Dumnezeu Tatăl se află permanent în tot şi în toate

DUMNEZEU Tatăl este precum oceanul cel gigantic şi toate valurile sale. În ocean există multe feluri de peşti şi nici unul dintre aceştia nu poate trăi în afara sa. Chiar şi un aparent minuscul fir de nisip Îl conţine întotdeauna pe DUMNEZEU Tatăl, care este prezent în el într-o formă sau alta. Niciodată, nimeni, cu excepţia lui DUMNEZEU, nu va putea să cunoască în totalitate adâncurile necuprinse ale acestui ocean infinit.


Este foarte bine să meditaţi profund la DUMNEZEU Tatăl în fiecare dimineaţă şi seara înainte de culcare. Această practică, ce va deveni pentru voi o obişnuinţă, vă va linişti foarte mult mintea şi totodată vă va purifica în mod gradat sufletul. În felul acesta veţi atinge o inefabilă stare de detaşare şi luciditate.


DUMNEZEU Tatăl nu se află doar într-un singur loc şi El nu poate fi simţit doar pe o singură cale spirituală, DUMNEZEU Tatăl se află în tot şi în toate şi, în acelaşi timp, El se află dincolo de toate acestea.


Dacă te dărui Lui în totalitate, vei descoperi astfel că DUMNEZEU este cu tine tot timpul. Nu trebuie să te străduieşti prea mult pentru aceasta. Trebuie doar să-ţi dai seama că niciodată tu nu exişti decât prin El, şi că în realitate DUMNEZEU este pentru tine totul. Fii întotdeauna neclintit în susţinerea şi trăirea deplină şi profundă a acestui adevăr.


DUMNEZEU ne vorbeşte atât prin intermediul florilor, cât şi prin gura inspirată chiar de el a oamenilor. Important este ca noi să ne dăm de fiecare dată seama şi să reuşim să înţelegem aşa cum trebuie tot ceea ce El ne spune.


Întotdeauna, fără excepţie, trebuie să ai încredere totală mai întâi în DUMNEZEU Tatăl şi apoi în tine însuţi.


Realizaţi măcar uneori cât de bine este atunci când putem să ne trezim profund inima şi să ne rugăm plini de iubire lui DUMNEZEU, până ce încep să ne curgă lacrimi din ochi, asemenea unui copilaş care îşi cheamă plângând Tatăl atotputernic.


Preamăriţi-L înainte de tot şi de toate pe DUMNEZEU, prin care totul este totdeauna cu putinţă. Această atitudine fundamentală vă permite să puneţi totul la locul potrivit şi într-o justă perspectivă dumnezeiască.

Despre anii petrecuţi de înţeleptul Issa în Tibet

Nu există nici un document şi nici o dovadă că între 12 ani şi 30 de ani Iisus a fost în Nazareth sau în împrejurimi. Mai mulţi călători în Orient afirmă însă că au văzut şi chiar au copiat un text budist despre sfântul Issa, care relatează că Iisus Hristos a petrecut acei ani în India şi în Tibet.

Creştinătatea s-a obişnuit, de mai bine de 2000 de ani, să-l “închidă” pe Iisus în cele 4 Evanghelii ale Noului Testament şi, eventual, în formă implicită, în Faptele Apostolilor. Nici o altă sursă despre viaţa şi învăţăturile Fiului lui Dumnezeu nu este luată în considerare de către oficialii religiei creştine. Pentru aceştia, orice altă scriere care poartă amprenta Învăţătorului, în afara celor mai sus menţionate, este considerată apocrifă. Cu alte cuvinte, aceste scrieri ar conţine mai multă fantezie şi mai puţin adevăr. Evanghelia lui Toma, atât de simbolică şi de profundă, apoi scrierile sub dictare divină, exprimate la persoana I de însuşi Iisus şi puse pe hârtie de Jakob Lorber şi nu în ultimul rând, manuscrisul despre viaţa profetului Issa păstrat la mănăstirea tibetană Himis din ţinutul Ladakh, sunt tot atâtea dovezi ale unei vieţi divine, trăite sub semnul miracolului.

Probabil ca mulţi v-aţi întrebat de ce nici una din cele 4 Evanghelii nu spune nici un cuvinţel despre viaţa lui Iisus de la 12 până la 30 de ani. Evanghelia lui Luca are totuşi un singur verset referitor la această perioadă: “Şi Iisus creştea în înţelepciune şi în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” Ce a făcut Iisus în anii aceia? S-a dus la şcoală, a învăţat de la cineva cum să facă miracolele pe care le-a înfăptuit ulterior, în cei 3 ani de peregrinări prin ţinuturile Galileii, Iudeii şi Samariei? Sau pur şi simplu a dus o existenţă obişnuită, nemarcată de nici un eveniment care să merite să fie consemnat?

Poziţia tradiţională adoptată de erudiţii şi de teologii creştini este aceea că în aceşti ani Iisus a fost în Nazaret sau prin apropiere, şi că nu s-a scris nimic despre el în acea perioadă pentru că nu a făcut nimic demn de a fi consemnat.

Răspunsul la această întrebare a venit din inima Asiei, sub forma unei cărţi publicate în 1894 de ziaristul rus Nikolai Notovici: “Viaţa necunoscută a lui Iisus Hristos”. Notovici susţinea în această carte că, în timpul călătoriei sale în Ladakh (zonă supranumită “Micul Tibet”) în anul 1887, a găsit o copie a unui vechi manuscris budist care spunea în mod explicit unde fusese Iisus în timpul anilor săi “pierduţi”: în India şi în Tibet.

Nikolai Notovici a văzut manuscrisul de la Himis
În 1887, Nikolai Notovici a plecat într-o călătorie spre India, obiectivul său fiind “studierea obiceiurilor şi a modurilor de viaţă ale popoarelor Indiei şi, în acelaşi timp, investigarea naturii maiestuoase a arheologiei misterioase din această ţară minunată”. El a intrat în India prin munţii Afganistan, a trecut prin Rawalpindi, Punjab, templul de aur de la Amritsar, apoi a traversat Kashmirul, “valea fericirii veşnice”, pentru a se îndrepta spre Ladakh. De acolo, Notovici intenţiona să se întoarcă în Rusia prin Karakorum şi Turkestanul chinez. În drumul său, a vizitat o gompa (literal înseamnă “loc retras”) budistă la Mulbek. Aici, ziaristul rus a fost primit de un lama care i-a spus că în arhivele din Lhassa, capitala Tibetului şi reşedinţa lui Dalai Lama, se găseau câteva mii de manuscrise antice despre viaţa profetului Issa, numele oriental al lui Iisus. La Mulbek nu exista nici un astfel de document, din păcate, însă lama i-a indicat în continuare câteva dintre cele mai importante mănăstiri care aveau cópii ale manuscriselor. Ideea găsirii şi studierii acestor manuscrise l-a fascinat într-atât pe Notovici încât s-a decis să ajungă până la Lhassa, oraş interzis celor care nu erau budişti. Mergând din mănăstire în mănăstire în căutarea acestor manuscrise misterioase, el a ajuns la mănăstirea Himis, situată la 25 de mile de Leh, capitala Ladakhului.

Himis, numită de către fondatorii ei “Susţinătorul sensului preceptelor lui Buddha”, este cea mai mare şi mai importantă mănăstire din Ladakh. Datorită izolării ei într-o vale ascunsă din Himalaya, la 4500 m altitudine, cei care au vizitat-o spun că ea evocă viziuni ale tărâmului mitic Shangri-La.
La Himis, Notovici a asistat la unul dintre ritualurile pentru alungarea forţelor răului realizate de lama-şi, după care l-a întrebat pe conducătorul mănăstirii dacă auzise vreodată de Issa. Lama i-a răspuns că budiştii îl respectă foarte mult pe Issa, dar nimeni nu ştia prea multe despre el, cu excepţia acelor lama-şi care citiseră relatări referitoare la viaţa sa. El a mai precizat că, printre numeroasele pergamente de la Himis, “pot fi găsite descrieri ale vieţii şi ale faptelor lui Buddha Issa, care a predicat doctrina sfântă în India şi printre copiii lui Israel”. Potrivit acelui lama, documentele originale aduse din India în Nepal şi apoi în Tibet fuseseră scrise în limba pali, limba religioasă a budiştilor. Copia de la Himis era o traducere în tibetană a acestora.

