Poem şoptit:
Aş locui în ochiul tău, o vreme,
Să văd cum munţii încă nasc izvoare
Şi-atunci când îl sărută căprioare
Să simt cum firul ierbii încă geme.
În pumnul tău aş locui, o vreme,
De tine să mă simt la sân purtată
Precum o mierlă ce, fiind vânată,
Zăcea rănită printre crizanteme.
Aş locui în părul tău, o vreme,
Să-ascult cum vântul şuieră prin crânguri.
Tu scuturându-ţi tâmplele de gânduri
Să îmi reciţi în şoaptă mici poeme.
Aş locui sub paşii tăi, o vreme,
Să-mi poţi reda odihna unui drum,
Iar norii grei, bolnavi de-atâta fum,
Să îi aduni cu sârg în ninse gheme.
Şi folosind, de-acum, noi stratageme
Să-mbraci toţi pomii-n haine de crăiasă.
Eu, fulg de nea, întors din nou acasă
Voi zăbovi în palma ta... o vreme.
Eu mai rămân să rătăcesc prin vise:
La ceasul când începe să mă cheme
Visarea şi încerc să o desferic,
Croiesc poteci prin codrul de-ntuneric
Şi-ţi scriu în grabă: Nu mă-ntorc devreme!
Eu mai rămân să văd cum arde focul
În răsăritul roşu ca un brâu,
Să văd sclipirea pietrelor în râu
Când mânjii dimineţii-şi încep jocul.
Prin pântecul pădurii de culoare
Cu fluturii speranţei să roiesc,
În jurul lumii clipa s-o-nnoiesc
Şi să-mpletesc lumini crepusculare.
Să zăbovesc la margine de lume
Aşa cum am făcut de-atâtea ori,
În cufere de dor să strâng comori
Şi fiecăreia să-i dau un nume.
Tu să m-aştepţi chiar dacă-i prea târziu
Şi ţine-mi calde braţele-ţi deschise.
Am să mă-ntorc cu-n teanc de manuscrise
Pentru poemele ce-am să le scriu.
Rugă pentru iertare:
Vin astăzi, Doamne, să îţi cer iertare
că am iubit prea mult albastrul cer
şi-am îndrăznit să îmi ridic privirea
crezând că, încă, dreptul am să sper.
Îţi cer iertare de-am greşit cu fapta
când am trăit prin munţi de unul singur
şi-am haiducit cu şoimii şi cu cerbii,
din iarnă pân'a dat stejaru-n mugur.
Mă iartă, Doamne, pentru primăvara
ce-am locuit-o-n ochii unui vultur.
Am vrut să fur discret un colţ din soare
şi în oglinda râului să-l scutur.
Îţi cer iertare, poate-am fost prea lacom
dorind să fie doar a mea câmpia.
O vară am sperat să-mi crească aripi,
spre soare să mă-nalţ cu ciocârlia.
Şi să mă ierţi pentru c-am strâns sub pleoape,
cu sârg, toţi norii toamnei, până când
ca într-o rugă, spusă doar în şoaptă,
i-am transformat în lacrimi, rând pe rând.
M-aplec peste cuvinte:
Gândind că Universul
e tot ce ne desparte,
Mi-adun toată visarea
pe-o margine de carte.
Mă-aplec peste cuvinte
aproape, mai aproape
Şi mă-mpreun ca luna
cu luciul unei ape.
Ca un ecou mă-mprăştii
tremurător în unde
Când din înalt de ceruri
Luceafăru-mi răspunde.
