ai îmbrăcat, nu i-ai primit când erau străini, nu i-ai cercetat când erau în temniţă, numai pentru atâta vină, făcută într-o viaţă scurtă, se poate ca Dumnezeu să te dea focului şi diavolilor să te muncească în vecii vecilor? Ce taină ar putea răspunde şi la întrebarea aceasta?
Totuşi este răspuns: Cel flămând şi însetat, gol, străin şi bolnav şi, peste toate acestea, în temniţă, în înţelesul tainic, nu sunt numai săracii, ci Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi, pe Care Îl avem noi, în fiecare, de la Botez.
* Faţă de Hristos Iisus din noi şi de Duhul Său cel Sfânt, temelia şi viaţa noastră cea după Dumnezeu, putem avea în vremea vieţii noastre pământeşti una din cele două atitudini: fie trădarea lui Iuda, fie iubirea lui Ioan. De la acestea se decide soarta noastră în vecii vecilor. Dacă am trăi anii lui Matusalem tot aşa am face.
Prin urmare: „Nu este nedreptate la Dumnezeu”, când ne dă o plată veşnică pentru o mică decizie.
* Mulţi oameni, mai puternicii veacului, sunt refractari propovăduirii cuvântului, dar unii din ei se biruiesc de ultimul cuvânt al sfinţilor, cel acoperit cu preţul vieţii. La urma tuturor este dreapta judecată a lui Dumnezeu şi este dreaptă pentru că la toţi Dumnezeu le-a prilejuit o mărturisire a cuiva şi deci nu vor avea cuvânt de scuză că n-au auzit de Dumnezeu.
Aceasta este raţiunea ascunsă a Providenţei: toată lumea ispitită să se ciocnească de Iisus.
Despre Providenţă
* Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12, 49): pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă.
* Când cineva se încumetă să se lase în conducerea Providenţei, printr-un elan de iubire de Dumnezeu, adică să-şi depăşească conştient condiţia sa umană – sub acţiunea harului de sus, bineînţeles –, poate vedea încă de aici arvuna desăvârşirii sale, într-un sentiment de liberare, ca o înviere din morţi.
Timpul, cauzalitatea, lumea, viaţa şi toate vămile cunoaşterii, pline de chinul contrazicerilor, rămân la pământ, ca o găoace de ou când iese din ea un pui viu sau, când dintr-o omidă păroasă – trecută aparent prin moartea unei crisalide – iese şi zboară un fluture în culorile curcubeului.
Aşa suntem şi noi în condiţiile vieţii acesteia, o candelă cu untdelemn şi fitil, dar încă neaprinsă.
* Când ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar în structura noastră spirituală, că suntem în pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă, de care să ne ţină chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.
* Toată cărarea de la porunci la cunoaştere, de la ascetică la mistică, niciun pas, nu o facem singuri.
* Dumnezeu vrea să stăvilească năvala anarhiei în făptură, însă, respectând libertatea omului, nu poate, decât dacă va câştiga şi convingerea omului pentru intenţia Sa. Pe drepţi îi are câştigaţi pentru această cauză. Pe nedrepţi, pierzând aceştia libertatea lor – de vreme ce robesc păcatului – nu-i mai poate câştiga prin libertatea pe care n-o mai au, de aceea, pentru aceştia nu-i mai rămâne decât sabia. Prin sabie se înţelege aici: asprimea dreptăţii, legea, autoritatea, stăpânirea, pedeapsa, până chiar şi pedeapsa cu sabia.
* Iubirea şi sabia lui Dumnezeu lucrează neîntrerupt şi deodată între oameni: pentru fiecare, după cum îi trebuie; asta nu numai fiindcă oamenii sunt amestecaţi, dar şi pentru că fiecare ins îşi are vremile sale când îi străluceşte milostivirea, precum şi vremi când îl prigoneşte sabia – ca să vie iarăşi la starea de milostivire.
* Dumnezeu taie para focului în două; cu puterea arzătoare, dar neluminoasă arde păcătoşii, iar cu puterea luminoasă, dar nearzătoare străluceşte pe sfinţi. Aşa că pe unii îi luminează nearzându-i, ca un Soare neapus în vecii vecilor; iar pe alţii îi arde neluminându-i, întunecaţi şi la întuneric, în vecii vecilor...
* La urma tuturor este dreapta judecată a lui Dumnezeu şi este dreaptă pentru că tuturor Dumnezeu le-a prilejuit o mărturisire a cuiva şi deci nu vor avea cuvânt de scuză că n-au auzit de Dumnezeu.
* Ştiind Dumnezeu slăbiciunea credincioşilor şi desfrâul răutăţii, mai intervine din când în când cu întâmplări înfricoşătoare între oameni.
* O răsplată aici şi imediată pentru toate faptele ar dăuna libertăţii omului.
Răul nu s-ar face de frica pedepsei, iar binele s-ar face din interesul răsplăţii. S-ar micşora ceva din slava lui Dumnezeu şi s-ar micşora şi prestigiul fiinţei omeneşti.
Iată, prin urmare, la ce climat de libertate şi dragoste dezinteresată vrea Dumnezeu să-şi ridice fiii, la sensul lor metafizic cel ascuns în Dumnezeu, care este Duh, este iubire şi Adevăr. Şi aceasta fac şi oamenii liberi şi cunoscuţi şi lor înşişi ca atare.
Despre Dumnezeu
* Pe Dumnezeu Îl ai sădit, „inoculat”, latent, în structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pământeşti. Prin aceasta şi tu eşti fiu al lui Dumnezeu. (…) Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela niciun rău nu i se mai poate întâmpla. Nici omorâţi nu pot fi, pentru că într-înşii prezenţa divină e forţă, care face deşartă orice zvârcolire a răului asupra lor.
* Singura concepţie fără greşeală şi izbăvită de relativitate o are numai Dumnezeu – Absolutul –, începutul şi finalitatea lumii. El e Singurul a Cărui concepţie face din haos, cosmos.
* Dumnezeu ne însoţeşte mereu şi, pe măsură ce-L cunoaştem, viaţa noastră biologică şi psihologică se străbate tot mai tare de adevăr şi de lumina cunoştinţei.
* Dumnezeu se revelează smereniei.
* Pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe.
* Despre Dumnezeu nimenea nu poate grăi cu competenţă absolută decât numai El Însuşi, când străluceşte slava Sa pe chipul fiilor Săi, sfinţii.
* Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui pe noi înşine, pe viaţă. Dumnezeu primeşte şi îmbrăţişează, apără şi întăreşte un asemenea dar. Abia cu această dăruire a dragostei prindem putere asupra greutăţii, asupra neputinţei şi căpătăm curaj în nevoinţe. Un duh nou se sălăşluieşte întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastră în razele lui. Căci duh dumnezeiesc este dragostea care a făcut sfinţi.