Soarta a făcut ca, la doar jumătate de zi după ce a părăsit mănăstirea Himis, Notovici să fie forţat să se întoarcă, pentru că şi-a fracturat un picior. În perioada convalescenţei sale, Marele lama de la Himis a scos la iveală în cele din urmă două volume mari, legate în piele şi îngălbenite de timp, şi a citit cu voce tare capitolele legate de viaţa sfântului Issa. Interpretul lui Notovici a tradus textul pe care ziaristul rus şi l-a notat cu minuţiozitate în jurnal.
Biografia lui Issa era alcătuită din versete izolate care nu aveau titlu şi care erau împrăştiate pe parcursul textului. Notovici a grupat versetele şi le-a pus în ordine după care, câţiva ani mai târziu, a publicat documentele împreună cu relatarea descoperirii sale în cartea “Viaţa necunoscută a lui Iisus Hristos”, carte ce a fost foarte apreciată în epocă dar a şi constituit obiectul unor vii controverse.

Despre iubire...

Cu fiecare iubire nouă ne împărtăşim, plini de fericire, o nouă părticică de univers.

Iubirea este cea mai mare dintre fericirile umane pentru că este efortul suprem pe care omul îl încearcă pentru a ieşi din singurătatea fiinţei sale lăuntrice.

A iubi cu adevărat înseamnă a înceta să trăieşti doar pentru tine şi implică a face ca toate sentimentele omeneşti, aspiraţia, speranţa, încântarea, fericirea, afecţiunea, bucuria, plăcerea, să depindă de fiinţa iubită.

A iubi cu adevarat înseamnă a te cufunda plin de fericire în infinit, a nu găsi nici o limită simţirii, a-ţi închina viaţa unei fiinţe în aşa fel încât să nu trăieşti şi să nu gândeşti decât pentru a o face fericită.

A iubi cu adevărat înseamnă a turna mareţie în banalitate, a găsi alinare în lacrimi de dor, plăcere în suferinţa despărţirilor şi suferinţa de a nu oferi totul în plăcere; cu alte cuvinte, aceasta presupune a întruni în tine toate contradicţiile generatoare de extaz datorate iubirii.

ce este dragostea daca nu ne dăm seama că ea este nevoia irezistibilă de a ieşi din tine însuţi?

Iubirea este, chiar şi când nu bănuim, suprema lege a universului: o lege misterioasă care guvernează si orânduieşte totul, de la atomul neînsufleţit până la unirea în cuplu a fiinţelor raţionale: de la ea pleacă şi spre ea converg, adeseori ca spre un centru divin de irezistibilă atracţie, toate gândurile şi acţiunile noastre…

Dragostea adevarată pretinde o generoasă şi euforică dăruire.

Iubirea este o divină flacără pe care chiar zeii o admiră la muritori.

Dacă iubirea nu manifestă şi o scânteie de nebunie jucăuşă care ne face să evadăm din banal, nu-i o iubire foarte mare.

Când iubeşti cu adevarat, descoperi în tine o nebănuită bogăţie de tandreţe şi duioşie şi, copleşit de fericire, ajungi astfel să crezi că eşti în stare de o astfel de dragoste.

În orice iubire egoistă există un sâmbure de inconştienţă care nu iartă individualităţii noastre aservirea ei, generatoare de fericire, unei individualităţi străine.

În orice iubire ne iubim pe noi transfigurându-l pe celălalt exact aşa cum aspirăm noi să devenim.

Iubeşte puţin şi se amăgeşte cel ce poate spune doar prin cuvinte cât şi cum iubeşte.

Dragostea copleşitoare şi profund transfiguratoare îi face pe oameni să se simtă divini si egali.

Principalul bun divin al vieţii împlinite este dragostea uriaşă şi profund transfiguratoare de oameni.

Simţim imperios nevoia de a iubi, de a idealiza şi transfigura înainte de a iubi pe cineva anume.

Dragostea si fericirea plenară sunt două elemente importante prin care omul atinge infinitul.

Dragostea adevarată şi transfiguratoare îl face pe om un veşnic poet extaziat.

Cel mai trist în dragoste este nu numai că, pentru unii, dragostea nu durează pentru totdeauna ci că şi fericirea pe care o cauzează este uşor dată uitării.

Unde nu există o mare dragoste profund transfiguratoare nu există nici o posibilitate de a ajunge la adevăr.

Se pare că natura nu are alt scop decât de a arunca pe toate fiinţele unele în braţele altora şi de a le face să guste, graţie transfigurării prin iubire, între două neanturi infinite, beţia euforică a îmbrăţişării divine.

În fiecare om există o infinită nevoie de a iubi, care-l divinizează atunci când este plenar şi sublim manifestată.

Nimic nu este mai presus decât să trăieşti intens pentru o mare şi sublimă iubire….marile pasiuni profund transfiguratoare şi înălţătoare nu sunt niciodată sterile.

Cea mai mare fericire, după aceea de a iubi plină de transfigurare, este să-ţi mărturiseşti iubirea pe care deja simţi că poţi să o manifeşti.

Dacă cu adevărat iubim, dragostea va chema în ajutor pe unul din semenii săi: generozitatea, transfigurarea, bunătatea, inteligenţa. nimeni, nici însuşi destinul, nu atacă cu inima uşoară o pasiune înălţătoare.

Iubiţi-vă plini de dăruire şi transfigurare: iar dacă nu vă puteţi iubi măcar toleraţi-vă unii pe alţii cu olimpiană detaşare.

Numai sufletele egoiste şi vulgare îşi batjocoresc dragostele de odinioară. Oamenii de bun simţ păstrează cu sfinţenie amintirea acelor clipe paradisiace.

Numai dragostea copleşitoare şi profund transfiguratoare iartă greşelile din dragoste.

Adevărata iubire intensă şi durabilă sălăşluieşte numai în inimile mari.

Iubirea produndă şi intensă este, pentru cel care o descoperă, una dintre nevoile fundamentale ale fiinţei noastre.

Oamenii sunt datori să lupte cu perseverenţă pentru ceea ce cu adevărat simt că iubesc.

Iubirea sau antipatia noastră fulgerătoare este efectul binelui sau răului pe care intuim că ni-l fac sau că ni l-ar putea face oamenii cu care venim în contact.

Omul care vrea să fie împlinit şi armonios are permanent nevoie de o intensă dragoste…. viaţa fără fericire, fără duioşie, fără transfigurare şi fără iubire nu este decât un mecanism uscat, scîrţietor şi sfîşietor.

A iubi intens şi profund înseamnă a nu cunoaşte aprope deloc orgoliul şi ura, a iubi înnobilat de transfigurare înseamnă a avea lumină în ochi şi în suflet, a fi plin de fericire şi a auzi o muzică divină.

Dragostea copleşitoare şi profund transfiguratoare îi face pe oameni să se simtă divini şi egali.

Principalul bun divin al vieţii împlinite este dragostea uriaşă şi profund transfiguratoare de oameni.

Dragostea şi fericirea plenară sunt două elemente importante prin care omul atinge infinitul.

APARIGRAHA – non-acumularea ne eliberează de tirania dorinţelor materialiste

Detaşarea e o piatră de încercare pe calea spirituală

de Monica Dascălu


Importanţa lui APARIGRAHA sau non-acumularea bunurilor materiale transpare şi din viaţa exemplară a asceţilor rătăcitori. Mulţi maeştrii yoghini, pe vremuri, le cereau aspiranţilor să renunţe complet la avere înainte de a-i accepta ca discipoli. Şi Iisus le cerea acelaşi lucru discipolilor săi şi nu întâmplător, ci pentru că „mai uşor este să intre o cămilă prin urechea unui ac decât un om bogat în Împărăţia Tatălui Ceresc.” Tot Iisus spunea: „uitaţi-vă la crinii de pe câmpuri. Ei nu torc, nici nu ţes…”

APARIGRAHA este:
• O modalitate inedită de a ne simplifica viaţa;
• Un gest necesar de „igienă” mentală şi psihică;
• Un act de independenţă faţă de compromisurile societăţii de consum;
• Un demers în sensul propriei fericiri.
APARIGRAHA, a cincea regulă din sistemul etic şi moral yoghin, cere aspiranţilor modestia şi cumpătarea în viaţă, „non-acumularea” bunurilor materiale. Deoarece societatea contemporană este însă preponderent şi declarat o societate de consum, în mod cert non-acumularea din codul străvechi YAMA şi NYAMA reprezintă regula cel mai greu de înţeles şi de acceptat de către oamenii care nu sunt angrenaţi într-un demers spiritual autentic. Dar şi pentru numeroşi yoghini, APARIGRAHA este una dintre cele mai dure pietre de încercare pe calea desăvârşirii interioare. Cele mai dificile teste spirituale vin pentru mulţi practicanţi yoga din direcţia planului material. Influenţa nefastă a mediului social îşi spune din plin cuvântul. Societatea contemporană nu valorizează oamenii după ceea ce sunt ei, după măsura în care au activate anumite calităţi umane fundamentale, sau după gradul trezirii lor spirituale. Dimpotrivă, societatea apreciază oamenii mai ales pe baza a ceea ce ei posedă. Cei care nu au o maşină de un anumit tip, apartament sau vestimentaţie de ultima modă sunt desconsideraţi. Dimportivă, cei care îşi permit o maşină luxoasă şi vilă sunt foarte apreciaţi. De unde apare şi ideea că averea şi acumulările materiale pot compensa, de exemplu, carenţele de caracter sau neajunsurile fizice, precum într-o reclamă la un automobil foarte scump: un bărbat urâţel declară că maşina în cauză îl face irezistibil pentru femei.

