Doar bogăţia spirituală este durabilă

 

Tocmai liniştea profundă a sufletului este secretul dobândirii lucrurilor esenţiale de care avem nevoie şi nu neliniştea şi îngrijorarea.
Iisus ne atenţionează foarte clar că îngrijorarea blochează împlinirea dorinţelor noastre, iar neprihănirea şi detaşarea completă de lucruri ne permit să le avem din belşug. Pentru aceasta trebuie să fim conştienţi că lucrurile sunt mijloace, nu scopuri. 
Amintim în această direcţie un alt citat din învăţăturile lui Iisus: „cine are i se va mai da şi cine nu are i se va lua chiar şi ceea ce are“. Acestea sunt cuvintele lui Iisus. Dar nu se referă la o pedepsire a săracilor, aşa cum se spune, ci la urmarea pe care o are prostia umană, la efectul pe care îl generează închinarea noastră în faţa stăpânului acestei lumi materiale, Mamona sau Satana. Rezultatul dăruirii totale, nu faţă de Dumnezeu, ci faţă de Satana.

Ataşamentul exarcebat faţă de lucruri duce adesea la pierderea lor, iar acest fapt nu este o pedeapsă a lui Dumnezeu, ci o consecinţă, care apare mai ales pentru ca omul să înţeleagă experienţa orientării sale sufleteşti excesive doar către cele materiale, în exteriorul său.
Pilda conţine totodată şi promisiunea vieţii sufletului după moarte: „Strângeţi lucruri în cer unde nu le mănâncă moliile.” Acest sfat este valabil şi în ceea ce priveşte sublimarea energiilor în microcosmosul fiinţei noastre. Când noi facem ca substanţa să fie transmutată în energie, iar această energie este apoi înălţată în straturile superioare tainice ale fiinţei, în diferitele corpuri invizibile ale microcosmosului fiinţei noastre, chiar dacă nu ştim, deja începem să strângem, să acumulăm mari comori în ceruri.

 

Sufletul este nemuritor şi, spre deosebire de trup, nesupus putrezirii. Desigur, trupul are importanţa lui, despre care Iisus pomeneşte în alte parabole. Cu toate că trupului nu-i trebuie neapărat palate, nici veşminte de aur, Dumnezeu promite toate acestea celor ce-L descoperă.

Într-un sens mai adânc se dezvăluie că bogăţia poate avea două cauze şi poate genera astfel două efecte distincte. Oamenii se îmbogăţesc cu preţul unor sacrificii enorme, riscându-şi chiar viaţa, chiar dacă, aşa cum spune Iisus: „Nu puteţi face nici măcar un singur fir de păr.” E adevărat, nici ştiinţa contemporană nu este capabilă de aşa ceva. Firul de păr a fost creat de Dumnezeu şi secretul realizării Îi aparţine.

În acest context se sugerează că omul care se închină către Mamona sau Satana atentează asupra propriul său trup, asupra propriei sale sănătăţi. Iar sufletul său nu se poate susţine cu un trup sleit şi tensionat de goana după cele materiale. Chiar dacă nu îşi dau seama, oamenii bogaţi care îşi sacrifică şi sănătatea, şi sufletul pentru lucruri se închină de fapt lui Satana.
Cei cu adevărat bogaţi, cei care au intuiţie şi sunt divin inspiraţi, înţelepţii şi oamenii buni trebuie înainte de toate să I se închine lui Dumnezeu, să-I dea primul loc în viaţa lor.

Iisus ne spune că la fel cum păsărilor li se pune hrană în cale, la fel cum crinului i s-a dat o haină regală, aşa şi omului neprihănit care-şi cunoaşte Tatăl Ceresc, chiar Dumnezeu îi dăruieşte toate lucrurile de trebuinţă.

Când credem însă că Dumnezeu ne-a nedreptăţit totuşi, deoarece pierdem tot ce avem, deşi suntem buni şi credincioşi, este un semn clar că deocamdată păstrăm ascunse în suflet sentimentele de devoţiune. Ceva ce n-am înţeles încă se împotriveşte atunci lui Dumnezeu, de aceea suportăm toate consecinţele.