* Dumnezeu este pretutindeni, cu toată puterea, mila şi ajutorul, pentru cei ce-L caută.
* Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.
* Este neînchipuit de mare nepotrivire între ce cer oamenii lui/de la Dumnezeu şi între ce cere Dumnezeu oamenilor.
* Lumea întreagă, condusă după legi împotriva lui Dumnezeu, tot la Dumnezeu ajunge, dar la Dumnezeu ca „sfârşit” al lumii.
* Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine.
* Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.
Despre Împărăţia lui Dumnezeu
* Împărăţia cerurilor, comprimată într-o sămânţă mică, a luat-o un Om şi-a aruncat-o în grădina Sa, lumea, şi s-a făcut (creştinul) copac mare şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui.
Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” – mai desprinse de pământ şi firea pământească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai „în grija lui Dumnezeu” decât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii”, care se vor aduna ca să judece lumea (I Cor. 6, 2), când pământul va fi stârv.
* Pentru veşnicia noastră în împărăţia lui Iisus, nici preţul vieţii şi nici un alt preţ nu este prea mare.
* Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi în cumpănă cu slava noastră viitoare.
* Dacă nu puteţi înţelege Împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil în care nu se întâmplă nicio răvăşire dialectică.
* Iisus nu ne lasă numai cu presimţirea – chiar întărită – a Paradisului pierdut, nu ne lasă cu o simplă certitudine a inimii – pe care de fapt o are oricine care-şi vinde averea (marea avere „eul”, „conştiinţa eului”, conştiinţa de „sine”) şi o dă săracilor –, ci ne vorbeşte de făclia aprinsă a cunoaşterii acestei Împărăţii şi a aşteptării ei stăruitoare.
Despre judecata dreaptă a lui Dumnezeu
* Dumnezeu nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici şi numaidecât. Chiar dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului – atotputernicie asupra căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Care ne întăreşte cu liniştea Sa.
Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispită puternică, să se desăvârşească şi ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar, dacă totuşi, uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni şi, mai ales, să nu scadă în credinţă începătorii şi să nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte.
Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute.
* Pe pământ sunt adeseori puzderii de legi omeneşti; la judecata lui Dumnezeu sunt numai două: legea iubirii de Dumnezeu şi legea iubirii de oameni, în care se cuprinde toată Scriptura. În loc de dosare, sunt cărţile morţii şi Cartea Vieţii, în care-s scrise toate faptele oamenilor.
* În ziua judecăţii se împlineşte desăvârşit cuvântul „Mila şi adevărul merg înaintea Ta” (Psalm 88, 15), căci atunci oamenii vor fi întrebaţi despre: 1. faptele iubirii şi 2. mărturisirea dreptei credinţe, după cuvântul: „Cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta preacurvar şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni întru mărirea Tatălui Său, cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38).
Mila şi adevărul, iubirea şi curajul mărturisirii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, ura şi minciuna, acestea îi despart pe oameni în două, în buni şi răi, precum desparte păstorul oile de capre; oile de-a dreapta şi caprele de-a stânga.
* Pentru o greşeală vremelnică, o pedeapsă veşnică?
Întrebarea aceasta zvâcneşte aproape în toate minţile. Într-adevăr, pentru că n-ai fost milostiv cu săracii, fraţii mai mici ai lui Dumnezeu, pentru că nu le-ai dat să mănânce, nu i-ai îmbrăcat, nu i-ai primit când erau străini, nu i-ai cercetat când erau în temniţă, numai pentru atâta vină, făcută într-o viaţă scurtă, se poate ca Dumnezeu să te dea focului şi diavolilor să te muncească în vecii vecilor? Ce taină ar putea răspunde şi la întrebarea aceasta?
Totuşi este răspuns: Cel flămând şi însetat, gol, străin şi bolnav şi, peste toate acestea, în temniţă, în înţelesul tainic, nu sunt numai săracii, ci Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi, pe Care Îl avem noi, în fiecare, de la Botez.
* Faţă de Hristos Iisus din noi şi de Duhul Său cel Sfânt, temelia şi viaţa noastră cea după Dumnezeu, putem avea în vremea vieţii noastre pământeşti una din cele două atitudini: fie trădarea lui Iuda, fie iubirea lui Ioan. De la acestea se decide soarta noastră în vecii vecilor. Dacă am trăi anii lui Matusalem tot aşa am face.
Prin urmare: „Nu este nedreptate la Dumnezeu”, când ne dă o plată veşnică pentru o mică decizie.
* Mulţi oameni, mai puternicii veacului, sunt refractari propovăduirii cuvântului, dar unii din ei se biruiesc de ultimul cuvânt al sfinţilor, cel acoperit cu preţul vieţii. La urma tuturor este dreapta judecată a lui Dumnezeu şi este dreaptă pentru că la toţi Dumnezeu le-a prilejuit o mărturisire a cuiva şi deci nu vor avea cuvânt de scuză că n-au auzit de Dumnezeu.
Aceasta este raţiunea ascunsă a Providenţei: toată lumea ispitită să se ciocnească de Iisus.
Despre Providenţă
* Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12, 49): pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă.
* Când cineva se încumetă să se lase în conducerea Providenţei, printr-un elan de iubire de Dumnezeu, adică să-şi depăşească conştient condiţia sa umană – sub acţiunea harului de sus, bineînţeles –, poate vedea încă de aici arvuna desăvârşirii sale, într-un sentiment de liberare, ca o înviere din morţi.
Timpul, cauzalitatea, lumea, viaţa şi toate vămile cunoaşterii, pline de chinul contrazicerilor, rămân la pământ, ca o găoace de ou când iese din ea un pui viu sau, când dintr-o omidă păroasă – trecută aparent prin moartea unei crisalide – iese şi zboară un fluture în culorile curcubeului.
Aşa suntem şi noi în condiţiile vieţii acesteia, o candelă cu untdelemn şi fitil, dar încă neaprinsă.
* Când ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar în structura noastră spirituală, că suntem în pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă, de care să ne ţină chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.
* Toată cărarea de la porunci la cunoaştere, de la ascetică la mistică, niciun pas, nu o facem singuri.
* Dumnezeu vrea să stăvilească năvala anarhiei în făptură, însă, respectând libertatea omului, nu poate, decât dacă va câştiga şi convingerea omului pentru intenţia Sa. Pe drepţi îi are câştigaţi pentru această cauză. Pe nedrepţi, pierzând aceştia libertatea lor – de vreme ce robesc păcatului – nu-i mai poate câştiga prin libertatea pe care n-o mai au, de aceea, pentru aceştia nu-i mai rămâne decât sabia. Prin sabie se înţelege aici: asprimea dreptăţii, legea, autoritatea, stăpânirea, pedeapsa, până chiar şi pedeapsa cu sabia.
