Noi, cei care am păşit pe calea spirituală avem un scop comun: transformarea lăuntrică. Vrem să fim mai buni, mai iubitori, mai paşnici şi înţelegători. Vrem, pentru că acest pas interior ne face fericiţi şi ne apropie mult de ţinta finală: eliberarea spirituală. Cu toate acestea, transformarea adevărată, profundă şi durabilă întârzie să apară.
La nivel mental i-am deschis uşa demult (destul de larg zic mulţi), dar inima nu dă semne că a fost vizitată prea des. Păi de ce? Unde se rătăceşte musafirul nostru cel drag? De ce nu vrea să se bucure de ospitalitatea sufletului nostru?

Tactici de politician abil
Bănuiala planează asupra entităţii care tulbură lumile spirituale: ego-uuuul. Nici mai mult, nici mai puţin. Dumnealui. Un fel de om invizibil care face tot ce poate (şi poate destule) să supravieţuiască. Pentru el eliberarea spirituală sună a Apocalipsă. Ar da oricât numai să rămână un pic mai mult prin zonă când o veni vremea marilor transformări. Ce face pentru asta? Ce ştie el mai bine: bârfeşte, critică, etichetează, visează, îşi împlineşte obsesiile şi nu în ultimul rând vorbeşte despre cele sfinte. Da. Aşa ne şi păcăleşte. Dacă ar afirma sus şi tare că este împotriva spiritualităţii, atunci ar fi uşor şi pentru noi să-l identificăm: „Uite-l, dom’le, ce face!“
Şi în definitiv ce este ego-ul? Mulţi îl asociază cu o exacerbare a orgoliului. Este. Dar gândind aşa, cădem într-o capcană. Dacă nu sunt furios, gelos, invidios sau mândru (etc.), înseamnă că nu am ego. Aşa o fi? în momentul unei „răbufniri de modestie“, el atinge un punct maxim de contracţie şi devine foarte vizibil. Cel puţin pentru ceilalţi, dacă pentru noi nu. Dar în restul timpului suntem deja eliberaţi în viaţă? Sună comic. Poate că îmbracă alte forme sau trage sforile ca un politician abil. Scoate mereu castanele din foc cu mâna altuia.

Dă mereu vina pe alţii
Dacă nu-l vedem nu înseamnă că nu există. Căci ego-ul nu înseamnă doar orgoliu. Da, va conduce la asta, dar sămânţa lui este alta: sentimentul individualităţii. Adică, eu. Nu tu. Eu! Ideea că suntem separaţi de ceilalţi este rădăcina suferinţei. Iar cât timp nu suntem conştienţi de lucrul acesta vom alimenta ego-ul, chiar dacă afirmăm sus şi tare că suntem împotriva lui. Şi cum am putea să-l vedem, dacă suntem total identificaţi cu el şi nefiind în afara lui nu îl putem obiectiva? Hm?! Grea întrebare...
Aceasta e şi problema fundamentală a celor care vor să opereze direct asupra lui. Se vehiculează destul de des ideea că ego-ul este vinovat. Bine, bine, dar proprietarul? Că şi ego-ul este al cuiva. Nu? Unde este el? Dar eu? Unde eram atunci când ego-ul meu era vinovat? Cine eram eu? Eram ego-uuuul! Eram atât de identificat cu el, încât nu eram doi.

El şi restul lumii
La nivelul limbajului uzual (mental) se creează o disociere, dar la nivel existenţial, concret, eram unul. Prin identificare. Este modul prin care şi Sinele experimentează diferite aspecte ale manifestării. Iar odată ce face acest lucru devine acea realitate, captează rezonanţa respectivă. Însă doar la nivelul fiinţelor eliberate se poate vorbi de detaşare. Doar ele o experimentează într-un mod autentic. Plonjează conştient în manifestare şi pot totuşi să rămână dincolo de ea. În rest, cu toţii suntem prinşi în această închisoare a ego-ului, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin identificarea cu ideea de „Eu“.
De aici şi până la suferinţă nu mai e decât un singur pas: neatenţia. Pe măsură ce permitem evenimentelor vieţii să se deruleze fără lumina conştiinţei noastre, ego-ul ne conduce mai adânc în întuneric, pe calea însingurării şi a izolării. Pentru că atât ştie el să facă. Asta este schema în care el funcţionează.
Mai întâi „eu“ şi apoi ceilalţi (observaţi capcana limbajului? în penultima propoziţie vorbesc de el la persoana a treia singular, iar în ultima la persoana întâia singular. Ca şi cum ar fi vorba de două entităţi. Corect şi sincer ar fi fost „Schema în care eu funcţionez“, nu?). Ego-ul dispune de nenumărate trucuri pentru a trece neobservat. Unul dintre ele este disocierea de „proprietar“, care în realitate se face numai la nivelul minţii şi al limbajului (la majoritatea oamenilor).


