sâmbătă, 17 aprilie 2010
Abhinavagupta: Imnuri închinate Absolutului (Stotra)
Literatura sanscrită este bogată în imnuri închinate diferitelor aspecte ale Divinului, imnuri ce sunt recitate sau cântate zilnic, în timpul orelor de rugăciune. Aceste imnuri nu conţin doar proslăviri sau rugi ci şi teme filosofice sau mistice. Aproape toţi filosofii indieni au compus şi astfel de imnuri, fie ca o expresie a credinţei lor, fie pentru a exprima o trăire mistică sau o teorie filosofică într-o formă poetică, fără a mai fi obligaţi să urmeze regulile scolasticii sau dialecticii. Astfel, aproape toate imnurile de inspiraţie vedantică îi sunt atribuite marelui filosof Shankara. Forma literară a acestora a condus ca, într-o măsură destul de mare, calităţile divine, intensitatea iubirii de Dumnezeu (bhakti), învăţăturile filosofice fundamentale şi experienţele mistice să-şi lase amprenta asupra fiinţei obişnuite, căci aceste imnuri se transmiteau oral, erau învăţate pe de rost şi apoi erau cântate şi ascultate, cu mult mai mult decât orice tratat filosofic. Chiar şi astăzi, în hinduism este foarte vie dorinţa de a cânta sau de a asculta aceste imnuri cu o profundă încărcătură spirituală.
Din multitudinea acestor texte spirituale (numite stotra sau stuti), anumite imnuri sunt în mod deosebit apreciate - cum ar fi "Imnurile despre frumuseţea negrăită a lui Shiva" (Shivamahimnastotra sau Mahimnastotra, unul dintre cele mai vechi imnuri ajunse la noi), imnuri ce sunt recitate cu regularitate în ashram-uri, de către sannyasini (pentru a da doar un exemplu).
Nici şivaismul din Caşmir nu face o excepţie şi legătura realizată aici între mistică, iubirea de Dumnezeu (bhakti) şi filosofie, a fost un teren deosebit de fertil pentru această formă de expresie literară. Cea mai cunoscută culegere de imnuri ce datează dinaintea lui Abhinavagupta este Shivastotravali, compusă de predecesorul acestuia, Utpaladeva (aprox. 900-950) ale cărui stotra-esunt recitate cu evlavie şi astăzi de comunitatea şivaită. Utpaladeva a fost un mare filosof ce a pus bazele sistemului "recunoaşterii divine" (pratyabhijna), însă în Shivastotravali intensa lui iubire mistică închinată Divinului îşi găseşte libera exprimare, multe versuri fiind de fapt rugăciuni trăite în profunzime.
O, Doamne,
găsindu-mi, în marea bucuriei Tale,
armonia unităţii primordiale,
fie ca inima mea
să se elibereze dintr-o dată
din starea aceasta lipsită de sens a separării de Tine. (VII. 1)
El descrie atât starea de fuziune cu Dumnezeu, cât şi suferinţele cauzate de separarea de acesta:
O, Doamne! Ascultă, Te rog
scurta-mi poveste despre fericire şi durere:
Doar fuziunea cu Tine dă naştere fericirii,
iar separarea de Stăpânul meu
este o amară suferinţă. (XIII. 1)
Însă el doreşte să-L adore în toate stările de conştiinţă doar pe Dumnezeu.
Fie că trăiesc, fie că mor
sau sunt în orice altă stare,
doar pe Tine, o, Doamne, doresc să Te slăvesc,
căci corpul Tău cuprinde Universul
preaplin fiind de nectarul Sinelui nepieritor. (XIII. 3)
Această neîntreruptă adorare a lui Dumnezeu presupune o acordare prealabilă la Realitatea sa:
Ceea ce nu este real
aceea nu există pentru mine,
ceea ce există cu adevărat
aceea să fie şi pentru mine -
fie ca în acest mod, o, Doamne,
să Te regăsesc în toate stările
şi în toate lucrurile, doar pe Tine
şi să Te ador neîncetat. (XII. 9)
Bhakti şi Advaita, dragostea şi non-dualitatea se contopesc aici într-o singură stare extraordinar de intensă:
Acolo unde nu există nici măcar urma vreunui obiect,
acolo unde lumina Sinelui este pretutindeni vizibilă,
acolo unde Tu, o, Doamne, poposeşti,
fă-mă Doamne, acolo,
adoratorul Tău pe vecie. (XIII. 9)
Această stare de dor a misticului ce aspiră la reunificarea cu Supremul este caracteristică pentru Utpaladeva, dar o vom regăsi mai puţin la Abhinavagupta.
Misticul caşmirian Bhattanarayana (aprox. a doua jumătate a secolului IX) a compus, încă înaintea lui Utpaladeva, imnul său Stavacintamani ("Sanctuarul de taină al nestematei Iubirii Divine") care unifică, de asemenea, intensitatea iubirii de Dumnezeu cu limpezimea cunoaşterii mistice.
O, Stăpâne al Manifestării,
cât timp trăim
un singur lucru trebuie să îndeplinim:
prin graţia Ta
să rămânem etern
în starea de uniune cu Tine. (V. 15)
Slavă celui Unic, celui Nenăscut,
lipsit de orice proprietate,
dar care este recunoscut de
cei ce cunosc aceste proprietăţi.
El, Cel care este lipsit de orice dorinţă,
El este suprema împlinire a tuturor dorinţelor. (s. 28)
Imnurile lui Abhinavagupta poartă amprenta misticii sale personale, având o puternică tentă filosofică. Ele nu sunt izbucniri ale unei devoţiuni emoţionale, ci sunt mai curând o oglindă a clarităţii conştiinţei lui, reflectând suprema trăire mistică.
Ce loc ocupă aceste Stotra-eîn ansamblul operei lui Abhinavagupta? Din conţinutul lor se poate deduce că ele au fost scrise după ce acesta a atins culmea experienţei mistice, prin urmare în fazele mai târzii ale vieţii sale. Un alt indiciu în acest sens ar fi faptul că Anuttara shtika a fost influenţată de comentariul său la Paratrishika, comentariu ce este o lucrare mai târzie. Alte Stotra-esunt însă compuse cu siguranţă în diferite perioade ale vieţii sale, unele fiind citate în scrierile sale mai ample, cum ar fi Tantraloka şi Gitarthasamgraha. Marea libertate interioară şi chiar literară a sa, ce transpare din aceste imnuri, reprezintă în orice caz un indiciu al maturităţii sale. El se adresează prin ele şi elevilor săi mai evoluaţi spiritual fără a mai ţine cont de didactică sau de retorică, nemaisimţindu-se astfel legate de nici o regulă a unei expuneri filosofice ori a unui comentariu hermeneutic, presupunând drept cunoscută întreaga sa teologie la care face doar unele referiri. Dintr-un punct de vedere literar, aceste versuri, care sunt scrise adesea într-o metrică complicată, sunt de o calitate ce corespunde profunzimii conţinutului lor, conţinând aliteraţii, comparaţii şi alte figuri de stil. Unele imnuri au un stil simplu şi pătrunzător, adecvat în mod deosebit pentru recitări (de exemplu Bhairavastava).
Aproape toate imnurile păstrate au fost tipărite prima dată de K. C. Pauley în anexa la opera sa despre Abhinavagupta, corectate apoi de L. Silburn, de care au fost apoi traduse şi în franceză.
În ceea ce-l priveşte pe autorul lor, Abhinavagupta a adăugat unora dintre aceste Stotra un colofon cu numele său, iar altele îi pot fi atribuite cu siguranţă, judecând după stilul lor, după conţinutul, precum şi după tradiţia şivaită care le-a păstrat în Caşmir (de exemplu Anubhavanivedana).
Unele dintre imnurile lui Abhinavagupta au ca subiect permanenta rugă spre eliberare şi fuziune cu Dumnezeu (de exemplu Bhairavastava). Cinci din cele opt imnuri sunt închinate lui Shiva, în ele slăvirea lui Dumnezeu nefiind decât un aspect al relaţiei cu acel Tu divin: Bhairavastava, Paramarthacharca, Mahopadeshavimshatika, Bodhapanchadashika şi Dehasthadevatachakrastotra. Două fragmente sunt închinate lui Shakti sau Zeiţei. Celelalte imnuri conţin descrieri mistice cum ar fi Anuttarashtika şi Paramartha-dvadashika, iar Anubhavanivedana descrie suprema stare a yoghinului condensată în patru etape. În toate imnurile însă, fie ele sub forma unei adresări directe către Dumnezeu, fie că au o formă didactică sau extatică, mistica filosofică a autorului este versificată, în adevăratul sens al cuvântului. Prin urmare este necesar să lămurim câte ceva din contextul ei general.
În toate imnurile, nu contează în ce formă literară sunt, este vorba de o experimentare directă (şi nu de o cunoaştere intelectuală) a Absolutului, anuttara, paramartha, Bhairava sau sub ce alte nume sau concepte mai poate fi El întâlnit. Două titluri conţin cuvântul paramartha, "ţinta supremă", unul anuttara, "Absolutul", şi un altul Bhairava, Dumnezeul transcendent, pe când un titlu indică drept temă iluminarea, bhoda, iar celălalt trăirea supremă, anubhava. Spre deosebire de unele imnuri vedantice ce apelează la negaţie spre a ajunge la suprema trăire a purei Conştiinţe, spunând printre altele: "Eu nu sunt acest corp, aceste simţuri, aceste gânduri, etc.", Abhinavagupta plonjează direct în această trăire supremă, fără vreo negare dar şi fără trepte intermediare sau vreo pregătire prealabilă. Nu este vorba aici despre o ascensiune treptată a sufletului spre Domnul, respectiv Absolutul, ca în căile eliberatoare descrise în Tantraloka şi Tantrasara, ci este o expunere a chiar miezului realităţii şcolii Trika, acolo unde calea treptată nu mai are nici o importanţă şi unde punctul de plecare şi cel de sosire al căii mistice se contopesc într-unul singur.
Şi totuşi, Abhinavagupta priveşte cu o nemărginită adorare spre Stăpânul Suprem, "refugiul celor părăsiţi" (Bhairavastava, s. 1). El apreciază realist situaţia existenţială a omului în lumea renaşterii şi înlănţuirii (samsara, V. 3) din punctul de vedere al suferinţei şi al morţii (ibid., s. 4), îndrumându-şi plin de compasiune şi discipolii mai evoluaţi printre pericolele drumului mistic. Dar, ca să spunem aşa, toate acestea sunt îmbăiate în lumina mistică a celui ce a "degustat" deja din starea Absolutului. Aceasta, în contextul căilor mistice, semnifică faptul că experienţele şi trăirile din aceste imnuri se referă la calea fără de etape (anupaya), dualitatea fiind aici deja transcensă şi chiar şi profunzimea rugii sau a iubirii nu indică o separare între cel ce se roagă şi cel căruia I se roagă, ci mai degrabă o experienţă unificatoare (Bhairavastava, V.1).
Cum este totuşi posibil să devenim una cu Absolutul? Aceeaşi întrebare o pune şi zeiţa în Paratrishika Tantra, întrebare parafrazată de Abhinavagupta în felul următor: "Cum poate fi atins acest Absolut (anuttara)? Renunţând la orice altceva ce nu este chiar acest Absolut sau prin alte mijloace?". Iar în Anuttara shtika el răspunde în felul următor: nu poate fi vorba nici să renunţăm la ceva şi nici să dobândim ceva (s. 1-2) căci nici o metodă, fie ea pozitivă sau negativă nu ne poate ajuta să dobândim Realitatea ultimă, care este omniprezentă. Atunci când aspirantul se simte părăsit văzând că prin acţiunile sale nu poate realiza nimic, răspunsul pentru el este că singură graţia poate face ceea ce nici o strădanie a omului nu va reuşi: Graţia Supremului şi a energiei Sale "care este permanent preocupată de gândul de a-şi dărui graţia întregii lumi", căci doar Absolutul se poate dărui pe Sine, se poate împărtăşi cuiva.
Absolutul este "Cel transcendent, căci nu există nimic care să fie transcens", întrucât nu există nimic în afara sa. El este ulterior descris ca fiind Suprema Lumină ce nu poate fi comparată cu cea a soarelui, a lunii sau a unei lămpi (Anuttara shtika, s. 4) deşi ea nu exclude luminile pământeşti ci le include căci ea pătrunde totul (Paramarthacharca, s. 1); ea nu este doar nepieritoarea "lumină a tuturor luminilor", ci este şi "lumina tuturor întunecimilor" în care atât strălucirea cât şi întunericul sunt deopotrivă înglobate şi dizolvate (Bodhapanchadashika, V. 1). Această lumină este Sinele, pura Conştiinţă ce luminează în fiinţa umană ca Sinele său (atman), ca adevăratul său Eu (aham), chiar dacă ea nu are conştiinţa acestui fapt sau îl acoperă cu voalul materialităţii şi al impurităţii. "Nu este Shiva cel ce luminează ca subiect conştient în inimile tuturor fiinţelor? Da, dar chiar dacă El este cel ce străluceşte în ele, nu este în realitate perceput de inimă ca atare. Atâta timp cât Suprema Realitate nu este percepută în inimă, chiar ceea ce luminează pare a nu lumina, la fel cum firele de iarbă şi frunzele nu există pentru carul ce trece peste ele." (Laghuvritti, s. 3) Însă dacă a recunoscut cum "această lumină străluceşte pe firmamentul propriei conştiinţe", misticul va exclama:
"Toate formele şi toate luminile sunt în mine însumi.
