Este o iluzie să credem că drumul nostru spiritual este esenţial diferit de al altora. Toate fiinţele umane au făcut aceeaşi călătorie interioară şi, în general, FIECARE din ele se confruntă cu aceleaşi obstacole interioare, pe care ÎN FINAL ajunge să le depăşească.

Nefiind născut PE DEPLIN lucid spiritual, omul trebuie să devină gradat PLENAR CONŞTIENT, prin propriile eforturi ce trebuie realizate cu perseverenţă de-a lungul evoluţiei sale. Această misiune dificilă (pentru unii) trebuie să fie îndeplinită însă cât mai repede de fiecare dintre noi. Fără îndoială că unii au evoluat ceva mai mult şi au ajuns mai departe decât noi, pe când alţii sunt evident cu mult în urma noastră. Pentru fiecare dintre noi, însă, ţelul este comun – ELIBERAREA SPIRITUALĂ.

Omul nu devine cu adevărat unic, decât atunci când se trezeşte spiritual. Abia atunci el este capabil să-şi vadă cu luciditate şi detaşare iluziile, erorile, himerele şi proiecţiile imaginative, deoarece, abia atunci, el intuieşte realitatea şi acceptă total momentul prezent, aşa cum se manifestă acesta în toată perfecţiunea sa divină.

Iată, în continuare, un sistem de analiză care descrie, cât mai simplu cu putinţă, etapele sau NIVELURILE pe care le traversează fiinţa umană în timpul acestei călătorii. Diferitele niveluri de conştiinţă prezentate aici ne pot ajuta, în măsura în care ne obiectivăm cu detaşare, să ne dăm seama UNDE ANUME NE AFLĂM pe calea evoluţiei noastre spirituale.

ATENŢIE! Aceste niveluri sunt descrise fără a fi puse într-o ordine crescătoare. Trebuie să ghiciţi singuri ordinea lor şi, implicit, paşii pe care îi mai aveţi de făcut.

 

Când realitatea spulberă credinţele noastre oarbe, putem trăi starea de iluminare

Nivelul credinţelor oarbe, nefundamentate pe realitate

Credinţele oarbe, fanatice nu au nimic sau aproape nimic comun cu experienţele spirituale veritabile. Mai ales la început, când nu ştim prea multe, ele ne pot da anumite speranţe, dar la o analiză lucidă şi atentă, acest gen de convingeri sunt, dacă le privim în mod discriminativ şi detaşat, doar nişte iluzii. O credinţă fanatică este orice idee, în realitate mai mult sau mai puţin aberantă, dar pe care noi o considerăm – FĂRĂ ARGUMENTE RAŢIONALE – drept adevărată şi care, într-o anumită măsură, maschează teama noastră de necunoscut şi refuzul deschiderii către nou. Dacă ne analizăm cu atenţie şi luciditate, putem vedea că aderăm, mai mult sau mai puţin conştient, la tot felul de asemenea credinţe absurde, numai cu scopul (adeseori nebănuit) de a ne simţi în falsa siguranţă a celui neştiutor. Noi procedăm atunci întocmai ca un copil NAIV şi credul care acceptă tot ceea ce îi spun adulţii, pentru a avea sentimentul „liniştitor” că aparţine unei lumi aparent protectoare. Problema gravă este însă, că noi ne păstrăm aceste credinţe oarbe chiar şi la o vârstă matură, fără să fim DELOC conştienţi de asta. O modalitate simplă de autotestare a STĂRII ÎN CARE NE COMPLACEM este conştientizarea situaţiilor în care, de îndată ce CREDINŢELE NOASTRE OARBE sunt confruntate brusc cu aspectele şi lucrurile reale, începem să ne simţim  trişti, abandonaţi, înşelaţi şi deprimaţi.

În aceste momente aparent ratate, care reprezintă în realitate adevărate momente ILUMINATORII, trebuie să căutăm să înţelegem că este foarte posibil să avem acea stare proastă, numai din cauza sfărâmării brutale sau a înşelării unei astfel de credinţe fanatice oarbe. Mai ales atunci, trebuie să ne amintim că, în fond, aceste credinţe şi atitudini nu au nimic de a face cu realitatea splendidă, triumfătoare, divină a vieţii şi că ele nu au fost decât un împrumut de care ne-am folosit CÂNDVA, într-un anumit moment al existenţei şi evoluţiei noastre, dar de care, cu siguranţă, nu mai avem nevoie de acum înainte. Dacă imediat după aceea, ne vom folosi în schimb preponderent propriile noastre experienţe de viaţă, pentru a ne ghida cu înţelepciune acţiunile, vom suferi din ce în ce mai puţin din cauza deziluziei şi dezamăgirii. 

Nu trebuie să facem promisiuni pe care nu suntem în stare să le respectăm

Nivelul convenienţelor sociale, al dogmelor, prejudecăţilor, contractelor şi angajamentelor

În această etapă, noi folosim regulile şi convenienţele stabilite de societate şi de instituţiile de drept, pentru  a realiza diferite înţelegeri sau contracte (gen: „Dacă tu îmi faci serviciul pe care îl doresc, eu te voi recompensa prin acţiunea, lucrul sau serviciul pe care tu, la rândul tău, ţi-l doreşti”). Pe planul conştient, aceasta nu ar ridica în aparenţă nicio problemă, dar lucrurile se înlănţuiesc, astfel că uneori ajungem să facem în mod conştient contracte cu alţii sau chiar cu noi înşine, contracte care în realitate nu corespund deloc cu ceea ce suntem cu adevărat în acea etapă şi nici cu natura reală a celuilalt.

Dacă uneori resimţim o stare  pregnantă de jenă sau de ruşine fără niciun motiv vizibil este bine să ne analizăm lucid şi detaşat şi să căutăm să ne amintim dacă nu am făcut CÂNDVA anumite promisiuni pe care apoi nu am putut sau pe care acum nu mai putem să le respectăm. Dacă în alte situaţii noi resimţim de exemplu mânie, este foarte posibil ca aceasta să provină din faptul că un altul nu a fost la înălţimea aşteptărilor noastre.

Tocmai de aceea, este necesar să ne definim foarte clar şi precis ce anume aşteptăm de la ceilalţi şi apoi să acceptăm realitatea cu luciditate şi detaşare, aşa cum este. În această direcţie, este foarte important să ne iertăm în astfel de situaţii atât pe noi înşine, cât şi pe ceilalţi, urmărind însă ca pe viitor să nu mai facem promisiuni pe care ulterior nu suntem capabili să le onorăm şi nici să fim absurzi, cerând altora imposibilul. Dându-ne seama de aceste aspecte, trebuie să fim mereu cât mai conştienţi şi să urmărim cu perseverenţă să evităm acest gen de greşeli. 

Avem întotdeauna de ales între evoluţia spirituală şi îndeplinirea dorinţelor inferioare
Nivelul fantasmelor nocive şi al dezlănţuirii imaginaţiei necontrolate

Ajungem să ne cantonăm la acest nivel, mai ales atunci când am „reuşit” în societate şi când ne-am folosit din plin de dogmele, prejudecăţile, regulile şi convenienţele acesteia pentru realizarea unei anumite bunăstări materiale sau pentru atingerea unei anumite poziţii sociale mult râvnite. Căutarea noastră interioară continuă, materializându-se cel mai adesea în dorinţa de a ne realiza fantasmele nocive pe care le-am asimilat şi care ne domină. Copleşiţi de infatuare, noi ne simţim acum „realizaţi” şi „puternici” şi ni  se pare că nu mai avem nevoie de nimeni, fiindu-ne suficient că ne bucurăm de o anumită formă de putere.

Cu toate acestea, în ciuda faptului că noi avem acum capacitatea de a realiza, una câte una, aproape toate fantasmele noastre nocive, ne simţim şi rămânem totuşi frustraţi. Exacerbându-se, ego-ul (imaginea superficială pe care o avem atunci despre noi înşine) ne împinge mai departe, devenind tot mai puternic, la fiinţa lipsită de o aspiraţie autentică, îndemnând la îndeplinirea a noi şi noi fantasme nocive. Atunci când sesizăm că această agitaţie aproape continuă nu oferă decât satisfacţii ANEMICE şi momentane, trebuie să ne analizăm cu luciditate şi detaşare, pentru a înţelege un aspect esenţial: toate acestea nu ne hrănesc niciodată fiinţa esenţială! Imediat după acest moment iluminator, trebuie să urmărim să conştientizăm de ce aceste plăceri grosiere şi efemere nu vor putea umple niciodată cu adevărat şi definitiv golul interior care, înţelegem la un moment dat, există numai şi numai datorită necunoaşterii naturii noastre divine, adevărate.