Pilda ne ajută de asemenea să înţelegem de ce există societăţi bogate şi societăţi foarte sărace. Cele bogate au avut un înalt nivel de înţelegere a spiritualităţii, dar nu au scăpat de riscul ataşamentului faţă de lucruri şi faţă de lumea exterioară.
Orice societate bogată care sărăceşte dovedeşte că şi-a pierdut stăpânul autentic, L-a pierdut pe Dumnezeu, în timp ce societăţile mereu sărace pot fi bănuite de neînţelegerea semnificaţiei reale a lucrurilor, de ataşamentul foarte puternic faţă de lumea materială.

 

Când ţelul unei societăţi este cu adevărat spiritual, atunci Îl pune pe Dumnezeu pe primul loc şi poate deveni înfloritoare şi frumos îmbrăcată precum crinul sălbatic. Este atunci liberă ca pasărea cerurilor. Nu este un scenariu fantezist, căci îl putem deduce din pilda lui Iisus Cristos, care spune că nu Dumnezeu decide dacă vom fi bogaţi sau săraci.
Noi facem această alegere. Iar alegerea prin care îi dăm Lui primul loc în viaţa noastră înseamnă printre altele bogăţie fără sacrificii, prin cunoaştere şi credinţă.
Pe când alegerea lui Mamona sau Satana înseamnă bogăţie chinuită, riscată, efemeră, deoarece se plăteşte cu sănătatea trupului sau sărăcie în care chiar lipsa unor lucruri îi face pe cei care sunt în această situaţie să se închine inconştienţi acelor obiecte care devin pentru ei un fel de Dumnezeu straniu, un Dumnezeu răsturnat.

„Vom ştii că suntem nebuni, astfel vom fi lucizi”

 

Iată o altă povestire cu tâlc.
„Am citit în stele”, i-a spus un rege sfetnicului său, „că toţi cei care vor mânca din următoarea recoltă vor înnebuni. Oare ce-i de făcut?”
„Problema e lesne de rezolvat, Maiestate”, i-a răspuns liniştit sfetnicul, „noi doi nu vom mânca, vom cumpăra şi apoi vom pune deoparte ceea ce a mai rămas din recolta trecută şi astfel vom avea din ce trăi amândoi anul viitor.” 
„Şi ceilalţi?”„Maiestate, trebuie să ştiţi că nu sunt rezerve suficiente pentru toată lumea, nu vor ajunge decât pentru noi doi.”
„Nu se poate”, a exclamat regele. „Cum să rămânem calmi şi detaşaţi, câtă vreme toţi supuşii noştri vor fi loviţi de nebunie? Şi, în fond, gândeşte-te, dacă am proceda aşa ar însemna să ne izolăm de poporul nostru. Mai bine împărţim şi noi nebunia, deoarece dacă am rămâne perfect lucizi într-o lume aflată în delir, nebunii ne-ar considera nebuni… însă ar trebui atunci să ne păstrăm amintirea acestei hotărâri fundamentale.
De aceea o să ne marcăm dinainte semnul nebuniei pe frunte şi de fiecare dată când te voi privi, de fiecare dată când tu mă vei privi, o să ştim şi unul, şi celălalt că suntem nebuni, iar în felul acesta vom fi lucizi.“
Iată tâlcul povestirii – această istorioară marchează nebunia sau iluzia în care ne complacem şi de asemenea toate indiciile înţelepciunii care urmăresc să ne-o reamintească atunci când ne rătăcim prea departe de ea.
Este înţelept cel care ştie să citească foarte lucid şi atent semnele care-i apar pe calea spirituală şi chiar să marcheze unele noi, tocmai pentru a evita să se piardă în această lume a iluziei.

Fii atent ce-ţi doreşti

 

Vrem uneori să fim altcineva şi atunci ne spunem „dacă aş avea”, „dacă aş fi”, „atunci când voi fi”, „în cazul în care voi ajunge”, „numai să fiu”, „doar cu x condiţie o să ajung satisfăcut, fericit şi pe deplin împlinit”. Aşa să fie oare? O povestire înţeleaptă ne dă răspunsul.