* Iubirea şi sabia lui Dumnezeu lucrează neîntrerupt şi deodată între oameni: pentru fiecare, după cum îi trebuie; asta nu numai fiindcă oamenii sunt amestecaţi, dar şi pentru că fiecare ins îşi are vremile sale când îi străluceşte milostivirea, precum şi vremi când îl prigoneşte sabia – ca să vie iarăşi la starea de milostivire.
* Dumnezeu taie para focului în două; cu puterea arzătoare, dar neluminoasă arde păcătoşii, iar cu puterea luminoasă, dar nearzătoare străluceşte pe sfinţi. Aşa că pe unii îi luminează nearzându-i, ca un Soare neapus în vecii vecilor; iar pe alţii îi arde neluminându-i, întunecaţi şi la întuneric, în vecii vecilor...
* La urma tuturor este dreapta judecată a lui Dumnezeu şi este dreaptă pentru că tuturor Dumnezeu le-a prilejuit o mărturisire a cuiva şi deci nu vor avea cuvânt de scuză că n-au auzit de Dumnezeu.
* Ştiind Dumnezeu slăbiciunea credincioşilor şi desfrâul răutăţii, mai intervine din când în când cu întâmplări înfricoşătoare între oameni.
* O răsplată aici şi imediată pentru toate faptele ar dăuna libertăţii omului.
Răul nu s-ar face de frica pedepsei, iar binele s-ar face din interesul răsplăţii. S-ar micşora ceva din slava lui Dumnezeu şi s-ar micşora şi prestigiul fiinţei omeneşti.
Iată, prin urmare, la ce climat de libertate şi dragoste dezinteresată vrea Dumnezeu să-şi ridice fiii, la sensul lor metafizic cel ascuns în Dumnezeu, care este Duh, este iubire şi Adevăr. Şi aceasta fac şi oamenii liberi şi cunoscuţi şi lor înşişi ca atare.
Legenda narciselor
Odata, narcisele erau fiinte libere, care aveau aripi si puteau sa zboare si sa se bucure de viata. Dar acestea se intamplau demult...
Narcisele, fiinte gingase si de o frumusete fragila, traiau intr-un loc inconjurat din toate partile de munti. Minunat era ca aici, in Tara Narciselor, viata se traia intr-o eterna primavara. Ele stiau ca dincolo de munti exista mai multe anotimpuri, dar in locul inconjurat de munti primavara era singurul anotimp. Cu mult, mult timp in urma, narcisele erau mesagerii viselor. Luna le dadea visul si ele trebuia sa il duca la oameni. Asta pana cand, nu se stie cum, oamenii au inceput sa viseze fara ajutor. Atunci, pentru ca narcisele nu mai trebuia sa calatoreasca, Luna, ajutata de Zana de Noapte si de Zana de Ziua, dar si de Soare, le-a facut cadou narciselor un taram in care era o primavara vesnica. Acum, noaptea, narcisele dormeau ca sub o vraja, ocrotite de Luna si de Zana de Noapte.
Narcisele aveau aripi de argint si zburau cu usurinta unui fluture. Traiau in armonie si fericire. Hrana lor erau roua si caldura pe care o primeau de la Soare. Pentru ca Soarele le era cel mai bun prieten.
Nu se stie de cand erau narcisele pe pamant. Se ridicasera si zburasera multe generatii. Acum erau conduse de Craiasa numita Narcisa-Frumoasa. Era cea mai frumoasa Craiasa pe care o vazuse Soarele vreodata. Si Soarele stia ce spune, pentru ca el se plimba pe tot pamantul si vedea multe.
In Tara Narciselor nu exista ura sau invidie. Nu existau durere si nici lacrimi. Viata lor parea vesnica si singura lor grija era aceea de a trai fericite. Sa zboare catre munti, sa priveasca de sus frumusetea pamantului, sa se apropie cat mai mult de Soare, prietenul lor. Dar narcisele stiau ca nu au voie sa treaca dincolo de cercul muntilor. Pentru ca acolo nu era primavara si ar fi putut muri pentru totdeauna.
Viata in Imparatia Narciselor era frumoasa si usoara... Dimineata, Soarele le mangaia usurel cu razele, iar ele, narcisele, se trezeau cu zambetul pe fata. Isi intindeau aripile, sorbeau cateva picaturi de roua. Apoi fuguta adunau roua pentru restul zilei, cand Soarele avea sa straluceasca mai mult si roua avea sa se evapore, si o puneau la adapostul frunzelor de copac, acolo unde fiecare isi avea casuta. Pe timp de noapte, narcisele nu puteau sa zboare, aripile le deveneau grele. Cum Soarele isi retragea ultima raza si ramanea Luna stapana a tinutului primaverii, narcisele adormeau ca niste copii si se trezeau dimineata, cand Soarele se intorcea ca dintr-un vis.
Soarele si Luna se cunosteau de mult, erau astri nemuritori; in timp, prietenia lor devenise din ce in ce mai stransa. Iar Luna, mai romantica, se indragostise de Soare. Il iubea cum greu se poate descrie in cuvinte. Nici Soarele nu ramasese indiferent la stralucirea de argint a Lunii.
Chiar daca noaptea dormeau, narcisele stiau de la copacii in care traiau ca Luna le ocrotea si le iubea in felul ei. Daca ar fi trecut cineva prin tinutul narciselor ar fi vazut tot o scanteiere de argint. Caci Luna le mangaia si ea pe narcise cu razele ei. Si tot noaptea, in vis, sub privirea Lunii si a Zanei de Noapte, narcisele isi pierdeau aripile. Se intampla cam ceea ce noi am numi moarte. Dar ele nu dispareau de tot, caci aripile se transformau intr-un praf fin de argint, iar pana dimineata din praful argintiu se ridicau spre cer mai multe narcise.
Supararea Lunii
De cand Soarele ii spusese Craiesei Narciselor ca este cea mai frumoasa craiasa de pe fata pamantului, Luna se intristase si, daca inainte aparea la locul ei pe cer inainte ca Soarele sa se hotarasca sa plece, acum venea in ultima clipa, parca pentru a nu-l mai intalni pe astrul ei iubit. Si narcisele simteau ca s-a schimbat ceva in lume. Noptile erau mai reci si Luna nu le mai spunea in fiecare seara povesti, asa cum facea inainte, ca sa adoarma.