În comparaţie cu formele de manifestare descrise mai sus, nevoia profundă de satisfacţie interioară plenară şi durabilă este ceva foarte diferit. Mai ales atunci, pentru a discerne cât mai clar între cele două tendinţe: evoluţia interioară şi îndeplinirea dorinţelor mai mult sau mai puţin grosiere şi uneori chiar josnice, devine chiar necesară aplicarea unei modalităţi eficiente şi simple. Astfel vom începe prin a ne focaliza în spaţiul nostru interior şi în funcţie de specificul  şi credinţele noastre vom realiza consacrarea sau vom rosti mental o rugăciune invocând un sfânt, o zeitate, o fiinţă superioară sau pur şi simplu vom face apel chiar la îngerul nostru păzitor. Apoi vom lăsa ca fantasmele nocive, interioare să iasă la suprafaţă şi vom urmări să le privim cât mai detaşaţi. Aceste fantasme pot fi uneori de natură chiar sadică, criminală, masochistă, despotică sau materială (financiară). Alteori, ele pot să provină dintr-o nesăţioasă dorinţă de putere nesatisfăcută. Fără să le dăm curs câtuşi de puţin, lucizi sau complet detaşaţi, noi le vom lăsa atunci pe toate să apară şi să se proiecteze libere în conştiinţa noastră fără să le judecăm şi fără să le evaluăm deloc, observându-le doar, neimplicaţi emoţional. Imediat după aceea le vom nota succint pe o foaie de hârtie pentru a le obiectiva cât mai clar.

După aceasta, o vom alege pe cea care apare drept cea mai puternică şi o vom urmări cum se manifestă în conştiinţa noastră până la capăt, deci până la rezultatul final scontat/dorit de noi, lăsându-i drept câmp de manifestare numai imaginaţia noastră. Detaşaţi, vom urmări atunci să conştientizăm că totul este posibil în această direcţie. Imediat după aceea vom urmări să trăim senzaţia care însoţeşte această dorinţă împlinită, impregnându-ne cât mai intens cu această stare întregul corp şi la puţin timp după aceea vom urmări să constatăm efectele ei sau, cu alte cuvinte, rezultatul. Ne vom întreba apoi, PE BAZA ACESTEI TRĂIRI, dacă ea satisface cu adevărat nevoile noastre interioare, profunde, esenţiale. Şi astfel ne vom da cu siguranţă seama că ea nu este decât o palidă compensaţie. Iar dacă nu suntem PE DEPLIN CONVINŞI, va trebui să analizăm şi cât timp poate să se menţină respectiva stare de satisfacţie în câmpul conştiinţei noastre.

Dacă vom face această meditaţie de câte ori este necesar, vom ajunge să putem percepe adevărata natură a fantasmelor noastre nocive şi este foarte posibil ca acţionând astfel (continuându-le şi realizându-le LIBERI până la capăt, numai în imaginaţie), atracţia stranie pe care ele o exercită asupra noastră să se atenueze tot mai mult şi apoi să dispară complet. 

Când înţelegem profund propriile experienţe nu mai împrumutăm teoriile altora
Nivelul teoriilor

Acest nivel de conştiinţă apare atunci când ne-am trăit conştient şi plenar toate fantasmele, descoperind faptul că cel mai adesea ele nu ne satisfac căutările şi nevoile profunde. Acum este necesară o motivaţie raţională puternică pentru a ne continua drumul. Doctrinele, filozofiile, sistemele mai mult sau mai puţin PARŢIALE de gândire încearcă toate să explice „de ce”-ul enigmatic al vieţii şi al realităţii. Aceste teorii sunt cu siguranţă foarte utile pentru cel care le scrie, mai ales atunci când ele izvorăsc din experienţa trăită de acea persoană. Cu toate acestea, ele nu constituie, în esenţă, pentru noi ceilalţi, decât nişte împrumuturi PASAGERE din conştiinţa altora (cu care inconştienţi intrăm şi ne menţinem în REZONANŢĂ), urmărind să ne acoperim starea de decepţie sau de gol pe care o trăim.

Ştim cu toţii că există nenumărate teorii, MAI MULT SAU MAI PUŢIN ADEVĂRATE, despre orice. Noi nu putem să înţelegem MAI MULT DECÂT SUNTEM. Pentru a deveni conştienţi de acest nivel este necesar să urmărim, atunci când citim sau vorbim cu alte persoane, să separăm prin comuniune intuitivă şi empatie experienţele autentice trăite de diversele sisteme de gândire construite logic pe baza informaţiilor furnizate de alţii. Pentru aceasta, nu trebuie niciodată să ne fie teamă să spunem: „Realizez că aceasta este doar o teorie; intuiesc prin REZONANŢĂ că aceasta este o experienţă autentică direct trăită.” Vom continua apoi să vedem dacă nu cumva folosim şi noi PREPONDERENT astfel de teorii pentru a ascunde anumite decepţii şi dezamăgiri care au apărut în noi în urma unor acţiuni eronate.

Nu trebuie să uităm, pe de altă parte, că experienţele noastre de viaţă DIRECT TRĂITE au o realitate certă şi că ne pot ghida cu adevărat dacă ştim cum să le înţelegem şi să le pătrundem semnificaţia profundă. Această semnificaţie este întotdeauna ascunsă pentru o privire (conştiinţă) pripită sau superficială. Atunci când aceste experienţe de viaţă sunt trăite plenar şi înţelese în totalitate, aproape că nu mai avem nevoie de o bază teoretică împrumutată de la alţii pentru a analiza cauza decepţiilor noastre (care nu o dată, datorită acestor împrumuturi eronate, vor fi judecate de noi în mod aberant). 

Dacă acceptăm cu înţelepciune durerea dezamăgirii, creştem spiritual
Nivelul deziluziei

Noi atingem cu adevărat acest nivel atunci când constatăm că toate credinţele, fantasmele (realizate sau nu) şi teoriile noastre de până acum nu ne-au adus deloc satisfacţia (fericirea) sau răspunsul pe deplin mulţumitor. Într-o asemenea etapă noi putem deveni foarte uşor cinici, blazaţi, trişti, inerţi, uneori chiar disperaţi şi singuratici. Conştientizând că se află în această etapă, unii vor căuta un ajutor terapeutic pentru a-şi putea conştientiza mecanismele interioare. Înainte ei  urmăriseră să ducă cât mai departe procesul de satisfacere a dorinţelor lor iluzorii.

Pentru a trăi corect şi armonios acest stadiu al realizării conştiinţei, trebuie să avem un puternic sentiment de acceptare a stadiului în care ne aflăm şi să nu ne refuzăm unui apel interior atât de preţios. Tot acum trebuie, de asemenea, să trecem la o stare de înţelegere superioară cu privire la fiinţa noastră şi să acceptăm cu înţelepciune şi detaşare toată aparenta durere care decurge din această deziluzie. În fond trebuie să devenim pe deplin conştienţi că toate aceste căi superficiale conduc spre acelaşi punct final: DEZAMĂGIREA. Conştientizarea este, prin urmare, PENTRU NOI, foarte importantă, iar această etapă reprezintă singurul mod de maturizare şi de trezire din iluziile stadiilor anterioare. Nu întâmplător IISUS a spus: CUNOAŞTEŢI ADEVĂRUL ŞI ACESTA VĂ VA FACE SĂ FIŢI LIBERI! Prin urmare, dacă nu putem accepta plenar, deschis şi cu curaj această trezire numai aparent dureroasă (să nu uităm că, aproape întotdeauna mai binele este duşmanul binelui!), vom încerca încă o dată să ne agăţăm de o altă iluzie pentru  a ne „îndulci” cât de cât această nouă stare. Acceptând-o însă, pe deplin conştienţi, lucizi şi detaşaţi, chiar visele şi fantasmele noastre ne vor ajuta intens ACUM să creştem spiritual.