Se deghizează ca să nu fie prins
De fapt, personalitatea egotică a omului este doar un ghem de etichete despre lume şi viaţă. Iar noi suntem suportul pe care sunt înfăşurate. Din cauza acestui mod de a fi (sau a nu fi...) avem atâtea de tras: certuri, dezamăgiri, mânie, prostie, singurătate; într-un cuvânt suferinţă. De aceea criticăm atât de mult. Ideile şi acţiunile celorlalţi nu coincid cu ale noastre, iar noi, pentru că noi suntem atât de puternic identificaţi cu ale noastre, ne simţim în pericol. Ca atare desfiinţăm. Cu cât voi demonstra mai repede că celălalt greşeşte, cu atât se va dovedi că eu sunt mai bun. Că am avut dreptate. Şi o am. Din acelaşi motiv nu suportăm să fim criticaţi. Suntem atât de prinşi de propriile păreri, încât oricine ne contrazice lansează un atac direct la identitatea noastră. De aceea ripostăm violent.
Găsim motive şi argumente să-i închidem gura interlocutorului, numai să nu ni se destrame visul cel mai drag: „Eu sunt cineva special; probabil printre preferaţii lui Dumnezeu“. Iar misiunea de a demasca ego-ul e din ce în ce mai dificilă pentru că acesta (adică eu) s-a şcolit. Acum ştie textele spirituale pe dinafară. Şi aici cădem într-o altă capcană. Folosind toată ziua cuvinte cheie (Dumnezeu, Sine Suprem, citate celebre, nume de sfinţi, iubire etc.), ajungem să credem că trăim la nivelul la care gândim. Nu este aşa. Repetăm mecanic nişte concepte, dar realitatea lor subtilă rămâne departe. Umbra de stare care apare este o reacţie emoţională în cele mai multe cazuri, nicidecum universul inefabil pe care acestea îl reprezintă. Când pronunţăm cuvântul miere, mintea noastră începe imediat: „Hmmm, mmmm, ce bună.“ Dar numai când gustăm cu adevărat mierea putem face diferenţa. Există, desigur, cazul în care o fiinţă spirituală excepţională are şi putere de evocare subtilă în momentele care vorbeşte (conştient), dar nu la ele mă refer acum.
Ce-i de făcut? Nu prea poţi să ataci direct ego-ul pentru că şi această iniţiativă lăudabilă va fi sortită eşecului. Cine luptă şi împotriva cui? Ego-ul împotriva ego-ului? Din nou sună comic. Chiar dacă se naşte un conflict între eu-rile multiple ale personalităţii, în final câştigă unul care este tot... ego-ul.

 Expansiunea îi demontează tertipurile
Şi în limbajul cotidian există expresii care întăresc ideea aceasta: „Mi s-a strâns stomacul, mi s-a făcut ghem, i se făcuse inima cât un purice, eşti contractat etc.“. Aşadar, expansiune şi contracţie. Iubirea este o dilatare euforică a fiinţei de la finit la infinit. Ego-ul este opusul. O contracţie plină de disconfort de la infinit la finit. De aceea ele nu se pot întâlni niciodată. Una înseamnă expansiune, cealaltă contracţie. Când intră iubirea, iese ego-ul, iar când intră ego-ul, iese iubirea (Iubirea egotică nu este autentică).
Aceasta este una dintre modalităţile cele mai simple de obiectivare. Dacă observăm cu sinceritate şi luciditate (şi multă atenţie) că suntem predominant contractaţi, că fericirea nu a pus piciorul definitiv la noi în casă, înseamnă că ego-ul este încă la putere. Poate că e mai subtil (nimic de zis), dar totuşi există. Un ego mai rafinat nu trebuie să liniştească pe nimeni, pentru că este mult mai dificil de depistat. O variantă de bun simţ este să ne întoarcem faţa spre atitudinile pozitive: să iubim fără măsură, să dăruim cât mai mult, să ne rugăm sincer la Dumnezeu, si tot ce ştim pentru a ne putea dilata în nemărginit.
Cu cât avem mai des stări spirituale sublime, cu atât mai mult timp stă ego-ul pe tuşă.
Cu cât rezistă perioade mai lungi cele bune, cu atât mai mari sunt şansele ca cele rele să dispară şi să permită transformării spirituale autentice să găsească drumul spre inima noastră.

De ce ne simţim uneori singuri? De ce fugim de un vid în care ar fi cel mai bine să ne dizolvăm extatic? Există vreun antidot pentru asta? Şi dacă da, de ce nu l-am găsit încă?