Efectele publicităţii agresive şi propagării modelului de consum sunt tragice la nivelul global al societăţii, dar şi la nivel individual. Oamenii sunt tot mai agitaţi, mai nefericiţi, într-o permanentă goană după bani şi lucruri, dar şi permanent frustraţi. Este foarte limpede că un om care s-a lansat deja în cursa înnebunitoare a acumulării nu va fi niciodată mulţumit. După ce a muncit ani de zile să-şi ia o maşină ultimul tip, va avea neplăcuta surpiză să constate că, la câteva luni după aceea, apar noi modele care vor face ca autoturismul actual să pară nesatisfăcător. Şi atunci îşi va dori un altul. Sau măcar un garaj pentru maşina lui cea nouă.

Sărac în dorinţe, bogat în mulţumire

Ce se petrece, de fapt? De ce este atât de grav acest fenomen? În primul rând, pentru că atunci când ne lansăm în cursa febrilă după lucruri materiale pierdem din vedere esenţialul: nimic din tot ceea ce am reuşit să obţinem nu ne poate face fericiţi. Fericirea vine numai dinlăuntrul nostru şi niciodată dinafară. Fericirea izvorăşte din esenţa noastră, Sinele nostru suprem, ATMAN, care este pură existenţă, pură conştiinţă şi beatitudine infinită. Altfel spus, fericirea este condiţia noastră naturală şi înnăscută. Nefericirea nu este altceva decât alienarea, îndepărtarea de Divin şi de Sinele nostru, îndepărtare mult accentuată de goana după lucruri materiale. Este paradoxal, căci uneori ne dorim anumite lucruri pentru a fi mai fericiţi, dar deseori descoperim că tocmai acele obiecte ne generează probleme sau frustrări. Din păcate, numai cei care sunt foarte lucizi pot să conştientizeze acest fenomen. Yoghinii afirmă cu înţelepciune că „cel mai bogat om este cel sărac în dorinţe”.

Mai mult decât atât, deseori indivizii devin sclavii lucrurilor pe care le acumulează. Să presupunem că cineva colecţioneză statuete mici şi delicate de porţelan. Vă imaginaţi ce muncă laborioasă implică întreţinerea unei asemenea colecţii! Iar cel care strânge bani sub saltea sigur nu doarme bine de grija hoţilor...

Şi, mult mai grav, acumularea banilor sau a obiectelor naşte de multe ori nu numai ataşamente, ci şi un imens orgoliu. Un orgoliu care face imposibil ca respectivul om să pătrundă pe „calea cea îngustă” a evoluţiei spirituale. Uneori, acumularea banilor şi a lucrurilor este semnul avariţiei sau chiar al sărăciei, dar alteori poartă marca de neconfundat a trufiei sinucigaşe.

Tot orgoliul este cel care inspiră idei eronate, de genul: APARIGRAHA este propovăduită de neputincioşii care nu sunt capabili să se realizeze în plan social şi material. În realitate, este important să înţelegem faptul că yoga integrală implică starea de armonie la toate nivelurile, inclusiv în plan material. Dar este vorba de armonie şi nu de exces. Să ne asigurăm tot ceea ce ne este necesar pentru o viaţă armonioasă, cu detaşare şi cu justă măsură.

Să renunţi doar la ataşament

În lumina legilor rezonanţei, acumularea de bunuri inutile (încălcarea lui APARIGRAHA) contrazice, la modul fundamental, scopul practicii yoga: revelarea plenară a Sinelui nostru suprem, divin, ATMAN. Pentru că o condiţie esenţială pe calea realizării Sinelui este detaşarea, iar APARIGRAHA vizează eliminarea ataşamentelor.

Privind lucrurile în profunzime, descoperim că non-acumularea din morala yoghină nu înseamnă neapărat că nu ne este permis să avem diferite obiecte care ne sunt utile. Aceasta este o confuzie frecventă, propagată frecvent de opozanţii rău-intenţionaţi ai sistemului yoga. Ei afirmă că diferite şcoli de yoga propovăduiesc o extremă renunţare, mai ales în ideea de a profita de pe urma „adepţilor”. Yoga autentică impune însă doar renunţarea la ataşamentul faţă de bunurile materiale. Mai simplu spus, APARIGRAHA recomandă să nu păstrăm şi să nu căutăm să obţinem decât acele lucruri care ne sunt cu adevărat necesare şi utile. Nebunia societăţii de consum încearcă permanent să ne convingă că avem nevoie de noi şi noi obiecte. Desigur, discernământul spiritual este cel care ne ajută să ne dăm seama când începem să alunecăm pe panta agoniselii inutile.

Obsesia îmbogăţirii tulbură meditaţia

Iată care sunt cele mai frecvente erori în contextul lui APARIGRAHA:
– acumularea de lucruri pe care nu le mai folosim, păstrarea obiectelor de prisos;
– ideea aberantă conform căreia „întâi îmi rezolv problemele materiale şi apoi mă voi ocupa de spiritualitate”. Atenţie, aceasta este o capcană periculoasă din care foarte greu vom mai putea ieşi!;
– dacă a câştiga bani sau a achiziţiona anumite lucruri a devenit un scop în sine, este momentul să ne reconsiderăm complet priorităţile lăuntrice;
– a ne consuma timpul în mod iresponsabil pentru a câştiga bani: să avem, de exemplu, un serviciu bine plătit, dar care ne solicită atât de mult, încât nu ne mai rămân timp şi energie pentru practica spirituală (ne vom da seama, uneori prea târziu, că în felul acesta ne vindem, de fapt, viaţa);
– obiceiul de a colecţiona diferite lucruri (timbre, steguleţe, cutii de chibrituri) se revelează a fi, în lumina lui APARIGRAHA complet ridicol;
– excesiva preocupare de a face rost de bani sau de a procura diferite lucruri.
Semne foarte clare pentru cei care nu respectă APARIGRAHA sunt mintea agitată şi imposibilitatea de a realiza meditaţii profunde.