Cel care moare înainte de a muri nu mai moare după ce moare
Nivelul panicii sinucigaşe

Ajunsă la această fază, fiinţa obişnuită riscă să-şi piardă toate speranţele, plonjând într-o angoasă aproape mortală. Panica sinucigaşă semnifică de fapt din punct de vedere psihologic că noi suntem conştienţi că o anumită parte a fiinţei noastre interioare este pe punctul de a muri, deoarece fiind o structură inferioară, falsă şi superficială a conştiinţei nu mai poate exista în continuare. În acest moment periculos în noi pot să apară tentaţiile drogurilor, alcoolului sau ale altor mijloace de autodistrugere. În anumite momente fiecare din noi am resimţit mai mult sau mai puţin intens această panică pe care am perceput-o atunci ca pe o parte integrantă din evoluţia noastră.

Acum noi suntem pregătiţi să experimentăm în mod obiectiv realitatea căci, simbolic vorbind, suntem pe punctul de a muri faţă de trecut, faţă de ceea ce credeam că este profund şi autentic, dar care era în realitate ceva superficial şi eronat. Nivelul panicii sinucigaşe ne deschide poarta NEMURIRII; în această direcţie nu întâmplător  se spune că CEL CARE MOARE ÎNAINTE SĂ MOARĂ NU MAI MOARE DUPĂ CE MOARE. Pe parcursul acestei perioade, dacă simţim că avem forţa lăuntrică necesară, este foarte bine să ne retragem din lume pentru o anumită perioadă, abandonându-ne ATUNCI conştient, lucid şi detaşat acestei aşa-zise morţi psihice atât de necesară renaşterii noastre faţă de adevărata realitate. Mai corect spus, nu este vorba despre o moarte propriu-zisă,  ci mai curând de a ne relaxa, de a ne transcende, de a desface mâinile, abandonând fără niciun regret ceea ce ţineam atât de crispaţi cu pumnii strânşi.

Procedând astfel, vom realiza că numai nişte mâni deschise pot cu adevărat să primească acel aspect sublim şi divin care ne va transforma în mod radical condiţia existenţială. 

Trebuie să renunţăm la remuşcări şi să acceptăm trecutul aşa cum este
Nivelul remuşcărilor – KARMA

În această fază începem să conştientizăm tot mai profund cât de „adormiţi” am fost până acum din punct de vedere spiritual. În general, datorită ignoranţei, noi avem tendinţa să ne privim trecutul cu un sentiment de părere de rău pentru lucrurile sau acţiunile pe care le-am înfăptuit sau să regretăm amarnic acele fapte pe care nu le-am făcut aşa cum am fi dorit. Este, de asemenea, foarte important să acceptăm cu luciditate şi discernământ această etapă, fiind atenţi să nu repetăm greşelile anterioare. 

Să înfruntăm cu luciditate şi detaşare răul care mai răbufneşte
Nivelul înţelepciunii

Ajunşi aici, suntem capabili să învăţăm din ce în ce mai bine din fiecare experienţă pe care am avut-o în trecut. În loc să ne mai lăsăm cuprinşi de disperare amintindu-ne, de exemplu, evenimentele sau ocaziile irepetabile pe care le-am pierdut, vom putea utiliza acum exact aceleaşi experienţe ca pe nişte importante instrumente sau mijloace de evoluţie spirituală. Putem accepta plenar ideea că tot ce a fost şi tot ce am trăit până acum nu a fost nici mai mult nici mai puţin decât procesul evolutiv care trebuia să ne conducă astfel în momentul prezent. În această etapă, noi nu vom mai resimţi nicio paralizantă culpabilitate şi nici chinuitoare remuşcări; toate acestea vor fi înlocuite de un constant sentiment de dragoste şi recunoştinţă care ne va radia din inimă şi va înnobila strădania de a asimila cât mai corect lecţiile vieţii.

Înainte de a trece la descrierea ultimului nivel, care poate fi atins în decursul evoluţiei lente a fiecărei fiinţe umane obişnuite, trebuie să spunem că oricui îi este cu putinţă să ajungă de la nivelul de jos direct la cel mai înalt.  TOTDEAUNA ACEASTA NU ESTE DECÂT O PROBLEMĂ DE SALT ŞI MENŢINERE SAU UNA DE ACCEPTARE A PREDOMINANŢELOR ANUMITOR ENERGII CARE NE PERMIT SĂ RĂMÂNEM ÎN ACEA STARE.

Prin acceptarea sau complacere atât binele, cât şi răul aparţin în egală măsură vieţii noastre obişnuite şi a urmări doar să negăm şi să ascundem răul care mai există în noi nu poate decât să ne menţină mai departe legaţi, inconştienţi şi adormiţi. Să nu uităm deci că BINELE ESTE ABSENŢA RĂULUI ŞI RĂUL ESTE ABSENŢA BINELUI. A încerca mereu să ne ascundem sau a urmări să nu recunoaştem nici măcar faţă de noi înşine propriile greşeli nu este decât un subterfugiu mental prin care ne întârziem foarte mult evoluţia. Numai înfruntând cu curaj, luciditate şi detaşare răul care poate să mai răbufnească din când în când în noi vom putea atinge starea de armonie interioară şi de îndumnezeire. Această confruntare obiectivă fundamentală nu are însă nimic de-a face cu vreun sentiment de culpabilitate. Această stare emană dintr-o voinţă de a traversa conştient fiecare stadiu al evoluţiei noastre naturale. În aceste momente uneori foarte dificile este foarte bine dacă ne putem permite să ne retragem în singurătate şi să observăm cu atenţie şi detaşare tot ce se petrece ATUNCI în sufletul nostru.  Cu excepţia practicilor YOGA corect realizate, a meditaţiei, a postului negru sau a rugăciunii arzătoare, făcută din tot sufletul, modalităţi care pot să ne scurteze extraordinar de mult aceste perioade critice, nimic altceva nu ne poate ajuta efectiv chiar dacă vom încerca tot ce ne este accesibil la nivel obişnuit. Atenţie însă! Pe cel care a atins nivelul înţelepciunii această retragere în singurătate îl va ajuta, pe cel care însă doar crede sau îşi închipuie că a atins acest nivel, această modalitate îl poate determina să „cadă” ca nivel de conştiinţă.

Experienţa obiectivă
Nivelul zero

A trăi cu adevărat în realitatea divină obiectivă înseamnă de fapt a accepta cu deplină înţelepciune toate evenimentele vieţii. Niciodată nu vom putea intra în fluxul divin al prezentului dacă vom nega sau refuza faptele sau aspectele sale obiective. Aceasta este imposibil. A întoarce spatele realităţii atunci când aceasta ne înconjoară de fapt din toate părţile înseamnă A CONTRIBUI LA FALIMENTUL ADEVĂRULUI. Nu există decât o singură realitate clară: ceea ce s-a petrecut şi ceea ce se desfăşoară prin aspecte, fapte şi evenimente pe care, datorită obiectivităţii lor, nu le putem nega.

Pentru a realiza această stare superioară de conştiinţă, ne putem ajuta printre altele şi de tehnica simplă pe care o prezentăm în continuare şi care se numeşte subiectiv-obiectiv. Pentru aceasta, putem lua în considerare orice eveniment important din viaţa noastră, de exemplu, prima noastră experienţă amoroasă-sexuală. Ea ne-a marcat într-o anumită măsură pe fiecare dintre noi, pentru că am trăit-o mai mult sau mai puţin condiţionaţi atât de credinţele, prejudecăţile şi dogmele educaţiei, cât şi de fantasmele noastre.

Scopul acestui exerciţiu simplu este de a face o separare cât mai netă între interpretarea romantică, afectivă, emoţională a evenimentului şi aspectul său obiectiv,care nu constă decât în relatarea lucidă a faptelor. Acest lucru constituie un foarte bun mijloc de a ne conştientiza proiecţiile imaginative (generatoare de REZONANŢE bune sau rele) asupra experienţei trăite şi de a vedea în ce mod i-am perpetuat conţinutul subiectiv.

1. Ne aşezăm pentru aceasta într-un spaţiu pe care, datorită încărcăturii emoţionale dar mai ales subtil energetice, îl putem denumi „spaţiul nostru personal” şi luăm un creion şi o foaie de hârtie sau eventual un casetofon cu care să ne putem înregistra.