Uneori ne mai jucăm „V-aţi ascunselea” cu noi înşine. Folosim tehnici avansate de păcălire a propriului suflet. Ba răsfoim o carte oarecare, ba sunăm un prieten, nu neapărat cel mai bun, ba navigăm fără ţintă  pe Internet. Ne ascundem după degetul mare al unei mâini mici, numai, numai om umple golul. Alteori ne refugiem într-un parc, într-un club, ori în vreun personaj principal dintr-un film secundar. Ne hrănim pentru câteva ore, zile sau ani cu aceşti îndulcitori artificiali. Şi da, reuşim pentru o perioadă să ne simţim bine. În tot acest timp, pe nesimţite, frustrările, neînţelegerile şi tot amestecul de trăiri inferioare sporesc.
Dorim să oferim afecţiune, tot ce avem mai bun, dar nu ştim că pentru asta ar fi bine să începem de la noi înşine. Închidem accesul către suflet. Culmea! ne e frică să rămânem cu el. Când golul din interior ia amploare vrem să înţelegem de ce. Simţim, dar nu am învăţat cum să traducem minţii, că acest sentiment nu este o năpastă, ci o poartă. Dorim să ne depăşim egoismul, să facem sacrificii „în numele iubirii”, dar confundăm vocea eu-lui cu cea a Eu-lui.
Pe drumul solitudinii apar tot felul de nuanţe. Ne simţim goi, pustiiţi când „sufletul nostru pereche se dă deştept de n-are pereche”. Apoi între noi şi ceilalţi apare o prăpastie care se adânceşte, se măreşte şi se măreşte şi se măreşte.... până ne îndepărtează şi de puţinii prieteni pe care-i mai avem. Încă nesiguri, cădem în patima muncii sau dintr-o relaţie (nesigură) în alta (secretă). Ne amăgim, crezând că „detaşarea” este mai bună decât implicarea. Dezamăgirea îşi face apariţia când, după multe căutări, simţim că golul tot gol rămâne. Cineva din noi, încă nu ştim cine - şi chiar dacă ştim nu ne interesează - strigă după gramul de fericire.

Ai întâlnire cu propriul suflet
Ne întrebăm atunci, de ce fugim? Şi uite aşa, suferinţă după suferinţă începem să punem în practică tot felul de metode. Uimitor însă, pe unii suferinţa încă îi bântuie. Ei sunt aici, iar ceilalţi... dincolo! Cu siguranţă mulţi trecem prin asta, unii se mulţumesc să rămână însă într-un deşert interior, resping orice gest de afecţiune, ba chiar fac un act de mândrie din strategiile lor de apărare. Numai din când în când lasă deschis un geam mic, cât să respire. Iar într-un moment de luciditate gândesc: „Cine ştie, poate că rolul solitudinii este să mă transforme, să mă înveţe că şi în întuneric există lumină”. Dar luciditatea dispare şi din nou... beznă, hău, frică.
Lupta continuă. Meditaţii, rugăciuni, ofrande de lumină, binecuvântări, tapasuri – 2,3 ore pe zi. Dar la unii împlinirea interioară se lasă cam mult aşteptată. Se simt traşi în toate părţile. „Să mă abandonez? Dar cui? Şi ce primesc în schimb?“ Fug de prăpastie, dar ea îi absoarbe ca o gaură neagră.
La un moment dat unii mai şi obosesc. Aleg să se  odihnească. Să se relaxeze. „Facă-se voia Ta, Doamne” îşi  zic. Lupta nu li se mai pare atât de interesantă. De data asta lasă larg deschisă însăşi poarta fortăreţei. Au nevoie de o gură sănătoasă de aer. „Şi dacă mă apropii cu iubire de suflet?” Încep să înţeleagă că lupta lor a fost împotriva cui nu trebuia. Solitudinea a vrut întotdeauna să-i ajute, nicidecum să-i înstrăineze. Să-i apropie de puritatea lăuntrică, de suflet. Dar oamenii au confundat-o, au luat-o drept singurătate.
Iată, de pildă, ce se petrece uneori când tocmai ai încheiat o relaţie de cuplu. Lumea ţi se pare străină. E ca şi cum s-ar fi rupt cordonul ombilical care hrănea comuniunea cu ceilalţi. Cine îţi înşală simţurile? Cine te face să crezi că a dispărut legătura cu cei din jur? Şi mai mult decât atât, cine te învăluie în iluzia separării de Dumnezeu? Ego-ul. Acel „eu sunt“ care nu are legătură cu Sinele, ci mai degrabă cu falsele identificări formate de-a lungul timpului. Eu eram iubita lui Vasilică. Eu eram cea care îi pregătea în fiecare dimineaţă micul dejun. Eu eram cea cu care făcea toate exemplificările amoroase. Şi acum... Vasilică a plecat. Eu sunt... cine?

Acum vrei mai mult – să fii una cu Sinele
Singurătatea ne taie sforile falselor identificări. Ego-ul zace ca o marionetă fără viaţă pe podeaua teatrului de comedie. Acesta este momentul. Şansa să te topeşti în extazul solitudinii. Să asculţi în tihnă tăcerea lui Dumnezeu, să-I mângâi emoţionat chipul, să-L priveşti în ochi. Să-ţi întorci atenţia din exterior către interior şi să te regăseşti pe tine însuţi. Eşti vigilent. Eşti lucid. Te bucuri de momentul prezent. Şi surpriză: fericirea divină te copleşeşte şi vrei s-o împărtăşeşti şi celorlalţi. Vrei să îmbrăţişezi în inimă sau fizic, zi de zi pe cineva. Orice om pentru care simţi afecţiune. Chiar şi un pic de afecţiune. Ai un nou tapas. Să dăruieşti. Şi pentru asta nu e nevoie de păturică. O poţi face oriunde: în tramvai, în metrou, pe stradă. Şi chiar o faci. Eşti conştient că ego-ul te vrea doar pentru el. Dar tu vrei mai mult acum. Vrei să fii una cu Sinele.