Reguli de aur pentru cumpătare

– Cultivaţi o stare de bucurie şi de mulţumire. Urmăriţi să vă bucuraţi sincer de lucrurile pe care le primiţi, să fiţi mulţumiţi cu ceea ce aveţi într-un mod cât mai pur şi candid.
– Priviţi, cu recunoştinţă, toate lucrurile pe care le dobândiţi ca pe un cadou de la Dumnezeu.
– Respectaţi cât mai riguros SATYA (adevărul) pentru a ajunge să aveţi o anumită stare de sinceritate lăuntrică, esenţială pe calea spirituală.
– APARIGRAHA este strâns legată de ASTEYA, onestitatea. Cultivarea stării de corectitudine şi onestitate poate fi privită ca o bază care fundamentează detaşarea de bani şi posesiuni materiale.
– Faceţi cât mai des daruri, cultivaţi-vă generozitatea. Mai ales pentru cei zgârciţi, o modalitate eficientă de detaşare este aceea de a dărui sau dona unele dintre lucrurile pe care le-au strâns (haine vechi, aparate casnice care nu mai sunt folosite) unor persoane care au nevoie de ele. Donaţiile în bani realizate cu detaşare pentru cerşetorii cu adevărat săraci, instituţii filantropice etc. ajută, de asemenea, foarte mult. Să ne amintim cât de mult a preţuit Iisus bănuţul unei femei sărace... şi cât de puţin valorează acest bănuţ, dacă vine din partea unui om bogat care şi-a păstrat restul comorii pentru el!
– Starea autentică de încredere în sine este esenţială. Acela care are o încredere autentică şi profundă în el însuşi şi în forţele proprii nu va putea fi manipulat, nu va avea tendinţa de a se conforma unor norme sociale şi nici nu va simţi nevoia să se autoaprecieze după măsura posesiunilor lui. Încrederea autentică în sine este corelată, în mod tainic, cu starea de revelare a Sinelui.
– Urmăriţi mereu să vă treziţi şi să vă dezvoltaţi discernământul spiritual şi voinţa superioară, pentru a şti precis, în fiecare conjunctură a vieţii, ce anume este bine să faceţi şi pentru a avea puterea de a vă pune în practică deciziile pozitive.
– Dacă uneori pierdeţi în plan material, priviţi aceasta mai degrabă ca pe un gest voluntar prin care renunţaţi la o povară, la un lanţ. Atunci „pierderea” va fi resimţită ca o uşurare. Amintiţi-vă în acest sens cuvintele marelui yoghin Ramakrishna: „un lanţ de aur este tot un lanţ, chiar dacă este de aur”.

Un exerciţiu simplu de vizualizare creatoare

Starea yoghinului care respectă APARIGRAHA este o savuroasă stare de libertate interioară. Dacă vom intui clar şi numai parţial ce minunată este starea de independenţă, putere şi împlinire lăuntrică conferită de respectarea lui APARIGRAHA, vom fi cu siguranţă mult mai motivaţi în eforturile noastre de a ne detaşa de lucrurile pe care le posedăm.

În acest sens, ne putem imagina şi vizualiza ca fiind yoghini complet liberi în această lume, neavând nimic şi nefiind condiţionaţi de nimic. Ne vom imagina astfel, de exemplu, meditând sau plimbându-ne într-un peisaj natural mirific, savurând bucuria inedită de a nu avea nimic şi a fi astfel complet eliberaţi de toate problemele şi grijile, de toate legăturile noastre sociale şi materiale.

SAUCHA – puritatea

Cele 5 reguli de YAMA se referă în special la comportament şi atitudine şi sunt în esenţă reţineri de la anumite atitudini negative, prin cultivarea celor pozitive, opuse. Spre deosebire de ele, toate cele 5 reguli de NIYAMA reprezintă imperative, practici pe care merită să le urmăm cu mare tenacitate. Acestea sunt: SAUCHA – puritatea, SANTOSHA – mulţumirea, TAPAS – asceza, SVADHYAYA – studiul textelor sacre şi ISHVARA PRANIDHANA – focalizarea permanentă asupra lui Dumnezeu.

Prima dintre cele 5 reguli NIYAMA se numeşte SAUCHA în sanscrită şi se traduce prin puritate sau curăţenie. Respectarea sa impune practica perseverentă a tehnicilor yoghine de purificare fizică şi subtilă, precum şi a diferitelor exerciţii care permit purificarea emoţională şi mentală. Efectele acestor eforturi sunt resimţite imediat, în special prin starea inconfundabilă de bine şi confort interior, care se concretizează gradat într-o tot mai mare bucurie lăuntrică nealterată.

Orice exerciţiu de yoga are şi efecte de purificare. Fiecare yoghin, chiar dacă este începător, a sesizat faptul că toate posturile corporale tradiţionale – ASANA-e – au şi un efect profund purificator la nivelul structurii subtile, prin intermediul rezonanţelor profund benefice pe care le dinamizează în interiorul nostru. Din acest punct de vedere, relaxarea yoghină completă este un foarte bun exemplu, deoarece conferă chiar şi pentru practicanţii începători o senzaţie de prospeţime şi puritate.

SAUCHA implică totuşi un efort suplimentar şi o preocupare permanentă de a elimina din propria fiinţă toate impurităţile şi energiile negative, inferioare, realizând cu perseverenţă exerciţiile yoghine şi tehnicile speciale de purificare. Desigur, în paralel, yoghinul va urmări să renunţe la toate obiceiurile nefaste care întreţin aceste impurităţi (la nivel fizic, de exemplu, consumul de carne, tutun, alcool etc., la nivel mental, gândirea negativă etc.)

Ne putem întreba de ce este inclusă SAUCHA printre regulile de YAMA şi NIYAMA, din moment ce tot ceea ce presupune practica yoga (regimul alimentar lacto-vegetarian, respectarea celor 5 reguli de YAMA care vizează printre altele purificarea emoţională şi mentală) are ca efect secundar purificarea tuturor structurilor. SAUCHA este un imperativ pentru că un yoghin autentic are o permanentă aspiraţie către puritate, atitudine pe care merită să o cultivăm cu toţii. La modul absolut, ne putem imagina realizarea spirituală supremă, starea de îndumnezeire ca pe o stare de totală puritate. De exemplu, tradiţia yoghină afirmă că, pentru a ne revela Sinele, mintea trebuie să fie complet purificată, astfel încât să poată reflecta nedistorsionat realitatea, cu fidelitatea unei oglinzi.

Nu doar curăţenie

Ce înseamnă, de fapt, puritate şi impuritate? Ce este „curat” şi ce este „murdar”? Putem înţelege profund aceste lucruri din perspectiva legii rezonanţei. Tot ceea ce generează rezonanţe negative reprezintă impurităţi care pot apărea la nivel fizic, bioenergetic, psihic sau mental. Aceste rezonanţe generează stările proaste, obişnuinţele negative, suferinţele, boala. Pesimismul, de exemplu se datorează rezonanţei cu energii joase şi categoric poate fi eliminat prin purificare la nivel mental.

Datorită strânsei legături care există între toate învelişurile fiinţei noastre: fizic, eteric (bioenergetic), emoţional, mental, spiritual etc., acţiunile de purificare realizate la orice nivel se reflectă mai devreme sau mai târziu la toate celelalte niveluri subtile. Purificarea, chiar şi fizică, se traduce printr-o decantare, limpezire reflexă în plan emoţional şi mental. Vă propunem o verificare simplă: observaţi foarte atent şi lucid care este calitatea meditaţiilor pe care le realizaţi în timpul regimului Oshawa. Veţi sesiza că mintea este mult mai liniştită şi meditaţia mult mai profundă.

Purificarea în accepţiunea yoghină nu se referă aşadar numai la curăţenia corporală, considerată drept exterioară şi superficială. De aceea nu trebuie să confundăm SAUCHA cu veritabila obsesie pentru curăţenie care există în anumite tradiţii religioase. Totuşi, şi învăţătura yoghină recomandă să se realizeze o purificare prealabilă înaintea primirii unor iniţieri majore, în situaţii deosebite, înaintea sărbătorilor, înaintea realizării unor ritualuri etc. De exemplu, înainte de a primi iniţierea în diferite mantre, este foarte indicat regimul Oshawa şi (numai dacă aspirantul este suficient de vital) în ziua respectivă să postească. Tehnica specială de revelare a vieţilor anterioare se poate realiza numai după ce yoghinul a ţinut foarte strict 7 regimuri Oshawa consecutive şi 3 zile de post, perioadă în care se recomandă realizarea unui efort susţinut de purificare psihomentală. Acestea sunt câteva exemple, dar trebuie să reţinem ideea că în yoga nu există obsesia curăţeniei fizice sau obsesia „necurăţeniei”, şi nici obsesia greşelii şi a păcatului. Este adevărat însă că există câteva tehnici mai speciale care necesită o purificare foarte intensă.