A fost odată un ţăran sărac a cărui slujbă era să sfărâme stâncile muntelui, pentru a le transforma în pietriş pentru drumuri. Omul muncea zilnic ore în şir, bătut de soarele arzător, ciocănind şi zdrobind pietrele. Într-o zi, trecu pe acolo însuşi regele, călare pe un cal magnific şi împodobit cu toate însemnele rangului său.

Ţăranul nostru îl zări şi se pomeni că se gândeşte: „Ah, ce puteri aş avea dacă aş fi rege! Aş străbate regatul în lung şi-n lat şi aş face mult bine supuşilor mei.” Atotputernicul Dumnezeu din ceruri i-a auzit gândurile şi l-a preschimbat în mare suveran. Omul străbătea acum regatul călare şi acorda tuturor graţia de rege, îmbrăcat în veşminte bogate şi grele. Cum soarele era mai tot timpul torid, regele simţea adesea că se sufocă.
„Ah, dacă aş fi soarele, ce putere imensă aş avea!”, gândi atunci ţăranul rege. „Aş lumina cu putere oamenii şi le-aş fi mereu izvor de mari binefaceri”. Atoputernicul Dumnezeu i-a auzit din nou din ceruri gândurile şi l-a prefăcut pe dată în soare. Ca astru, el îi lumina acum pe pământeni din zori până în amurg şi îi încălzea cu razele sale binefăcătoare. Dar, iată că, a trecut un nor peste el şi l-a acoperit, iar lumea întreagă fu cuprinsă de umbră.

„Ha, ha… iată că soarele nu e atât de puternic pe cât pare”, şi-a spus atunci ţăranul - soare. „Dacă aş fi însă un nor… aş avea o putere imensă! Aş aduce ploaia şi vremea senină şi astfel aş fi un izvor de binefacere pentru oameni”. Atotputernicul Dumnezeu, auzindu-i din ceruri vorbele, l-a transformat imediat pe ţăranul - soare într-un nor. Acum aducea ploaia la momentul potrivit, iar oamenii culegeau astfel recolte bogate.
Iată însă că într-o zi nu putu să treacă dincolo de un munte prea înalt care îi împiedică înaintarea. „Ah”, începu să se plângă pe dată ţăranul - nor, „iată că norii nu sunt atât de puternici pe cât par. Muntele este mai presus decât ei”, şi-a zis el. „Dacă aş fi un munte le-aş ţine umbră binefăcătoare oamenilor şi i-aş proteja de vânt”. Auzindu-l, atotputernicul Dumnezeu l-a prefăcut în munte, iar ţăranul - munte se simţi deodată mândru de el. Doar că privind la poale, ce-i văzură ochii? Un bătrân sărac care-l sfărâma în bucăţele, făcând din el pietriş pentru drumuri.

"The one who begins the inquiry 

will not finish the inquiry, 

but will be finished by the inquiry."  ~ Mooji

                                                     

Despre iubire (interviu )

Despre iubire (interviu )

"Iubirea e fundamentul fiintei noastre.  Fara Dumnezeu, orice iubire moare. "

 
- Drumul spre Oasa e batut de sute de tineri care vin sa se spovedeasca. Simtiti, oare, prin destainuirile lor, ca ceva s-a schimbat in felul in care se raporteaza la dragoste?

- As spune ca noi, monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi, pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta, parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti.

- De ce avem atata nevoie sa ne implinim intr-o dragoste mare?