Dar ce facea Craiasa Narciselor? Ca o fiinta sensibila ce era, nu ramasese rece la complimentele Soarelui si incet, incet s-a indragostit de frumosul astru. In fiecare dimineata zbura fericita cat mai aproape de Soare, pana cu o clipa inainte ca aripile ei sa fie transformate in scrum de caldura astrului. Si Soarele o privea, minunandu-se de atata frumusete si gingasie, si o admira si in fiecare zi ii amintea ca este cea mai frumoasa dintre craiesele pamantului. Luna a tot sperat ca iubirea aceasta dintre Soare si Craiasa Narciselor este ceva trecator si, pe de alta parte, astepta clipa cand narcisa avea sa-si piarda aripile! Ea si cu Soarele erau nemuritori.
Intr-o dimineata, Luna, plina de suferinta, i-a atras atentia Soarelui ca a intrecut masura si ca, de cand se stie ea Luna, nu s-a mai intamplat asa ceva! Dar Soarele a scuturat cateva raze spunandu-i Lunii ca i se pare si ca dragostea lui fata de Luna e nemuritoare chiar daca acum e indragostit de narcisa. Luna a plecat furioasa. Noaptea urmatoare, Astrul Noptii nu a venit deloc in Tara Narciselor.
Razbunarea
Supararea Lunii a dus la pierderea aripilor si la legarea de pamant a narciselor. A doua zi de dimineata, dezastrul se produsese. Narcisele care isi pierdusera aripile peste noapte ramasesera tot asa, un praf argintiu. Pline de teama, cateva narcise au mers la Craiasa, care, indragostita fiind, era deja pe cer, aproape de Soare, asa cum facea in fiecare dimineata. Atat de indragostita, incat nu a auzit chemarile curtenilor ei. Atunci au simtit narcisele, pentru prima oara in viata lor, ce este aceea durere si teama a inceput sa le dea tarcoale. In cele din urma, pe la amiaza, cand Soarele stralucea atat de tare, incat, chiar pe pamant daca erau, narcisele trebuia sa se ascunda in copaci, pentru ca sa nu fie arse de razele puternice ale Astrului Zilei, Craiasa Narciselor s-a intors si ea de pe cer. Fericita si vesela. Dar veselia ei a fost curmata brusc de ceea ce i-au povestit narcisele: ca suratele lor, care isi pierdusera aripile peste noapte, au ramas asa, un praf argintiu. Ca Luna ramasese furioasa, departe de Tinutul Narciselor. Craiasa l-a intrebat pe Soare daca le poate spune ce s-a intamplat cu suratele lor, dar Soarele nu stia. Le-a sfatuit sa astepte momentul cand Luna va veni si sa o intrebe pe ea. Pe seara, cand razele Soarelui se intalneau, de obicei, cu razele Lunii, narcisele s-au adunat toate si au asteptat ca Luna sa priveasca spre ele. Luna nu s-a uitat catre ele, dar narcisele au auzit clar cum il ameninta pe Soare: "Daca Narcisa-Frumoasa se mai apropie de tine mai mult decat celelalte narcise, ma voi razbuna! Nu mai ramane nimic din ele!". Apoi a plecat furioasa, lasandu-le pe narcise fara ajutor. Dimineata, dezastrul de cu o noapte inainte s-a repetat. Narcisele care isi pierdusera aripile ramasesera transformate in praf argintiu. Numai Zana de Noapte le putea ajuta. Dar ea avea tinutul dincolo de taramul de argint si orice narcisa care ar fi trecut dincolo de cercul magic de argint si-ar fi pierdut aripile pentru totdeauna. Ar fi murit.
Atunci si-au adus aminte ca Zana de Noapte, cea care le ocrotea intrarea intr-o noua viata, avea o sora – Zana de Ziua – care se arata foarte rar si traia retrasa undeva in munti, dar in interiorul cercului magic. Ea trebuia sa le spuna cum se ajunge la Zana de Noapte.
Ajutor
Cateva narcise au mers la Craiasa si i-au spus ca numai Zana de Noapte le-ar putea spune ce se intampla cu ele de aripile lor raman doar un praf argintiu. Si ca singura modalitate de a afla raspunsul la aceasta problema ar fi aceea ca unele dintre narcise sa mearga la ea. Peste munti, peste lumea de argint. Dar se stia foarte bine ca, daca vor trece cercul magic de argint, narcisele vor muri. Craiasa le-a ascultat si spre seara, cand Soarele nu mai ardea asa de tare, le-a chemat pe toate la sfat. Toate narcisele s-au strans in jurul copacului in care traia Craiasa.
"Cine va merge la Zana?" Craiasa a spus ca ea va fi cea care va cere ajutorul, pentru ca ea a provocat dezastrul. Si pentru ca isi iubea foarte mult poporul de narcise, cel care, pe vremuri, ducea visele oamenilor. Dar si narcisele o iubeau pe ea; stiau ca iubirea aceasta dintre ea si Soare le-a adus necazuri, dar mai stiau, de pe vremea cand duceau visele, ca iubirea nu se poate controla si o inima care a prins aripi cu greu mai poate fi oprita sa zboare!
Au discutat mult, pana aproape de ora la care trebuia sa-si stranga aripile pentru somn. Dar Craiasa-Frumoasa nu s-a lasat induplecata de rugamintile si de lacrimile supusilor. A doua zi de dimineata, cand s-a trezit, si-a luat ramas-bun de la narcise si a plecat repede spre munti. Trebuia sa ajunga inainte de apusul soarelui la Zana de Ziua.
Cand sa plece, Craiasa s-a auzit strigata usor de copacul in care ii crescusera aripile. "Nu uita de sipet!" Sipetul ii fusese lasat mostenire de mama sa, inainte de a-si pierde aripile. Copacul in care se nascuse ii spusese asta si ii aratase locul in care se afla sipetul. Si i-a mai spus ceva foarte important: "Cand vei simti ca nu mai ai putere, cand nu vei mai sti cum sa iesi dintr-o situatie, cand poporul iti va fi in pericol, sa deschizi sipetul. Te va ajuta". Acum sosise momentul, dar in graba ei Craiasa uitase. A deschis sipetul si a gasit scris pe o frunza din argint locul unde poate fi gasita Zana de Ziua. La limita dintre cele doua taramuri: cel de Argint si cel Necunoscut, unde pe narcise le asteapta pierderea aripilor. Si un mesaj scurt: "Ea te va ajuta...". Atat. Dar foarte important. Narcisa a luat frunza de argint cu ea si a plecat, cu teama de a nu ajunge prea tarziu.