2. Vom alege apoi un anumit eveniment din viaţa noastră pe care dorim să-l clarificăm.

3. În continuare începem să vorbim sau să scriem, descriind evenimentul ca şi cum am povesti cu toată sinceritatea (deschiderea) unui prieten intim. Sigur, vom face aceasta într-un mod personal, influenţaţi de credinţele, prejudecăţile sau ideile preluate de la alţii, de speranţele, emoţiile sau romantismul nostru de atunci. Vom avea grijă să integrăm toate aceste senzaţii subiective în povestirea noastră.

Atunci când considerăm că am încheiat naraţiunea subiectivă, vom intra câteva minute după aceea într-o stare de maximă luciditate şi detaşare, pregătindu-ne să povestim din PERSPECTIVA NOII STĂRI acelaşi eveniment pe care ÎL VOM RELATA ACUM numai prin intermediul faptelor concrete, ca şi cum ATUNCI am fi asistat din spatele unui ecran de sticlă perfect transparent la acea experienţă, observând cu curiozitate şi detaşare tot ceea ce s-a petrecut de cealaltă parte a geamului. Vom descrie a doua oară scena respectivă ca şi cum personajele respective ale acţiunii nu ar fi pentru noi decât nişte actori necunoscuţi. Acum vom povesti toate acţiunile lor concrete într-un mod formal, neemotiv. Şi mai ales (ATENŢIE!) nu vom omite niciun detaliu.

4. A doua zi vom reciti sau vom reasculta înregistrarea audio a celor două relatări şi, fără a le atribui nicio apreciere valorică, vom constata global diferenţele care există între povestirea subiectivă şi povestirea obiectivă. Bineînţeles că scopul acestei tehnici simple nu este de a înlătura orice conţinut emoţional al evenimentului, ci de a-l separa de rezonanţele subiective care deranjează uneori atunci când ni-l reamintim şi care se insinuează în mod negativ, ADESEORI NEBĂNUIT în acţiunile şi gândurile noastre.

Putem utiliza cu succes această tehnică simplă pentru clarificarea deplină şi rapidă a tuturor situaţiilor care ne-au generat cândva o stare de contradicţie foarte puternică. Această manieră neobişnuită de a pune faţă în faţă două relatări/naraţiuni având fiecare o calitate sau un accent diferit ne va ajuta foarte mult să evidenţiem mai repede aspectele reale şi autentice ale oricărui eveniment.

Pentru a ilustra cât mai plastic modul, de multe ori nebănuit, în care condiţionările noastre subiective generate de credinţe, prejudecăţi, fantasme, etc. ne alterează percepţia realităţii obiective, ne vom folosi de o anecdotă plină de semnificaţii: un bărbat intră răvăşit într-o circă de poliţie şi anunţă poliţistul de serviciu că soţia sa a dispărut de acasă. Poliţistul i-a formularul tip care trebuie completat în cazuri de dispariţii de persoane şi îi cere numele, prenumele, adresa, notând conştiincios totul, după care îl întreabă: „Vă rog să-mi spuneţi când aţi văzut-o ultima oară pe soţia dumneavoastră?” „Acum doi ani”,  răspunde cu o voce tremurând bărbatul. „Cum?”, exclamă poliţistul uluit. „Vreţi să spuneţi că soţia dumneavoastră a dispărut de doi ani de zile şi de-abia acum aţi venit să ne anunţaţi? Pentru mine este suspect că aţi aşteptat atâta timp”. Atunci bărbatul respectiv, încurcat a răspuns: „Ştiţi, nu mi-a venit să cred că ar putea să mi se petreacă una ca asta!” 

Motto:  
1. „Este întotdeauna foarte bine pentru noi să ne dăm seama de propria noastră ignoranţă.“
2. „Adeseori, noi alergăm după himere pentru a nu ne confrunta cu propria noastră lume interioară.“
3. „Înainte să începem să ne căţărăm pe cele mai înalte culmi spirituale, este chiar foarte bine pentru noi să începem să ne curăţăm foarte bine fiinţa.“

1. Orice rezistenţă plină de încăpăţânare faţă de transformare.

2. Evitarea introspecţiei şi fuga de o eventuală focalizare asupra noastră înşine.

3. Angoasa confruntării cu starea de gol lăuntric, care ne pune astfel faţă în faţă cu noi înşine.

4. Închiderea, care poate să fie chiar habotnică, în felurite credinţe religioase dogmatice şi rigide.

5. Predominanţa în universul lăuntric a unui mod de gândire intelectual şi raţional.

6. Închiderea într-o viziune parţială asupra lumii, care este esenţialmente ştiinţifică.

7. Frica de a ne transforma şi de a deveni diferiţi în comparaţie cu ceilalţi oameni.

8. Frica de a nu ajunge să fim judecaţi de ceilalţi şi apoi respinşi pentru că nu mai corespundem criteriilor lor mărginite.

9. Manifestarea unei rezistenţe îndârjite de a abandona lumea iluzorie „a tot ceea ce pare“, pentru lumea cea misterioasă şi diferită „a ceea ce este cu adevărat“.

10. Frica de orice confruntare cu inconştientul care există în universul nostru lăuntric.

11. Manifestarea unor rezistenţe şi chiar a unei frici în ceea ce priveşte abandonarea obişnuinţelor rele, a credinţelor limitatoare de tot felul, a cunoscutului, pentru a ne deschide în faţa necunoscutului.

12. Lipsa de deschidere faţă de gândirea simbolică, mitică, poetică.

13. Lipsa de deschidere faţă de tot ceea ce implică creativitate.

14. Frica de a pierde şi manifestarea unei rezistenţe aberante şi îndârjite în ceea ce priveşte confruntarea cu moartea.

15. Lipsa de contact, lipsa de comunicare cu noi înşine şi respingerea posibilităţii de a ne asculta propria natură lăuntrică.

16. Absenţa unui antrenament trupesc adecvat şi a unei focalizări atente asupra suflului, care ne permite să ne abandonăm atunci când în fiinţa noastră apar anumite experienţe minunate.

17. Absenţa deschiderii faţă de emoţiile binefăcătoare şi faţă de senzaţiile încântătoare care ne apar în universul nostru lăuntric.

18. Lipsa unei atenţii lucide şi stăruitoare, lipsa puterii de concentrare, respingerea posibilităţii de a ne asculta pe noi înşine.

19. Îmbrăţişarea unui mod de a trăi care este axat doar pe căutarea plăcerilor de dragul plăcerilor şi pe acumularea materială.

20. Manifestarea unei constante rigidităţi trupeşti şi psihice, atât în ceea ce priveşte educaţia, cât şi în ceea ce priveşte condiţionările care deja există în fiinţa noastră, împreună cu persistenţa unor blocaje emoţionale.        

 

Cea mai puternică voce interioară - ghidul lăuntric

 

"Vocile" reprezintă diferitele personalităţi care se luptă pentru controlul fiinţei voastre. Cea mai puternică va influenţa pentru o vreme, efectiv şi vizibil, comportamentul vostru exterior. Ea va fi apoi înlocuită de o alta, şi atitudinea vi se va schimba, probabil, spectaculos. Ele pot crea confuzii mentale atunci când rivalizează pentru supremaţie, când nu sunt în armonie şi când sunt animate de scopuri diferite. Exact ca în povestea cu îngerul bun care se află pe un umăr şi îngerul rău care se află pe celălalt, fiecare şoptindu-ţi ce să faci. Pe care să-l asculţi? Din păcate, mulţi oameni nu ştiu să facă alegerea corectă, şi atunci, vocea care este mai puternică, datorită rezonanţei, va conduce o vreme, apoi, la un moment dat, o alta o va înlocui.

În multe tradiţii ezoterice, aceste voci sunt denumite generic "ego-ul negativ" (sau personalitatea negativă a fiinţei umane), începând cu cele mai multe gânduri care servesc doar ca suporturi pentru anxietăţile, temerile, obiceiurile, prejudecăţile şi vinovăţiile noastre - gânduri şi acţiuni fără de care ele nu ar exista. Pentru că noi avem un control atât de mic, încât vocile interioare ne domină, aceste tradiţii îi denumesc pe oameni fiinţe adormite.

