"15 ani! Îți dai seama? 15 ani dăruiți unui singur om. 15 ani dintr-o viață aruncați la gunoi. Apoi umilința, gustul acela de „imperfect” pe care ți l-a lăsat în urmă. Mă întreb uneori cât mai am de trăit, vreau să știu cât valorează 15 ani din viața mea. Vreau să știu cât am pierdut! Vise, vise, multe vise ucise! Și timp! Apoi bătaie de joc. Respectul tău aruncat la gunoi, iubirea ta aruncată la gunoi. Totul aruncat la gunoi! Și sufletul…
Mult mi-a mai călătorit sufletul, pe jos, desculț, călare pe vise sau pe promisiuni strălucitoare. Uneori reușea să înhațe trupul și să-l poarte cu el. Dar destul de rar. Trupul îmi era prea statornic și prea cuminte să plece hai-hui după vise deșarte. Așa că sufletul meu pleca oricând voia, în timp ce trupul gol îmi rămânea acasă. Îl vedeam cum mă privește trist din oglindă și mă întrebam ce să fac cu el.
- Ce să-ți fac? Nu am ce să-ți fac! Dacă nu vrei să pleci, să schimbi locul, peisajele, oamenii. Stai aici și suferă! Nu că mi-aș face grijă că te-ar durea ceva. O să se întoarcă. Mereu se întoarce. Ai să vezi!
Și sufletul se întorcea, uneori după câteva clipe, alteori după câteva zile. Uneori treceau chiar săptămâni. Atunci trupul mi se umplea de strălucire. Devenea frumos, foarte frumos. Probabil erau singurele clipe în care eu mă iubeam pe mine. Nu trecea însă mult și rămâneam iar singură în prag. Și strălucirea mi se estompa treptat..."

-Să nu arunci niciodată o cheie, oricât de inutilă ți-ar părea! Păstrez-o cu grijă, nu știi când îi vei găsi rostul!
De câte ori nu am aruncat chei, mari, mici, chei de lacăt, chei de uși, chei despre care nu am știut niciodată ce ar putea să descuie! Le găseam stinghere, inutile prin sertare, le priveam cu atenție pentru o clipă apoi încercam să nimeresc cu ele coșul de gunoi. Totuși, niciodată nu am înțeles acel fior care îmi străbătea brațul în timp ce cheia fără rost zbura spre gunoi. Dacă...
De fiecare dată îmi aminteam povestea celui care și-a aruncat din greșeală cheia sufletului pentru că o găsise într-o zi inutilă:
-Cine și-ar dori să treacă pragul? O cheie inutilă!
Și a aruncat-o!
Într-o zi, iubirea i-a bătut la ușă iar el nu i-a putut deschide. Pentru că nu avea cheia, desigur! Și iubirea a trecut mai departe să bată la altă ușă care i s-a și deschis, sau i-a îmbătrânit pe prag.
-Să nu arunci chei! De niciun fel!

Știi cum ne-am găsit?
Ne-am legat la ochi, ne-am învârtit de trei ori și am pornit prin lume. Ne-am lovit de multe trupuri, unele calde, altele reci, unele dure, altele moi, unele mirosind a flori, altele fără parfum, trupuri înalte, scunde, sute de trupuri. Într-o zi m-am lovit de trupul tău și pentru prima dată și trupul tău s-a lovit de al meu. De obicei mă loveam doar eu de cei găsiți pe drum fără ca ei să se lovească de mine. Sau se loveau ei de mine fără ca eu să mă lovesc de ei. Ne-am descoperit ochii și ne-am privit.
-Bine te-am găsit!

„Viața asta este ca o competiție de tir. Țintim cele mai frumoase momente, cele mai înălțătoare idealuri, cele mai pure iubiri, țintim inima Fericirii. Ne concentrăm și... uneori nimerim la câțiva milimetri de țintă, sau mult mai departe. Poate chiar în direcția greșită. Este nevoie de multă îndemânare și, de ce să nu recunoaștem, răbdare. Cu răbdarea e puțin de muncă. Nu o avem sau este puțină. Ne gândim de fiecare dată că timpul este scurt, că trebuie să trăim la maxim, așa că orice clipă de așteptare ni se pare o eternitate, chiar o pierdere de vreme. Nu avem răbdare să ne fixăm bine ținta, să urmărim direcția din care bate vântul, viteza. Nu avem răbdare nici măcar să ne stăpânim tremurul mâinii.”

 

Poate că le-a fost sortit să se întâlnească la grădiniță. Dar destinul i-a aruncat în grupe diferite și zi de zi au intrat și au ieși pe aceeași ușă dar la ore diferite.
Poate că le-a fost sortit să se întâlnească la școală. Dar părinții ei au hotărât să mai amâne un an, așa că au mers la aceeași școală, în clase diferite, în ani diferiți.
Poate că le-a fost sortit să se întâlnească la liceu. Dar el a ales un profil real, ea unul uman și zi de zi au mers prin același oraș dar în direcții diferite.
Poate că le-a fost dat să se întâlnească ani mai târziu în gara aceea pustie. Dar lui i-a sunat telefonul în clipa în care ea trecea prin fața lui. Au trecut unul pe lângă celălalt fără să se vadă, amândoi purtând un gol în suflet.
Poate că le-a fost dat să se întâlnească, dar Destinul a uitat să scrie când. Și au rătăcit mereu pe aceleași cărări căutându-se.