Ele îşi găsesc locul propriu în supremul Vid al Inimii mele,
Ale cărui raze strălucesc nediferenţiate în veşnicia splendorii Sinelui meu.
Această Lumină a nesfârşitei Cunoaşteri,
Neschimbătoare, absolută,
Adevărată, neprihănită şi liberă,
Care împrăştie întunericul cauzat de cele două credinţe contrarii: dualitate şi non-dualitate,
Această Lumină sunt eu!"
Paramartha-dvadashika , s. 10.
Ce îl poate conduce pe aspirant la această stare de conştiinţă? Pentru a avea acces la Realitatea Absolută, el trebuie să urmeze diferitele îndemnuri, cum ar fi: "Trezeşte-te" (Anuttara shtika, s. 6), "căci tu eşti dintotdeauna treaz şi iluminat" (Paramartha-dvadashika, s. 5), "fii o parte a păcii" (ibid., s.1), "rămâi în propria-ţi fiinţă" (Anuttara shtika, s. 1-2), "nu-ţi mai face griji inutile!" (ibid., s. 3). O condiţie necesară este depăşirea separării, a dualităţii, a diferenţelor (bheda, Paramarthacharca, s. 2. 4), dar şi o extraordinară iubire pentru Absolut (paramarthakama, ibid., s. 8).
În loc să indice o cale treptată, aceste imnuri trezesc în aspirantul plin de dăruire o stare de o intensitate mistică ce îl ridică din planul său obişnuit de conştiinţă într-unul superior, în care orice problemă, nu doar zilnică ci şi spirituală, este rezolvată de la sine, printr-o revărsare de graţie similară doar cu prezenţa (darshana) unui mare yoghin sau eliberat (jivanmukta). Ele conduc însă şi la o formă superioară de adorare (para puja, Mahopadeshavimshatika, V. 20), la o formă de cult interiorizată (ibid., întregul imn precum şi Dehasthadevatachakrastotra, îndeosebi V. 14-15) în care orice diferenţă dintre adorator, adorare şi obiectul adorării dispare cu desăvârşire (Anuttara shtika, s. 3).
Dacă există cineva care îşi imaginează că această stare de beţie mistică, de spontaneitate şi fericire nu este foarte deosebită de stările generate de băuturi ameţitoare sau de uniunea sexuală obişnuită, Abhinavagupta explică limpede că nu se poate face nici o comparaţie, căci bucuriile acestei lumi oscilează permanent între două alternative, între iubire şi ură, bucurie şi suferinţă, atracţie şi respingere, pe când preafericirea mistică este dincolo de aceste dualităţi, fiind în întregime liberă (ibid., V. 4). Pe de altă parte toate stările generate de organele de simţ sunt parte a fericirii universale dacă sunt integrate în dimensiunea lor nediferenţiată şi necondiţionată (ibid., s. 5 şi Dehasthadevatachakrastotra). Este vorba aici chiar de o transformare a stării de conştiinţă şi nu de o negare a vreunor experienţe.
Când fiinţa umană se îndreaptă spre Absolut, ea îl poate considera ca un Tu, îl poate obiectiva ca un el/ea şi îl poate experimenta ca fiind propriul Sine sau Eu. Abhinavagupta jonglează cu aceste posibilităţi în versurile sale despre "marea învăţătură" (Mahopadeshavimshatika). Nici un pronume personal şi nici o relaţionare nu îl poate însă cuprinde cu adevărat pe cel care deşi este definit prin Tu, poate fi descoperit doar după depăşirea lui tu, eu, el/ea, pentru ca în final să devină adevăratul Eu (V. 4).
Dar cât de uşor pot fi mimate şi afişate aceste trăiri mistice! Cât de mult trebuie să ne ferim să exprimăm ceva ce nu izvorăşte dintr-o experienţă interioară profundă (ibid., s. 5-8). Persoanele şi deci pronumele personale, explică Abhinavagupta în comentariul său la Paratrishika, nu pot fi clar separate unele de altele ci se suprapun şi se condiţionează reciproc, pentru ca în final ele să apară ca nişte roluri pe care Shiva şi le asumă ca un suprem actor divin şi pe care le joacă în drama lumilor (s. 10). Totul are o realitate proprie în lumina revelării Stăpânului Absolut ce apare ca fiind diferit, fiind însă în Realitate nediferenţiat în toate lucrurile (s. 9-10).
În versurile scurte şi condensate ale acestor imnuri sunt cuprinse toate domeniile experienţei mistice, chiar dacă dimensiunea psihologică joacă un rol secundar. Scopul ultim şi, într-o oarecare măsură punctul de plecare, este starea de jivanmukta, "eliberatul în viaţă", care nu mai trebuie să realizeze nimic, lucru exprimat foarte clar în scurtul imn Anubhavanivedana. Acesta descrie starea îndumnezeită a lui bhairavamudra prin care toate acţiunile yoghinului devin spontane, prin care exteriorul este interiorizat iar interiorul se îndreaptă către exterior. Aceasta este o stare ce este "dincolo de vid şi de non-vid", care împlineşte armonia dintre corp şi Univers, fiind cu adevărat "un preaminunat banchet în regatul plin de lumină al Supremului" (s. 4). Cea mai înaltă treaptă mistică reflectă, în şcoala Trika, libertatea şi spontaneitatea divină ce nu poate genera în fiinţa umană decât uimire şi minunare (adbhuta în V. 4, vismaya în Shiva Sutra, I. 12).
Prin urmare, aceste imnuri extatice, care au simultan o filosofie clară, pot fi înţelese doar în lumina acestei conştiinţe transformate în care limitările şi diferenţierile au dispărut, dispărând chiar şi diferenţa dintre înlănţuire şi eliberare - căci în Supremul Absolut dispar toate stările firii (Bodhapanchadashika, s. 14-15).
Din multitudinea acestor texte spirituale (numite stotra sau stuti), anumite imnuri sunt în mod deosebit apreciate - cum ar fi "Imnurile despre frumuseţea negrăită a lui Shiva" (Shivamahimnastotra sau Mahimnastotra, unul dintre cele mai vechi imnuri ajunse la noi), imnuri ce sunt recitate cu regularitate în ashram-uri, de către sannyasini (pentru a da doar un exemplu).
Nici şivaismul din Caşmir nu face o excepţie şi legătura realizată aici între mistică, iubirea de Dumnezeu (bhakti) şi filosofie, a fost un teren deosebit de fertil pentru această formă de expresie literară. Cea mai cunoscută culegere de imnuri ce datează dinaintea lui Abhinavagupta este Shivastotravali, compusă de predecesorul acestuia, Utpaladeva (aprox. 900-950) ale cărui stotra-esunt recitate cu evlavie şi astăzi de comunitatea şivaită. Utpaladeva a fost un mare filosof ce a pus bazele sistemului "recunoaşterii divine" (pratyabhijna), însă în Shivastotravali intensa lui iubire mistică închinată Divinului îşi găseşte libera exprimare, multe versuri fiind de fapt rugăciuni trăite în profunzime.
O, Doamne,
găsindu-mi, în marea bucuriei Tale,
armonia unităţii primordiale,
fie ca inima mea
să se elibereze dintr-o dată
din starea aceasta lipsită de sens a separării de Tine. (VII. 1)
El descrie atât starea de fuziune cu Dumnezeu, cât şi suferinţele cauzate de separarea de acesta:
O, Doamne! Ascultă, Te rog
scurta-mi poveste despre fericire şi durere:
Doar fuziunea cu Tine dă naştere fericirii,
iar separarea de Stăpânul meu
este o amară suferinţă. (XIII. 1)
Însă el doreşte să-L adore în toate stările de conştiinţă doar pe Dumnezeu.
Fie că trăiesc, fie că mor
sau sunt în orice altă stare,
doar pe Tine, o, Doamne, doresc să Te slăvesc,
căci corpul Tău cuprinde Universul
preaplin fiind de nectarul Sinelui nepieritor. (XIII. 3)
Această neîntreruptă adorare a lui Dumnezeu presupune o acordare prealabilă la Realitatea sa:
Ceea ce nu este real
aceea nu există pentru mine,
ceea ce există cu adevărat
aceea să fie şi pentru mine -
fie ca în acest mod, o, Doamne,
să Te regăsesc în toate stările
şi în toate lucrurile, doar pe Tine
şi să Te ador neîncetat. (XII. 9)
Bhakti şi Advaita, dragostea şi non-dualitatea se contopesc aici într-o singură stare extraordinar de intensă:
Acolo unde nu există nici măcar urma vreunui obiect,
acolo unde lumina Sinelui este pretutindeni vizibilă,
acolo unde Tu, o, Doamne, poposeşti,
fă-mă Doamne, acolo,
adoratorul Tău pe vecie. (XIII. 9)
Această stare de dor a misticului ce aspiră la reunificarea cu Supremul este caracteristică pentru Utpaladeva, dar o vom regăsi mai puţin la Abhinavagupta.
Misticul caşmirian Bhattanarayana (aprox. a doua jumătate a secolului IX) a compus, încă înaintea lui Utpaladeva, imnul său Stavacintamani ("Sanctuarul de taină al nestematei Iubirii Divine") care unifică, de asemenea, intensitatea iubirii de Dumnezeu cu limpezimea cunoaşterii mistice.
O, Stăpâne al Manifestării,
cât timp trăim
un singur lucru trebuie să îndeplinim:
prin graţia Ta
să rămânem etern
în starea de uniune cu Tine. (V. 15)
Slavă celui Unic, celui Nenăscut,
lipsit de orice proprietate,
dar care este recunoscut de
cei ce cunosc aceste proprietăţi.
El, Cel care este lipsit de orice dorinţă,
El este suprema împlinire a tuturor dorinţelor. (s. 28)
Imnurile lui Abhinavagupta poartă amprenta misticii sale personale, având o puternică tentă filosofică. Ele nu sunt izbucniri ale unei devoţiuni emoţionale, ci sunt mai curând o oglindă a clarităţii conştiinţei lui, reflectând suprema trăire mistică.
Ce loc ocupă aceste Stotra-eîn ansamblul operei lui Abhinavagupta? Din conţinutul lor se poate deduce că ele au fost scrise după ce acesta a atins culmea experienţei mistice, prin urmare în fazele mai târzii ale vieţii sale. Un alt indiciu în acest sens ar fi faptul că Anuttara shtika a fost influenţată de comentariul său la Paratrishika, comentariu ce este o lucrare mai târzie. Alte Stotra-esunt însă compuse cu siguranţă în diferite perioade ale vieţii sale, unele fiind citate în scrierile sale mai ample, cum ar fi Tantraloka şi Gitarthasamgraha. Marea libertate interioară şi chiar literară a sa, ce transpare din aceste imnuri, reprezintă în orice caz un indiciu al maturităţii sale. El se adresează prin ele şi elevilor săi mai evoluaţi spiritual fără a mai ţine cont de didactică sau de retorică, nemaisimţindu-se astfel legate de nici o regulă a unei expuneri filosofice ori a unui comentariu hermeneutic, presupunând drept cunoscută întreaga sa teologie la care face doar unele referiri. Dintr-un punct de vedere literar, aceste versuri, care sunt scrise adesea într-o metrică complicată, sunt de o calitate ce corespunde profunzimii conţinutului lor, conţinând aliteraţii, comparaţii şi alte figuri de stil. Unele imnuri au un stil simplu şi pătrunzător, adecvat în mod deosebit pentru recitări (de exemplu Bhairavastava).
Aproape toate imnurile păstrate au fost tipărite prima dată de K. C. Pauley în anexa la opera sa despre Abhinavagupta, corectate apoi de L. Silburn, de care au fost apoi traduse şi în franceză.
În ceea ce-l priveşte pe autorul lor, Abhinavagupta a adăugat unora dintre aceste Stotra un colofon cu numele său, iar altele îi pot fi atribuite cu siguranţă, judecând după stilul lor, după conţinutul, precum şi după tradiţia şivaită care le-a păstrat în Caşmir (de exemplu Anubhavanivedana).
Unele dintre imnurile lui Abhinavagupta au ca subiect permanenta rugă spre eliberare şi fuziune cu Dumnezeu (de exemplu Bhairavastava). Cinci din cele opt imnuri sunt închinate lui Shiva, în ele slăvirea lui Dumnezeu nefiind decât un aspect al relaţiei cu acel Tu divin: Bhairavastava, Paramarthacharca, Mahopadeshavimshatika, Bodhapanchadashika şi Dehasthadevatachakrastotra. Două fragmente sunt închinate lui Shakti sau Zeiţei. Celelalte imnuri conţin descrieri mistice cum ar fi Anuttarashtika şi Paramartha-dvadashika, iar Anubhavanivedana descrie suprema stare a yoghinului condensată în patru etape. În toate imnurile însă, fie ele sub forma unei adresări directe către Dumnezeu, fie că au o formă didactică sau extatică, mistica filosofică a autorului este versificată, în adevăratul sens al cuvântului. Prin urmare este necesar să lămurim câte ceva din contextul ei general.