Practicând Kriya Yoga, vocile interioare sunt reduse la tăcere, şi astfel, această conversaţie lăuntrică încetează. La început, practica Kriya este ceva nou pentru minte şi există chiar un proces de învăţare, susţinut prin gândirea discursivă. Odată însă ce devine reflexă precum condusul maşinii, celelalte voci se vor întoarce înapoi în minte. Am menţionat că perioada de început poate reprezenta o perioadă de refacere emoţională. Memoria se va revărsa în exterior, ceea ce va stimula puternic procesul gândirii şi trăirea emoţională. În cele din urmă şi această etapă va fi depăşită. Pe măsură ce veţi avansa în practică vor apărea momente de claritate şi pace deplină. Aceasta se poate petrece în orice moment, spontan. Nu veţi şti atunci cine sunteţi şi unde vă aflaţi. Şi nici măcar nu vă va interesa. După un minut de trăire în această stare, prima voce care apare va spune simplu: respiră. Ceva din interiorul vostru va constata că respiraţia a fost suspendată şi o dată cu ea şi gândurile voastre.

Pe măsură ce veţi continua, conţinutul cuvintelor "gândite" se va schimba, pentru că existenţa lor va fi eliminată datorită practicii kriyas-urilor. Odată trecută etapa "discursurilor" emoţionale, puteţi începe zilnic procedeele propriu-zise de practică kriya. O parte din timpul acordat practicii se va focaliza pe "spectacolul" vieţii cotidiene, fluctuaţiile şi căderile emoţionale. Kriya vă va ajuta treptat să vă echilibraţi viaţa exterioară. Veţi intra atunci într-un flux în care viaţa va deveni magică. Aceasta vă va permite să interveniţi în programarea viitorului. Din acest punct veţi începe să preluaţi controlul asupra propriei vieţi, manifestându-vă în orice direcţie aveţi nevoie: servicii, învăţătură, afaceri, bani şi altele. Liniştirea vocilor interioare este cheia tuturor acestor succese.

Deasupra tuturor acestor voci este una specială la care ne vom referi, cea pe care o numim Slujitorul Călăuzitor - Ghidul Călăuzitor. Puţin câte puţin va trebui să reîntărim această voce, aducând-o la suprafaţă nu numai atunci când practicăm kriya, ci chiar şi în viaţa de zi cu zi. Ea este ghidul nostru interior, care ne păstrează pe calea spirituală, fiind conectată cu sinele nostru superior. Ne va aminti mereu de realizarea practicii spirituale şi nu ne va lăsa să uităm originea noastră divină.

Această voce se adresează direct celei mai înalte instanţe a fiinţei noastre şi se preocupă de buna noastră evoluţie spirituală. În cele din urmă, toate celelalte voci vor fi integrate în cea a Ghidului Călăuzitor. Atunci veţi fi atins un nivel de conştiinţă superior în toate acţiunile. Consolidaţi poziţia Ghidului vostru călăuzitor de câte ori aveţi ocazia.

Nu condamnaţi celelalte personalităţi din fiinţa voastră pentru actele de "indiscreţie" comise. Nu astfel vorbeşte Ghidul interior, aceasta este tot una dintre celelalte personalităţi "specialiste" în vinovăţie, acuzaţii şi condamnări.

Ghidul interior nu judecă şi nu face morală. El spune simplu: "acum faci acest lucru" şi vă evidenţiază apoi foarte clar următorul pas pe care îl aveţi de realizat pe calea spirituală. Trebuie să aveţi încredere că orice veţi face veţi rămâne pe calea spirituală. Activităţile care nu conduc la o creştere spirituală se vor elimina de la sine. De aceea, cultivaţi activităţile spirituale!

Realitatea lui «eu sunt», o realitate a Sinelui

 

“Acela (Sinele) este în mişcare. Sinele este nemişcat.
Sinele este îndepărtat. Sinele este de asemenea aproape.
Sinele este în interiorul a tot. Sinele este în afara a tot.”
      ISHA UPANISHAD (1-5)

 

Locul de proiecţie al Inimii Spirituale

Meditaţia asupra întrebării "cine sunt eu?" este una dintre metodele care permit yoghinilor să îşi reveleze în propria fiinţă realitatea Sinelui Suprem Nemuritor, Atman. Dar în ce loc din interiorul propriei fiinţe trebuie să proiectăm această întrebare pentru a găsi cât mai repede răspunsul inefabil care transcende orice înţelegere mentală? Unii recomandă zona capului (Sahashrara – în Shivaism; Ajna chakra – în Taraka Yoga), alţii indică zona inimii (Ramana Maharishi, Vedanta etc.).

În realitate însă când concentrarea este profundă, se depăşeşte reflexul de a ne ataşa de o zonă anume şi în deschiderea care se creează, meditaţia pare a se stabiliza în nonlocalizare. Din punct de vedere practic, chiar dacă începem printr-o centrare în zona inimii, de exemplu, este necesar să ajungem la un moment dat la o senzaţie globală a fiinţei noastre, inclusiv a corpului fizic. Este adevărat că fixarea şi echilibrarea într-o asemenea senzaţie globală se realizează mai uşor dacă locul iniţial de proiecţie a fost inima şi nu capul, limitarea la o raportare corporală va fi depăşită gradat şi vom trăi revelaţia că ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi un obiect. Astfel se dezvăluie în interiorul nostru o realitate de un ordin superior, o prezenţă foarte intimă pe care o regăsim de fiecare dată când ne întoarcem către noi înşine, o prezenţă care simţim că este substratul oricărui moment al vieţii noastre (pe care cel puţin o vom descoperi de fiecare dată când printr-un act de luciditate ne vom apropia de adevărul existenţei noastre). Astfel, vom ajunge să trăim ceea ce spun jnana yoghinii: lumea şi conjuncturile existenţei sunt în noi, dar noi nu suntem în aceste conjuncturi. Această trăire este asociată cu o senzaţie de distanţare, de detaşare, ceea ce ne face să realizăm că totul este perceput de către Conştiinţă în Conştiinţă.

Inima este, conform tradiţiei vedantice, ultima etapă ce trebuie  depăşită înainte de a se atinge acea extensie într-un spaţiu fără limite. Meditaţia asupra Sinelui generează o vibraţie a Misterului lui Dumnezeu, vibraţie care trebuie să fie amplificată pentru a ajunge să reverbereze în întreaga noastră fiinţă, chiar şi la nivelul corpului fizic.

Expansiunea în conştiinţa acorporală se poate produce cu uşurinţă atunci când ne abandonăm integral în aceste vibraţii, în timp ce rămânem foarte atenţi, fără a judeca, fără a compara, până dispare obiectul percepţiei (corpul fizic) şi rămâne o observare detaşată a percepţiei însăşi (a vibraţiei atotcuprinzătoare). Această vibraţie are o calitate cu totul aparte pentru că  ne conferă totodată sentimentul existenţei unei forţe călăuzitoare care, spre deosebire de mental, ineficient în aceste situaţii, ne călăuzeşte spre Realitatea Sinelui Suprem. Într-adevăr, această vibraţie se deosebeşte de vibraţia oricărei energii manifestatoare deoarece, spre deosebire de acestea, elementul pe care ea îl suscită nu este altceva decât o tăcere, o pauză care se revelează între mişcările sale vibratorii.

Atunci când trăieşti liniştea ce anunţă experienţa cufundării în “miezul” fiinţei noastre, se deschide o perspectivă inefabilă asupra Sinelui care nu trebuie însă confundată cu o experienţă proprie activităţii mentale.

Meditaţia asupra Sinelui generează o vibraţie a Misterului lui Dumnezeu

Pentru a ne adresa cu adevărat interogaţia care ne apropie de Sine este necesară o anumită maturitate spirituală. La o astfel de întrebare nu putem răspunde într-un mod raţional, intelectual. Orice încercare de a formula un răspuns va duce la o obiectivare. Atunci când afirmăm “Am înţeles”, conceptualizăm, de pildă, ceea ce în realitate este inefabil. Pe când ceea ce trezeşte o uimire sacră, prin faptul că scapă oricărei înţelegeri, trebuie să se topească într-un sentiment al Totalităţii divine, în faţa căreia ne abandonăm în întregime. În acel moment avem sentimentul că limitele noastre se dizolvă în infinit şi se produce o reorchestrare a energiilor noastre în care totul converge spre Subiectul Ultim, spre Sinele Divin.