E un triumf, nu o umilinţă
Solitudinea şi însingurarea au aceleaşi simptome. La început. Dar când îl chemăm pe Dumnezeu în inimă chemăm ceva cu adevărat valoros, chemăm transformarea. Solitudinea face parte din proces. Când nu o înţelegem, o simţim ca pe un stigmat, avem sentimentul că este ruşinoasă, ne aruncă în afara lumii, a vieţii.
Dar te-ai gândit vreodată care e diferenţa între solitudine şi singurătate? Solitudinea este momentul când alegem să trăim singuri, retraşi în lume, pentru a fi în comuniune profundă cu Dumnezeu, cu sufletul nostru. Când dorim să ne regăsim liniştea interioară. Poate dura zile, săptămâni sau ani.
Sigur, ceea ce găsim în noi nu este alb imaculat. Mai sunt şi pete, iar acestea ne sar în ochi mai ales la început. Solitudinea ne oglindeşte abisurile. Dacă n-am îndepărtat încă îndoielile, remuşcările, fricile şi alte impurităţi, atunci le va oglindi. Depinde doar de noi să facem ordine în casa sufletului. Să alegem sămânţa de neghină. Solitudinea nu ne va mai părea atunci un eşec sau o umilinţă.
Aceea este singurătatea. Ea ne face să ne simţim mici şi insignifianţi. Societatea actuală ne învaţă să fim cât mai mult în centrul atenţiei, în zgomot, rutină, haos, dar nu ne învaţă cum să nu depindem de ele. Cum reuşeau strămoşii noştri să trăiască, măcar o dată pe an, în solitudine, pentru a se reculege? Nu fugeau mâncând pământul de această necesitate. Este firesc să ne dorim să fim doar noi şi Sinele. Este, totodată, adevărat că nu trebuie nici să ne rupem de lume, să devenim asociali. 
Dacă facem acest exerciţiu - apropierea de sufletul nostru până la comuniunea cu Dumnezeu - rănile se vor vindeca. Vom primi răspunsuri divin inspirate, pe care altfel, în agitaţia zilnică, nu le auzim. Pentru unii este un proces de durată, pentru alţii şi mai de durată, iar pentru restul, un scurt răstimp. Depinde de aspiraţia şi karma fiecăruia. Răbdare şi înţelegere, de acestea e nevoie. Ele sunt balsamul sufletului. Dar n-o să ne mai întrebăm dacă am trecut testul singurătăţii, ci mai degrabă dacă am ajuns să ne acceptăm şi să ne iubim iubindu-i pe ceilalţi. Atât în solitudinea fiinţei noastre, cât şi în mijlocul oamenilor. 

Darul pe care ţi-l faci singur
Solitudinea este cu atât mai binefăcătoare, cu atât mai necesară, cu cât am apucat pe calea evoluţiei spirituale. Adevărul este că şi cel care meditează, şi cel care nu ştie nimic despre asta, trece prin aceleaşi etape. Doar că primul ştie unde se află Scara Raiului, pe când cel de-al doilea nu a descoperit-o încă. Nu numai misticii şi înţelepţii au acces la acest secret, ci şi noi, oamenii simpli putem deveni un Serafim de Sarov ori un Eckhart Tolle. Suntem înconjuraţi de multe lumi subtile. Îngeri, zeităţi, spirite ale naturii, toate ne vorbesc şi ne ghidează. Ca să comunicăm cu ele, trebuie să ne branşăm la frecvenţa lor. 
Orice cale spirituală autentică, sub o formă sau alta, ne aduce în punctul în care să înţelegem că nu mai există însingurare, înstrăinare, rupere, ci doar apropierea intimă  de fericirea continuă.
Este cadoul pe care ni-l face Sinele.
Aşa cum bine spunea Alfred North Whitehead: „Religia este ceea ce face o persoană cu singurătatea sa”.

Bate şi ţi se va deschide
Solitudinea poate deveni o trambulină spirituală. Rugăciunea de 24 de ore este una dintre cele mai eficiente tehnici care ne pun în comuniune cu Dumnezeu Tatăl. Este o soluţie simplă, dar măreţia şi fericirea răspunsului divin sunt copleşitoare.
Această rugăciune se desfăşoară în izolare perfectă. Timp de 24 de ore ţii post negru şi poţi bea doar apă. Poţi folosi anumite formule de rugăciune;  Cei care au făcut această tehnică vorbesc deseori şi despre testele prin care trecem atunci. Cu toate că la început trăim o stare de entuziasm, aspiraţie, bucurie şi credinţă, pe parcursul rugăciunii pot apărea perioade mai dificile. Îndoielile, lipsa credinţei, descurajarea, iar uneori sentimentul copleşitor de singurătate ne pot acapara. Dar nu trebuie să ne dăm bătuţi. Toate acestea trec  apelându-L continuu pe Dumnezeu Tatăl. Umbrele întunericului se liniştesc atunci când sublimăm trăirile inferioare şi le dăruim Divinului.
Golul interior devine plenitudine, iar frica de singurătate, revelarea intimităţii cu Dumnezeu Tatăl.