Sacrificiu
A zburat ore in sir si muntele parca era tot mai departe, dar nu s-a lasat, pentru ca stia ca are de salvat o lume. Cu cat se apropia de munte, aripile ii deveneau din ce in ce mai grele, era tot mai frig si teama ca nu va ajunge o sugruma pe sarmana narcisa. Cu ultimele puteri s-a indreptat spre poarta taramului Zanei de Ziua. A mai apucat sa traga de lantugul clopotelului de aur si a cazut lesinata. S-a trezit atunci cand aripile i s-au dezghetat, au devenit iar ca un abur argintiu. Zana de Ziua se asezase langa ea si sufla vant de primavara, ca sa o incalzeasca. "Te asteptam – i-a spus –, stiam ca ai sa vii. Cunosc toate problemele tale. Doar sunt nasa ta si sunt zana!" Narcisa nu apucase sa spuna nimic. Dar au inceput sa-i curga lacrimi. Ii fusese teama ca nu va ajunge si a ajuns. Inainte de a cadea inghetata, a crezut ca va muri si nu-si va putea salva poporul. Acum se simtea bine, asa, ocrotita de Zana de Ziua. Dar ce urma? "Stiu de ce ai venit, draga Narcisa. Te voi ajuta sa vorbesti cu sora mea, Zana de Noapte, dar sa stii ca nu putem face mare lucru pentru voi, narcisele. Ati mai fost o data salvate de la pieire, atunci cand nu mai aveati rost pe pamant, cand oamenii au inceput sa viseze singuri. Atunci eu si sora mea am induplecat-o pe Luna si l-am rugat pe Soare sa va lase sa traiti in Taramul cu primavara vesnica. Pentru ca sunteti frumoase si pentru ca mie, si Soarelui, si Lunii, si surorii mele ne incantati privirile cu frumusetea si gingasia voastra. Dar tu ai facut o mare greseala. Cum ai indraznit sa te indragostesti de Soare? Soarele este nemuritor, iar voi, narcisele, va pierdeti aripile intr-o clipa din viata fara sfarsit a Soarelui! Si Luna?! Cea care a acceptat odata sa traiti, acum nu mai vrea sa auda de voi!"
"Zana mea cea buna, te rog frumos, ajuta-ma sa ajung la Zana de Noapte, la sora ta, si roag-o frumos sa vorbeasca ea cu Luna. Poate ne iarta si acum!"
Zana de Ziua nu a dat nici un raspuns. A ramas asa, tacuta, multa vreme. In cele din urma s-a ridicat de langa narcisa care devenise un izvor de lacrimi, s-a retras intr-o camaruta din castelul ei facut numai din flori si copaci si a stat acolo mult. Atat de mult, incat Soarele a apus si Craiasa-Frumoasa a cazut in somnul ei, adanc, de vraja.
A doua zi, dis-de-dimineata, Narcisa a vazut-o pe Zana venind cu un sipet din argint. Si i-a spus: "Intra aici. Vom merge impreuna la sora mea. Sipetul acesta, facut ca si voi, din aburi de argint, te va apara de moartea care te asteapta dincolo de Lumea de Argint". Zana si-a desfacut aripile si cat ai clipi a trecut muntii si firul magic de argint a fost lasat in urma. Au intrat intr-o lume intunecata, dar luminata de raze de luna, lasate acolo de Astrul Noptii.
Cele doua Zane s-au imbratisat. Nu se mai vazusera de pe vremea cand narcisele duceau visele oamenilor. Si au stat mult de vorba, ba chiar s-au incruntat putin. Iar Craiasa-Frumoasa astepta clipa cand va fi si ea intrebata ceva. Zana de Noapte s-a apropiat de sipetul in care era ferecata narcisa. "Micuto Craiasa, am sa incerc sa te ajut; vei ramane aici si vom vorbi cu Luna. Cand Luna se va intoarce pe taramul ei, eu si sora mea ne vom ruga de Astrul Noptii sa te ierte, in amintirea vremurilor bune. Si tu te vei duce acasa si niciodata nu vei mai zbura aproape de Soare, si vei uita ca l-ai iubit vreodata. Ai inteles? Aceasta trebuie sa fie promisiunea ta." Narcisa a fost de acord. Avea de ales?
Si Luna a venit si s-a incruntat cand a vazut-o pe Craiasa. Dar Zanele – pe care ea le aprecia foarte mult – au vorbit cu ea. Si au tot vorbit si i-au tot amintit ce frumos era cand ele cresteau visele, iar narcisele le duceau oamenilor, ca Luna s-a induiosat. A iertat-o pe Narcisa si i-a spus sa mearga linistita in Lumea de Argint. Dar... sa nu uite, niciodata sa nu se mai apropie de Soare si sa uite ca l-a iubit vreodata! Niciodata!
Speranta
Zana de Ziua si-a luat ramas-bun de la sora ei si a plecat cu Craiasa. Apoi, cand au ajuns in interiorul Cercului de Argint, a deschis sipetul; Narcisa i-a multumit Zanei de Ziua, iar Zana a sarutat-o pe frunte. Si i-a mai spus: "Nu uita ca esti Craiasa narciselor, nu o narcisa oarecare!". Si Frumoasa a plecat spre narcisele ei. A ajuns si a aflat ca toate narcisele care isi pierdusera aripile devenisera mai multe, ca viata intrase in normal si veselia si fericirea aveau iarasi iz de vesnicie.
Cateva zile Craiasa si-a vazut de indatoririle ei. Dar ceva parca ii ingreuna aripile. Si lacrimile curgeau atunci cand se astepta mai putin. Supusii sai au vazut-o si au incercat sa o inveseleasca, dar nimic nu era pe placul ei. Ei au simtit iubirea Craiesei pentru Soare si au inteles ca nimic nu se poate pune in calea unei astfel de iubiri. Intr-o zi, printre hohote de plans, Craiasa s-a dezlipit de copacul in care crescuse si s-a avantat spre Soare!
Mai sus, tot mai sus, pana a simtit ca aripile incep sa i se topeasca. Suratele sale o priveau si inimile lor prinsesera aripi, inaltandu-se alaturi cu ea. Soarele o privea plin de dragoste stiind ca o priveste pentru ultima oara. A incercat sa-si stranga razele, nu a mai putut-o salva. Narcisa s-a topit. A disparut. Dar inainte de a muri a mai apucat sa-i spuna Soarelui "Te iubesc!".
Urmarea
Luna ii ceruse o promisiune Craiesei dar iubirea ei fata de Soare a fost mai presus de orice promisiune.
Ar fi vrut ca narcisele sa dispara cu totul de pe fata Pamantului. Dar Soarele a rugat-o sa fie milostiva. Si atunci Luna a hotarat: "De astazi, narcisele isi vor pierde aripile de argint. Nu vor mai putea zbura. Mai mult, vor prinde radacini si vor trai atat cat va fi primavara. Pentru ca cercul de argint se va rupe si aici, pe Taramul Narciselor, vor fi cele patru anotimpuri." Si dintr-odata, toate narcisele au simtit cum incepe sa le creasca radacini. Apoi, din locurile unde erau prinse aripile, le-au crescut petale albe, ca zapada. Acum era primavara.