- Cautand iubirea, il cauti, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fara sa-ti dai seama. Chiar daca nu esti un bun crestin, simti cumva, de fiecare data cand iubesti si esti iubit, ca acolo, in iubire, e adevarul. Cauti iubirea toata viata, ai nevoie de ea chiar si atunci cand te prefaci ca nu mai ai, o traiesti gresit, o traiesti stramb, dar o iei de la capat. Gravitezi in jurul ei, te straduiesti mereu sa o intelegi, pentru ca simti ca acolo e implinirea si fericirea. Noi, oamenii, nu putem sa nu iubim, sa nu vrem sa fim iubiti. Pentru ca asta e fundamentul fiintei noastre. Dumnezeu este iubire si tot ceea ce este in lumea asta tanjeste dupa iubire. Dumnezeu a creat totul dupa chipul si dupa asemanarea Lui, dupa tiparul Lui, al relatiei treimii. Dumnezeu e o relatie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creati ca oameni sa participam la bucuria relatiei din Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa traim iubirea. Sa fim impreuna. De aceea se spune ca raiul e comuniunea cu toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi.

- Desi il avem pe Dumnezeu, simtim totusi ca fara celalalt nu suntem completi. E nevoie de un altul, ca sa fim fericiti?

- Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleti, tocmai ca sa aiba nevoie unul de altul. Daca ne-ar fi facut perfecti, ne-am fi fost suficienti singuri. Sigur, exista oameni care daruiesc mai mult, oameni care dau mai putin, dar nu trebuie sa ne oprim la relatia cu un singur om, trebuie sa invatam sa iubim pe toata lumea, sa castigam un rod din relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viata. Orice om e un dar potential pentru noi, cu care ne putem imbogati. Nu exista un singur om cu care sa-ti fie scris sa fii impreuna. Exista insa mai multe persoane in lumea asta cu care relationezi foarte bine. Faptul ca ai intalnit una si, din nestiinta, iubirea s-a cheltuit, nu nseamna ca vei ramane toata viata singur. Asa cum faptul ca ai intalnit un suflet pereche nu garanteaza ca iubirea va dura, daca nu lucrezi virtutile ei. Fara potrivire, nu e posibila dragostea. Dar potrivirea e doar o scanteie. Ea nu garanteaza vesnicia sentimentului. Nu meriti ceva pentru care n-ai muncit! (rade). Din contra, se intampla des ca tocmai aceste iubiri sa se cheltuie mai repede, pentru ca totul e perfect si nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficienta, pentru ca celalalt corespunde perfect nevoilor mele si eu nevoilor lui, si atunci fiecare se iubeste pe sine, prin intermediul celuilalt.

- Visam, aproape toti, la o iubire mare, care sa ne tina toata viata. Si totusi, realitatea ne arata ca iubirile mor, si ele, mai des decat am vrea sa credem. De ce se stinge dragostea?

- Moare pentru ca nu exista si Dumnezeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca orice realitate netransfigurata degenereaza. Se consuma. Fara har, omul e in stare cazuta. La fel si cu iubirea. Ea se stinge daca nu exista raspuns. Daca o intorci catre Dumnezeu si catre oameni, ea primeste raspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Daca o intorci catre tine, catre trup, catre materie, ea se cheltuie, se epuizeaza, pentru ca lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.

 

- Din pacate, simplul fapt ca te cununi in biserica nu garanteaza mereu fericirea...

- Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat. Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire. Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita. Multi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru ca nu au fost iubiti, la randul lor, ca sa inceapa sa infloreasca. Dar toate astea nu sunt posibile fara Dumnezeu. Si fara efortul fiecaruia de a activa in celalalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celalalt.

- Cum ar trebui sa iubim, parinte? Unde gresim, de tot ajungem sa o luam de la capat?

- Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste fericirii proprii. Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o valoare in absenta lor. E plina lumea de ele. Facand gesturi te si verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti. Am citit de curand intr-o carte cum un detinut politic taran, inchis la batranete, primea de la babuta lui scrisori, in care ea punea si cate o floare presata. Asta inseamna iubirea. Si chiar mai mult. Iubirea inseamna sa daruiesti atunci cand esti epuizat, cand nu mai ai nici o forta. Nu exista scuza sa nu daruiesti. Daca dai din prisos, cand ti-e bine si-ti vine usor, nu are valoare. Atunci cand nu mai poti si vrei totusi sa faci ceva pentru celalalt, izbucnesc in tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primesti forta de la Dumnezeu si ajungi sa faci mai mult decat credeai ca esti capabil. Sa te daruiesti atunci cand nu mai poti te apropie cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. Si atunci, ca in Evanghelie, nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor.