Există două riscuri mari când e vorba de Dumnezeu. Să nu fim în nicio relaţie conştientă cu El. Sau să mimăm că avem o relaţie cu El. Amândouă atitudinile sunt la fel de păguboase. Deşi cel care nu a ajuns încă să simtă înlăuntrul propriei fiinţe prezenţa intensă a divinităţii are o şansă în plus să-şi deschidă ini-ma.
Mai dificil este când trăim cu iluzia că am ajuns deja aproape. Şi suntem una cu El. Atunci când doar ni se pare că am desfăcut braţele sufletului, am rupt toate zăgazurile interioare pentru ca Dumnezeu să poată curge nestingherit prin noi.
Intenţia rostită în gând nu este totuşi de ajuns. Nici măcar ideea formulată cu glas tare. Iar probabilitatea de a ne păcăli pur şi simplu rămâne destul de mare. Cum e cu putinţă una ca asta? Pentru că ştim cu toţii că a iubi, a fi plin de bunătate, devoţiune, compasiune, entuziasm pentru cele spirituale… ştim că acestea înseamnă parfumul puternic al credinţei, al dăruirii faţă de Dumnezeu. Poate că există momente când acest parfum izbucneşte din gesturile, din trăirile noastre şi ne impregnează faptele, îi bucură pe oamenii din jurul nostru, din viaţa noastră.
Ce ne facem însă atunci când grădinile lăuntrice par lovite de arşiţă, de furtuni, de cutremure care ne schimbă relieful sufletesc? Care sunt atunci resursele noastre de iubire, devoţiune, compasiune şi aspiraţie spirituală? Cât mai rezistă atunci din disponibilitatea noastră pentru ceilalţi, pentru miracolul existenţei însuşi?
Şi poate că tocmai acestea sunt momentele când avem măsura exactă a intimităţii noastre cu Dumnezeu. Când nu ne mai putem sprijini decât pe El, iar ceea ce obişnuieşte mintea să ţeasă pentru amăgire, pentru a ne mândri sau pentru a ne menaja comoditatea, temerile, orgoliul, nu mai are nicio putere. Este momen-tul acela când ne dezgolim cu totul, este momentul adevărului.
Cât de buni am continuat să fim în asemenea răscruci de viaţă? Cât de atenţi şi receptivi la cei pe care am fi jurat până atunci că îi iubim cu cerul şi cu pământul? Merită să ne punem cu sinceritate aceste întrebări şi mai cu seamă ne e de mare trebuinţă să răspundem la ele.
Iar după aceea să ne amintim sfaturile meşterului către un creion proaspăt şlefuit: „Să nu uiţi niciodată lucrurile pe care ţi le spun acum, înainte să te trimit în lume, pentru că doar aşa vei deveni cel mai bun cre-ion cu putinţă. În primul rând să ştii că vei fi capabil de multe şi excepţionale reuşite dacă o să te abando-nezi în mâna Lui. În al doilea rând – să nu te îngrijorezi, vei trăi din când în când durerea de a trece prin ascuţitoare, dar ai nevoie de asta pentru a deveni un creion mai bun.
Trei – o să fii capabil să-ţi corectezi orice greşeală. În al patrulea rând, cea mai importantă parte a ta se află în interior. Iar în ultimul rând – pe orice suprafaţă eşti folosit trebuie să-ţi laşi urmele. Nu contează în ce condiţii, tu trebuie să scrii în continuare.” Creionul a promis să ţină minte şi să facă din aceste sfaturi ţelurile lui cele mai înalte.
Tu mai ştii ce ai promis?

Hatha yoga cu un maestru de 100 de ani

Am lăsat în urmă Bengalul atât de plin de verdeaţă şi energie, savuros şi luxuriant, senzual şi sălbatic, primitiv şi transcendent, fascinant prin frenezia cu care te învăluie la fiecare pas. Trenul aleargă în noapte şi odată cu zorii de zi ne aduce şi viziunea caldă a sudului Indiei, luminos şi arzător în acelaşi timp, generos şi arid deopotrivă. Câmpurile nesfârşite de orez mătăsos se lasă parcă mângâiate cu ochii. Verdele lor ne hrăneşte sufletul.