Florile
Intr-o zi, intr-o alta primavara, un om mai curajos a trecut muntii care ocroteau Taramul Narciselor. S-a minunat de frumusetea fiintelor delicate care acopereau tot pamantul de acolo. Si a exclamat: "Ce flori frumoase! Nu am mai vazut pana acum!". Dar omul, fara sa stie ca demult narcisele ii aduceau visele, le-a luat cu el, sa le arate semenilor sai ce frumusete a descoperit. Narcisele au plans de fericire, pentru ca s-au ridicat de pe pamant si astfel au putut zbura din nou. Omul le-a aratat semenilor sai ce a gasit si s-au bucurat cu totii de frumusetea lor neasemuita. Cu timpul narcisele s-au ofilit si sufletele lor au prins aripi de argint si s-au inaltat catre Soare, acolo unde salasluieste Craiasa Frumoasa, in adancul inimii sale. Primavara insa, cand se topesc zapezile si Soarele incepe sa incalzeasca bine pamantul, narcisele iar infloresc, se intorc din nou pe pamant sa aminteasca oamenilor ca cine moare in iubire traieste vesnic. Si de atunci infloresc in fiecare primavara.
Narcisele, fiinte gingase si de o frumusete fragila, traiau intr-un loc inconjurat din toate partile de munti. Minunat era ca aici, in Tara Narciselor, viata se traia intr-o eterna primavara. Ele stiau ca dincolo de munti exista mai multe anotimpuri, dar in locul inconjurat de munti primavara era singurul anotimp. Cu mult, mult timp in urma, narcisele erau mesagerii viselor. Luna le dadea visul si ele trebuia sa il duca la oameni. Asta pana cand, nu se stie cum, oamenii au inceput sa viseze fara ajutor. Atunci, pentru ca narcisele nu mai trebuia sa calatoreasca, Luna, ajutata de Zana de Noapte si de Zana de Ziua, dar si de Soare, le-a facut cadou narciselor un taram in care era o primavara vesnica. Acum, noaptea, narcisele dormeau ca sub o vraja, ocrotite de Luna si de Zana de Noapte.
Narcisele aveau aripi de argint si zburau cu usurinta unui fluture. Traiau in armonie si fericire. Hrana lor erau roua si caldura pe care o primeau de la Soare. Pentru ca Soarele le era cel mai bun prieten.
Nu se stie de cand erau narcisele pe pamant. Se ridicasera si zburasera multe generatii. Acum erau conduse de Craiasa numita Narcisa-Frumoasa. Era cea mai frumoasa Craiasa pe care o vazuse Soarele vreodata. Si Soarele stia ce spune, pentru ca el se plimba pe tot pamantul si vedea multe.
In Tara Narciselor nu exista ura sau invidie. Nu existau durere si nici lacrimi. Viata lor parea vesnica si singura lor grija era aceea de a trai fericite. Sa zboare catre munti, sa priveasca de sus frumusetea pamantului, sa se apropie cat mai mult de Soare, prietenul lor. Dar narcisele stiau ca nu au voie sa treaca dincolo de cercul muntilor. Pentru ca acolo nu era primavara si ar fi putut muri pentru totdeauna.
Viata in Imparatia Narciselor era frumoasa si usoara... Dimineata, Soarele le mangaia usurel cu razele, iar ele, narcisele, se trezeau cu zambetul pe fata. Isi intindeau aripile, sorbeau cateva picaturi de roua. Apoi fuguta adunau roua pentru restul zilei, cand Soarele avea sa straluceasca mai mult si roua avea sa se evapore, si o puneau la adapostul frunzelor de copac, acolo unde fiecare isi avea casuta. Pe timp de noapte, narcisele nu puteau sa zboare, aripile le deveneau grele. Cum Soarele isi retragea ultima raza si ramanea Luna stapana a tinutului primaverii, narcisele adormeau ca niste copii si se trezeau dimineata, cand Soarele se intorcea ca dintr-un vis.
Soarele si Luna se cunosteau de mult, erau astri nemuritori; in timp, prietenia lor devenise din ce in ce mai stransa. Iar Luna, mai romantica, se indragostise de Soare. Il iubea cum greu se poate descrie in cuvinte. Nici Soarele nu ramasese indiferent la stralucirea de argint a Lunii.
Chiar daca noaptea dormeau, narcisele stiau de la copacii in care traiau ca Luna le ocrotea si le iubea in felul ei. Daca ar fi trecut cineva prin tinutul narciselor ar fi vazut tot o scanteiere de argint. Caci Luna le mangaia si ea pe narcise cu razele ei. Si tot noaptea, in vis, sub privirea Lunii si a Zanei de Noapte, narcisele isi pierdeau aripile. Se intampla cam ceea ce noi am numi moarte. Dar ele nu dispareau de tot, caci aripile se transformau intr-un praf fin de argint, iar pana dimineata din praful argintiu se ridicau spre cer mai multe narcise.
Supararea Lunii
De cand Soarele ii spusese Craiesei Narciselor ca este cea mai frumoasa craiasa de pe fata pamantului, Luna se intristase si, daca inainte aparea la locul ei pe cer inainte ca Soarele sa se hotarasca sa plece, acum venea in ultima clipa, parca pentru a nu-l mai intalni pe astrul ei iubit. Si narcisele simteau ca s-a schimbat ceva in lume. Noptile erau mai reci si Luna nu le mai spunea in fiecare seara povesti, asa cum facea inainte, ca sa adoarma.
Dar ce facea Craiasa Narciselor? Ca o fiinta sensibila ce era, nu ramasese rece la complimentele Soarelui si incet, incet s-a indragostit de frumosul astru. In fiecare dimineata zbura fericita cat mai aproape de Soare, pana cu o clipa inainte ca aripile ei sa fie transformate in scrum de caldura astrului. Si Soarele o privea, minunandu-se de atata frumusete si gingasie, si o admira si in fiecare zi ii amintea ca este cea mai frumoasa dintre craiesele pamantului. Luna a tot sperat ca iubirea aceasta dintre Soare si Craiasa Narciselor este ceva trecator si, pe de alta parte, astepta clipa cand narcisa avea sa-si piarda aripile! Ea si cu Soarele erau nemuritori.
Intr-o dimineata, Luna, plina de suferinta, i-a atras atentia Soarelui ca a intrecut masura si ca, de cand se stie ea Luna, nu s-a mai intamplat asa ceva! Dar Soarele a scuturat cateva raze spunandu-i Lunii ca i se pare si ca dragostea lui fata de Luna e nemuritoare chiar daca acum e indragostit de narcisa. Luna a plecat furioasa. Noaptea urmatoare, Astrul Noptii nu a venit deloc in Tara Narciselor.