Alb şi violet în aura ta

Iată şi câteva dintre diferitele modalităţi pe care le avem la dispoziţie în yoga pentru a ne purifica în spiritul lui SAUCHA:
– alimentaţia lacto-vegetariană;
– postul;
– diferitele cure care au şi efect purificator (regimul Oshawa, curele de sucuri, de fructe etc.);
– tehnicile speciale de purificare (KRIYA-urile şi alte exerciţii din HATAHA-YOGHA): SHANKPRAKSHALANA, VAMANA DHAUTI, NAULI KRIYA, inclusiv KRIYA-urile care se recomandă să fie executate în fiecare dimineaţă etc.;
– posturile corporale (asane), în special cele care au un efect intens de purificare şi de eliminare a TAMAS-ului: PADAHASTASANA, HALASANA, SHIRSHASANA, VRISHIKASANA, MAYURASANA etc.;
– tehnicile de YOGA NIYDRA;
– tehnicile de ritmare şi control al suflului (PRANAYAMA, JALANDHARA BANDHA etc.;
– diferite modalităţi de purificare a corpului eteric (tehnici care se învaţă în anii superiori la cursurile de yoga integrală);
– exerciţii de concentrare, focalizare a minţii, vizualizare creatoare;
– în cromoterapie violetul este cel mai eficient pentru purificare (şi, de asemenea albul strălucitor);
– meditaţii, mai ales cele pentru arderea KARMEI;
– pentru purificare emoţională şi sufletească, în special tehnicile de comuniune cu entităţile angelice;
– pentru eliminarea tendinţelor negative, tehnicile specifice din yoga tibetană;
– un efect purificator foarte intens apare şi după participarea la meditaţiile realizate în spirala YANG şi la exemplificările speciale de inducţie a stării de eliberare prin miracol divin.

Din punct de vedere subtil putem clasifica aceste tehnici după TATTVA (elementul fundamental) sau tipul energiei prin intermediul căreia se realizează purificarea, iar prin corelaţie, după energiile asupra cărora aceste tehnici operează în fiinţa noastră (tehnici de purificare prin intermediul energiilor subtile ale apei, energiilor subtile ale focului etc. care nu se referă, desigur, la focul propriu-zis). Un exerciţiu yoghin celebru, concentrarea asupra flăcării unei lumânări, are efecte foarte intense de purificare la nivel mental.
Inima se face lumină

– realizaţi zilnic, în fiecare dimineaţă fără excepţie, cele patru exerciţii de purificare (KRIYA) învăţate la începutul anului I, care acţionează asupra limbii, gingiilor, nărilor şi ochilor;
– realizaţi periodic VAMANA DHAUTI şi SHANKPRAKSHALANA; un ritm excelent presupune VAMANA DHAUTI o dată pe săptămână, iar SHANKPRAKSHALANA de patru ori pe an;
– ţineţi post regulat, o zi pe săptămână, în care veţi bea numai apă; pentru a beneficia de efectele profund purificatoare şi spiritualizante ale postului realizaţi exerciţii yoghine (HATHA-YOGA şi meditaţii) în acest răstimp;
– ţineţi periodic regimul Oshawa cu cereale, urmăriţi, în funcţie de sezon, să ţineţi cure de fructe, să consumaţi sucuri de fructe şi legume;
– realizaţi periodic o scurtă meditaţie asupra stării de puritate: raportaţi-vă la această stare ca fiind o stare de claritate, luminozitate şi transparenţă lăuntrică, dublată de o deschidere totală faţă de toate aspectele şi energiile benefice din Macrocosmos; vă puteţi vizualiza pe voi înşivă precum un cristal extrem de pur;
– raportaţi-vă întotdeauna, corelat cu puritatea, la ideea de armonie; urmăriţi permanent să vă amplificaţi starea de armonie;
– conştientizaţi efectul de purificare ce apare atunci când respectăm cele 5 reguli de YAMA pe care le-am discutat anterior. Dacă v-aţi angrenat consecvent în sensul respectării lor, veţi sesiza acum obiectiv că s-a produs în cazul vostru o reală transformare interioară resimţită, printre altele, ca o purificare la nivel sufletesc şi mental. Urmăriţi permanent să respectaţi cât mai bine aceste reguli şi să nu faceţi compromisuri;
– în funcţie de anul de curs şi de nivelul atins în practica yoga, fiecare yoghin va alege acele exerciţii care i se potrivesc cel mai bine şi îi sunt necesare pentru a elimina problemele cu care el (ea) sesizează obiectiv că se mai confruntă. Pentru o mai clară înţelegere, prin „impurităţi” ne referim la: afecţiuni şi tulburări fizice, blocaje sau perturbări energetice, emoţii inferioare, precum mânia, gelozia, supărarea, ranchiuna, invidia, obişnuinţele negative, precum lenea, indolenţa, pesimismul, tristeţea, depresia, gândurile negative de orice fel.

SANTOSHA te învaţă bucuria de a trăi

SANTOSHA înseamnă în limba sanscrită „mulţumire”. La prima privire pare cea mai accesibilă regulă din codul yoghin etic şi moral, pentru că cere aspirantului să fie mereu cât mai mulţumit cu putinţă. Dar este oare atât de lesne? Dacă ar fi la îndemâna oricui, toţi oamenii ar fi fericiţi! În realitate, nemulţumirea este o plagă a societăţii contemporane, care otrăveşte sufletul şi viaţa majorităţii semenilor noştri.

A fi mulţumit este o atitudine yoghină care se întemeiază pe starea de „egalitate”: a fi senin fără fluctuaţii atunci când totul îţi merge grozav, dar şi atunci când totul merge pe dos; atunci când viaţa îţi surâde, dar şi atunci când toată lumea pare să îţi întoarcă spatele. Şi atunci când eşti sănătos, şi atunci când eşti bolnav sau ai mari dureri. Aşadar, este chiar aşa uşor?

Fundamental şi profund în inima noastră, mulţumirea este hrănită de credinţa fermă în Dumnezeu. Când credem cu tărie că tot ceea ce ne oferă existenţa vine de la Dumnezeu, că orice în acest univers este conform voinţei supreme infinite şi exprimă o tainică necesitate, suntem recunoscători şi deschişi în mod firesc faţă de tot ceea ce se petrece cu noi, în noi şi în jurul nostru.

Sperăm că cititorii care au urmărit seria articolelor despre YAMA şi NIYAMA s-au convins că toate regulile yoghine prezentate ne pot ajuta enorm în atingerea unei veritabile mulţumiri interioare. Toate ne încurajează să renunţăm la anumite obiceiuri negative, cultivând stări spirituale elevate şi armonioase, precum dragostea de adevăr, iubirea pentru celelalte fiinţe, detaşarea, generozitatea, puritatea. În general este imposibil ca un om rău, agresiv, violent, egoist să fie pe deplin mulţumit de ceva. Mereu va avea ceva de obiectat, va fi cârcotaş, mereu criticist, chiar şi când are de a face cu evenimente pozitive sau cu oameni minunaţi.

SANTOSHA înseamnă a vedea întotdeauna partea bună a lucrurilor, a situaţiilor şi a fi în permanenţă împlinit, netulburat. Chiar dacă uneori ni se pare că nu avem prea multă putere de a decide asupra conjuncturilor din viaţa noastră, merită să medităm asupra faptului că putem avea control total asupra propriilor reacţii. În ultimă instanţă noi decidem dacă ne perpelim, ne frământăm şi suferim într-o anumită conjunctură sau suntem detaşaţi, senini, împăcaţi, încrezători în noi înşine, suntem pur şi simplu... mulţumiţi.

Descoperiţi singuri dacă sunteţi cu adevărat mulţumiţi sau nu în fiecare clipă a vieţii voastre. Nemulţumirea este corelată cu o mulţime de stări negative. Iată cele mai uzuale încălcări ale lui santosha:
– supărarea, mânia, revolta, toate sunt incompatibile cu starea de egalitate interioară;
– sentimentul că viaţa este nedreaptă ascunde şi el o mare nemulţumire;
– obiceiul de a trăi proiectat în trecut sau în viitor ne face să ratăm clipa prezentă şi autentica bucurie, care nu poate exista decât în magicul ACUM;
– frustrarea şi dorinţa de a avea mereu mai mult, cultivate intens de societatea de consum, sunt seminţe sigure ale stării de nemulţumire;
– orice gen de frică, stresul, anxietatea, agitaţia, toate alterează rapid starea de mulţumire;
– obiceiul de a critica, bârfa, sunt şi ele incompatibile cu pacea lăuntrică.

SANTOSHA NU înseamnă fatalism, pasivitate şi neputinţă, nu presupune să întâmpinăm cu braţele încrucişate orice s-ar petrece. Înseamnă a accepta totul, e adevărat, împăcaţi cu realitatea, dar acţionând perfect conştient şi creator.