Mă încântă uşurinţa cu care indienii dau un sens spiritual oricărei conversaţii. Pentru ei a merge într-un templu sau a păşi pragul propriei case este la fel de sacru. Nu există diferenţe între limbajul celest şi cel cotidian, între viaţa trăită într-un ashram şi viaţa de fiecare zi. Nici nu am ajuns bine în modestul hotel ce urma să mă găzduiască peste noapte şi pe lespezile călduţe ale camerei de primire am închegat deja o discuţie despre necesitatea prezenţei aspectelor spirituale în viaţa unui om. Micul proprietar indian se dovedeşte şi un ghid inspirat. Îmi prezintă pe scurt istoria strămoşilor săi dravidieni şi principalii maeştri spirituali ce trăiesc actualmente aici, în capitala statului Tamil Nadu, Chennai (fostul Madras).
Discuţiei se alătură şi Walter, un tânăr italian înalt, în plină putere a vârstei, dar cu ochi de copil. Ne vorbeşte despre învăţătorul său spiritual, Sri Satchitananda Yogi, pe care l-a cunoscut în urmă cu câţiva ani. Ne spune că de la acea întâlnire viaţa lui s-a transformat complet şi acum face la fiecare câteva luni un drum în India, spre a-şi vizita maestrul. Privesc cu mirare expresia pe care ochii săi inocenţi o au  atunci când îi rosteşte numele, cum figura lui capătă brusc o strălucire pe care doar adolescenţii îndrăgostiţi o au. Această remarcă este suficientă pentru a-mi stârni curiozitatea şi a alege să-l vizitez pe Sri Satchitananda. Observ cu bucurie că alegerii mele se alătură curând încă vreo câţiva tineri călători din diverse colţuri ale lumii.

În zorii următoarei zile, deşi încă obosită după lunga călătorie, mă aflu deja într-o riksha, unul din mijloacele de transport foarte populare în Asia (un fel de tricicletă motorizată cu 3 locuri). Sunt în drum spre sala în care bătrânul yoghin ţine cursurile de yoga. Soarele încă nu s-a ridicat pe boltă când ajung pe strada pustie unde, într-o clădire imensă şi hidoasă, cu greu ai fi ghicit că se poate afla ceva interesant pentru noi. Walter ne conduce pe câteva coridoare şi scări întortocheate. Observ cu bucurie că interiorul este curat şi dichisit, în contrast de pereţii obosiţi de afară.

Legământul tăcerii de 4 deceniiUşa ne este deschisă de o discipolă mai în vârstă, Ma, care are grijă de treburile administrative. Ne invită să ne aşezăm şi să aşteptăm. Swamiji este în meditaţie. Încep să cercetez cu privirea încăperea şi multele tablouri de pe pereţi. Contemplu instantaneele unui tânăr yoghin ce zâmbeşte mereu camerei de fotografiat din diferite posturi yoga realizate cu o perfecţiune de invidiat. O întreb pe gazda noastră despre istoria lor. Aflu că tânărul yoghin este chiar Sri Satchitananda, în urmă cu mai bine de o jumătate de secol.
Sri Satchitananda apare mergând încetişor, venind parcă dintr-o altă lume. Îl studiez cu atenţie, căci am auzit deja mai multe incredibile istorii despre el: că realizează tratakam (o formă specială de meditaţie, în care yoghinul se concentrează cu ochii deschişi asupra unui obiect) câte o jumătate de oră cu imaginea soarelui, la ora 10 dimineaţa (în condiţiile în care privitul soarelui cu ochiul liber pentru mai mult de câteva secunde este chiar interzis, întrucât structura ochiului poate fi deteriorată iremediabil), că este în mauna de mai bine de 40 de ani, că mănâncă doar o dată pe zi, că ţine periodic posturi alimentare foarte lungi etc.
Surâzând plin de pace ne face un gest abia schiţat de bun venit. Fără nicio altă introducere, trecem să realizăm lecţia de Hatha yoga, împreună cu câţiva elevi ai săi. Partea de încălzire este foarte dinamică şi resimt oboseala drmului.
Este 7 dimineaţa şi oasele parcă sunt de-abia dezmorţite. După mai multe asane – să zicem aşa, uşoare – urmează testul final: Mayurasana!

Mai agil decât tineriiÎn condiţii normale, realizez mayurasana fără suprasolicitare. Acum însă este ultimul lucru din lume pe care aş vrea să-l fac. Rămân prin urmare aşezată la sol gândindu-mă ce să fac mai departe. Dar privirea severă a bătrânului maestru mă face să-mi fie ruşine de un astfel de gând leneş. Fără prea multă tragere de inimă intru în postură. După câteva secunde revin din asana, considerând că am făcut deja destul, dar maestrul este acum lângă mine, iar mâna întinsă brusc îmi arată fără echivoc ce trebuie să fac mai departe: să continui!... Am ajuns deja la sfârşitul lecţiei şi îmi spun extenuată, în gând, că n-o să mai revin vreodată aici. Maestrul parcă mi-ar citi gândurile şi, în momentul următor, ne invită la Puja pe care o va oficia în acea seară. Îngăim un da, fără prea multă convingere.
Ne întoarcem în jurul orei opt seara. În sală sunt aproximativ 80 de oameni, din diferite medii sociale, şi care am înţeles că nu au neapărat o legătură cu maestrul. Nu toţi îi sunt discipoli. Sri Satchitananda oferă, iar ei sunt dispuşi să primească.