Atunci când urmărim înţelegerea şi cunoaşterea unui obiect anume, cunoaşterea intelectuală se împlineşte o dată cu asimilarea informaţiilor. La fel şi când ne raportăm la Sine, la adevăratul nostru Eu: această cunoaştere trebuie să fie totală, completă, ceea ce este posibil doar dacă nu intervine ego-ul nostru – cu personalitatea, mintea, sentimentele etc.
Jnana yoghinii susţin că întrebarea “Cine sunt eu?” ajunge să fie formulată spontan în momentul în care răspunsul ne este deja sugerat. În mod tainic, răspunsul precede întrebarea. Întrebarea reală nu se poate naşte decât în momentul în care intuim existenţa Subiectului Pur, a Sinelui cu care, chiar şi pentru o clipă, reuşim să ne identificăm. Altfel, întrebarea este formulată cu mintea şi ţinteşte în exterior, nicidecum înspre esenţa noastră.

Dacă însă răspundem “Nu ştiu”, suntem într-o stare de deschidere totală în care nu tragem concluzii şi nici măcar nu căutăm un răspuns, în sensul obişnuit al cuvântului. Rămâne deci sentimentul unei profunde recunoaşteri ce provine din adâncul cel mai tainic al fiinţei noastre. Aici nu există nici o anticipare a rezultatului, nici o referinţă la care să ne raportăm, nici o dorinţă de a ajunge la o anumită finalitate.

În pofida unei vibraţii tranfiguratoare, ne aflăm într-o deplină stare de linişte, gata să receptăm ceea ce suntem cu adevărat. La un moment dat Graţia Divină va face să cadă aceste ultime voaluri care ne ocultează Realitatea Supremă. Întrebarea “Cine sunt eu?” trebuie aşadar asociată cu o plenară, constantă trăire conştientă a unei deschideri necondiţionate, a unui abandon total în faţa lui Dumnezeu, în absenţa oricărei activităţi mentale, a oricăror concepte şi idei. Astfel, resimţim în toată fiinţa noastră, şi aceasta are reverberaţii chiar şi la nivelul corpului fizic, faptul că suntem înţelegere. O înţelegere ce ţâşneşte din profunzimile fiinţei noastre, nu este intermediată de mental şi nici măcar de sufletul nostru, dar conferă un inefabil sentiment al Adevărului Suprem, al existenţei proprii.

O modalitate de a-l descoperi pe Dumnezeu în noi

Acest Subiect Ultim, acest EU SUNT, a existat în copilăria noastră, îl putem găsi în adolescenţă, este prezent la maturitate. Toate stările prin care trecem, ipostazele în care ne aflăm, la fel ca orice obiect, sunt într-o perpetuă mişcare, dar Subiectul Ultim EU SUNT este stabil şi etern. Nimic nu se află mai aproape de noi înşine. El există în noi chiar înainte de a putea concepe noţiuni precum “apropiat” şi “îndepărtat”. Sinele Suprem este Subiectul Ultim, drept urmare ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi cunoscut prin intermediul unor metode sau sisteme. Atunci când înţelegem  profund acest lucru, se produce în noi un gen de abandon care ne pătrunde întreaga fiinţă şi toate energiile lăuntrice care înainte erau puse în mişcare de către gânduri, dorinţe, de personalitate în general, intră acum într-un echilibru aducător de pace, în care simţim doar o încremenire generată de emoţia de nedescris a revelării existenţei noastre. O emoţie a întâlnirii lui Dumnezeu, a Misterului Divin din noi, o dăruire necondiţionată şi o deschidere ce poate parcă să cuprindă totul, întreaga manifestare, fără a căuta vreodată să se oprească sau să tragă anumite concluzii.

De aceea, atunci când mintea rămâne suspendată şi renunţă la orice tendinţă de a înţelege sau cataloga, fascinaţia prezenţei divine a lui EU SUNT ne face să ne dizolvăm în totalitate. Atunci suntem cu adevărat prezenţi în absenţa noastră. Suntem prezenţi în Adevăr, în Existenţa Pură şi suntem absenţi ca persoană, ca individualitate, ca ego, ca imagine pe care ne-am creat-o vreodată despre noi înşine.

Rostind întrebarea “Cine sunt eu?” realizăm că mentalul nu poate cuprinde misterul acestui răspuns, de aceea trebuie să lăsăm de o parte mijloacele obişnuite de cunoaştere. A spune “Nu ştiu cine sunt” poate duce la abandonarea minţii şi a instrumentelor sale, iar atunci accentul se deplasează de la preocuparea însăşi de a afla, care la început se face conform mentalităţii noastre obişnuite, spre prezenţa pură a Sinelui. Astfel  nu mai suntem în domeniul gândirii, ci în cel al existenţei.

Putem găsi chiar un criteriu prin intermediul căruia să devenim conştienţi de pătrunderea noastră reală în propria Esenţă. Există momente în care simţim că existăm pur şi simplu, fără alegeri, fără selecţii. Aceste momente de contemplare şi de deschidere inocentă a fiinţei noastre favorizează trecerea de la starea de observare obişnuită, la starea de conştiinţă martor şi apoi la Conştiinţa Pură. Observarea eliberată de orice judecată critică (de exemplu a unui peisaj sau a unei fiinţe), este încă o activitate cerebrală, dar ea tinde să se sublimeze, prin detaşarea de instrumentul mental, în Conştiinţă Pură. Mentalul nostru nu poate participa în nici un fel la o astfel de schimbare. A ne familiariza cu o astfel de percepţie pură, inocentă, fără scop, este privit de un jnana yoghin ca un act de iubire pură.

Căutarea inefabilului călăuziţi de întrebarea: „Cine sunt eu?”

Întrebarea “Cine sunt eu?” există în stare latentă în noi şi emană din profunzimi pentru a ne mobiliza întreaga fiinţă în vederea recunoaşterii noastre ca existenţă divină. De aceea este necesar să o conştientizăm aşa cum se înfiripă aproape organic în noi, în orice clipă în care ne aflăm cu adevărat cu noi înşine, să o cultivăm şi să o trezim în fiecare zi, pentru ca ea să deschidă în noi înşine drumul spre Dumnezeul din interior.

Această întrebare se hrăneşte într-un anume fel din tăcerea pe care reuşim să o creăm în mintea şi în fiinţa noastră uneori. Prin urmare întrebarea “Cine sunt eu?”, a fost născută în noi de însăşi intuirea răspunsului, care într-un anumit sens precede întrebarea. De aceea trebuie repetată cu sinceritate cât mai des, dar nu trebuie adresată minţii pentru a nu o confrunta cu ceea ce noi cunoaştem deja şi cu  memoria  trecutului. Putem deci iubi, admira şi  accepta  această întrebare-intuiţie cu privire la existenţa noastră şi treptat ea va înceta să mai aibă un caracter raţional, obiectiv, conştient. În felul acesta răspunsul va deveni şi el viu, fiind o indescriptitbilă stare de aspiraţie şi de graţie în acelaşi timp. Iar pentru că este un răspuns imposibil de formulat, ne vom elibera de capcana conceptualizărilor şi vom putea astfel să avem acces la totalitatea pe care Conştiinţa Sinelui o trezeşte în noi.

În plus, a trăi sub semnul acestei întrebări, savurând starea de mister pe care o face să îmbobocească  în inimă, dar neîngăduind să fie atinsă şi impurificată de nici o conceptualizare, de nici o etichetă din domeniul cunoaşterii raţionale, vom învăţa un alt mod de a ne trăi existenţa, în care predomină mai mereu presentimentul Realităţii Ultime, iar noi ne aflăm  într-o expectativă constantă, într-o deschidere necondiţionată faţă de acest inefabil mister al lui EU SUNT.
Astfel viaţa noastră devine mult mai savuroasă, pentru că această chemare a Sinelui reprezintă sursa veritabilă de unde înfloresc toate experienţele vieţii noastre. Ea nu poate fi numită sau reprezentată, dar este izvorul perpetuu al unui sentiment de plenitudine.

O dată cu pătrunderea în Sine întrebarea se estompează

Arta de a menţine cât mai mult cu putinţă misterul lui Dumnezeu în inimă, o dată cu întrebarea “Cine sunt eu?”, este un fel de preambul al Revelării Sinelui. O dată cu pătrunderea în Sine, o dată cu adâncirea în meditaţia de revelare a Sinelui, cuvintele sale şi nu mai rămâne decât o aşteptare tăcută şi o deschidere în care nimic din ceea ce reprezenta personalitatea sau ego-ul nu mai poate fi o barieră.