Razbunarea
Supararea Lunii a dus la pierderea aripilor si la legarea de pamant a narciselor. A doua zi de dimineata, dezastrul se produsese. Narcisele care isi pierdusera aripile peste noapte ramasesera tot asa, un praf argintiu. Pline de teama, cateva narcise au mers la Craiasa, care, indragostita fiind, era deja pe cer, aproape de Soare, asa cum facea in fiecare dimineata. Atat de indragostita, incat nu a auzit chemarile curtenilor ei. Atunci au simtit narcisele, pentru prima oara in viata lor, ce este aceea durere si teama a inceput sa le dea tarcoale. In cele din urma, pe la amiaza, cand Soarele stralucea atat de tare, incat, chiar pe pamant daca erau, narcisele trebuia sa se ascunda in copaci, pentru ca sa nu fie arse de razele puternice ale Astrului Zilei, Craiasa Narciselor s-a intors si ea de pe cer. Fericita si vesela. Dar veselia ei a fost curmata brusc de ceea ce i-au povestit narcisele: ca suratele lor, care isi pierdusera aripile peste noapte, au ramas asa, un praf argintiu. Ca Luna ramasese furioasa, departe de Tinutul Narciselor. Craiasa l-a intrebat pe Soare daca le poate spune ce s-a intamplat cu suratele lor, dar Soarele nu stia. Le-a sfatuit sa astepte momentul cand Luna va veni si sa o intrebe pe ea. Pe seara, cand razele Soarelui se intalneau, de obicei, cu razele Lunii, narcisele s-au adunat toate si au asteptat ca Luna sa priveasca spre ele. Luna nu s-a uitat catre ele, dar narcisele au auzit clar cum il ameninta pe Soare: "Daca Narcisa-Frumoasa se mai apropie de tine mai mult decat celelalte narcise, ma voi razbuna! Nu mai ramane nimic din ele!". Apoi a plecat furioasa, lasandu-le pe narcise fara ajutor. Dimineata, dezastrul de cu o noapte inainte s-a repetat. Narcisele care isi pierdusera aripile ramasesera transformate in praf argintiu. Numai Zana de Noapte le putea ajuta. Dar ea avea tinutul dincolo de taramul de argint si orice narcisa care ar fi trecut dincolo de cercul magic de argint si-ar fi pierdut aripile pentru totdeauna. Ar fi murit.
Atunci si-au adus aminte ca Zana de Noapte, cea care le ocrotea intrarea intr-o noua viata, avea o sora – Zana de Ziua – care se arata foarte rar si traia retrasa undeva in munti, dar in interiorul cercului magic. Ea trebuia sa le spuna cum se ajunge la Zana de Noapte.
Ajutor
Cateva narcise au mers la Craiasa si i-au spus ca numai Zana de Noapte le-ar putea spune ce se intampla cu ele de aripile lor raman doar un praf argintiu. Si ca singura modalitate de a afla raspunsul la aceasta problema ar fi aceea ca unele dintre narcise sa mearga la ea. Peste munti, peste lumea de argint. Dar se stia foarte bine ca, daca vor trece cercul magic de argint, narcisele vor muri. Craiasa le-a ascultat si spre seara, cand Soarele nu mai ardea asa de tare, le-a chemat pe toate la sfat. Toate narcisele s-au strans in jurul copacului in care traia Craiasa.
"Cine va merge la Zana?" Craiasa a spus ca ea va fi cea care va cere ajutorul, pentru ca ea a provocat dezastrul. Si pentru ca isi iubea foarte mult poporul de narcise, cel care, pe vremuri, ducea visele oamenilor. Dar si narcisele o iubeau pe ea; stiau ca iubirea aceasta dintre ea si Soare le-a adus necazuri, dar mai stiau, de pe vremea cand duceau visele, ca iubirea nu se poate controla si o inima care a prins aripi cu greu mai poate fi oprita sa zboare!
Au discutat mult, pana aproape de ora la care trebuia sa-si stranga aripile pentru somn. Dar Craiasa-Frumoasa nu s-a lasat induplecata de rugamintile si de lacrimile supusilor. A doua zi de dimineata, cand s-a trezit, si-a luat ramas-bun de la narcise si a plecat repede spre munti. Trebuia sa ajunga inainte de apusul soarelui la Zana de Ziua.
Cand sa plece, Craiasa s-a auzit strigata usor de copacul in care ii crescusera aripile. "Nu uita de sipet!" Sipetul ii fusese lasat mostenire de mama sa, inainte de a-si pierde aripile. Copacul in care se nascuse ii spusese asta si ii aratase locul in care se afla sipetul. Si i-a mai spus ceva foarte important: "Cand vei simti ca nu mai ai putere, cand nu vei mai sti cum sa iesi dintr-o situatie, cand poporul iti va fi in pericol, sa deschizi sipetul. Te va ajuta". Acum sosise momentul, dar in graba ei Craiasa uitase. A deschis sipetul si a gasit scris pe o frunza din argint locul unde poate fi gasita Zana de Ziua. La limita dintre cele doua taramuri: cel de Argint si cel Necunoscut, unde pe narcise le asteapta pierderea aripilor. Si un mesaj scurt: "Ea te va ajuta...". Atat. Dar foarte important. Narcisa a luat frunza de argint cu ea si a plecat, cu teama de a nu ajunge prea tarziu.
Sacrificiu
A zburat ore in sir si muntele parca era tot mai departe, dar nu s-a lasat, pentru ca stia ca are de salvat o lume. Cu cat se apropia de munte, aripile ii deveneau din ce in ce mai grele, era tot mai frig si teama ca nu va ajunge o sugruma pe sarmana narcisa. Cu ultimele puteri s-a indreptat spre poarta taramului Zanei de Ziua. A mai apucat sa traga de lantugul clopotelului de aur si a cazut lesinata. S-a trezit atunci cand aripile i s-au dezghetat, au devenit iar ca un abur argintiu. Zana de Ziua se asezase langa ea si sufla vant de primavara, ca sa o incalzeasca. "Te asteptam – i-a spus –, stiam ca ai sa vii. Cunosc toate problemele tale. Doar sunt nasa ta si sunt zana!" Narcisa nu apucase sa spuna nimic. Dar au inceput sa-i curga lacrimi. Ii fusese teama ca nu va ajunge si a ajuns. Inainte de a cadea inghetata, a crezut ca va muri si nu-si va putea salva poporul. Acum se simtea bine, asa, ocrotita de Zana de Ziua. Dar ce urma? "Stiu de ce ai venit, draga Narcisa. Te voi ajuta sa vorbesti cu sora mea, Zana de Noapte, dar sa stii ca nu putem face mare lucru pentru voi, narcisele. Ati mai fost o data salvate de la pieire, atunci cand nu mai aveati rost pe pamant, cand oamenii au inceput sa viseze singuri. Atunci eu si sora mea am induplecat-o pe Luna si l-am rugat pe Soare sa va lase sa traiti in Taramul cu primavara vesnica. Pentru ca sunteti frumoase si pentru ca mie, si Soarelui, si Lunii, si surorii mele ne incantati privirile cu frumusetea si gingasia voastra. Dar tu ai facut o mare greseala. Cum ai indraznit sa te indragostesti de Soare? Soarele este nemuritor, iar voi, narcisele, va pierdeti aripile intr-o clipa din viata fara sfarsit a Soarelui! Si Luna?! Cea care a acceptat odata sa traiti, acum nu mai vrea sa auda de voi!"
