Carl Gustav Jung

Să nu uităm că foarte puţini oameni sunt artişti ai vieţii, că arta de a trăi este cea mai nobilă şi cea mai rară dintre arte. Să goleşti toată cupa cu graţie - cui îi reuşeşte oare asta? Aşa încât, mulţi oameni rămân cu viaţa în mare parte netrăită - de multe ori chiar cu posibilităţi pe care nu le-ar fi putut trăi nici cu cea mai mare bunăvoinţă - şi astfel ajung în pragul bătrâneţii cu năzuinţe neîmplinite, care, fără voia lor, le întorc privirile îndărăt.

Dorim ca viaţa noastră să fie simplă, sigură şi liniştită şi de aceea problemele sunt tabu. Vrem certitudini şi nu îndoieli, vrem rezultate şi nu experienţe, fără să ne dăm seama însă că numai din îndoieli se pot naşte certitudini şi numai din experienţe - rezultate.

Cele mai mari şi mai importante probleme ale vieţii sunt, toate, esenţialmente fără soluţie. Nu vor putea fi niciodată rezolvate, ci doar depăşite.

Ştiinţa nu e decât arta de a făuri iluzii adevărate.

O inimă înţelegătoare reprezintă totul la un profesor, şi nu o putem aprecia îndeajuns. Ne amintim cu stimă de profesorii excelenţi, dar cu recunoştinţă de cei care ne-au influenţat sufleteşte. Planul de învăţământ este o materie primă extrem de necesară, dar căldura reprezintă elementul vital pentru planta aflată în creştere şi pentru sufletul copilului.

Talentele mari sunt cele mai iubite şi deseori cele mai periculoase fructe din arborele umanităţii. Atârnă pe ramurile cele mai fragile, care sunt rupte foarte uşor.

Cuvântul "fericire" şi-ar pierde înţelesul dacă nu l-am compara cu tristeţea.

E important să avem un secret şi presimţirea a ceva ce nu poate fi cunoscut. Ne umple viaţa cu o nuanţă de impersonal, cu un numinosum. Cine n-a făcut niciodată experienţa acestui lucru a pierdut ceva esenţial. Omul trebuie să simtă că trăieşte într-o lume care este misterioasă într-o anumită privinţă, să simtă că în ea se întâmplă şi lucruri a căror experienţă o poate face, chiar dacă rămân inexplicabile, şi nu numai acelea care se desfăşoară în limitele aşteptărilor. Neaşteptatul şi incredibilul ţin de această lume. Numai atunci viaţa este întreagă. Pentru mine, lumea a fost de la bun început infinit de mare si de insesizabilă.

Elena Victoria Glodean

Poem şoptit:

Aş locui în ochiul tău, o vreme,
Să văd cum munţii încă nasc izvoare
Şi-atunci când îl sărută căprioare
Să simt cum firul ierbii încă geme.

În pumnul tău aş locui, o vreme,
De tine să mă simt la sân purtată
Precum o mierlă ce, fiind vânată,
Zăcea rănită printre crizanteme.

Aş locui în părul tău, o vreme,
Să-ascult cum vântul şuieră prin crânguri.
Tu scuturându-ţi tâmplele de gânduri
Să îmi reciţi în şoaptă mici poeme.

Aş locui sub paşii tăi, o vreme,
Să-mi poţi reda odihna unui drum,
Iar norii grei, bolnavi de-atâta fum,
Să îi aduni cu sârg în ninse gheme.

Şi folosind, de-acum, noi stratageme
Să-mbraci toţi pomii-n haine de crăiasă.
Eu, fulg de nea, întors din nou acasă
Voi zăbovi în palma ta... o vreme.

Eu mai rămân să rătăcesc prin vise:

La ceasul când începe să mă cheme
Visarea şi încerc să o desferic,
Croiesc poteci prin codrul de-ntuneric
Şi-ţi scriu în grabă: Nu mă-ntorc devreme!


Eu mai rămân să văd cum arde focul
În răsăritul roşu ca un brâu,
Să văd sclipirea pietrelor în râu
Când mânjii dimineţii-şi încep jocul.

Prin pântecul pădurii de culoare
Cu fluturii speranţei să roiesc,
În jurul lumii clipa s-o-nnoiesc
Şi să-mpletesc lumini crepusculare.

Să zăbovesc la margine de lume
Aşa cum am făcut de-atâtea ori,
În cufere de dor să strâng comori
Şi fiecăreia să-i dau un nume.

Tu să m-aştepţi chiar dacă-i prea târziu
Şi ţine-mi calde braţele-ţi deschise.
Am să mă-ntorc cu-n teanc de manuscrise
Pentru poemele ce-am să le scriu.

Rugă pentru iertare:

Vin astăzi, Doamne, să îţi cer iertare
că am iubit prea mult albastrul cer
şi-am îndrăznit să îmi ridic privirea
crezând că, încă, dreptul am să sper.

Îţi cer iertare de-am greşit cu fapta
când am trăit prin munţi de unul singur
şi-am haiducit cu şoimii şi cu cerbii,
din iarnă pân'a dat stejaru-n mugur.

Mă iartă, Doamne, pentru primăvara
ce-am locuit-o-n ochii unui vultur.
Am vrut să fur discret un colţ din soare
şi în oglinda râului să-l scutur.

Îţi cer iertare, poate-am fost prea lacom
dorind să fie doar a mea câmpia.
O vară am sperat să-mi crească aripi,
spre soare să mă-nalţ cu ciocârlia.

Şi să mă ierţi pentru c-am strâns sub pleoape,
cu sârg, toţi norii toamnei, până când
ca într-o rugă, spusă doar în şoaptă,
i-am transformat în lacrimi, rând pe rând.

M-aplec peste cuvinte:

Gândind că Universul
e tot ce ne desparte,
Mi-adun toată visarea
pe-o margine de carte.

Mă-aplec peste cuvinte
aproape, mai aproape
Şi mă-mpreun ca luna
cu luciul unei ape.

Ca un ecou mă-mprăştii
tremurător în unde
Când din înalt de ceruri
Luceafăru-mi răspunde.