A trăi mereu în intimitate cu interogaţia “Cine sunt eu?” înseamnă de altfel şi reala atitudine pozitivă în faţa existenţei. Înainte de a ne afla menirea spirituală, înainte de a face eforturi pentru a reuşi în lume, ar trebui să ne întrebăm: “Ce este viaţa?” şi “Cine sunt eu?”. Procedând astfel, vom da un veritabil tonus existenţei noastre, iar corpul, gândurile şi emoţiile pe care le trăim vor fi integrate acum într-un mod mult mai spiritual, într-o viziune care are un caracter impersonal. Vom fi martorul detaşat al dorinţelor, gândurilor şi acţiunilor noastre. Astfel menirea proprie ne va apărea într-o altă lumină şi vom înţelege totodată şi evoluţia pe scara socială, îmbunătăţirea sănătăţii etc.
Căutarea inefabilului călăuziţi de întrebarea “Cine sunt eu?” îi poate dezorienta pe unii.
În mod obişnuit există tendinţa de a ne concentra şi de a medita asupra unui lucru, asupra unui obiect anume. Întrebarea “Cine sunt eu?” cheamă la meditaţie asupra unui aspect pe care nu îl cunoaştem, de aceea ne-am putea pune problema dacă este posibil să medităm astfel asupra a ceva ce deocamdată nu oferă nici o reprezentare minţii şi simţurilor noastre. În realitate, Sinele, Existenţa noastră reală Divină, nu este un obiect. Într-o astfel de meditaţie, şi în general în atitudinea spirituală trezită şi amplificată de întrebarea “Cine sunt eu?”, trebuie să devenim lucizi fără a interpreta, fără a judeca, adâncindu-ne într-o atenţie din ce în ce mai intimă şi mai profundă cu privire la ceea ce suntem cu adevărat.

Întrebarea “Cine sunt eu?” are o calitate foarte specială, deoarece face mentalul să se confrunte cu starea de vid. Dacă ai tăria de a nu suprapune nimic peste acest vid (nici un concept, nici un atribut), survine Realitatea lui EU SUNT, a Sinelui. Această neutralitate este o condiţie fără de care nu se poate. Când spunem “Cine sunt eu?” şi ne menţinem conştiinţa într-o stare de disponibilitate, eliberată de orice expresie, îi dăm acestei conştiinţe posibilitatea de a se întoarce la Subiectul Pur, la Sinele Suprem, ATMAN. Dacă nu lăsăm mentalul să se agaţe de calificative, îi inducem o stare de totală suspendare, care ne permite să ne întoarcem către noi înşine, pentru a descoperi fiinţa în puritatea sa originară.

De aceea ori de câte ori mentalul tinde să se agaţe de vreun concept, în dorinţa de a explica şi a obiectiva experienţa inefabilă a Sinelui, este necesar să dăm curs celebrei negaţii vedantice: “Neti, neti”(Nu este aceasta, nu este aceasta). O asemenea cale este în definitiv eliminarea a tot ceea ce este cunoscut, deoarece, pentru moment, experienţa naturii noastre veritabile a Sinelui este ceva necunoscut. Doar eliminând ceea ce este cunoscut, adică gândurile, percepţiile şi emoţiile noastre, va fi posibil să reintegrăm Eu-l Ultim, Eternul Prezent.

 Totul în acest Univers este supus Principiilor sau Legilor Divine, chiar dacă din ignoranță și inconștiență mulți oameni ai zilelor noastre le nesocotesc. Legile Divine sunt cele care mențin starea de ordine și armonie în întregul Univers. Ele acționează deopotrivă la scară microcosmică și macrocosmică, guvernând întreaga Manifestare, de la cea mai mică particulă subatomică și până la galaxiile gigantice, de la ființa umană individuală până la marile grupări sociale și civilizații ale omenirii. Legile divine universale se reflectă în toate cele trei Lumi, atât la nivel fizic, perceptibil imediat prin simțuri, cât și la nivel subtil – astral și cauzal.
Tradițiile spirituale ale omenirii au evidențiat  într-un mod specific, în textele lor fundamentale și în cadrul special al transmisiei inițiatice orale, existența legilor divine. În cadrul școlii noastre spirituale este cunoscută Legea rezonanței oculte, la care doctrinele spirituale ale șivaismului cașmirian făceau referire prin termenul SPANDA (vibrație), iar confreriile pitagorice prin termenul arythmos (număr).
Legea lui Doi exprimă principiul diferențierii sau al dualității în toate formele sale.
Totul este în Manifestare expresia polarității: Susul și Josul, Cerul și Pământul, Femininul și Masculinul, Esența și Substanța, Parul și Imparul, YIN-ul și YANG-ul, Luminosul și Obscurul, Stânga și Dreapta, Nașterea și Moartea, Începutul și Sfârșitul, Interiorul și Exteriorul, Micul și Marele, Emanația și Resorbția etc. O expresie particulară a Legii lui Doi este Legea Cauzei și a Efectului. Ea afirmă că armonia întregii Creații se menține în permanență prin echilibrul polarităților, care este o sui generis manifestare a „dreptății” sau justiției divine.
Astfel, în virtutea acestei Legi Divine, orice perturbare care cauzează ruperea echilibrului polarităților în sfera Manifestării este urmată la timpul potrivit de un efect compensator specific, iar echilibrul și armonia sunt în mod necesar restabilite.
Acesta este și motivul pentru care se spune că, întotdeauna, până la urmă justiția divină triumfă. Înțelepții din toate timpurile susțin că orice încălcare a Legilor Divine de către o ființă umană conduce în mod inevitabil la suportarea consecințelor compensatoare, până ce este restabilită ordinea și armonia divină.
În mod concret, conform Legii universale a Cauzei și a Efectului, tot ceea ce o ființă intenționează, gândește sau înfăptuiește la un anumit moment dat generează ulterior efecte și consecințe proporționale asupra respectivei ființe. Pentru cel înțelept, care înțelege totodată sensul real al succesiunii evenimentelor, justiția divină este în mod evident o expresie a Legii universale a Cauzei și a Efectului. Cunoașterea și înțelegerea acestei Legi universale îi permite ființei umane să se obiectiveze cu luciditate și să înțeleagă în mod just necesitățile reale ale fiecărei etape a evoluției și dezvoltării sale. Pentru cel înțelept, cunoașterea în profunzime a Legii Cauzei și a Efectului oferă prilejul și posibilitatea îndreptării și „ajustării” sistemului său de valori, precum și a modalităților sale de gândire și de acțiune. Acesta este, de altfel, sensul afirmației biblice că „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui.” Tot ce-i rămâne de făcut ființei umane care cunoaște realitatea acestei Legi Divine este să fie atentă la acțiunile sale și la răspunsurile, la semnele pe care i le furnizează în viața de zi cu zi Jocul Divin al sincronicităților – coincidențele semnificative – ce îi sunt oferite de Dumnezeu, spre binele ei. Mântuitorul ne îndeamnă pe fiecare dintre noi:

„Nu judeca niciodată (într-un mod critic, acuzator, superficial şi răuvoitor – n.n.), pentru a nu fi după aceea tu însuţi judecat (în acelaşi mod – n.n.). Ia aminte că întotdeauna exact în felul în care tu îi vei judeca pe ceilalţi (într-un mod critic, acuzator, superficial şi răuvoitor – n.n.), exact în acelaşi mod vei fi după aceea tu însuţi judecat (într-un mod critic, acuzator, superficial şi răuvoitor – n.n.). Ia aminte că întotdeauna cu ce măsură le vei măsura celorlalţi (sau, altfel spus, îi vei judeca pe ceilalţi – n.n.), exact cu aceeaşi măsură ţi se va măsura apoi şi ţie tot ceea ce vei face (sau, altfel spus, tot aşa vei fi după aceea tu însuţi judecat – n.n.). Reculege-te acum, omule, pentru câteva clipe, şi gândeşte-te de ce eşti atât de pornit şi de îndârjit să vezi numai paiul ce se află în ochiul fratelui tău (şi să-l judeci într-un mod critic, acuzator, superficial şi răuvoitor – n.n.)? Ai observat tu vreodată până în prezent bârna ce deja se află în ochiul tău? Întreabă-te acum, oare de ce vrei tu să te duci la fratele tău şi să-i spui: «Lasă-mă să îndepărtez acest pai din ochiul tău»? Oare tu chiar nu vrei niciodată să observi mai întâi bârna ce deja se află în ochiul tău? Omule ipocrit şi cu  judecata perversă, ia aminte! Îndepărtează mai întâi bârna ce se află în ochiul tău, şi abia după aceea vei putea vedea totul suficient de clar, astfel încât să te simţi îndreptăţit să îndepărtezi paiul din ochiul fratelui tău!” (text adaptat al Evangheliei după Matei, 7, 1-5)