- Pana unde te poti darui pe tine, fara ca asta sa te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine sa te opresti, daca celalalt nu-ti raspunde la fel...

- Daruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenta fata de celalalt, nu e sclavie. Nu ti se cere s-o faci. Prin daruire nu ma anulez, ci ma regasesc pe mine si ma imbogatesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, ma anulez. Unora le convine sa se lase stapaniti de altii. E cazul multor femei de azi, care ajung sa se inrobeasca. Le bat barbatii, sunt chinuite, dar le e frica sa-si asume un drum, de dragul sigurantei. Au parte de o suferinta absurda, care nici macar nu e mantuitoare. E o forma de lene. Refuza responsabilitatea propriilor decizii si atunci prefera doar sa execute. Dar asa nu vor evolua niciodata.

"Cand Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire"

- Nu toata lumea are parte in viata aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastra? Tine de noi sa traim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intalnesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup si totusi se defineste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Spun eliberata, pentru ca cel mai adesea ne iubim pe noi insine, si atunci iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista, intoarsa catre sine, in loc sa fie libera si sa nu ceara nimic in schimb.

- Iubirea adevarata e intotdeauna libera?

- Da, iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.

- Ar trebui atunci sa cultivam toleranta in dragoste?

- Ar trebui sa facem exercitiul alteritatii, nu al tolerantei. Toleranta e un fel de ingaduinta fata de ceva ce tie nu-ti convine, presupui ca celalalt are niste defecte pe care tu, din marinimie, le treci cu vederea. Adica toleranta presupune mandria. Or, intr-o relatie de iubire tu nu ai dreptul sa consideri felul tau de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie sa ceri celuilalt sa se schimbe, trebuie sa-ti ceri tie sa-l suporti pe celalalt. In iubire, nu trebuie sa te preocupe binele tau, ci trebuie sa te pui pe tine in slujba celuilalt, preocuparea ta sa fie devenirea lui. Scopul lui nu e sa te infrumuseteze pe tine, sa te faca sa te simti mai frumos si mai bun. Iubirea traita drept schimba oricum lucrurile in bine. Faptul ca ma daruiesc total, ca ma arat jertfitor il face si pe celalalt sa se corecteze, sa se simta, il schimba in bine. Parintele Teofil Paraian spunea ca dragostea niciodata nu calculeaza si dragostea totdeauna calculeaza. Cum vine asta? Pai, niciodata nu calculeaza ce daruieste, ca sa-i atraga atentia celuilalt uite, cate am facut pentru tine, acum da-mi si tu la fel. Si in acelasi timp calculeaza mereu cat primeste, ca sa poata da mai mult. Asta e iubirea adevarata.

- Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?

Un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.

- Si atunci care e rostul casniciei?

-Relatia, casnicia sunt doar un cadru in care noi ne manifestam, ne desavarsim. Ne exersam iubirea, aceasta capacitate de a iesi din noi insine, de a deveni transparenti, ca Dumnezeu sa se poata manifesta deplin in noi, iar noi sa ajungem la acea patrundere reciproca intre oameni, sa putem iubi tot mai mult. Numai daca ne exersam deschiderea, devenim niste vase largi care pot primi mult mai mult decat pe celalalt. Si atunci pot iubi, prin intermediul lui, pe toti oamenii, intreaga natura si toate animalele, pot cuprinde in inima mea toata creatia lui Dumnezeu. Exersand comuniunea in doi ne pregatim pentru comuniunea cu toti, care va fi in Imparatia Cerurilor.

- Cum se nasc gelozia si posesivitatea?

- Gelozia e iubirea de sine prin celalalt. Daca esti gelos, nu-l iubesti pe celalalt cu adevarat, ci consideri ca celalalt e dreptul tau si cineva atenteaza la el. Ti-e frica sa nu vina cineva sa ti-l fure. Dar nici un om nu are dreptul sa il confiste pe celalalt. Iubirile astea contorsionate, cu gelozii si suferinte care-ti fura ochii si-ti intuneca mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante in felul lor, sunt foarte simtuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multa suferinta, te desfiinteaza ca persoana. Tu crezi ca te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevarata, dumnezeiasca, afirma, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare si n-are ceata.