Priveşte jumătatea plină a paharului

Pentru a trăi în spiritul atitudinii spirituale specifică lui SANTOSHA vă recomandăm să cultivaţi permanent:
Optimismul şi gândirea pozitivă. Yoghinii cunosc de mii de ani importanţa fenomenelor de rezonanţă angrenate prin intermediul proceselor mentale. Pentru ei gândirea pozitivă este o regulă de aur, care nu trebuie neglijată sau subestimată. Cultivaţi gândirea pozitivă folosind sugestii benefice de genul: „sunt sigur că voi reuşi”, „în fiecare zi sunt din ce în ce mai fericit”, „sunt mulţumit cu viaţa mea şi încrezător în viitor”.
Liniştea profundă, în special la nivel mental. Învăţaţi să vă controlaţi mintea. Strunirea emoţiilor va fi după aceea mult mai accesibilă. Când vă confruntaţi cu situaţii dificile, aparent nefaste, ciudate, înfricoşătoare, derutante, absurde, urmăriţi să vă opriţi fulgerător gândirea, să intraţi în stare de vid mental. Această pace o să vă ajute să depăşiţi momentele dificile şi să vă stăpâniţi mai uşor impulsurile, menţinându-vă mai mereu într-o stare pozitivă, tonică, stenică, de încredere în sine şi mulţumire.

Buna dispoziţie şi simţul umorului sunt cultivate de cei care înţeleg atotputernicia legii rezonanţei. Veselia ne pune în consonanţă cu anumite energii tainice, binefăcătoare din Macrocosmos, ne ajută să fim mereu spontani şi deschişi faţă de viaţă şi faţă de ceilalţi oameni. Importanţa acestei stări nu trebuie neglijată. Yoghinii consideră că simţul umorului este o trăsătură pozitivă care, alături de alte calităţi fundamentale, caracterizează starea de înţelepciune. Umorul ne ajută ca în mod miraculos să se producă răsturnări spectaculoase de situaţie în viaţa noastră mai ales atunci când ne confruntăm cu momente dificile sau conjuncturi defavorabile. Umorul are o veritabilă forţă alchimică şi, ca yoghini, vă recomandăm să vă dezvoltaţi constant această latură a fiinţei! Dacă ştiţi că sunteţi deficitari la acest capitol (sau chiar refractari), nu vă rămâne decât să vizionaţi comedii reuşite, să citiţi bancuri de calitate, să urmăriţi să faceţi glume cât mai des. Evitaţi însă ironia şi sarcasmul, căci umorul de calitate nu are nimic în comun cu ele!

Credinţa fermă în Dumnezeu este o ancoră care îl menţine pe yoghinul adevărat conectat la stări elevate şi la încrederea în propriile resurse, în viitor şi în dreptatea divină. Toate acestea: convingerea că viaţa este dreaptă şi primim chiar ceea ce merităm, că Dumnezeu ştie exact ceea ce avem nevoie şi va avea mereu grijă de noi, că ceea ce ni se oferă este de multe ori exact ceea ce ne este cu adevărat necesar, ne asigură premisele unei veritabile stări de mulţumire interioară.

Înţelepciunea şi discernământul ne ajută să privim lucrurile, evenimentele, fiinţele şi viaţa în general cu detaşare şi transfigurare, să ne păstrăm o stare egală, să înţelegem care este rostul tuturor evenimentelor şi să punem preţ numai pe lucrurile care merită cu adevărat.

Transfigurarea ne face să privim întotdeauna partea frumoasă şi bună a lucrurilor şi fiinţelor, ne îndeamnă să căutăm şi să descoperim armonia pretutindeni. Atitudinea transfiguratoare trebuie şi ea cultivată de toţi cei care doresc să experimenteze mulţumirea lăuntrică.

Revelarea Sinelui este cheia secretă a atingerii stării perfecte de pace şi de fericire netulburată. Sinele suprem nemuritor ATMAN este comoara noastră nepreţuită, este tezaurul din inima noastră şi totodată destinaţia călătoriei noastre spirituale. Orice pas înainte pe calea revelării Sinelui amplifică şi aprofundează starea de mulţumire interioară care este pentru adevăratul yoghin un mod de a fi.

Pentru aprofundarea lui SANTOSHA vă recomandăm să folosiţi următoarea idee forţă: „Sunt permanent mulţumit (mulţumită) şi cred cu tărie că toate evenimentele din viaţa mea sunt conforme voinţei divine şi vin de la Dumnezeu.” Alte idei forţă care vă pot ajuta să menţineţi această stare şi asupra cărora puteţi medita sunt următoarele:
• Dacă se închide o uşă, Dumnezeu sigur ne deschide, undeva, o fereastră!
• Înţeleptul e fericit şi în Infern, în timp ce prostul suferă şi în Paradis.

Iată câteva situaţii aparent dramatice care pot deveni o oportunitate excepţională de transformare lăuntrică şi de alchimizare, o veritabilă trambulină către stări spirituale de vârf. Toate aceste conjuncturi de viaţă sunt de regulă privite cu acută nemulţumire de majoritatea oamenilor, iar aici discutăm ce trebuie să facem din perspectiva menţinerii lui SANTOSHA – starea de mulţumire interioară.




Situaţie Starea
comună Ce ne învaţă înţelepciunea? Ce putem face constructiv pentru a depăşi situaţia în mod spiritual Idee-forţă sau autosugestie pozitivă
Moartea unei fiinţe dragi Suferinţa despărţirii şi a pierderii, teama de dispariţie fizică Moartea este doar o trecere către o altă lume. Fiinţa respectivă nu a dispărut, ci a trecut într-o altă dimensiune. Putem face ceva pozitiv pentru sufletul celui drag: binecuvântări, ofrandă de lumină, meditaţie În realitate, suntem cu toţii nemuritori. Sinele nostru suprem, ATMAN, este veşnic.
Ne pierdem serviciul, ne pierdem casa Descurajare, insecuritate, depreciere personală,
stres Tot ceea ce ne este necesar ne este disponibil în fiecare moment din resursele infinite ale Macrocosmosului. Putem aplica tehnici specifice de vizualizare şi mentalizare, punând în acţiune legea succesului. Dumnezeu ştie care sunt necesităţile noastre şi ne ajută la momentul potrivit.
Ne părăseşte iubitul/iubita Suferinţă, tristeţe, deprimare, gelozie Toate momentele fericite pe care le-am petrecut împreună ne aparţin în continuare şi le putem evoca oricând pentru a le retrăi Putem face meditaţii cu iubitul ideal (femeile), respectiv iubita ideală (bărbaţii). Ne raportăm atunci la bărbatul interior, respectiv femeia interioară. Iubesc mult şi sunt iubit tot mai mult (când cultivăm o stare de iubire atragem către noi o relaţie amoroasă ideală).
Frustrarea amoroasă Iritabilitate, nervozitate, anxietate Energia amoroasă stagnantă poate fi sublimată prin tehnici yoga şi transformată în forme superioare de energie. Trebuie să practicăm cu tenacitate exerciţii yoghine de sublimare, inclusiv tehnici de concentrare şi meditaţie. Energia amoroasă este un rezervor foarte preţios de energie pe care o transform în creativitate, iubire, dinamism, înţelepciune...
Gelozie O stare chinuitoare, obsesivă, în care fiinţa iubită ne inspiră o mulţime de sentimente negative. Gelozia nu are nimic de-a face cu iubirea, este un sentiment meschin pe care nu trebuie să-l întreţinem şi să-l tolerăm. Vom face meditaţii prin care să alchimizăm această stare mizerabilă. Vom urmări de asemenea să ne raportăm cât mai mult la Sinele fiinţei iubite. Iubirea este fericire. Aprofundez iubirea şi sunt mereu mai fericit şi depăşesc cu succes gelozia.
Boală gravă Spaimă că nu ne putem vindeca, suferinţă fizică, pesimism, descurajare Mă raportez instantaneu la cazuri vindecate Vom urma un tratament naturist adecvat, susţinut de o practică yoga constantă. În fiecare zi mă simt din ce în ce mai bine. Am deplină încredere în vindecarea mea completă.
Dureri fizice acute Suferinţă, spaimă, durere. Orice durere, mai devreme sau mai târziu, va trece. Nu lupt cu durerea, ci o accept cu înţelepciune. Lupt pentru eliminarea cauzelor ei. Putem face meditaţie, pe cât posibil continuu, urmărind să ne golim mintea de alte gânduri. Mă retrag în inima spirituală şi trec dincolo de durere.
În ciuda eforturilor noastre, nu reuşim să realizăm anumite lucruri pe care ni le-am propus Descurajare, nemulţumire, iritare, plictiseală Nici un efort nu este niciodată zadarnic. Toate eforturile într-o direcţie pozitivă se acumulează şi vor rodi la momentul oportun. Putem să ne dezvoltăm capacitatea de sinteză, privind problema în ansamblu şi stabilind un plan detaliat de acţiune.