POVESTEA DE SEARĂ

Despre PRIETENIE

Au fost odată ca niciodată, doi băieți care erau foarte buni prieteni, atât de buni încât erau de nedespărțit, iar atunci când erau nevoiți să se despartă din diverse motive, simțeau de la depărtare când unul avea nevoie de celălalt.
Au crescut împreună, împărțind și bune și rele, pe toată perioada copilăriei și a adolescenței, până când au crescut și au devenit doi tineri responsabili care urmau să-și ia viața în mâini.
Într-una din zilele de vară, când cei doi își căutau de lucru, unul dintre ei i-a spus celuilalt că tocmai fusese acceptat să lucreze în mina din orașul vecin, reușind astfel să contribuie și el cu ceva la bunul mers al gospodariei sale. Au sărbătorit împreună vestea cea bună, petrecând așa cum se cuvenea, iar în zilele ce urmară, cărarea vieții băieților s-a împărțit în două, fiecare urmăndu-și calea.
Cei doi au menținut aceeași relație strânsă, prin corespondență, simțind că prietenia lor avea să depășească orice obstacol.
Într-o zi însă, o știre tulbură liniștea întregului sat, dar și mai mult tulbură pe prietenul ce rămăsese acasă. Se auzi vestea cum că în satul vecin, în mina binecunoscută, avu loc un accident teribil, pământul surpându-se peste oamenii aflați la muncă în adâncuri. Toți cei de la fața locului erau aproape siguri că nu mai avea cum să scape vreun muncitor prins sub pământ și nici nu reușea nimeni să intre după ei pentru a încerca să-i scoată.
Auzind teribila veste, băiatul ce rămase acasă le spuse părinților prietenului său, ce-și boceau deja copilul pierdut în mina surpată, că el simte faptul că prietenul său este încă în viață și că îl așteaptă pentru a-l salva. Zicând acestea, își luă calul și plecă în mare grabă spre satul vecin, unde chemarea prietenului său îl atrăgea ca o ață spre grota ce înghițise cu nesaț atâtea suflete nevinovate.
Ajuns acolo, strigătele femeilor și îngrijorarea bărbaților care făceau tot posibilul să intre în mină, îl determinară și mai tare să își dorească să pătrundă în adâncuri, pentru a-și salva prietenul. Încercă să se strecoare prin mulțimea de oameni agitați, însă toți îi strigau că este foarte periculos să intre acolo și că oricum sigur nu mai exista niciun supraviețuitor.
Băiatul nu ascultă de sfaturile oamenilor și făcându-și loc printre cei care săpau tunelul printre dărâmături, ajunse cu greu la primii accidentați care nu dădeau niciun semn de viață. Căută disperat printre trupuri, pământ și pietre, până observă într-un colț al minei o mișcare și auzi un scâncet de durere. Își făcu loc până acolo și când lumină cu lanterna, își recunoscu pe loc prietenul de-o viață. Sări să-i dea primul ajutor, însă acesta era prins sub o piatră masivă care nu-i lăsa mari speranțe de viață.
Când îl atinse, ochii rănitului se deschiseră ca la un semn, iar buzele schițară un zâmbet victorios, șoptindu-i prietenului său câteva cuvinte pline de recunoștință: „Ai sosit! Știam că TU mă vei găsi și că mă vei duce acasă. Să mergem acasă, prietene!”.. și apoi își pierdu cunoștința căzând ca mort în brațele aceluia care-i fusese apropiat ca un frate, știind că el îl va duce în casa părintească alături de cei dragi.
După ce înlătură cu mare efort bolovanul de pe trupul rănitului, cu sufletul plin de compasiune pentru suferința celuilalt și cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, băiatul salvator ieși din mină cu prietenul său pe brațe, neștiind dacă acesta va mai fi rezistat ori nu. Fură întâmpinați cu ropote de aplauze și urale admirative, din partea celor ce așteptau afară, aceștia apreciindu-i curajul și determinarea de care dăduse dovadă.
Imediat ce ieșiră, un doctor preluă rănitul, făcand tot ce era omenește posibil pentru a-l salva. Într-un final, se auzi un glas stins, printre vocile doctorului și a celor ce îl ajutau pe acesta, glasul celui revenit în simțiri, care-și chema prietenul. Acesta auzind, sări și-l îmbrățișă fericit.
Cei doi prieteni se reîntoarseră în satul natal și își continuară frumoasa lor prietenie. Se însurară cu două fecioare din împrejurimi, surori gemene frumoase, astfel că, din prieteni, cei doi deveniră frați și trăiră fericiți cu toții până la adânci bătrâneți.
Gestul celui care își salvase prietenul fu transmis tuturor, din tată-n fiu, iar povestea de prietenie sinceră și curată dintre cei doi băieți, fu luată drept exemplu pozitiv de către toți copiii satului.