În virtutea principiului rezonanţei, ne aşezăm lângă alţi occidentali. Maestrul oficiază ritualul special de adorare a zeiţei Durga, invocând graţia ei pentru cei prezenţi acolo şi pentru întreaga lume. Într-o linişte de cristal, se aud doar paşii lui şi zgomotul obiectelor ritualice pe care le foloseşte. Până şi copiii prezenţi la Puja s-au liniştit brusc. O stare de pace şi meditaţie profundă ne învăluie şi se scurge astfel aproape o oră. Deşi ritualul s-a terminat, rămân cu ochii închişi încă o vreme, absorbită în liniştea inimii. Urmează apoi masa, timp în care Sri Satchitananda se retrage pentru o vreme, iar oamenii se bucură de mâncarea tradiţională servită pe frunze de bananier. A doua zi, îl revăd şi reluăm lecţia de Hatha yoga. Sri Satchitananda mai realizează şi acum posturile yoga, cu o mobilitate care l-ar face şi pe un tânăr de 20 de ani să roşească. Şi pentru că tot am menţionat Mayurasana, la cei 95 de ani ai săi, maestrul încă mai realizează curent această asana... cu sprijin doar pe o mână.

Ultimele clipeCurând se face ora prânzului. Ne pregătim să plecăm şi privesc cu un uşor regret panorama oraşului văzut din clădirea lui Sri Satchitananda, căci itinerariul călătoriei nu îmi mai permite o altă vizită în Chennai. Se pare că Sri Satchitananda înţelege şi el acest lucru şi ne face semn cu mâna să aşteptăm. După câteva minute, se întoarce însoţit de Ma, trăgând după el două valize mari de călătorie. Maestrul ne priveşte cu atenţie reacţiile, în timp ce Ma deschide rând pe rând valizele. Dinăuntru, îşi face apariţia un munte de fotografii pe care Sri Satchitananda le-a făcut de-a lungul vieţii sale, cu diferitele ocazii în care a predat yoga de-a lungul şi de-a latul pământului. Îl privesc şi eu cu atenţie întrucât vreau să înţeleg ce înseamnă gestul său. Însoţitorii mei studiază plini de curiozitate fotografiile şi se lansează în comentarii zgomotoase. Îi rog să vorbească mai încet, întrucât simţeam că Sri Satchitananda vrea să ne transmită ceva. Unii dintre ei încep să râdă întrebând ce ar mai avea de spus un om la vârsta lui, alţii îşi dau cu părerea că Sri Satchitananda simte şi el nevoia să fie apreciat şi lăudat de occidentali. Caut să nu mă las influenţată de superficialitatea remarcilor şi îmi întorc din nou faţa către Sri Satchitananda. Îi privesc chipul ce-mi pare încă tânăr, cu trăsături severe şi totuşi senin. Înţeleg brusc că maestrul se pregăteşte să părăsească această lume şi că aceasta era moştenirea sa - ceea ce realizase în acea viaţă. Nu îndrăznesc să spun acest lucru cu glas tare, de teamă să nu distrug solemnitatea şi frumuseţea acestui moment pe care Sri Satchitananda îl crease anume pentru noi. 

Înainte de a părăsi oraşul, îl iau deoparte pe Walter. Ştiu că este singurul care mă va asculta cu atenţie, întrucât dragostea ce o poartă maestrului său este mai presus de prejudecăţile şi spiritul gregar al turistului obişnuit. Caut să îi expun cu cât mai multă delicateţe percepţiile mele. Mă ascultă şi, după un moment de tăcere şi îngândurare, îmi zâmbeşte larg şi îmi mulţumeşte. „O să urmăresc atunci să rămân cât mai mult timp în India. Să mai fiu împreună cu el o vreme.“
Câteva luni mai trziu, un e-mail de la Walter ne anunţa că Sri Satchitananda îşi părăsise definitiv corpul fizic.
Pentru cei care doresc să vizioneze unul dintre puţinele filme ce ni-l prezintă pe Sri Satchitananda, o pot face la următoarea adresa de Internet, cu menţiunea că aceste imagini au fost filmate când Maestrul avea 84 de ani: http://www.youtube.com/watch?v=cjuFR1FG_pM

În căutarea sensului vieții tale…

Noi, oamenii, suntem mari căutători de semnificații și sens! Însă, de cele mai multe ori, nu găsim ceea ce căutăm pentru că trăim într-o lume care nu are tot timpul răspuns la nevoile noastre. Astfel, dacă nu primești ceea ce îți dorești înseamnă că TU ești cel care trebuie să găsești semnificația și sensul. În plus, trebuie să găsești răspunsuri care să te și ajute în a trece peste perioade grele. Practic, suntem proprii autori ai sensului nostru! Dar ce ne facem atunci când nu ne descurcăm singuri, când nu știm exact ce vrem? Iți cauți un “partener de călătorie”; pentru că asta este un psiholog – cineva care te însoțește până ajungi la destinația dorită de tine. Dar pentru a face asta trebuie să te faci auzit și să te lași văzut. E nevoie să fi sincer cu tine și cu cel de lângă tine pentru a putea beneficia de drumul vostru împreună. De ce? Pentru că soluțiile psihologului sunt inspirate de oameni, de ce spui tu.