Realitatea lui «eu sunt», o realitate a Sinelui

“Acela (Sinele) este în mişcare. Sinele este nemişcat.
Sinele este îndepărtat. Sinele este de asemenea aproape.
Sinele este în interiorul a tot. Sinele este în afara a tot.”
ISHA UPANISHAD (1-5)

Locul de proiecţie al Inimii Spirituale


Meditaţia asupra întrebării "cine sunt eu?" este una dintre metodele care permit yoghinilor să îşi reveleze în propria fiinţă realitatea Sinelui Suprem Nemuritor, Atman. Dar în ce loc din interiorul propriei fiinţe trebuie să proiectăm această întrebare pentru a găsi cât mai repede răspunsul inefabil care transcende orice înţelegere mentală? Unii recomandă zona capului (Sahashrara – în Shivaism; Ajna chakra – în Taraka Yoga), alţii indică zona inimii (Ramana Maharishi, Vedanta etc.).

În realitate însă când concentrarea este profundă, se depăşeşte reflexul de a ne ataşa de o zonă anume şi în deschiderea care se creează, meditaţia pare a se stabiliza în nonlocalizare. Din punct de vedere practic, chiar dacă începem printr-o centrare în zona inimii, de exemplu, este necesar să ajungem la un moment dat la o senzaţie globală a fiinţei noastre, inclusiv a corpului fizic. Este adevărat că fixarea şi echilibrarea într-o asemenea senzaţie globală se realizează mai uşor dacă locul iniţial de proiecţie a fost inima şi nu capul, limitarea la o raportare corporală va fi depăşită gradat şi vom trăi revelaţia că ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi un obiect. Astfel se dezvăluie în interiorul nostru o realitate de un ordin superior, o prezenţă foarte intimă pe care o regăsim de fiecare dată când ne întoarcem către noi înşine, o prezenţă care simţim că este substratul oricărui moment al vieţii noastre (pe care cel puţin o vom descoperi de fiecare dată când printr-un act de luciditate ne vom apropia de adevărul existenţei noastre). Astfel, vom ajunge să trăim ceea ce spun jnana yoghinii: lumea şi conjuncturile existenţei sunt în noi, dar noi nu suntem în aceste conjuncturi. Această trăire este asociată cu o senzaţie de distanţare, de detaşare, ceea ce ne face să realizăm că totul este perceput de către Conştiinţă în Conştiinţă.

Inima este, conform tradiţiei vedantice, ultima etapă ce trebuie depăşită înainte de a se atinge acea extensie într-un spaţiu fără limite. Meditaţia asupra Sinelui generează o vibraţie a Misterului lui Dumnezeu, vibraţie care trebuie să fie amplificată pentru a ajunge să reverbereze în întreaga noastră fiinţă, chiar şi la nivelul corpului fizic.

Expansiunea în conştiinţa acorporală se poate produce cu uşurinţă atunci când ne abandonăm integral în aceste vibraţii, în timp ce rămânem foarte atenţi, fără a judeca, fără a compara, până dispare obiectul percepţiei (corpul fizic) şi rămâne o observare detaşată a percepţiei însăşi (a vibraţiei atotcuprinzătoare). Această vibraţie are o calitate cu totul aparte pentru că ne conferă totodată sentimentul existenţei unei forţe călăuzitoare care, spre deosebire de mental, ineficient în aceste situaţii, ne călăuzeşte spre Realitatea Sinelui Suprem. Într-adevăr, această vibraţie se deosebeşte de vibraţia oricărei energii manifestatoare deoarece, spre deosebire de acestea, elementul pe care ea îl suscită nu este altceva decât o tăcere, o pauză care se revelează între mişcările sale vibratorii.

Atunci când trăieşti liniştea ce anunţă experienţa cufundării în “miezul” fiinţei noastre, se deschide o perspectivă inefabilă asupra Sinelui care nu trebuie însă confundată cu o experienţă proprie activităţii mentale.

Meditaţia asupra Sinelui generează o vibraţie a Misterului lui Dumnezeu

Pentru a ne adresa cu adevărat interogaţia care ne apropie de Sine este necesară o anumită maturitate spirituală. La o astfel de întrebare nu putem răspunde într-un mod raţional, intelectual. Orice încercare de a formula un răspuns va duce la o obiectivare. Atunci când afirmăm “Am înţeles”, conceptualizăm, de pildă, ceea ce în realitate este inefabil. Pe când ceea ce trezeşte o uimire sacră, prin faptul că scapă oricărei înţelegeri, trebuie să se topească într-un sentiment al Totalităţii divine, în faţa căreia ne abandonăm în întregime. În acel moment avem sentimentul că limitele noastre se dizolvă în infinit şi se produce o reorchestrare a energiilor noastre în care totul converge spre Subiectul Ultim, spre Sinele Divin.

Atunci când urmărim înţelegerea şi cunoaşterea unui obiect anume, cunoaşterea intelectuală se împlineşte o dată cu asimilarea informaţiilor. La fel şi când ne raportăm la Sine, la adevăratul nostru Eu: această cunoaştere trebuie să fie totală, completă, ceea ce este posibil doar dacă nu intervine ego-ul nostru – cu personalitatea, mintea, sentimentele etc.
Jnana yoghinii susţin că întrebarea “Cine sunt eu?” ajunge să fie formulată spontan în momentul în care răspunsul ne este deja sugerat. În mod tainic, răspunsul precede întrebarea. Întrebarea reală nu se poate naşte decât în momentul în care intuim existenţa Subiectului Pur, a Sinelui cu care, chiar şi pentru o clipă, reuşim să ne identificăm. Altfel, întrebarea este formulată cu mintea şi ţinteşte în exterior, nicidecum înspre esenţa noastră.

Dacă însă răspundem “Nu ştiu”, suntem într-o stare de deschidere totală în care nu tragem concluzii şi nici măcar nu căutăm un răspuns, în sensul obişnuit al cuvântului. Rămâne deci sentimentul unei profunde recunoaşteri ce provine din adâncul cel mai tainic al fiinţei noastre. Aici nu există nici o anticipare a rezultatului, nici o referinţă la care să ne raportăm, nici o dorinţă de a ajunge la o anumită finalitate.

În pofida unei vibraţii tranfiguratoare, ne aflăm într-o deplină stare de linişte, gata să receptăm ceea ce suntem cu adevărat. La un moment dat Graţia Divină va face să cadă aceste ultime voaluri care ne ocultează Realitatea Supremă. Întrebarea “Cine sunt eu?” trebuie aşadar asociată cu o plenară, constantă trăire conştientă a unei deschideri necondiţionate, a unui abandon total în faţa lui Dumnezeu, în absenţa oricărei activităţi mentale, a oricăror concepte şi idei. Astfel, resimţim în toată fiinţa noastră, şi aceasta are reverberaţii chiar şi la nivelul corpului fizic, faptul că suntem înţelegere. O înţelegere ce ţâşneşte din profunzimile fiinţei noastre, nu este intermediată de mental şi nici măcar de sufletul nostru, dar conferă un inefabil sentiment al Adevărului Suprem, al existenţei proprii.

O modalitate de a-l descoperi pe Dumnezeu în noi

Acest Subiect Ultim, acest EU SUNT, a existat în copilăria noastră, îl putem găsi în adolescenţă, este prezent la maturitate. Toate stările prin care trecem, ipostazele în care ne aflăm, la fel ca orice obiect, sunt într-o perpetuă mişcare, dar Subiectul Ultim EU SUNT este stabil şi etern. Nimic nu se află mai aproape de noi înşine. El există în noi chiar înainte de a putea concepe noţiuni precum “apropiat” şi “îndepărtat”. Sinele Suprem este Subiectul Ultim, drept urmare ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi cunoscut prin intermediul unor metode sau sisteme. Atunci când înţelegem profund acest lucru, se produce în noi un gen de abandon care ne pătrunde întreaga fiinţă şi toate energiile lăuntrice care înainte erau puse în mişcare de către gânduri, dorinţe, de personalitate în general, intră acum într-un echilibru aducător de pace, în care simţim doar o încremenire generată de emoţia de nedescris a revelării existenţei noastre. O emoţie a întâlnirii lui Dumnezeu, a Misterului Divin din noi, o dăruire necondiţionată şi o deschidere ce poate parcă să cuprindă totul, întreaga manifestare, fără a căuta vreodată să se oprească sau să tragă anumite concluzii.