Din păcate, pentru mulţi oameni, a-i judeca pe ceilalţi a devenit o obişnuinţă, şi întâlnim această atitudine aproape peste tot în jurul nostru, astfel încât, în zilele noastre, ea poate să le pară multora normală şi firească. În realitate, acest gen de judecată declanşează o serie de fenomene nefaste, în primul rând pentru cel care procedează astfel, şi de asemenea este extrem de nedreaptă şi pentru cel (sau cei) pe care „îl (îi) ia în vizor”. Dacă ne gândim mai profund, vom descoperi că nu este nevoie de calităţi sau de înzestrări deosebite ori de vreun efort special pentru a critica în mod agresiv pe cineva. Pe de altă parte însă, pentru a judeca just şi cu dreptate este necesară dezvoltarea anumitor calităţi şi aptitudini spirituale (inteligenţă, bun-simţ, compasiune, simpatie, umilinţă etc.).La modul general vorbind, judecata critică, acuzatoare, superficială şi răuvoitoare este, înainte de toate, dăunătoare şi nefastă mai întâi pentru fiinţa umană care o emite (în ipostaza de canal răutăcios) – tocmai datorită proceselor specifice de rezonanţă ocultă ce apar la scurt timp după aceea în universul lăuntric al respectivei fiinţe umane atunci când ea transmite astfel de judecăţi critice, acuzatoare, răuvoitoare şi otrăvitoare. Într-o asemenea situaţie, este evident pentru cei iniţiaţi că Legea Dăruirii oculte începe imediat să funcţioneze, dar de data aceasta într-un mod nefavorabil, întorcându-se ca un bumerang împotriva celui răuvoitor, cu forţa şocului în retur, aşa cum spunea la un moment dat, cu înţelepciune, Iisus: „Acela care seamănă vânt va culege apoi furtună.”După cum ştim cu toţii, în cazul Legii Dăruirii oculte, exact ceea ce le dăruim celorlalţi, exact aceeaşi stare ne dăruim totodată, în simultaneitate, şi nouă înşine. În cazul în care o fiinţă umană manifestă judecăţi critice, acuzatoare, superficiale şi răutăcioase, ea declanşează totodată în propriul său univers lăuntric anumite procese nefaste de rezonanţă ocultă, care o vor afecta în egală măsură, astfel că tot răul pe care ea îl va direcţiona către ceilalţi prin intermediul judecăţilor ei critice, acuzatoare, superficiale şi răutăcioase va trece mai întâi chiar prin fiinţa ei, şi, în felul acesta, în mod inevitabil, o parte considerabilă din acele energii subtile toxice, malefice vor rămâne apoi şi se vor acumula în aura ei. Imediat după, acele energii subtile nefaste vor începe să o afecteze într-un mod direct proporţional, devenind totodată pentru ea o sui generis hrană obligatorie pe care, vrând-nevrând, va trebui apoi să o consume până când o va epuiza.
Dacă, în plus, în răstimpul în care va fi obligată să consume acea otravă subtilă, respectiva fiinţă umană alunecă pe această pantă nebănuită a răului şi regresează din ce în ce mai mult, manifestând mereu, datorită obişnuinţei iresponsabile, alte judecăţi critice, acuzatoare, superficiale şi răutăcioase, ea va continua să acumuleze acelaşi gen de energii subtile otrăvitoare, chinuitoare, nefaste, care vor declanşa apoi un proces de intensificare a rezonanţelor oculte malefice infernale. Aceasta va provoca scăderea frecvenţei globale de vibraţie aurică a respectivei fiinţe pline de răutate. Astfel, fără ca acea fiinţă să-şi dea seama, vor începe să apară în ea (mai întâi pe nesimţite) unele rezonanţe oculte malefice îngrozitoare, care vor genera în Microcosmosul ei lăuntric focare nefaste active de rezonanţă ocultă malefică, ce o vor pune în contact cu tărâmurile infernale cele mai cumplite. În felul acesta, putem spune că prin intermediul judecăţilor critice, acuzatoare, superficiale, în universul lăuntric al respectivei fiinţe se deschide o poartă către Infern, prin care entităţile satanice vor începe să acţioneze în felurite moduri malefice asupra ei. Un astfel de joc periculos se va întoarce apoi chiar împotriva acelei fiinţe, făcând după aceea să apară în Microcosmosul ei stări de tulburare şi dezechilibre, care, la un moment dat, vor face să se declanşeze evenimente nefericite, boli sau afecţiuni (a căror sămânţă chiar ea a semănat-o în fiinţa sa prin astfel de acţiuni prosteşti, distructive şi inconştiente).

«Tu trebuie să înţelegi că totul se petrece aşa cum trebuie să se petreacă.»
«Tu trebuie sa faci bine ceea ce faci.»  


Nu există o muncă care te aproprie de Dumnezeu şi o alta care să te depărteze. Pentru a obţine Graţia lui Dumnezeu, de care depinde totul, trebuie să facem, cu sinceritate şi ardoare, orice muncă ce ne este dată, deoarece atunci aceasta va deveni o conjunctură favorabilă realizării noastre spirituale. Având această convingere, orice ni s-ar petrece ne va fi de mare ajutor. Dacă între Ghidul spiritual şi aspirant s-a stabilit acea legătură autentică, tainică şi indisolubilă, dată de relaţia Ghid spiritual – aspirant, atitudini obişnuite sunt transformate în trăiri deosebite, transfiguratoare. Simpla - aparent - comunicare cu Ghidul spiritual nu poate aduce în fiinţa noastră nimic altceva, decât o fericire nemărginită. 
Orice gest al Ghidului spiritual ne poate învăţa ceva cu mult mai profund, decât ar putea să pară la prima vedere.
.. atunci când faci un dar din suflet, nu aştepţi niciun fel de răsplată .
«dacă dăruieşti, dobândeşti» 

 Cât de dulce şi înţeleaptă poate fi mustrarea Ghidului spiritual!

Nu de puţine ori, nu puţini dintre noi am judecat în fel şi chip faptul că Ghidul nostru spiritual nu venea la timp la o întâlnire programată. Acest mod de a mă manifesta ţinea de o imaturitate spirituală, care a putut fi corijată şi apoi eliminată doar în timp, prin practica spirituală, care a transfigurat această atitudine în bucuria de a-l aştepta. Am reuşit chiar şi mai mult – să trăiesc mereu, transfigurator, cu nuanţe îmbogăţite, momentul venirii lui. Astfel, aşteptam cu nerăbdare cel mai cordial semn al sosirii lui, un salut pe un ton inimitabil, un gest alert, vioi. Acestea dădeau startul întâlnirilor, îi impuneau ritmul, ocroteau climatul de bună dispoziţie, dădeau entuziasm discuţiilor. Sorbeam cu nesaţ fiecare cuvânt, într-o uimitoare stare de însufleţire. Trăiam fericirea unică de a-i primi, ca pe o iniţiere, mesajul generos, direct, sonor. După astfel de momente privilegiate , angajamentul meu era spontan şi total. De fiecare dată când fac referire la o temă în discuţie, îi aud glasul şi aceasta constituie un suport efectiv pentru atitudinea mea spirituală în ansamblu: ,,Continenţa, sublimarea energiei sexuale în planurile superioare, face ca o energie uriaşă sa fie conservată în structurile psihomentale ale fiinţei. Prin aceasta, oricare fiinţă va sesiza amplificându-se în ea puterea şi înţelepciunea, care o va putea conduce către Cunoaşterea Ultimă.” Cum să fac şi eu aceasta?

  Dacă un aspirant este consecvent, chiar şi aceasta se întâmplă, într-o anumită măsură, prin voinţa şi binecuvântarea Ghidului spiritual. Dacă rezistă în faţa tentaţiilor, aceasta se realizează, într-o anumită măsură, prin voinţa Ghidului spiritual. Dacă lumea îl primeşte cu dragoste şi respect, aceasta, este într-o mare măsură, prin voinţa Ghidului spiritual.”