"Zana mea cea buna, te rog frumos, ajuta-ma sa ajung la Zana de Noapte, la sora ta, si roag-o frumos sa vorbeasca ea cu Luna. Poate ne iarta si acum!"
Zana de Ziua nu a dat nici un raspuns. A ramas asa, tacuta, multa vreme. In cele din urma s-a ridicat de langa narcisa care devenise un izvor de lacrimi, s-a retras intr-o camaruta din castelul ei facut numai din flori si copaci si a stat acolo mult. Atat de mult, incat Soarele a apus si Craiasa-Frumoasa a cazut in somnul ei, adanc, de vraja.
A doua zi, dis-de-dimineata, Narcisa a vazut-o pe Zana venind cu un sipet din argint. Si i-a spus: "Intra aici. Vom merge impreuna la sora mea. Sipetul acesta, facut ca si voi, din aburi de argint, te va apara de moartea care te asteapta dincolo de Lumea de Argint". Zana si-a desfacut aripile si cat ai clipi a trecut muntii si firul magic de argint a fost lasat in urma. Au intrat intr-o lume intunecata, dar luminata de raze de luna, lasate acolo de Astrul Noptii.
Cele doua Zane s-au imbratisat. Nu se mai vazusera de pe vremea cand narcisele duceau visele oamenilor. Si au stat mult de vorba, ba chiar s-au incruntat putin. Iar Craiasa-Frumoasa astepta clipa cand va fi si ea intrebata ceva. Zana de Noapte s-a apropiat de sipetul in care era ferecata narcisa. "Micuto Craiasa, am sa incerc sa te ajut; vei ramane aici si vom vorbi cu Luna. Cand Luna se va intoarce pe taramul ei, eu si sora mea ne vom ruga de Astrul Noptii sa te ierte, in amintirea vremurilor bune. Si tu te vei duce acasa si niciodata nu vei mai zbura aproape de Soare, si vei uita ca l-ai iubit vreodata. Ai inteles? Aceasta trebuie sa fie promisiunea ta." Narcisa a fost de acord. Avea de ales?
Si Luna a venit si s-a incruntat cand a vazut-o pe Craiasa. Dar Zanele – pe care ea le aprecia foarte mult – au vorbit cu ea. Si au tot vorbit si i-au tot amintit ce frumos era cand ele cresteau visele, iar narcisele le duceau oamenilor, ca Luna s-a induiosat. A iertat-o pe Narcisa si i-a spus sa mearga linistita in Lumea de Argint. Dar... sa nu uite, niciodata sa nu se mai apropie de Soare si sa uite ca l-a iubit vreodata! Niciodata!
Speranta
Zana de Ziua si-a luat ramas-bun de la sora ei si a plecat cu Craiasa. Apoi, cand au ajuns in interiorul Cercului de Argint, a deschis sipetul; Narcisa i-a multumit Zanei de Ziua, iar Zana a sarutat-o pe frunte. Si i-a mai spus: "Nu uita ca esti Craiasa narciselor, nu o narcisa oarecare!". Si Frumoasa a plecat spre narcisele ei. A ajuns si a aflat ca toate narcisele care isi pierdusera aripile devenisera mai multe, ca viata intrase in normal si veselia si fericirea aveau iarasi iz de vesnicie.
Cateva zile Craiasa si-a vazut de indatoririle ei. Dar ceva parca ii ingreuna aripile. Si lacrimile curgeau atunci cand se astepta mai putin. Supusii sai au vazut-o si au incercat sa o inveseleasca, dar nimic nu era pe placul ei. Ei au simtit iubirea Craiesei pentru Soare si au inteles ca nimic nu se poate pune in calea unei astfel de iubiri. Intr-o zi, printre hohote de plans, Craiasa s-a dezlipit de copacul in care crescuse si s-a avantat spre Soare!
Mai sus, tot mai sus, pana a simtit ca aripile incep sa i se topeasca. Suratele sale o priveau si inimile lor prinsesera aripi, inaltandu-se alaturi cu ea. Soarele o privea plin de dragoste stiind ca o priveste pentru ultima oara. A incercat sa-si stranga razele, nu a mai putut-o salva. Narcisa s-a topit. A disparut. Dar inainte de a muri a mai apucat sa-i spuna Soarelui "Te iubesc!".
Urmarea
Luna ii ceruse o promisiune Craiesei dar iubirea ei fata de Soare a fost mai presus de orice promisiune.
Ar fi vrut ca narcisele sa dispara cu totul de pe fata Pamantului. Dar Soarele a rugat-o sa fie milostiva. Si atunci Luna a hotarat: "De astazi, narcisele isi vor pierde aripile de argint. Nu vor mai putea zbura. Mai mult, vor prinde radacini si vor trai atat cat va fi primavara. Pentru ca cercul de argint se va rupe si aici, pe Taramul Narciselor, vor fi cele patru anotimpuri." Si dintr-odata, toate narcisele au simtit cum incepe sa le creasca radacini. Apoi, din locurile unde erau prinse aripile, le-au crescut petale albe, ca zapada. Acum era primavara.
Florile
Intr-o zi, intr-o alta primavara, un om mai curajos a trecut muntii care ocroteau Taramul Narciselor. S-a minunat de frumusetea fiintelor delicate care acopereau tot pamantul de acolo. Si a exclamat: "Ce flori frumoase! Nu am mai vazut pana acum!". Dar omul, fara sa stie ca demult narcisele ii aduceau visele, le-a luat cu el, sa le arate semenilor sai ce frumusete a descoperit. Narcisele au plans de fericire, pentru ca s-au ridicat de pe pamant si astfel au putut zbura din nou. Omul le-a aratat semenilor sai ce a gasit si s-au bucurat cu totii de frumusetea lor neasemuita. Cu timpul narcisele s-au ofilit si sufletele lor au prins aripi de argint si s-au inaltat catre Soare, acolo unde salasluieste Craiasa Frumoasa, in adancul inimii sale. Primavara insa, cand se topesc zapezile si Soarele incepe sa incalzeasca bine pamantul, narcisele iar infloresc, se intorc din nou pe pamant sa aminteasca oamenilor ca cine moare in iubire traieste vesnic. Si de atunci infloresc in fiecare primavara.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)