Pentru că știe exact mecanismele care stau în spatele unei decizii, a unei emoții, a unei reacții. Pentru că obiectivul vostru principal este să construiți un trecut mai bun. Adică, odată ajunși la destinație, să puteți privi în urmă spunând: “a fost o călătorie frumoasă, mă simt pregătit să construiesc noi amintiri plăcute!”

În tot acest parcurs, psihologul încearcă să construiască în tine altceva cu scopul de a avea experiențe care să te satisfacă. Dar cum face asta? Generic spus, prin două elemente importante: a. conținutul – ce îți spune efectiv, cuvintele pe care le auzi și b. procesul, care este cel mai important – felul în care îți spune acele cuvinte, felul în care le combină astfel încât să te ajute să înțelegi ce se întâmplă, felul în care le articulează pentru a deveni conștient de situația în care ești și felul în care le transmite pentru a te face să schimbi ceva în viața ta…ceva care să te facă să lupți cu capul sus indiferent de ce urmează!

Primul lucru pe care îl faceți împreună este să învățați să aveți răbdare cu ceea ce nu e rezolvat. Iar apoi învățați să vă placă întrebările, pentru că ele ne ajută să găsim drumul înspre rezolvare. Întrebările tale despre tine, întrebările lui despre tine, toate construiesc drumul către soluții – nu îți fie frică să le pui, chiar dacă uneori ce descoperi nu este pe placul tău. În tot acest proces, fii sigur că terapeutul se uită pe același geam pe care te uiți și tu, cum spunea Yalom. Încearcă să înțeleagă cât mai corect ce ai simțit și să găsească cele mai bune soluții ÎMPREUNĂ cu tine.

Prin a merge la psiholog nu îți cumperi o prietenie. Deși, pe undeva, e adevărat…e nevoie de un sentiment de prietenie în interacțiunea dintre voi doi, dar nu e de ajuns! Tot Yalom spunea că psihoterapia nu este un substitut al vieții tale, ci o repetiție generală a acesteia. Asta înseamnă că nu mergi constant pentru orice ți se întâmplă, ci înveți ce să schimbi și cum să faci asta pentru a îți fi mai bine…după care pleci! E ca la teatru când înainte de un spectacol se repetă piesa în costume. E un mediu controlat, ne putem opri oricând, dar în același timp, e și un mediu sigur unde secretele tale își găsesc cel mai bun sertar în care să fie păstrate. Ești acceptat necondiționat și înțeles. Apoi, după piesa de teatru, după ce pui în scenă ce ai repetat, evaluați tot împreună rezultatul, succesul sau insuccesul. E nevoie constant de îmbunătățiri! Pe unele le veți căuta în întâlnirile voastre, pe altele le vei găsi singur, pentru că deja ai experiență cu viața ta – ai mai jucat o dată piesa asta.

Nu îți fie teamă! În timp ce priviți pe aceeași fereastră și analizați ceea ce vedeți, psihologul va ști să fie empatic, să îți arate că îi pasă de tine necondiționat și că este sincer – e, probabil, cel mai sincer om pe care îl vei întâlni vreodată pentru că nu îi este frică să îți spună adevărul; știe că pentru asta ai mers la el!

În căutarea sensului vieții tale, poate, găsești undeva un “partener de călătorie”! Poate azi, e ziua ta!

 http://revistabulevard.ro

Ascultati tot ceea ce va înconjoară, găsiti-va timp pentru orice va doriti, credeti in sentimentele voastre, in intuitile,credintele, pasiunile, frumusetea inimii..credeti in ceea ce sunteti Acum si Aici.

Aveti alaturi de voi fiinte care va aprecciaza si va respecta, va incurajeaza si va sustin, va imbratiseaza si va doresc tot binele din lume.
Cand ii gasiti, tine-ti aproape, sunt valorosi si pretuti vietii voastre.
Cand cei din jur sunt individualisti si prinsi in vietile lor, semn ca acele fiinte, nu sunt intr-u totul alaturi de voi. Primiti de la ei cu picatura hrana spirituala, nu v-o daruiesc cu totul..acceptati-le drumul si mergeti mai departe. Usile Luminii se vor deschide si pentru voi, intr-o daruire si plenitudine totala, nu fractionata.

Cautati fiinte care va hranesc Sufletele, care va multumesc ca existati in vietile lor, care iti trimit un gand, o felicitare, un mesaj, sunt atat de multe modalitati in secolul vitezei, care insa a uitat sa aiba rabdare cu cei dragi, sa le ingrijeasca Sufletul si sa-l pretuiasca.

Ce poate fi mai generos decat sa daruim, in fiecare zi un zambet și un multumesc, acestea nu se termina niciodată si ne ajuta atât de mult! Uneori nu este usor, insa vor trece furtunile si Soarele va fi iar in voi.

Va multumesc pentru ca cititi aceste randuri Aici si Acum!