De aceea, atunci când mintea rămâne suspendată şi renunţă la orice tendinţă de a înţelege sau cataloga, fascinaţia prezenţei divine a lui EU SUNT ne face să ne dizolvăm în totalitate. Atunci suntem cu adevărat prezenţi în absenţa noastră. Suntem prezenţi în Adevăr, în Existenţa Pură şi suntem absenţi ca persoană, ca individualitate, ca ego, ca imagine pe care ne-am creat-o vreodată despre noi înşine.

Rostind întrebarea “Cine sunt eu?” realizăm că mentalul nu poate cuprinde misterul acestui răspuns, de aceea trebuie să lăsăm de o parte mijloacele obişnuite de cunoaştere. A spune “Nu ştiu cine sunt” poate duce la abandonarea minţii şi a instrumentelor sale, iar atunci accentul se deplasează de la preocuparea însăşi de a afla, care la început se face conform mentalităţii noastre obişnuite, spre prezenţa pură a Sinelui. Astfel nu mai suntem în domeniul gândirii, ci în cel al existenţei.

Putem găsi chiar un criteriu prin intermediul căruia să devenim conştienţi de pătrunderea noastră reală în propria Esenţă. Există momente în care simţim că existăm pur şi simplu, fără alegeri, fără selecţii. Aceste momente de contemplare şi de deschidere inocentă a fiinţei noastre favorizează trecerea de la starea de observare obişnuită, la starea de conştiinţă martor şi apoi la Conştiinţa Pură. Observarea eliberată de orice judecată critică (de exemplu a unui peisaj sau a unei fiinţe), este încă o activitate cerebrală, dar ea tinde să se sublimeze, prin detaşarea de instrumentul mental, în Conştiinţă Pură. Mentalul nostru nu poate participa în nici un fel la o astfel de schimbare. A ne familiariza cu o astfel de percepţie pură, inocentă, fără scop, este privit de un jnana yoghin ca un act de iubire pură.

Căutarea inefabilului călăuziţi de întrebarea: „Cine sunt eu?”

Întrebarea “Cine sunt eu?” există în stare latentă în noi şi emană din profunzimi pentru a ne mobiliza întreaga fiinţă în vederea recunoaşterii noastre ca existenţă divină. De aceea este necesar să o conştientizăm aşa cum se înfiripă aproape organic în noi, în orice clipă în care ne aflăm cu adevărat cu noi înşine, să o cultivăm şi să o trezim în fiecare zi, pentru ca ea să deschidă în noi înşine drumul spre Dumnezeul din interior.

Această întrebare se hrăneşte într-un anume fel din tăcerea pe care reuşim să o creăm în mintea şi în fiinţa noastră uneori. Prin urmare întrebarea “Cine sunt eu?”, a fost născută în noi de însăşi intuirea răspunsului, care într-un anumit sens precede întrebarea. De aceea trebuie repetată cu sinceritate cât mai des, dar nu trebuie adresată minţii pentru a nu o confrunta cu ceea ce noi cunoaştem deja şi cu memoria trecutului. Putem deci iubi, admira şi accepta această întrebare-intuiţie cu privire la existenţa noastră şi treptat ea va înceta să mai aibă un caracter raţional, obiectiv, conştient. În felul acesta răspunsul va deveni şi el viu, fiind o indescriptitbilă stare de aspiraţie şi de graţie în acelaşi timp. Iar pentru că este un răspuns imposibil de formulat, ne vom elibera de capcana conceptualizărilor şi vom putea astfel să avem acces la totalitatea pe care Conştiinţa Sinelui o trezeşte în noi.

În plus, a trăi sub semnul acestei întrebări, savurând starea de mister pe care o face să îmbobocească în inimă, dar neîngăduind să fie atinsă şi impurificată de nici o conceptualizare, de nici o etichetă din domeniul cunoaşterii raţionale, vom învăţa un alt mod de a ne trăi existenţa, în care predomină mai mereu presentimentul Realităţii Ultime, iar noi ne aflăm într-o expectativă constantă, într-o deschidere necondiţionată faţă de acest inefabil mister al lui EU SUNT.
Astfel viaţa noastră devine mult mai savuroasă, pentru că această chemare a Sinelui reprezintă sursa veritabilă de unde înfloresc toate experienţele vieţii noastre. Ea nu poate fi numită sau reprezentată, dar este izvorul perpetuu al unui sentiment de plenitudine.

O dată cu pătrunderea în Sine întrebarea se estompează

Arta de a menţine cât mai mult cu putinţă misterul lui Dumnezeu în inimă, o dată cu întrebarea “Cine sunt eu?”, este un fel de preambul al Revelării Sinelui. O dată cu pătrunderea în Sine, o dată cu adâncirea în meditaţia de revelare a Sinelui, cuvintele sale şi nu mai rămâne decât o aşteptare tăcută şi o deschidere în care nimic din ceea ce reprezenta personalitatea sau ego-ul nu mai poate fi o barieră.

A trăi mereu în intimitate cu interogaţia “Cine sunt eu?” înseamnă de altfel şi reala atitudine pozitivă în faţa existenţei. Înainte de a ne afla menirea spirituală, înainte de a face eforturi pentru a reuşi în lume, ar trebui să ne întrebăm: “Ce este viaţa?” şi “Cine sunt eu?”. Procedând astfel, vom da un veritabil tonus existenţei noastre, iar corpul, gândurile şi emoţiile pe care le trăim vor fi integrate acum într-un mod mult mai spiritual, într-o viziune care are un caracter impersonal. Vom fi martorul detaşat al dorinţelor, gândurilor şi acţiunilor noastre. Astfel menirea proprie ne va apărea într-o altă lumină şi vom înţelege totodată şi evoluţia pe scara socială, îmbunătăţirea sănătăţii etc.
Căutarea inefabilului călăuziţi de întrebarea “Cine sunt eu?” îi poate dezorienta pe unii.
În mod obişnuit există tendinţa de a ne concentra şi de a medita asupra unui lucru, asupra unui obiect anume. Întrebarea “Cine sunt eu?” cheamă la meditaţie asupra unui aspect pe care nu îl cunoaştem, de aceea ne-am putea pune problema dacă este posibil să medităm astfel asupra a ceva ce deocamdată nu oferă nici o reprezentare minţii şi simţurilor noastre. În realitate, Sinele, Existenţa noastră reală Divină, nu este un obiect. Într-o astfel de meditaţie, şi în general în atitudinea spirituală trezită şi amplificată de întrebarea “Cine sunt eu?”, trebuie să devenim lucizi fără a interpreta, fără a judeca, adâncindu-ne într-o atenţie din ce în ce mai intimă şi mai profundă cu privire la ceea ce suntem cu adevărat.

Întrebarea “Cine sunt eu?” are o calitate foarte specială, deoarece face mentalul să se confrunte cu starea de vid. Dacă ai tăria de a nu suprapune nimic peste acest vid (nici un concept, nici un atribut), survine Realitatea lui EU SUNT, a Sinelui. Această neutralitate este o condiţie fără de care nu se poate. Când spunem “Cine sunt eu?” şi ne menţinem conştiinţa într-o stare de disponibilitate, eliberată de orice expresie, îi dăm acestei conştiinţe posibilitatea de a se întoarce la Subiectul Pur, la Sinele Suprem, ATMAN. Dacă nu lăsăm mentalul să se agaţe de calificative, îi inducem o stare de totală suspendare, care ne permite să ne întoarcem către noi înşine, pentru a descoperi fiinţa în puritatea sa originară.

De aceea ori de câte ori mentalul tinde să se agaţe de vreun concept, în dorinţa de a explica şi a obiectiva experienţa inefabilă a Sinelui, este necesar să dăm curs celebrei negaţii vedantice: “Neti, neti”(Nu este aceasta, nu este aceasta). O asemenea cale este în definitiv eliminarea a tot ceea ce este cunoscut, deoarece, pentru moment, experienţa naturii noastre veritabile a Sinelui este ceva necunoscut. Doar eliminând ceea ce este cunoscut, adică gândurile, percepţiile şi emoţiile noastre, va fi posibil să reintegrăm Eu-l Ultim, Eternul Prezent.