În toate imnurile, nu contează în ce formă literară sunt, este vorba de o experimentare directă (şi nu de o cunoaştere intelectuală) a Absolutului, anuttara, paramartha, Bhairava sau sub ce alte nume sau concepte mai poate fi El întâlnit. Două titluri conţin cuvântul paramartha, "ţinta supremă", unul anuttara, "Absolutul", şi un altul Bhairava, Dumnezeul transcendent, pe când un titlu indică drept temă iluminarea, bhoda, iar celălalt trăirea supremă, anubhava. Spre deosebire de unele imnuri vedantice ce apelează la negaţie spre a ajunge la suprema trăire a purei Conştiinţe, spunând printre altele: "Eu nu sunt acest corp, aceste simţuri, aceste gânduri, etc.", Abhinavagupta plonjează direct în această trăire supremă, fără vreo negare dar şi fără trepte intermediare sau vreo pregătire prealabilă. Nu este vorba aici despre o ascensiune treptată a sufletului spre Domnul, respectiv Absolutul, ca în căile eliberatoare descrise în Tantraloka şi Tantrasara, ci este o expunere a chiar miezului realităţii şcolii Trika, acolo unde calea treptată nu mai are nici o importanţă şi unde punctul de plecare şi cel de sosire al căii mistice se contopesc într-unul singur.
Şi totuşi, Abhinavagupta priveşte cu o nemărginită adorare spre Stăpânul Suprem, "refugiul celor părăsiţi" (Bhairavastava, s. 1). El apreciază realist situaţia existenţială a omului în lumea renaşterii şi înlănţuirii (samsara, V. 3) din punctul de vedere al suferinţei şi al morţii (ibid., s. 4), îndrumându-şi plin de compasiune şi discipolii mai evoluaţi printre pericolele drumului mistic. Dar, ca să spunem aşa, toate acestea sunt îmbăiate în lumina mistică a celui ce a "degustat" deja din starea Absolutului. Aceasta, în contextul căilor mistice, semnifică faptul că experienţele şi trăirile din aceste imnuri se referă la calea fără de etape (anupaya), dualitatea fiind aici deja transcensă şi chiar şi profunzimea rugii sau a iubirii nu indică o separare între cel ce se roagă şi cel căruia I se roagă, ci mai degrabă o experienţă unificatoare (Bhairavastava, V.1).
Cum este totuşi posibil să devenim una cu Absolutul? Aceeaşi întrebare o pune şi zeiţa în Paratrishika Tantra, întrebare parafrazată de Abhinavagupta în felul următor: "Cum poate fi atins acest Absolut (anuttara)? Renunţând la orice altceva ce nu este chiar acest Absolut sau prin alte mijloace?". Iar în Anuttara shtika el răspunde în felul următor: nu poate fi vorba nici să renunţăm la ceva şi nici să dobândim ceva (s. 1-2) căci nici o metodă, fie ea pozitivă sau negativă nu ne poate ajuta să dobândim Realitatea ultimă, care este omniprezentă. Atunci când aspirantul se simte părăsit văzând că prin acţiunile sale nu poate realiza nimic, răspunsul pentru el este că singură graţia poate face ceea ce nici o strădanie a omului nu va reuşi: Graţia Supremului şi a energiei Sale "care este permanent preocupată de gândul de a-şi dărui graţia întregii lumi", căci doar Absolutul se poate dărui pe Sine, se poate împărtăşi cuiva.
Absolutul este "Cel transcendent, căci nu există nimic care să fie transcens", întrucât nu există nimic în afara sa. El este ulterior descris ca fiind Suprema Lumină ce nu poate fi comparată cu cea a soarelui, a lunii sau a unei lămpi (Anuttara shtika, s. 4) deşi ea nu exclude luminile pământeşti ci le include căci ea pătrunde totul (Paramarthacharca, s. 1); ea nu este doar nepieritoarea "lumină a tuturor luminilor", ci este şi "lumina tuturor întunecimilor" în care atât strălucirea cât şi întunericul sunt deopotrivă înglobate şi dizolvate (Bodhapanchadashika, V. 1). Această lumină este Sinele, pura Conştiinţă ce luminează în fiinţa umană ca Sinele său (atman), ca adevăratul său Eu (aham), chiar dacă ea nu are conştiinţa acestui fapt sau îl acoperă cu voalul materialităţii şi al impurităţii. "Nu este Shiva cel ce luminează ca subiect conştient în inimile tuturor fiinţelor? Da, dar chiar dacă El este cel ce străluceşte în ele, nu este în realitate perceput de inimă ca atare. Atâta timp cât Suprema Realitate nu este percepută în inimă, chiar ceea ce luminează pare a nu lumina, la fel cum firele de iarbă şi frunzele nu există pentru carul ce trece peste ele." (Laghuvritti, s. 3) Însă dacă a recunoscut cum "această lumină străluceşte pe firmamentul propriei conştiinţe", misticul va exclama:
"Toate formele şi toate luminile sunt în mine însumi.
Ele îşi găsesc locul propriu în supremul Vid al Inimii mele,
Ale cărui raze strălucesc nediferenţiate în veşnicia splendorii Sinelui meu.
Această Lumină a nesfârşitei Cunoaşteri,
Neschimbătoare, absolută,
Adevărată, neprihănită şi liberă,
Care împrăştie întunericul cauzat de cele două credinţe contrarii: dualitate şi non-dualitate,
Această Lumină sunt eu!"
Paramartha-dvadashika , s. 10.
Ce îl poate conduce pe aspirant la această stare de conştiinţă? Pentru a avea acces la Realitatea Absolută, el trebuie să urmeze diferitele îndemnuri, cum ar fi: "Trezeşte-te" (Anuttara shtika, s. 6), "căci tu eşti dintotdeauna treaz şi iluminat" (Paramartha-dvadashika, s. 5), "fii o parte a păcii" (ibid., s.1), "rămâi în propria-ţi fiinţă" (Anuttara shtika, s. 1-2), "nu-ţi mai face griji inutile!" (ibid., s. 3). O condiţie necesară este depăşirea separării, a dualităţii, a diferenţelor (bheda, Paramarthacharca, s. 2. 4), dar şi o extraordinară iubire pentru Absolut (paramarthakama, ibid., s. 8).
În loc să indice o cale treptată, aceste imnuri trezesc în aspirantul plin de dăruire o stare de o intensitate mistică ce îl ridică din planul său obişnuit de conştiinţă într-unul superior, în care orice problemă, nu doar zilnică ci şi spirituală, este rezolvată de la sine, printr-o revărsare de graţie similară doar cu prezenţa (darshana) unui mare yoghin sau eliberat (jivanmukta). Ele conduc însă şi la o formă superioară de adorare (para puja, Mahopadeshavimshatika, V. 20), la o formă de cult interiorizată (ibid., întregul imn precum şi Dehasthadevatachakrastotra, îndeosebi V. 14-15) în care orice diferenţă dintre adorator, adorare şi obiectul adorării dispare cu desăvârşire (Anuttara shtika, s. 3).
Dacă există cineva care îşi imaginează că această stare de beţie mistică, de spontaneitate şi fericire nu este foarte deosebită de stările generate de băuturi ameţitoare sau de uniunea sexuală obişnuită, Abhinavagupta explică limpede că nu se poate face nici o comparaţie, căci bucuriile acestei lumi oscilează permanent între două alternative, între iubire şi ură, bucurie şi suferinţă, atracţie şi respingere, pe când preafericirea mistică este dincolo de aceste dualităţi, fiind în întregime liberă (ibid., V. 4). Pe de altă parte toate stările generate de organele de simţ sunt parte a fericirii universale dacă sunt integrate în dimensiunea lor nediferenţiată şi necondiţionată (ibid., s. 5 şi Dehasthadevatachakrastotra). Este vorba aici chiar de o transformare a stării de conştiinţă şi nu de o negare a vreunor experienţe.
Când fiinţa umană se îndreaptă spre Absolut, ea îl poate considera ca un Tu, îl poate obiectiva ca un el/ea şi îl poate experimenta ca fiind propriul Sine sau Eu. Abhinavagupta jonglează cu aceste posibilităţi în versurile sale despre "marea învăţătură" (Mahopadeshavimshatika). Nici un pronume personal şi nici o relaţionare nu îl poate însă cuprinde cu adevărat pe cel care deşi este definit prin Tu, poate fi descoperit doar după depăşirea lui tu, eu, el/ea, pentru ca în final să devină adevăratul Eu (V. 4).
Dar cât de uşor pot fi mimate şi afişate aceste trăiri mistice! Cât de mult trebuie să ne ferim să exprimăm ceva ce nu izvorăşte dintr-o experienţă interioară profundă (ibid., s. 5-8). Persoanele şi deci pronumele personale, explică Abhinavagupta în comentariul său la Paratrishika, nu pot fi clar separate unele de altele ci se suprapun şi se condiţionează reciproc, pentru ca în final ele să apară ca nişte roluri pe care Shiva şi le asumă ca un suprem actor divin şi pe care le joacă în drama lumilor (s. 10). Totul are o realitate proprie în lumina revelării Stăpânului Absolut ce apare ca fiind diferit, fiind însă în Realitate nediferenţiat în toate lucrurile (s. 9-10).
În versurile scurte şi condensate ale acestor imnuri sunt cuprinse toate domeniile experienţei mistice, chiar dacă dimensiunea psihologică joacă un rol secundar. Scopul ultim şi, într-o oarecare măsură punctul de plecare, este starea de jivanmukta, "eliberatul în viaţă", care nu mai trebuie să realizeze nimic, lucru exprimat foarte clar în scurtul imn Anubhavanivedana. Acesta descrie starea îndumnezeită a lui bhairavamudra prin care toate acţiunile yoghinului devin spontane, prin care exteriorul este interiorizat iar interiorul se îndreaptă către exterior. Aceasta este o stare ce este "dincolo de vid şi de non-vid", care împlineşte armonia dintre corp şi Univers, fiind cu adevărat "un preaminunat banchet în regatul plin de lumină al Supremului" (s. 4). Cea mai înaltă treaptă mistică reflectă, în şcoala Trika, libertatea şi spontaneitatea divină ce nu poate genera în fiinţa umană decât uimire şi minunare (adbhuta în V. 4, vismaya în Shiva Sutra, I. 12).
Prin urmare, aceste imnuri extatice, care au simultan o filosofie clară, pot fi înţelese doar în lumina acestei conştiinţe transformate în care limitările şi diferenţierile au dispărut, dispărând chiar şi diferenţa dintre înlănţuire şi eliberare - căci în Supremul Absolut dispar toate stările firii (Bodhapanchadashika, s. 14-15).
Suprema învăţătură spirituală (Mahopadeshavimshatika)
Slavă Ţie, Doamne, căci corpul Tău este întregul Univers
Iar fiinţa Ta transcende toate lumile,
Ţie, lumina veşnicei bucurii.
Sinelui meu, cuprinzând energii şi forţe nesfârşite.
2
Slavă Ţie, Doamne, acolo unde Tu eşti Tu, iar eu sunt eu.
Acolo unde doar Tu exişti, iar eu nu sunt.
Acolo unde nu suntem nici eu, dar nici Tu.
Slavă Ţie, Doamne, acolo!
3
Eu te-am căutat mereu, plin de dor, în interiorul trupului meu
Ca „Tu” sau „Sinele meu”.
Dar ceea ce descopăr când nu te găsesc nici pe Tine, nici pe mine,
Ceea ce gândesc atunci, eşti chiar Tu!
4
Atunci când te-am contemplat în forma Sinelui meu, eu, adoratorul Tău
Am obţinut deja forma Ta –
Slavă Ţie, Da!, chiar mie, slavă!
5
A spune „Tu trebuie să faci asta” este doar un mod de a vorbi,
Căci cel care este în Sinele său a devenit deja una cu Tine.
De ce s-ar mai resorbi, Doamne, în Tine şi unde sau de unde ar mai putea să o facă?
6
Chiar şi a spune „eu sunt Tu, Tu eşti eu” nu este adevărul suprem,
Căci separarea de Tine nu a existat niciodată.
O astfel de stare de separare înşeală dorinţa de a obţine iluminarea.
7
Cuvinte ca „eu, tu, el, ea” nu-şi găsesc locul în Tine
Şi, cu atât mai puţin, lumea obiectivă exterioară.
8
Cine a gustat o singură dată cu nesaţ din nectarul beatific al Iubirii Tale,
Acela nu va mai vorbi despre diferenţieri, ba chiar se va feri să mai afirme şi:
„Totul este Unul, preaplin al păcii absolute”. [Este vorba de un binecunoscut vers vedic.]
9
Atunci când Tu îţi revelezi adevărata esenţă
Eşti Tu, eşti eu, eşti chiar întreaga lume.
Dar când manifestarea a fost complet resorbită
Nu eşti nici Tu, nici eu, nu mai există nimic din toată această lume.
10
Tu apari prin propria-Ţi voinţă
Întocmai ca un actor ce îşi asumă diferitele roluri ca şi cum ar fi o parte a acestora,
Cum ar fi stările de veghe, de vis sau de somn profund.
Dar, în realitate, Tu nu eşti niciodată fragmentat.
11
Când Tu eşti treaz, întreaga lume e trezită.
Când Tu dormi, ea se dizolvă în somnul tău supraconştient.
Astfel, întregul univers manifestat şi nemanifestat
Este una cu Tine.
12
Limba oboseşte lăudând numele Tău,
Gândirea oboseşte meditând asupra Ta.
Cum s-ar putea medita asupra Celui fără de formă
Şi cum ar putea fi denumit Cel fără de însuşiri?
13
Cum ar putea fi invocat spre adorare Cel Desăvârşit
Şi cum I s-ar putea oferi un loc sacru Celui ce se află pretutindeni?
Cum I s-ar putea spăla picioarele Celui Preacurat?
Cum I s-ar putea oferi Acestuia apă să-şi clătească gura?
14
Cum să-L speli pe Cel nepătat
Şi cum să-L îmbraci pe Cel al cărui corp este întregul Univers?
Cum să-I oferi parfumuri Celui de neatins
Şi cum să-L împodobeşti pe cel ce este însăşi frumuseţea?