- Cand traiesti o iubire nefericita, te gandesti adesea ca ar putea exista cineva care sa te iubeasca mai mult, sa te inteleaga mai bine...

- Modul asta de a vedea lucrurile e o consecinta a gandirii tehniciste. Un produs se uzeaza moral, in momentul in care apare o versiune imbunatatita a lui. (rade) Adica iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie sa aprofundam, sa sapam in relatia respectiva, pentru a ajunge la noi si noi adancimi, chiar daca apar oportunitati de relatii mai bune, chiar daca cunoastem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie sa incepem mii de drumuri, pentru ca nu mai ajungem niciodata la capat. Nu poti sa te remodelezi la infinit dupa alte tipare de femei sau barbati, pentru ca te tocesti ca piesa, ajungi sa nu mai ai nici un profil. Tu crezi ca ai capatat experienta, ca ti-ai imbogatit modul de a fi, avand foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai stii cine esti cu adevarat. In iubire, ca si in profesie, e foarte important sa fii statornic. Nu te poti face trei ani medic, apoi inca trei actor si dupa alti trei sa te pregatesti sa devii fotbalist. Trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca impasul la care ajungi intr-o relatie e al tau, in primul rand, nu al celuilalt. Dumnezeu ti l-a randuit tie, ca sa te depasesti, ca sa evoluezi. Schimband persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub alta forma, oricine ar fi langa tine.

"Nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii"

- De ce e atat de importanta fidelitatea? Cunosc persoane care spun ca-si iubesc partenerii, desi ii mai insala din cand in cand, si ca asta nu are nici o importanta, atata timp cat nu sunt sentimente la mijloc.

- Se mint singuri. Infidelitatea e o forma de consum. E foarte urat sa-i consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fara fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai profunde. Numai asa poti evolua. Or, daca iti permiti alternative, inseamna ca nu esti dispus sa infrunti blocajul, ca vrei sa il ocolesti. Daca iti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depasesti criza si vezi si ce potential zace in tine si in celalalt. Si esti mai castigat si mai bogat ca inainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinata si foarte profunda, care nu mai sta doar in indragostirea trupeasca. Efortul putin inseamna devenire putina, inseamna sa fugi de implinirea de sine. 

Vedeti, nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Inviere. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer dupa cruce. Asa se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Pentru ca asta e conditia noastra cazuta, consecinta caderii in pacat. Nu ni se da nimic, daca nu jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele tau, ca sa-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine. Sacrificiul da profunzime oricarei relatii. E cel care fixeaza iubirea. Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevarata! Nu se poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa suferim cu bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate. Tot ce traim e searbad.

- De ce suferintele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?

- Pentru ca omul, iubind, se deschide si devine profund. Si atunci incaseaza loviturile direct in profunzimea fiintei. Daca iubirea a fost cu Dumnezeu si celalalt pleaca totusi, Dumnezeu nu ramane dator. Vine El si umple golul, pentru ca tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci si pe Dumnezeu din el. Poti fi destramat cu adevarat dupa o despartire, doar daca nu-L ai pe Dumnezeu, daca ai iubit stramb, daca ai fost posedat de celalalt.

- Uneori, dupa o mare iubire, nu mai avem curaj sa mergem mai departe, sa ne mai deschidem sufletul inca o data. Cum putem vindeca ranile lasate de o suferinta din dragoste?

- Parintele Teofil Paraian spunea ca suferinta e o mare taina. Degeaba ti-o explici teoretic, inima continua sa doara. Si orice sfat din afara ramane tot in afara. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de rani, daca considera. Dar unele dintre ele nici nu trebuie sa se vindece. Se intampla uneori ca inima ta sa poata purta infinit de multe rani deschise. Capacitatea de suferinta a omului e foarte mare. Dar nici nu trebuie sa devenim atat de obsedati sa se inchida rana, sa uitam tot. Un esec in dragoste nu trebuie sa ne infirmizeze afectiv. Poti sa duci o alta relatie si cu o rana in inima. Si cu mai multe rani in inima. Dumnezeu iti da oricum puterea de a iubi din nou. Trebuie sa mergi inainte, sa ai curajul sa te deschizi din nou, sa incasezi din nou. N-ai voie sa te opresti.