15
Cum poţi să-I legi şnurul sfânt al brahmanilor Celui de neînlănţuit
Şi cum să-I oferi flori Celui care transcende mirosul?
Cum poţi să arzi tămâie pentru Cel care transcende suflul
Şi cum să arzi ulei în lămpi pentru Cel ce transcende văzul?
16
Cum să-I oferi Celui etern mulţumit ofrande de mâncare
Şi cum să-I oferi betel Celui Omniprezent?
Cum să mergi în pelerinaj în jurul celui nesfârşit
Şi cum să te închini Celui Unic şi fără de al doilea?
17
Cum să-I aduci ofrandă de lumină Supremului ce străluceşte veşnic în Sinele Său
Şi cum să-I cânţi Celui de necunoscut un imn vedic?
18
Cum poţi să Îl eliberezi din ritual
Pe Cel ce este atât interior cât şi exterior desăvârşit?
Cum poţi să-I oferi ofrande Celui
Ce este pretutindeni prezent, lipsit fiind de orice diferenţiere?
19
Cum poţi să-I oferi Celui desăvârşit vreo răsplată
Şi cum poţi să-I oferi apă Celui veşnic împlinit?
Cum poţi să-L eliberezi pe Cel ce pătrunde toate lucrurile?
Cum ar putea Cel nevăzut să realizeze ritualul iertării?
20
Suprema adorare a lui Dumnezeu poate fi realizată
În toate stările doar astfel:
Atunci când conştiinţa îţi este unită cu El (Dumnezeu)
Să îţi abandonezi toate gândurile lui Dumnezeu, Stăpânul Absolut al întregii manifestări
Iar fiinţa Ta transcende toate lumile,
Ţie, lumina veşnicei bucurii.
Sinelui meu, cuprinzând energii şi forţe nesfârşite.
2
Slavă Ţie, Doamne, acolo unde Tu eşti Tu, iar eu sunt eu.
Acolo unde doar Tu exişti, iar eu nu sunt.
Acolo unde nu suntem nici eu, dar nici Tu.
Slavă Ţie, Doamne, acolo!
3
Eu te-am căutat mereu, plin de dor, în interiorul trupului meu
Ca „Tu” sau „Sinele meu”.
Dar ceea ce descopăr când nu te găsesc nici pe Tine, nici pe mine,
Ceea ce gândesc atunci, eşti chiar Tu!
4
Atunci când te-am contemplat în forma Sinelui meu, eu, adoratorul Tău
Am obţinut deja forma Ta –
Slavă Ţie, Da!, chiar mie, slavă!
5
A spune „Tu trebuie să faci asta” este doar un mod de a vorbi,
Căci cel care este în Sinele său a devenit deja una cu Tine.
De ce s-ar mai resorbi, Doamne, în Tine şi unde sau de unde ar mai putea să o facă?
6
Chiar şi a spune „eu sunt Tu, Tu eşti eu” nu este adevărul suprem,
Căci separarea de Tine nu a existat niciodată.
O astfel de stare de separare înşeală dorinţa de a obţine iluminarea.
7
Cuvinte ca „eu, tu, el, ea” nu-şi găsesc locul în Tine
Şi, cu atât mai puţin, lumea obiectivă exterioară.
8
Cine a gustat o singură dată cu nesaţ din nectarul beatific al Iubirii Tale,
Acela nu va mai vorbi despre diferenţieri, ba chiar se va feri să mai afirme şi:
„Totul este Unul, preaplin al păcii absolute”. [Este vorba de un binecunoscut vers vedic.]
9
Atunci când Tu îţi revelezi adevărata esenţă
Eşti Tu, eşti eu, eşti chiar întreaga lume.
Dar când manifestarea a fost complet resorbită
Nu eşti nici Tu, nici eu, nu mai există nimic din toată această lume.
10
Tu apari prin propria-Ţi voinţă
Întocmai ca un actor ce îşi asumă diferitele roluri ca şi cum ar fi o parte a acestora,
Cum ar fi stările de veghe, de vis sau de somn profund.
Dar, în realitate, Tu nu eşti niciodată fragmentat.
11
Când Tu eşti treaz, întreaga lume e trezită.
Când Tu dormi, ea se dizolvă în somnul tău supraconştient.
Astfel, întregul univers manifestat şi nemanifestat
Este una cu Tine.
12
Limba oboseşte lăudând numele Tău,
Gândirea oboseşte meditând asupra Ta.
Cum s-ar putea medita asupra Celui fără de formă
Şi cum ar putea fi denumit Cel fără de însuşiri?
13
Cum ar putea fi invocat spre adorare Cel Desăvârşit
Şi cum I s-ar putea oferi un loc sacru Celui ce se află pretutindeni?
Cum I s-ar putea spăla picioarele Celui Preacurat?
Cum I s-ar putea oferi Acestuia apă să-şi clătească gura?
14
Cum să-L speli pe Cel nepătat
Şi cum să-L îmbraci pe Cel al cărui corp este întregul Univers?
Cum să-I oferi parfumuri Celui de neatins
Şi cum să-L împodobeşti pe cel ce este însăşi frumuseţea?
15
Cum poţi să-I legi şnurul sfânt al brahmanilor Celui de neînlănţuit
Şi cum să-I oferi flori Celui care transcende mirosul?
Cum poţi să arzi tămâie pentru Cel care transcende suflul
Şi cum să arzi ulei în lămpi pentru Cel ce transcende văzul?
16
Cum să-I oferi Celui etern mulţumit ofrande de mâncare
Şi cum să-I oferi betel Celui Omniprezent?
Cum să mergi în pelerinaj în jurul celui nesfârşit
Şi cum să te închini Celui Unic şi fără de al doilea?
17
Cum să-I aduci ofrandă de lumină Supremului ce străluceşte veşnic în Sinele Său
Şi cum să-I cânţi Celui de necunoscut un imn vedic?
18
Cum poţi să Îl eliberezi din ritual
Pe Cel ce este atât interior cât şi exterior desăvârşit?
Cum poţi să-I oferi ofrande Celui
Ce este pretutindeni prezent, lipsit fiind de orice diferenţiere?
19
Cum poţi să-I oferi Celui desăvârşit vreo răsplată
Şi cum poţi să-I oferi apă Celui veşnic împlinit?
Cum poţi să-L eliberezi pe Cel ce pătrunde toate lucrurile?
Cum ar putea Cel nevăzut să realizeze ritualul iertării?
20
Suprema adorare a lui Dumnezeu poate fi realizată
În toate stările doar astfel:
Atunci când conştiinţa îţi este unită cu El (Dumnezeu)
Să îţi abandonezi toate gândurile lui Dumnezeu, Stăpânul Absolut al întregii manifestări
Unde şi când ne putem ruga?
Rugăciunea poate fi realizată oriunde, cu condiţia să se poată face în seninătate şi calm, căci numai în momentul în care încetează activitatea mentalului putem auzi cuvântul lui Dumnezeu.
Nimic nu ne împiedică să ne rugăm în biserici, temple, sinagogi sau moschei; totuşi, aceasta nu este indispensabil şi ne putem ruga chiar cu mai multă eficacitate într-o cameră a locuinţei sau în natură.
Nu există loc sau împrejurare în care o rugăciune să nu fie binevenită. Nimic nu ne împiedică să ne înălţăm gândurile şi inima către Dumnezeu. Trebuie ca poarta inimii noastre să fie mereu deschisă pentru a invita oaspetele nostru celest să locuiască în ea. Să trăim atât de aproape de Dumnezeu încât la orice încercare neaşteptată gândurile noastre să se îndrepte spre el ca floarea spre soare.
Nimic nu ne împiedică să ne rugăm în biserici, temple, sinagogi sau moschei; totuşi, aceasta nu este indispensabil şi ne putem ruga chiar cu mai multă eficacitate într-o cameră a locuinţei sau în natură.
Nu există loc sau împrejurare în care o rugăciune să nu fie binevenită. Nimic nu ne împiedică să ne înălţăm gândurile şi inima către Dumnezeu. Trebuie ca poarta inimii noastre să fie mereu deschisă pentru a invita oaspetele nostru celest să locuiască în ea. Să trăim atât de aproape de Dumnezeu încât la orice încercare neaşteptată gândurile noastre să se îndrepte spre el ca floarea spre soare.
Miracolul credinţei
Miracolele nu aparţin numai trecutului; ele se petrec printre noi aici, acum, în plin secol XX. Tânărul brazilian Valdir este o mărturie vie: el vorbeşte normal, deşi nu mai are limbă.
În luna octombrie 1999, Valdir (29 de ani), a vizitat pentru a doua oară România. În sala de conferinţe I.C. Brătianu din Piaţa Romană, el a arătat celor care au venit să îl vadă şi mai ales să îl audă ce înseamnă să crezi cu adevărat în Dumnezeu şi în puterea Sa nesfârşită. Nelăsându-se descurajat în faţa unei lovituri a sorţii, el A CREZUT şi a fost vindecat în mod miraculos.
Plin de modestie, cu cuvinte simple, întrerupându-se deseori pentru a se ruga pentru cei din sală, Valdir mi-a vorbit despre minunea vieţii lui:
"Doctorii au spus că niciodată nu voi mai putea vorbi. Am deschis Biblia, Luca, Cap. 18, versetul 27: <>
Fraţii mei, vreau să vorbesc cu voi despre o mare minune pe care Dumnezeu a făcut-o în viaţa mea. Biblia spune pentru noi că Puterea lui Dumnezeu estre infinită.
Timp de 12 ani m-am drogat. Devenisem deja dependent de droguri şi, într-o zi, când aveam 23 de ani, din cauza unei supradoze, am făcut o criză şi era să îmi înghit limba şi să mor sufocat. Un prieten care se afla atunci lângă mine, văzând că sunt în pericol să mor, ca să mă ajute să respir din nou, mi-a muşcat limba şi mi-a smuls-o. Am făcut o hemoragie puternică şi am fost dus la spital. Acolo, m-au dus imediat la chirurgie şi mi-au amputat - din rădăcină - tot ce îmi mai rămăsese din limbă. Doctorii au spus familiei mele că niciodată nu voi mai putea vorbi."
"Am început să vorbesc cu limbă de la îngeri"
"Atunci, cineva a început să se roage pentru mine. Există Cineva, Unul singur, care iartă păcatele omului. El este Iisus. Iisus mi-a iertat şi mie păcatele. Acum sunt un alt om, sunt nou. Iisus, care a preschimbat apa în vin, schimbă şi viaţa omului.
Când m-am întors de la spital, am început să mă rog şi să merg la biserică. Timp de un an, 365 de zile, nu am putut rosti nici măcar un cuvânt, dar m-am rugat continuu. Într-o zi, în timpul unei rugăciuni colective, Dumnezeu a coborât în viaţa mea. În ziua aceea am fost botezat cu Duhul Sfânt. Atunci, în momentul botezului, am început să vorbesc cu o limbă nouă, cu limbă de la îngeri."
"Sunt o mărturie vie a existenţei lui Dumnezeu"
"Primele vorbe pe care le-am rostit au fost: <>. Am fost binecuvântat de Dumnezeu şi am început a vorbi. Înainte nu puteam mânca, nu simţeam gustul alimentelor - dulce, sărat etc. Azi, Dumnezeu m-a vindecat. Sunt o mărturie a existenţei lui Dumnezeu. Medicina spune că o persoană fără limbă nu poate vorbi, dar prin Dumnezeu se poate! Dumnezeu poate să vindece. Eu cred că Dumnezeu ne poate vindeca pe toţi, pentru că eu nu am limbă şi, iată, pot să vorbesc!"
Valdir nu s-a simţit deloc jignit de cererea câtorva persoane de a le permite să vadă cu ochii lor că într-adevăr nu are limbă. Dimpotrivă, a invitat pe toţi cei din sală să vină să verifice. La sfârşit, când m-am îndreptat spre el ca să vorbim, primul gest pe care l-a făcut a fost să îşi deschidă larg gura, crezând că m-am dus către el ca să îi verific adevărul spuselor.
"Ce nu este posibil pentru om, este posibil pentru Dumnezeu!"
Reporter: Valdir, povesteşte-ne, te rog, cum a fost în momentul în care s-a petrecut minunea, atunci când ţi-ai dat seama că poţi vorbi din nou.
Valdir: S-a petrecut atunci când m-am botezat cu Duhul Sfânt. M-am rugat un an întreg înainte.
R.: Dar pentru ce anume te-ai rugat, ca să îţi recapeţi glasul sau să te ajute să suporţi mai uşor această grea încercare?
V.: Mereu, mereu m-am rugat la Dumnezeu să mă vindece, să îmi redea vocea. Am avut credinţa că Dumnezeu mă poate vindeca.
R.: Unde te aflai în clipa în care ţi-ai recăpătat vocea?
V.: În biserică.
R.: Şi cum ţi-ai dat seama că poţi vorbi din nou?
V.: Când am fost botezat cu Duhul Sfânt, în momentul acela am început să strig: "Glorie, glorie lui Dumnezeu!". Au fost primele cuvinte pe care le-am rostit.
R.: Ce ai simţit atunci, în clipa în care ai fost botezat?
V.: A pătruns în mine un foc. Am simţit acest foc arzându-mă pe dinăuntru, mai ales în dreptul inimii şi tot corpul a început să-mi tremure.
R.: De ce crezi că te-a ales Dumnezeu pe tine pentru această minune, de ce crezi că ţi-a dat acest dar?
V.: De ce? (Râde, ca de o întrebare copilărească.) Pentru că Puterea lui Dumnezeu este foarte mare şi eu am avut o credinţă totală în El.
R.: Valdir, ce ai recomanda cuiva care suferă de o boală pe care doctorii nu o pot vindeca?
V.: Să se apropie de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu poate vindeca orice boală. Dumnezeu poate rezolva orice problemă. Ceea ce pentru om este imposibil, este cu putinţă pentru Dumnezeu.
Doamna Rebeca P. din Bucureşti, o femeie foarte credincioasă, îl cunoaşte pe Valdir de anul trecut, când a venit pentru prima oară la noi în ţară. Dânsa a avut amabilitatea de a ne oferi câteva detalii foarte semnificative, care ne pot ajuta să înţelegem mai uşor cum a fost cu putinţă un asemenea miracol.
"Valdir aparţine unei comunităţi religioase din Brazilia care are în jur de 15.000 de membri. Ei sunt foarte credincioşi, postesc mult şi petrec foarte mult timp în rugăciune. Eu l-am găzduit anul trecut pe unul dintre aceşti oameni şi l-am văzut rugându-se timp de 14 ore într-o singură zi.
Şi mama lui Valdir este foarte credincioasă. Ei au o mare iubire faţă de Dumnezeu. În această comunitate s-au petrecut foarte multe minuni. De exemplu, unul dintre ei, care nu are urechi deloc, s-a născut fără urechi şi acum aude. Cel care a fondat această grupare, pastorul lor, înainte să înceapă minunile astea mari, zile în şir se ruga: ziua era împreună cu ei şi noaptea urca în munţi să se roage.
Şi morţi au înviat! Am văzut pe casetă video, pe malul Amazonului, un tânăr care s-a sinucis. L-au adus la ei nişte brazilieni - aţi văzut cum sunt ei, foarte energici, nu ca la noi - şi le-au spus: <> Şi atunci s-au rugat toţi, cu mâinile ridicate şi tânărul a înviat. Şi când a înviat, pentru că era stăpânit de duhul sinuciderii, a căzut din nou în starea de depresie în care era atunci când s-a sinucis. Şi ei au zis: <<Şi acum din nou să ne rugăm ca el să fie vindecat!>> Acum tânărul acela este misionar în Africa. Deci trăieşte, înviat din morţi!"
"Totul se petrece după cum ai credinţă"
"Ei de aceea vin în ţările Europei, că aici nu s-au întâmplat minuni chiar aşa mari şi oamenii nu prea au entuziasm în credinţa lor. Ei se bazează pe acel text din Biblie unde Domnul Iisus a zis: <>. Toate lucrurile se întâmplă după credinţa omului.
Au fost acceptaţi în mod oficial în ţara noastră ca misionari pentru că s-a constatat că fac foarte mult bine."
Protecţie divină
După ce s-a vindecat, Valdir a luat decizia de a pleca în Africa de Sud, pentru a-i susţine moral pe cei săraci, asigurându-i că există un Dumnezeu care sigur nu i-a uitat şi căruia îi puteau cere ajutorul. El era exemplul cel mai clar că Dumnezeu îi poate ajuta. Sosit la aeroport, a constatat că uitase acasă exact valiza cu Bibliile. S-a înapoiat acasă după ea, dar astfel a pierdut avionul. În timp ce se întreba, descurajat, în sinea lui, de ce i s-a întâmplat acest lucru, în megafoane s-a anunţat că acel avion s-a prăbuşit la nici 20 de minute de la decolare!
În luna octombrie 1999, Valdir (29 de ani), a vizitat pentru a doua oară România. În sala de conferinţe I.C. Brătianu din Piaţa Romană, el a arătat celor care au venit să îl vadă şi mai ales să îl audă ce înseamnă să crezi cu adevărat în Dumnezeu şi în puterea Sa nesfârşită. Nelăsându-se descurajat în faţa unei lovituri a sorţii, el A CREZUT şi a fost vindecat în mod miraculos.
Plin de modestie, cu cuvinte simple, întrerupându-se deseori pentru a se ruga pentru cei din sală, Valdir mi-a vorbit despre minunea vieţii lui:
"Doctorii au spus că niciodată nu voi mai putea vorbi. Am deschis Biblia, Luca, Cap. 18, versetul 27: <
Fraţii mei, vreau să vorbesc cu voi despre o mare minune pe care Dumnezeu a făcut-o în viaţa mea. Biblia spune pentru noi că Puterea lui Dumnezeu estre infinită.
Timp de 12 ani m-am drogat. Devenisem deja dependent de droguri şi, într-o zi, când aveam 23 de ani, din cauza unei supradoze, am făcut o criză şi era să îmi înghit limba şi să mor sufocat. Un prieten care se afla atunci lângă mine, văzând că sunt în pericol să mor, ca să mă ajute să respir din nou, mi-a muşcat limba şi mi-a smuls-o. Am făcut o hemoragie puternică şi am fost dus la spital. Acolo, m-au dus imediat la chirurgie şi mi-au amputat - din rădăcină - tot ce îmi mai rămăsese din limbă. Doctorii au spus familiei mele că niciodată nu voi mai putea vorbi."
"Am început să vorbesc cu limbă de la îngeri"
"Atunci, cineva a început să se roage pentru mine. Există Cineva, Unul singur, care iartă păcatele omului. El este Iisus. Iisus mi-a iertat şi mie păcatele. Acum sunt un alt om, sunt nou. Iisus, care a preschimbat apa în vin, schimbă şi viaţa omului.
Când m-am întors de la spital, am început să mă rog şi să merg la biserică. Timp de un an, 365 de zile, nu am putut rosti nici măcar un cuvânt, dar m-am rugat continuu. Într-o zi, în timpul unei rugăciuni colective, Dumnezeu a coborât în viaţa mea. În ziua aceea am fost botezat cu Duhul Sfânt. Atunci, în momentul botezului, am început să vorbesc cu o limbă nouă, cu limbă de la îngeri."
"Sunt o mărturie vie a existenţei lui Dumnezeu"
"Primele vorbe pe care le-am rostit au fost: <
Valdir nu s-a simţit deloc jignit de cererea câtorva persoane de a le permite să vadă cu ochii lor că într-adevăr nu are limbă. Dimpotrivă, a invitat pe toţi cei din sală să vină să verifice. La sfârşit, când m-am îndreptat spre el ca să vorbim, primul gest pe care l-a făcut a fost să îşi deschidă larg gura, crezând că m-am dus către el ca să îi verific adevărul spuselor.
"Ce nu este posibil pentru om, este posibil pentru Dumnezeu!"
Reporter: Valdir, povesteşte-ne, te rog, cum a fost în momentul în care s-a petrecut minunea, atunci când ţi-ai dat seama că poţi vorbi din nou.
Valdir: S-a petrecut atunci când m-am botezat cu Duhul Sfânt. M-am rugat un an întreg înainte.
R.: Dar pentru ce anume te-ai rugat, ca să îţi recapeţi glasul sau să te ajute să suporţi mai uşor această grea încercare?
V.: Mereu, mereu m-am rugat la Dumnezeu să mă vindece, să îmi redea vocea. Am avut credinţa că Dumnezeu mă poate vindeca.
R.: Unde te aflai în clipa în care ţi-ai recăpătat vocea?
V.: În biserică.
R.: Şi cum ţi-ai dat seama că poţi vorbi din nou?
V.: Când am fost botezat cu Duhul Sfânt, în momentul acela am început să strig: "Glorie, glorie lui Dumnezeu!". Au fost primele cuvinte pe care le-am rostit.
R.: Ce ai simţit atunci, în clipa în care ai fost botezat?
V.: A pătruns în mine un foc. Am simţit acest foc arzându-mă pe dinăuntru, mai ales în dreptul inimii şi tot corpul a început să-mi tremure.
R.: De ce crezi că te-a ales Dumnezeu pe tine pentru această minune, de ce crezi că ţi-a dat acest dar?
V.: De ce? (Râde, ca de o întrebare copilărească.) Pentru că Puterea lui Dumnezeu este foarte mare şi eu am avut o credinţă totală în El.
R.: Valdir, ce ai recomanda cuiva care suferă de o boală pe care doctorii nu o pot vindeca?
V.: Să se apropie de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu poate vindeca orice boală. Dumnezeu poate rezolva orice problemă. Ceea ce pentru om este imposibil, este cu putinţă pentru Dumnezeu.
Doamna Rebeca P. din Bucureşti, o femeie foarte credincioasă, îl cunoaşte pe Valdir de anul trecut, când a venit pentru prima oară la noi în ţară. Dânsa a avut amabilitatea de a ne oferi câteva detalii foarte semnificative, care ne pot ajuta să înţelegem mai uşor cum a fost cu putinţă un asemenea miracol.
"Valdir aparţine unei comunităţi religioase din Brazilia care are în jur de 15.000 de membri. Ei sunt foarte credincioşi, postesc mult şi petrec foarte mult timp în rugăciune. Eu l-am găzduit anul trecut pe unul dintre aceşti oameni şi l-am văzut rugându-se timp de 14 ore într-o singură zi.
Şi mama lui Valdir este foarte credincioasă. Ei au o mare iubire faţă de Dumnezeu. În această comunitate s-au petrecut foarte multe minuni. De exemplu, unul dintre ei, care nu are urechi deloc, s-a născut fără urechi şi acum aude. Cel care a fondat această grupare, pastorul lor, înainte să înceapă minunile astea mari, zile în şir se ruga: ziua era împreună cu ei şi noaptea urca în munţi să se roage.
Şi morţi au înviat! Am văzut pe casetă video, pe malul Amazonului, un tânăr care s-a sinucis. L-au adus la ei nişte brazilieni - aţi văzut cum sunt ei, foarte energici, nu ca la noi - şi le-au spus: <
"Totul se petrece după cum ai credinţă"
"Ei de aceea vin în ţările Europei, că aici nu s-au întâmplat minuni chiar aşa mari şi oamenii nu prea au entuziasm în credinţa lor. Ei se bazează pe acel text din Biblie unde Domnul Iisus a zis: <
Au fost acceptaţi în mod oficial în ţara noastră ca misionari pentru că s-a constatat că fac foarte mult bine."
Protecţie divină
După ce s-a vindecat, Valdir a luat decizia de a pleca în Africa de Sud, pentru a-i susţine moral pe cei săraci, asigurându-i că există un Dumnezeu care sigur nu i-a uitat şi căruia îi puteau cere ajutorul. El era exemplul cel mai clar că Dumnezeu îi poate ajuta. Sosit la aeroport, a constatat că uitase acasă exact valiza cu Bibliile. S-a înapoiat acasă după ea, dar astfel a pierdut avionul. În timp ce se întreba, descurajat, în sinea lui, de ce i s-a întâmplat acest lucru, în megafoane s-a anunţat că acel avion s-a prăbuşit la nici 20 de minute de la decolare!
Puterea tainică a comunicării cu Dumnezeu
Sfântul Siluan Athonitul spunea: "Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea".
Când eşti îndrăgostit, doar o clipă dacă te gândeşti la fiinţa dragă, tot sufletul tău înfloreşte de o fericire neaşteptată; aşa poţi să îţi dai seama ce mare fericire trăiesc cei care se îndrăgostesc de Dumnezeu şi se gândesc adeseori la El, rugându-se.
Rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu, în care îi spui cele mai ascunse tristeţi sau cele mai strălucitoare bucurii, în care te plângi Lui pentru o nedreptate sau te rogi ca cei dragi să fie feriţi de orice primejdii; în rugăciune îi spui de cine ţi-e dor şi chemi ajutorul îngerilor pentru cei aflaţi în impas. Lui îi spui toate grijile tale, toate dorinţele şi speranţele, Lui îi vorbeşti ca unui părinte drag şi Atotputernic, ca celui mai bun prieten. Ca un copil care, întorcându-se de la grădiniţă, spune dintr-o răsuflare tot ce a făcut în ziua aceea, tot astfel vino ca un copil în faţa Tatălui Ceresc şi, după ce spui rugăciunea Tatăl Nostru, continuă să vorbeşti cu El, povestindu-i despre tine, cerându-i ajutorul, protecţia şi rugându-L să te înveţe cum să te rogi cu adevărat. Când te rogi şi vorbeşti cu El, nu te mai gândi la nimic altceva, ca şi cum atunci exişti pe lume, doar tu şi Dumnezeu. Fii convins până în adâncul fiinţei tale că El ascultă fiecare rugăciune şi te iubeşte nespus de mult.
Să vedem acum de ce unele rugăciuni se împlinesc, iar altele nu. Dacă un copil neascultător şi rău, perseverând în aceste greşeli, îi cere mamei să îi cumpere bomboane, pentru purtarea lui urâtă, mama nu îi îndeplineşte cererea, deşi îl iubeşte. Tot astfel şi Dumnezeu nu îndeplineşte rugăciunile celor răi, care încalcă poruncile Lui. Un copil ascultător şi bun, care nu cere nimic, va primi adesea hăinuţe noi, mâncare bună şi multe altele pe care mama le consideră necesare; dar dacă el nu cere ceea ce îşi doreşte, nu va primi. La fel şi noi, dacă suntem plini de iubire şi bunătate, dar nu ne rugăm niciodată, vom primi daruri de la Dumnezeu, dar nu atât de multe cât am primi dacă am cere mereu şi mereu ajutorul Lui şi al îngerilor Săi.
"Cere şi ţi se va da; bate şi ţi se va deschide!"