"Fericirea se munceste in fiecare zi"

- Unora parca le sunt date numai suferinte, toata viata...

- Trebuie sa intelegi ca e ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fata de tine. Si atunci incepi sa gasesti un rost fiecarei suferinte. Fara Dumnezeu, totul sfarseste intr-un mare absurd. Si cea mai mica suferinta te doboara. Nu mai intelegi nimic si ajungi sa-ti pui capat zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinta e umpluta de sens si e mereu urmata de bucurie. Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te iubeste si te pune la incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva. Dar cu un pret! Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care il poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu mult mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate darui liber, ca atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasa sa inflorim liber. Dumnezeu, cand ne iubeste, ne pune la incercare, ca pe argint in topitoare. Pentru ca vrea sa scoata din noi esenta cea mai pura.

-Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?

- Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total, tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata. Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o cale pe care inaintam. Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

 Parintele Pantelimon

O frumoasă rugăciune

O frumoasă rugăciune

"Iartă-mă, Doamne!
Pentru tot ce puteam să văd şi nu am văzut!
Pentru tot ce puteam să aud şi nu am auzit!
Pentru tot ce puteam să simt şi nu am simţit!
Pentru tot ce aş fi putut să înţeleg şi nu am înţeles!
Pentru tot ce puteam să conştientizez şi nu am conştientizat!
Pentru iertarea pe care aş fi putut să o dau şi nu am dat-o!
Pentru bucuria pe care aş fi putut să o trăiesc şi nu am trăit-o!
Pentru Lumina pe care aş fi putut să o primesc şi nu am primit-o!
Pentru viaţa pe care aş fi putut să o ocrotesc şi nu am ocrotit-o!
Pentru visele pe care mi le-aş fi putut împlini şi nu le-am împlinit!
Pentru necunoscutul în care aş fi putut să păşesc şi din teamă, nu am îndrăznit să păşesc!
Pentru iubirea pe care aş fi putut să o exprim şi nu am exprimat-o!
Pentru tot ce puteam să creez bun şi frumos şi nu am creat pentru gloria Ta, Doamne, şi a Împărăţiei Tale Divine!
Pentru tot ce ştiu şi nu ştiu că am greşit, pe Tine, Doamne, care eşti Mila şi Iubirea infinită, Te rog, iartă-mă şi mă îmbracă cu nesfârşita Ta Iubire şi Lumină!

Îti mulţumesc, Doamne!
Pentru toată frumuseţea pe care am văzut-o izvorând din Tine!
Pentru muzica tăcută a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvăluit-o auzului!
Pentru tot ce am simţit bun şi minunat îin viaţa mea!
Pentru tot ce prin harul Tău am înţeles!
Pentru lumina pe care am sorbit-o în adâncul meu!
Pentru iertarea pe care dăruind-o, am dobândit pace!
Pentru bucuria fiecărei clipe trăite în Tine, Doamne!
Pentru toate cadourile spirituale care mi-au îmbogăţit fiinţa!
Pentru viaţa mea, care e a Ta, o mică parte a simfoniei existenţei!
Pentru visele care au prins formă prin armonia iubirii Tale pentru mine!
Pentru necunoscutul în care am păşit plin de curaj, regăsindu-Te!
Pentru iubirea copleşitoare cu care mă dezmierzi clipă de clipă!
Pentru tot ce am creat prin Tine bun şi frumos, aducând cu umilinţă laudă Împărăţiei Tale divine!

Dumnezeu, Tatăl nostru, plimbându-se prin casa mea îmi va lua toate grijile şi va vindeca toate bolile mele şi ale familiei mele în Numele lui Iisus,
Amin!"

PREOT  ILARION ARGATU (1913 -1999)