Dacă un copil este supărat pe prietenul lui şi o roagă pe mama lui să îl bată pe acel copil, ea nu îi va îndeplini cererea. Tot astfel, Dumnezeu, când ne rugăm pentru răul altor oameni, nu ne ascultă rugăciunile şi nici nu ni le împlineşte. Dacă un copil o întâlneşte pe mama lui pe stradă şi în toată aglomeraţia străzii îi şopteşte timid şi încetişor că ar vrea jucăria aceea, iar în secunda următoare vede o prăjitură şi uită de jucărie, mama nu îi mai cumpără jucăria, fie pentru că în zgomotul străzii nu a auzit ce vrea copilul, fie pentru că el a uitat imediat şi nu a cerut insistent ceea ce dorea.
Tot astfel, dacă noi ne rugăm în treacăt, neatenţi şi obosiţi, spunând seara, în fugă, o rugăciune doar cu buzele fără să fie trăită cu ardoare în adâncul inimii, acea rugăciune este lipsită de viaţă, lipsită de forţă şi nu va fi împlinită de Dumnezeu. În rugăciune trebuie să stăruim plini de credinţă, speranţă şi tenacitate, aşa cum cer copiii mici când vor să obţină ceva de la părinţi.
Un preot spunea despre rugăciune: "Stăruie. Ca un copil care bate la uşă. Bate… şi bate încă… şi bate tare şi îndelung, fără ruşine. Şi cel care iese să deschidă înfuriat, se îmbunează în faţa nevinovăţiei făpturii inoportune… Aşa trebuie să fii înaintea lui Dumnezeu!"
Dacă un copil îi cere mamei să îi cumpere un briceag, dar mama ştie că el este prea mic pentru un astfel de dar şi ar putea să se taie din greşeală sau să lovească pe cineva, din neatenţia jocului, ea nu îi va da ceea ce el a cerut. Tot astfel, când cerem lui Dumnezeu ceva ce ne-ar aduce nefericire şi cădere, Dumnezeu nu ne împlineşte rugăciunea. Doar El, în înţelepciunea Lui desăvârşită, poate cunoaşte cu adevărat ce ne face bine, dar noi de multe ori îi cerem ceea ce credem noi că ne-ar bucura, fără să ştim exact ceea ce ne trebuie. De aceea, cel mai bine este să ne rugăm pentru ca mintea noastră să fie luminată de înţelepciune divină, pentru ca inima noastră să se umple de dragoste şi fericire; să ne rugăm pentru ca rugăciunea noastră să fie arzătoare, puternică şi să aducă în noi pace, har şi intimitate sfântă cu Dumnezeu; să ne rugăm pentru toţi cei dragi în acelaşi fel şi pentru toţi oamenii necunoscuţi care se află în nefericire sau necredinţă, să chemăm asupra lor harul şi binecuvântarea Tatălui Ceresc.
Gustând din rugăciune, mai ales când te rogi din dragoste pentru ceilalţi oameni, vei fi uimit de fericirea cerească pe care o trăieşti astfel, şi vei dori iarăşi şi iarăşi să te asemeni cu îngerii, hrănindu-te zilnic cu pâinea rugăciunii şi cu mierea harului ce coboară asupra ta. Rugându-te, binecuvântarea Tatălui Ceresc te va însoţi pretutindeni, şi îngerii Săi te vor însoţi, luminându-ţi tainele ascunse ale existenţei, protejându-te şi umplându-ţi sufletul de bucurie.
Roagă-te în timp ce mergi la cumpărături sau pe drum spre şcoală, roagă-te când faci curăţenie sau când faci mâncare, roagă-te când te plimbi sau când eşti gata să adormi. Caută tot timpul să simţi prezenţa lui Dumnezeu şi să-I vorbeşti, să-L rogi, să-I mulţumeşti.
De exemplu, spune-I: "Doamne, cu voia Ta, acum fac de mâncare; trimite îngerii Tăi să mă ajute şi să sfinţească tot ceea ce fac şi tot ceea ce gândesc!" Apoi, tot ceea ce faci, fă în prezenţa Lui, adică dă-ţi seama că pentru El nu există pereţii sau tavanul care să Îl împiedice să te vadă. Dă-ţi seama că El te priveşte mereu, că deasupra capului tău se află de fapt un cer nesfârşit, plin de lumina şi bunătatea prezenţei Sale. Când faci de mâncare, fii atent la acest adevăr al prezenţei Lui şi la cerul nesfârşit şi plin de lumină care este deasupra ta. Toate mişcările tale vor fi atunci pline de o atenţie sfântă, ca un copil care ştie că se joacă în prezenţa mamei sale şi doreşte să o bucure. Nu lăsa grijile sau supărările să întunece bucuria comunicării cu Dumnezeu. Roagă-l pe El să îţi poarte de grijă, să rezolve tot ceea ce ţi se pare greu şi încurcat şi vei vedea că prin puterea comunicării tale cu Dumnezeu nimic nu va mai fi greu sau trist.
Roagă-te cu adevărat şi cu stăruinţă. Dumnezeu revarsă harul şi pacea unei fericiri cereşti peste sufletul şi peste viaţa celor care se roagă. Rugăciunea nu este o teorie, ci viaţă practică, aducătoare de nesfârşită bucurie, în care ne asemănăm îngerilor şi sfinţilor.
Când eşti îndrăgostit, doar o clipă dacă te gândeşti la fiinţa dragă, tot sufletul tău înfloreşte de o fericire neaşteptată; aşa poţi să îţi dai seama ce mare fericire trăiesc cei care se îndrăgostesc de Dumnezeu şi se gândesc adeseori la El, rugându-se.
Rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu, în care îi spui cele mai ascunse tristeţi sau cele mai strălucitoare bucurii, în care te plângi Lui pentru o nedreptate sau te rogi ca cei dragi să fie feriţi de orice primejdii; în rugăciune îi spui de cine ţi-e dor şi chemi ajutorul îngerilor pentru cei aflaţi în impas. Lui îi spui toate grijile tale, toate dorinţele şi speranţele, Lui îi vorbeşti ca unui părinte drag şi Atotputernic, ca celui mai bun prieten. Ca un copil care, întorcându-se de la grădiniţă, spune dintr-o răsuflare tot ce a făcut în ziua aceea, tot astfel vino ca un copil în faţa Tatălui Ceresc şi, după ce spui rugăciunea Tatăl Nostru, continuă să vorbeşti cu El, povestindu-i despre tine, cerându-i ajutorul, protecţia şi rugându-L să te înveţe cum să te rogi cu adevărat. Când te rogi şi vorbeşti cu El, nu te mai gândi la nimic altceva, ca şi cum atunci exişti pe lume, doar tu şi Dumnezeu. Fii convins până în adâncul fiinţei tale că El ascultă fiecare rugăciune şi te iubeşte nespus de mult.
Să vedem acum de ce unele rugăciuni se împlinesc, iar altele nu. Dacă un copil neascultător şi rău, perseverând în aceste greşeli, îi cere mamei să îi cumpere bomboane, pentru purtarea lui urâtă, mama nu îi îndeplineşte cererea, deşi îl iubeşte. Tot astfel şi Dumnezeu nu îndeplineşte rugăciunile celor răi, care încalcă poruncile Lui. Un copil ascultător şi bun, care nu cere nimic, va primi adesea hăinuţe noi, mâncare bună şi multe altele pe care mama le consideră necesare; dar dacă el nu cere ceea ce îşi doreşte, nu va primi. La fel şi noi, dacă suntem plini de iubire şi bunătate, dar nu ne rugăm niciodată, vom primi daruri de la Dumnezeu, dar nu atât de multe cât am primi dacă am cere mereu şi mereu ajutorul Lui şi al îngerilor Săi.
"Cere şi ţi se va da; bate şi ţi se va deschide!"
Dacă un copil este supărat pe prietenul lui şi o roagă pe mama lui să îl bată pe acel copil, ea nu îi va îndeplini cererea. Tot astfel, Dumnezeu, când ne rugăm pentru răul altor oameni, nu ne ascultă rugăciunile şi nici nu ni le împlineşte. Dacă un copil o întâlneşte pe mama lui pe stradă şi în toată aglomeraţia străzii îi şopteşte timid şi încetişor că ar vrea jucăria aceea, iar în secunda următoare vede o prăjitură şi uită de jucărie, mama nu îi mai cumpără jucăria, fie pentru că în zgomotul străzii nu a auzit ce vrea copilul, fie pentru că el a uitat imediat şi nu a cerut insistent ceea ce dorea.
Tot astfel, dacă noi ne rugăm în treacăt, neatenţi şi obosiţi, spunând seara, în fugă, o rugăciune doar cu buzele fără să fie trăită cu ardoare în adâncul inimii, acea rugăciune este lipsită de viaţă, lipsită de forţă şi nu va fi împlinită de Dumnezeu. În rugăciune trebuie să stăruim plini de credinţă, speranţă şi tenacitate, aşa cum cer copiii mici când vor să obţină ceva de la părinţi.
Un preot spunea despre rugăciune: "Stăruie. Ca un copil care bate la uşă. Bate… şi bate încă… şi bate tare şi îndelung, fără ruşine. Şi cel care iese să deschidă înfuriat, se îmbunează în faţa nevinovăţiei făpturii inoportune… Aşa trebuie să fii înaintea lui Dumnezeu!"
Dacă un copil îi cere mamei să îi cumpere un briceag, dar mama ştie că el este prea mic pentru un astfel de dar şi ar putea să se taie din greşeală sau să lovească pe cineva, din neatenţia jocului, ea nu îi va da ceea ce el a cerut. Tot astfel, când cerem lui Dumnezeu ceva ce ne-ar aduce nefericire şi cădere, Dumnezeu nu ne împlineşte rugăciunea. Doar El, în înţelepciunea Lui desăvârşită, poate cunoaşte cu adevărat ce ne face bine, dar noi de multe ori îi cerem ceea ce credem noi că ne-ar bucura, fără să ştim exact ceea ce ne trebuie. De aceea, cel mai bine este să ne rugăm pentru ca mintea noastră să fie luminată de înţelepciune divină, pentru ca inima noastră să se umple de dragoste şi fericire; să ne rugăm pentru ca rugăciunea noastră să fie arzătoare, puternică şi să aducă în noi pace, har şi intimitate sfântă cu Dumnezeu; să ne rugăm pentru toţi cei dragi în acelaşi fel şi pentru toţi oamenii necunoscuţi care se află în nefericire sau necredinţă, să chemăm asupra lor harul şi binecuvântarea Tatălui Ceresc.
Gustând din rugăciune, mai ales când te rogi din dragoste pentru ceilalţi oameni, vei fi uimit de fericirea cerească pe care o trăieşti astfel, şi vei dori iarăşi şi iarăşi să te asemeni cu îngerii, hrănindu-te zilnic cu pâinea rugăciunii şi cu mierea harului ce coboară asupra ta. Rugându-te, binecuvântarea Tatălui Ceresc te va însoţi pretutindeni, şi îngerii Săi te vor însoţi, luminându-ţi tainele ascunse ale existenţei, protejându-te şi umplându-ţi sufletul de bucurie.
Roagă-te în timp ce mergi la cumpărături sau pe drum spre şcoală, roagă-te când faci curăţenie sau când faci mâncare, roagă-te când te plimbi sau când eşti gata să adormi. Caută tot timpul să simţi prezenţa lui Dumnezeu şi să-I vorbeşti, să-L rogi, să-I mulţumeşti.
De exemplu, spune-I: "Doamne, cu voia Ta, acum fac de mâncare; trimite îngerii Tăi să mă ajute şi să sfinţească tot ceea ce fac şi tot ceea ce gândesc!" Apoi, tot ceea ce faci, fă în prezenţa Lui, adică dă-ţi seama că pentru El nu există pereţii sau tavanul care să Îl împiedice să te vadă. Dă-ţi seama că El te priveşte mereu, că deasupra capului tău se află de fapt un cer nesfârşit, plin de lumina şi bunătatea prezenţei Sale. Când faci de mâncare, fii atent la acest adevăr al prezenţei Lui şi la cerul nesfârşit şi plin de lumină care este deasupra ta. Toate mişcările tale vor fi atunci pline de o atenţie sfântă, ca un copil care ştie că se joacă în prezenţa mamei sale şi doreşte să o bucure. Nu lăsa grijile sau supărările să întunece bucuria comunicării cu Dumnezeu. Roagă-l pe El să îţi poarte de grijă, să rezolve tot ceea ce ţi se pare greu şi încurcat şi vei vedea că prin puterea comunicării tale cu Dumnezeu nimic nu va mai fi greu sau trist.
Roagă-te cu adevărat şi cu stăruinţă. Dumnezeu revarsă harul şi pacea unei fericiri cereşti peste sufletul şi peste viaţa celor care se roagă. Rugăciunea nu este o teorie, ci viaţă practică, aducătoare de nesfârşită bucurie, în care ne asemănăm îngerilor şi sfinţilor.
Psalmul 90
“Cel ce locuieşte mereu numai cu ajutorul Celui Preaînalt, care este Dumnezeu Tatăl,
sub acoperământul Dumnezeului cerului va sălăşlui.
El va zice Domnului Dumnezeu:
“Tu eşti sprijinitorul meu, Tu eşti mântuirea mea, spre Tine, Dumnezeul meu, voi nădăjdui mereu.”
Puterea lui Dumnezeu te va izbăvi din cursa vânătorilor celor răi şi de cuvântul tulburător.
Cu spatele Său te va umbri pe tine şi sub aripile Lui tu vei nădăjdui;
ca o armă de neînvins te va înconjura atunci adevărul Lui.
Cu puterea lui Dumnezeu mereu în tine, nu te vei teme de frica de noapte şi nici de săgeata ce zboară ziua.
Tu nu te vei speria de toate cele care umblă în întuneric şi nici de molima ce bântuie întru amiază.
Cădea-vor seceraţi din imediata ta apropiere o mie,
şi zece mii vor cădea de-a dreapta ta,
dar de tine nimic rău nu se va apropia.
Mereu calm şi fericit cu ochii tăi vei privi, şi răsplătirea păcătoşilor după faptele lor o vei vedea.
Pentru că tu doar pe Domnul Dumnezeu, care este mereu nădejdea ta şi Cel Preaînalt, L-ai pus scăpare ţie.
Nu vor veni niciodată spre tine relele, şi violenţa nicicând nu se va apropia de locaşul tău,
căci îngerilor Săi de lumină, Domnul Dumnezeu le va porunci
ca pe tine să te păzească mereu în toate acţiunile şi căile tale.
Pe mâini şi pe aripi te vor înălţa pe tine îngerii Domnului,
ca nu cumva să împiedici de vreo piatră piciorul tău.
Peste aspidă şi vasilisc tu vei păşi şi vei călca triumfător peste leu şi peste balaur.
Căci de va nădăjdui către Mine, Eu îl voi izbăvi pe el, zice Domnul Dumnezeu
şi Îl voi ocroti pe el, căci a cunoscut şi a crezut cu tărie în numele Meu.
Striga-va când va avea nevoie către Mine, şi atunci Eu îl voi auzi pe el;
alături de el Voi fi mereu la necaz şi Îl voi salva pe el şi-l voi face să urce către Mine.
Cu multe zile fericite Îl voi umple pe el şi Îi voi arăta lui mântuirea şi slava Mea”.
sub acoperământul Dumnezeului cerului va sălăşlui.
El va zice Domnului Dumnezeu:
“Tu eşti sprijinitorul meu, Tu eşti mântuirea mea, spre Tine, Dumnezeul meu, voi nădăjdui mereu.”
Puterea lui Dumnezeu te va izbăvi din cursa vânătorilor celor răi şi de cuvântul tulburător.
Cu spatele Său te va umbri pe tine şi sub aripile Lui tu vei nădăjdui;
ca o armă de neînvins te va înconjura atunci adevărul Lui.
Cu puterea lui Dumnezeu mereu în tine, nu te vei teme de frica de noapte şi nici de săgeata ce zboară ziua.
Tu nu te vei speria de toate cele care umblă în întuneric şi nici de molima ce bântuie întru amiază.
Cădea-vor seceraţi din imediata ta apropiere o mie,
şi zece mii vor cădea de-a dreapta ta,
dar de tine nimic rău nu se va apropia.
Mereu calm şi fericit cu ochii tăi vei privi, şi răsplătirea păcătoşilor după faptele lor o vei vedea.
Pentru că tu doar pe Domnul Dumnezeu, care este mereu nădejdea ta şi Cel Preaînalt, L-ai pus scăpare ţie.
Nu vor veni niciodată spre tine relele, şi violenţa nicicând nu se va apropia de locaşul tău,
căci îngerilor Săi de lumină, Domnul Dumnezeu le va porunci
ca pe tine să te păzească mereu în toate acţiunile şi căile tale.
Pe mâini şi pe aripi te vor înălţa pe tine îngerii Domnului,
ca nu cumva să împiedici de vreo piatră piciorul tău.
Peste aspidă şi vasilisc tu vei păşi şi vei călca triumfător peste leu şi peste balaur.
Căci de va nădăjdui către Mine, Eu îl voi izbăvi pe el, zice Domnul Dumnezeu
şi Îl voi ocroti pe el, căci a cunoscut şi a crezut cu tărie în numele Meu.
Striga-va când va avea nevoie către Mine, şi atunci Eu îl voi auzi pe el;
alături de el Voi fi mereu la necaz şi Îl voi salva pe el şi-l voi face să urce către Mine.
Cu multe zile fericite Îl voi umple pe el şi Îi voi arăta lui mântuirea şi slava Mea”.
Rugăciunile izvorăsc din inima noastră
Profet al Domnului, în căutarea celor necuprinse, îndelung ai scrutat orizonturile, pentru a-ţi descoperi corabia.
Şi acum, iată, corabia ta a sosit şi trebuie să pleci.
Totuşi, înainte de a ne părăsi, am dori să ne vorbeşti şi să ne dezvălui câte ceva din adevărurile tale.
Iar noi le vom dărui copiilor, iar aceştia nepoţilor noştri şi ele nu vor pieri niciodată.”
Atunci o preoteasă zise: „Vorbeşte-ne despre Rugăciune.”
Iar el răspunse acestea:
„Vă rugaţi în clipele de deznădejde şi de nevoie. Oh, de v-aţi ruga, de asemeni, în plinătatea bucuriei şi în zilele ce vă sunt îmbelşugate!
Fiindcă rugăciunea ce-i oare dacă nu expansiunea firii voastre în eterul mereu trăitor?
Şi dacă, spre uşurarea voastră, stă faptul că aruncaţi în spaţiu întunericul din voi, este de asemeni, spre desfătarea voastră să răspândiţi zorii din sufletul vostru.
Iar dacă nu puteţi decât să plângeţi când sufletul vă cheamă la rugăciune, aceasta trebuie să vă îmboldească iar şi iar, în pofida lacrimilor, până veţi veni râzând la ea.
Când vă rugaţi, vă şi înălţaţi, pentru a-i întâlni în văzduh pe cei care, asemeni vouă, la aceeaşi oră se roagă şi pe cei care în afara timpului de rugă, nu-i puteţi întâlni.
Se cuvine, de aceea, ca întâlnirea voastră în templul nevăzut să fie numai pentru starea de extaz şi dulce comuniune,
Fiindcă dacă veţi intra în acest templu doar pentru a cere, nu veţi primi nimic,
Iar dacă doar spre a vă umili, nu vă veţi înălţa,
Sau chiar dacă veţi intra spre a implora fericirea pentru semenii voştri, nu veţi fi auziţi.
E destul numai, să intraţi în acest templu nevăzut.
Nu aş putea să vă învăţ cum să vă rugaţi cu ajutorul cuvintelor.
Cel Nevăzut nu ascultă vorbele voastre, afară doar dacă El însuşi le pronunţă, prin buzele voastre.
Şi n-aş putea să vă învăţ rugăciunile mărilor, ale pădurilor şi ale munţilor,
Însă voi, care v-aţi născut în munţi, ori în păduri, sau pe mări, puteţi afla aceste rugăciuni în inima voastră.
Iar dacă veţi asculta, numai, în taina nopţii le veţi auzi şoptind în tăcere:
„Creatorule, Tu, care eşti eul nostru înaripat, în firea noastră voinţa Ta voieşte,
În dorinţa noastră dorinţa Ta arde,
Puterea Ta e în noi, dorind să ne schimbe nopţile – care ale Tale sunt – în zile, care ale Tale sunt, de asemenea.
Noi nu putem să-Ţi cerem nimic, deoarece Tu ne cunoşti trebuinţele înainte ca ele să se fi ivit înlăuntrul nostru.
Tu eşti trebuinţa noastră şi, dăruindu-ne cât mai mult din Tine, totul ne dărui.”
Şi acum, iată, corabia ta a sosit şi trebuie să pleci.
Totuşi, înainte de a ne părăsi, am dori să ne vorbeşti şi să ne dezvălui câte ceva din adevărurile tale.
Iar noi le vom dărui copiilor, iar aceştia nepoţilor noştri şi ele nu vor pieri niciodată.”
Atunci o preoteasă zise: „Vorbeşte-ne despre Rugăciune.”
Iar el răspunse acestea:
„Vă rugaţi în clipele de deznădejde şi de nevoie. Oh, de v-aţi ruga, de asemeni, în plinătatea bucuriei şi în zilele ce vă sunt îmbelşugate!
Fiindcă rugăciunea ce-i oare dacă nu expansiunea firii voastre în eterul mereu trăitor?
Şi dacă, spre uşurarea voastră, stă faptul că aruncaţi în spaţiu întunericul din voi, este de asemeni, spre desfătarea voastră să răspândiţi zorii din sufletul vostru.
Iar dacă nu puteţi decât să plângeţi când sufletul vă cheamă la rugăciune, aceasta trebuie să vă îmboldească iar şi iar, în pofida lacrimilor, până veţi veni râzând la ea.
Când vă rugaţi, vă şi înălţaţi, pentru a-i întâlni în văzduh pe cei care, asemeni vouă, la aceeaşi oră se roagă şi pe cei care în afara timpului de rugă, nu-i puteţi întâlni.
Se cuvine, de aceea, ca întâlnirea voastră în templul nevăzut să fie numai pentru starea de extaz şi dulce comuniune,
Fiindcă dacă veţi intra în acest templu doar pentru a cere, nu veţi primi nimic,
Iar dacă doar spre a vă umili, nu vă veţi înălţa,
Sau chiar dacă veţi intra spre a implora fericirea pentru semenii voştri, nu veţi fi auziţi.
E destul numai, să intraţi în acest templu nevăzut.
Nu aş putea să vă învăţ cum să vă rugaţi cu ajutorul cuvintelor.
Cel Nevăzut nu ascultă vorbele voastre, afară doar dacă El însuşi le pronunţă, prin buzele voastre.
Şi n-aş putea să vă învăţ rugăciunile mărilor, ale pădurilor şi ale munţilor,
Însă voi, care v-aţi născut în munţi, ori în păduri, sau pe mări, puteţi afla aceste rugăciuni în inima voastră.
Iar dacă veţi asculta, numai, în taina nopţii le veţi auzi şoptind în tăcere:
„Creatorule, Tu, care eşti eul nostru înaripat, în firea noastră voinţa Ta voieşte,
În dorinţa noastră dorinţa Ta arde,
Puterea Ta e în noi, dorind să ne schimbe nopţile – care ale Tale sunt – în zile, care ale Tale sunt, de asemenea.
Noi nu putem să-Ţi cerem nimic, deoarece Tu ne cunoşti trebuinţele înainte ca ele să se fi ivit înlăuntrul nostru.
Tu eşti trebuinţa noastră şi, dăruindu-ne cât mai mult din Tine, totul ne dărui.”
Îngerii compasiunii
Idee-forţă: "Graţie compasiunii divine, privesc cu detaşare şi plin de iubire toate situaţiile care apar în viaţa mea".
Simbolism: Crinul pe care îl poartă este simbolul universal al Purităţii şi Adevărului.
Funcţia angelică: Revarsă asupra fiinţelor umane compasiunea sau graţia divină.
Darurile spirituale pe care ni le oferă: Întotdeauna când ne simţim slabi şi neputincioşi, aceşti îngeri se apleacă asupra noastră cu înţelegere şi blândeţe. Aduc speranţă, încredere în sine şi întăresc credinţa în Dumnezeu.
Ei trezesc compasiunea nesfârşită în sufletul omului. Ne ajută să înţelegem că dragostea dumnezeiască se revarsă fără istovire asupra noastră, ne protejează şi ne îndrumă.
Preamilostivirea lor nu este o milă omenească, ci o putere desăvârşită de a empatiza cu ceilalţi. Este mai presus de toate capacitatea de a-i ajuta pe cei aflaţi în suferinţă. Îngerii compasiunii ne oferă dragostea lui Dumnezeu ca o realitate a vieţii. Atunci când, aflându-ne într-o situaţie dificilă, ne îndreptăm gândul către Divin, suntem ajutaţi de îngerii compasiunii. Ei ne îndeamnă să fim plini de îndurare şi bunătate.
Putem să simţim cu uşurinţă manifestarea compasiunii atunci când suntem supăraţi şi cineva ne vorbeşte cu prietenie sau când ne confruntăm cu o anumită problemă, aparent fără rezolvare, şi primim “ca din senin” o dovadă că Dumnezeu nu ne-a uitat. Îngerii compasiunii sunt alături de noi atunci când trebuie să depăşim evenimentele dramatice din viaţă şi fac posibil un deznodământ fericit. Compasiunea lor se manifestă printr-o forţă miraculoasă, care provine direct de la Dumnezeu şi le permite să ne ajute prompt dacă îi invocăm atunci când ne aflăm în pericol. Dacă nu suntem conştienţi de puterea compasiunii, înseamnă că suntem dominaţi de egoism.
Simbolism: Crinul pe care îl poartă este simbolul universal al Purităţii şi Adevărului.
Funcţia angelică: Revarsă asupra fiinţelor umane compasiunea sau graţia divină.
Darurile spirituale pe care ni le oferă: Întotdeauna când ne simţim slabi şi neputincioşi, aceşti îngeri se apleacă asupra noastră cu înţelegere şi blândeţe. Aduc speranţă, încredere în sine şi întăresc credinţa în Dumnezeu.
Ei trezesc compasiunea nesfârşită în sufletul omului. Ne ajută să înţelegem că dragostea dumnezeiască se revarsă fără istovire asupra noastră, ne protejează şi ne îndrumă.
Preamilostivirea lor nu este o milă omenească, ci o putere desăvârşită de a empatiza cu ceilalţi. Este mai presus de toate capacitatea de a-i ajuta pe cei aflaţi în suferinţă. Îngerii compasiunii ne oferă dragostea lui Dumnezeu ca o realitate a vieţii. Atunci când, aflându-ne într-o situaţie dificilă, ne îndreptăm gândul către Divin, suntem ajutaţi de îngerii compasiunii. Ei ne îndeamnă să fim plini de îndurare şi bunătate.
Putem să simţim cu uşurinţă manifestarea compasiunii atunci când suntem supăraţi şi cineva ne vorbeşte cu prietenie sau când ne confruntăm cu o anumită problemă, aparent fără rezolvare, şi primim “ca din senin” o dovadă că Dumnezeu nu ne-a uitat. Îngerii compasiunii sunt alături de noi atunci când trebuie să depăşim evenimentele dramatice din viaţă şi fac posibil un deznodământ fericit. Compasiunea lor se manifestă printr-o forţă miraculoasă, care provine direct de la Dumnezeu şi le permite să ne ajute prompt dacă îi invocăm atunci când ne aflăm în pericol. Dacă nu suntem conştienţi de puterea compasiunii, înseamnă că suntem dominaţi de egoism.
Îngerii miracolului iubirii
Idee-forţă: "Miracolul iubirii mă face să fiu cu adevărat viu."
Simbolism : aceşti îngeri sunt reprezentaţi între păsările care simbolizează miracolul iubirii. Roţile înaripate simbolizează Corul angelic al Tronurilor. Ochiul de deasupra simbolizează Cerul Paradisului. Inima din partea de jos, împreună cu braţele deschise simbolizează năzuinţa tuturor oamenilor către dragostea adevărată.
Funcţia angelică : să aducă în viaţa noastră miracolul iubirii.
Darurile spirituale pe care ni le oferă : ne pot ajuta să ne deschidem lăuntric pentru a primi iubirea pe care ne-o dorim, ne învaţă să apreciem şi să ne bucurăm de iubirea care există în viaţa noastră şi să devenim conştienţi de miracolul iubirii, a cărei sursă unică este Dumnezeu Tatăl.
Îngerii Minunii Iubirii ne oferă fiecăruia dintre noi posibilitatea de a cunoaşte iubirea lui Dumnezeu într-o manieră profundă, plină de semnificaţii şi intimă. Pentru cineva acesta poate fi simţită prin intermediul iubirii părinteşti, pentru altcineva prin intermediul fraternităţii care există într-o comunitate spirituală, pentru alţii ea poate fi resimţită în relaţiile de cuplu armonioase. Fiecăruia dintre noi este dăruit acest miracol potenţial al iubirii, şi deoarece fiecare fiinţă umană este în felul ei unică, fiecăreia îi este oferită iubirea lui Dumnezeu într-o manieră unică, cea care este perfect potrivită pentru fiecare.
Aceasta este o infinită Graţie ce se manifestă în special în relaţiile interumane, în armonia vieţii cotidiene, în aspiraţia către Divinitate, şi ne rugăm îngerilor minunii iubirii să o coboare şi asupra noastră. Trebuie, de aceea, să fim mereu atenţi şi detaşaţi de toate elementele şi forţele negative, astfel încât să fim elevat receptivi şi pregătiţi să primim dragostea în viaţa noastră. Cu cât puritatea noastră este mai mare, cu atât mai mult vom conştientiza puterea de a iubi, îndepărtându-ne de forţele negative şi descoperind o comoară unică, divină.
Iubirea este o experienţă atât de înălţătoare, încât putem doar să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru acest minunat dar. Atunci când ne păstrăm puritatea, când acţionăm transfigurator asupra propriei fiinţe, când avem puterea de a răspunde de faptele noastre şi de a rămâne orientaţi pozitiv, atunci suntem deschişi pentru cea mai minunată experienţă pe care spiritul uman o poate avea, aceea a iubirii infinite de Dumnezeu.
Singurul lucru care ni se cere este să fim pregătiţi, adică să ne purificăm inimile şi să ne deschidem sufletul pentru a putea primi graţia iubirii. Iată de ce ne rugăm îngerilor minunii iubirii să ne călăuzească spre acest scop. În clipa în care vom simţi în inima noastră dragostea, o vom regăsi şi în tot ceea ce ne înconjoară. Iubirea lui Dumnezeu nu cunoaşte limite sau încorsetări. Ea pătrunde în fiecare substanţă, în fiecare element al creaţiei, fiind energia cea mai rapidă care ne conduce către El.
Simbolism : aceşti îngeri sunt reprezentaţi între păsările care simbolizează miracolul iubirii. Roţile înaripate simbolizează Corul angelic al Tronurilor. Ochiul de deasupra simbolizează Cerul Paradisului. Inima din partea de jos, împreună cu braţele deschise simbolizează năzuinţa tuturor oamenilor către dragostea adevărată.
Funcţia angelică : să aducă în viaţa noastră miracolul iubirii.
Darurile spirituale pe care ni le oferă : ne pot ajuta să ne deschidem lăuntric pentru a primi iubirea pe care ne-o dorim, ne învaţă să apreciem şi să ne bucurăm de iubirea care există în viaţa noastră şi să devenim conştienţi de miracolul iubirii, a cărei sursă unică este Dumnezeu Tatăl.
Îngerii Minunii Iubirii ne oferă fiecăruia dintre noi posibilitatea de a cunoaşte iubirea lui Dumnezeu într-o manieră profundă, plină de semnificaţii şi intimă. Pentru cineva acesta poate fi simţită prin intermediul iubirii părinteşti, pentru altcineva prin intermediul fraternităţii care există într-o comunitate spirituală, pentru alţii ea poate fi resimţită în relaţiile de cuplu armonioase. Fiecăruia dintre noi este dăruit acest miracol potenţial al iubirii, şi deoarece fiecare fiinţă umană este în felul ei unică, fiecăreia îi este oferită iubirea lui Dumnezeu într-o manieră unică, cea care este perfect potrivită pentru fiecare.
Aceasta este o infinită Graţie ce se manifestă în special în relaţiile interumane, în armonia vieţii cotidiene, în aspiraţia către Divinitate, şi ne rugăm îngerilor minunii iubirii să o coboare şi asupra noastră. Trebuie, de aceea, să fim mereu atenţi şi detaşaţi de toate elementele şi forţele negative, astfel încât să fim elevat receptivi şi pregătiţi să primim dragostea în viaţa noastră. Cu cât puritatea noastră este mai mare, cu atât mai mult vom conştientiza puterea de a iubi, îndepărtându-ne de forţele negative şi descoperind o comoară unică, divină.
Iubirea este o experienţă atât de înălţătoare, încât putem doar să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru acest minunat dar. Atunci când ne păstrăm puritatea, când acţionăm transfigurator asupra propriei fiinţe, când avem puterea de a răspunde de faptele noastre şi de a rămâne orientaţi pozitiv, atunci suntem deschişi pentru cea mai minunată experienţă pe care spiritul uman o poate avea, aceea a iubirii infinite de Dumnezeu.
Singurul lucru care ni se cere este să fim pregătiţi, adică să ne purificăm inimile şi să ne deschidem sufletul pentru a putea primi graţia iubirii. Iată de ce ne rugăm îngerilor minunii iubirii să ne călăuzească spre acest scop. În clipa în care vom simţi în inima noastră dragostea, o vom regăsi şi în tot ceea ce ne înconjoară. Iubirea lui Dumnezeu nu cunoaşte limite sau încorsetări. Ea pătrunde în fiecare substanţă, în fiecare element al creaţiei, fiind energia cea mai rapidă care ne conduce către El.
Îngerii curajului
Idee forţă: "Am întotdeauna curajul de a mă transforma spiritual, luptându-mă plin de temeritate cu cel mai mare duşman al meu, egoul."
Simbolism: Îngerii curajului ţin în mână sabia şi scutul, simbolurile curajului plin de discernământ spiritual şi al protecţiei divine în faţa obstacolelor pe care este necesar să le înfruntăm cu temeritate.
Funcţia angelică: Îngerii curajului trezesc curajul spiritual în inimile celor însetaţi de Dumnezeu. Ne ajută să înfruntăm cu un mare curaj toate obstacolele ce apar pe calea spirituală ce ne conduce către starea de îndumnezeire.
Darurile spirituale pe care ni le oferă: Curajul este o calitate morală întemeiată pe îndrăzneală constantă, hotărâre, consecvenţă şi perseverenţă. Pe baza amplificării la maxim a acestor însuşiri, fiinţa umană poate să-şi elimine complet frica în faţa unor situaţii generatoare de pericol, rămânând calmă în aceste împrejurări.
*****
Atitudinea plină de curaj permite să fie analizate cu luciditate riscurile şi dezvăluite mijloacele necesare pentru a înlătura sau ocoli capcanele presărate pe calea vieţii, învinge sentimentul de neîncredere în forţele proprii, suportă cu consecvenţă suferinţele fizice, psihice sau morale, păşeşte cu hotărâre spre realizarea ţelurilor propuse şi la nevoie îşi dăruieşte viaţa cu fruntea sus, dacă idealul pentru care luptă merită acest sacrificiu. Actele de curaj înălţător de înaltă semnificaţie şi valoare morală sunt generate de principii şi de sentimente sublime divine, nobile, cum sunt: dragostea de oameni, simţământul de solidaritate umană cu grupul din care faci parte, sentimentul de tovărăşie ş.a.
Curajul trezeşte în noi sentimentul tainic al invulnerabilităţii, ne oferă totodată o mare energie sufletului şi conferă tărie trupului, făcând astfel să apară începutul biruinţei.
Curajul este una dintre cele 4 virtuţi cardinale şi înseamnă neclintire în primejdie. El izvorăşte din nobleţea spiritului şi cere abnegaţie, forţa de a se impune şi voinţa de afirmare. Curajul se cere nu numai soldaţilor, ci şi oricăruia dintre noi. Toţi avem nevoie de curaj pentru a trăi viaţa care ne-a fost hărăzită.
Le cerem îngerilor curajului să ne ajute înainte de luarea unor hotărâri importante. Nu putem avea niciodată garanţia unei hotărâri absolute; cu toate acestea, la răscruce de drumuri trebuie să ne decidem. Pentru a merge mai departe trebuie să ne alegem un drum. Fiecare drum trece printr-o strâmtoare pe care trebuie să o străbatem pentru ca viaţa noastră să meargă mai departe.
Îngerii curajului ne pot ajuta să ne preocupăm de ceea ce este prioritar. Există nenumărate situaţii în viaţa de toate zilele în care îngerii curajului ne pot ajuta să facem ceea ce trebuie făcut la un moment dat.
Simbolism: Îngerii curajului ţin în mână sabia şi scutul, simbolurile curajului plin de discernământ spiritual şi al protecţiei divine în faţa obstacolelor pe care este necesar să le înfruntăm cu temeritate.
Funcţia angelică: Îngerii curajului trezesc curajul spiritual în inimile celor însetaţi de Dumnezeu. Ne ajută să înfruntăm cu un mare curaj toate obstacolele ce apar pe calea spirituală ce ne conduce către starea de îndumnezeire.
Darurile spirituale pe care ni le oferă: Curajul este o calitate morală întemeiată pe îndrăzneală constantă, hotărâre, consecvenţă şi perseverenţă. Pe baza amplificării la maxim a acestor însuşiri, fiinţa umană poate să-şi elimine complet frica în faţa unor situaţii generatoare de pericol, rămânând calmă în aceste împrejurări.
*****
Atitudinea plină de curaj permite să fie analizate cu luciditate riscurile şi dezvăluite mijloacele necesare pentru a înlătura sau ocoli capcanele presărate pe calea vieţii, învinge sentimentul de neîncredere în forţele proprii, suportă cu consecvenţă suferinţele fizice, psihice sau morale, păşeşte cu hotărâre spre realizarea ţelurilor propuse şi la nevoie îşi dăruieşte viaţa cu fruntea sus, dacă idealul pentru care luptă merită acest sacrificiu. Actele de curaj înălţător de înaltă semnificaţie şi valoare morală sunt generate de principii şi de sentimente sublime divine, nobile, cum sunt: dragostea de oameni, simţământul de solidaritate umană cu grupul din care faci parte, sentimentul de tovărăşie ş.a.
Curajul trezeşte în noi sentimentul tainic al invulnerabilităţii, ne oferă totodată o mare energie sufletului şi conferă tărie trupului, făcând astfel să apară începutul biruinţei.
Curajul este una dintre cele 4 virtuţi cardinale şi înseamnă neclintire în primejdie. El izvorăşte din nobleţea spiritului şi cere abnegaţie, forţa de a se impune şi voinţa de afirmare. Curajul se cere nu numai soldaţilor, ci şi oricăruia dintre noi. Toţi avem nevoie de curaj pentru a trăi viaţa care ne-a fost hărăzită.
Le cerem îngerilor curajului să ne ajute înainte de luarea unor hotărâri importante. Nu putem avea niciodată garanţia unei hotărâri absolute; cu toate acestea, la răscruce de drumuri trebuie să ne decidem. Pentru a merge mai departe trebuie să ne alegem un drum. Fiecare drum trece printr-o strâmtoare pe care trebuie să o străbatem pentru ca viaţa noastră să meargă mai departe.
Îngerii curajului ne pot ajuta să ne preocupăm de ceea ce este prioritar. Există nenumărate situaţii în viaţa de toate zilele în care îngerii curajului ne pot ajuta să facem ceea ce trebuie făcut la un moment dat.
Paradisul-Dante Alighieri
Un aspect mai puţin cunoscut despre marele poet italian Dante Aligheri este acela că el era un iniţiat, fiind membru al unei grupări ezoterice mistice Fideli del’Amor. În monumentala sa lucrare, Divina Comedia, Dante descrie periplul său iniţiatic prin diferitele tărâmuri subtile, prin care a fost ghidat de iubita sa Beatrice, care părăsise deja lumea fizică. În Cântul 28 din Paradisul poetul face o descriere foarte exactă, dar în acelaşi timp şi foarte plastică, a celor 9 coruri angelice pe care le-a văzut în călătoria sa uimitoare.
Cântul 28
Când ea, care-mi sădeşte raiu-n minte,
sfârşi s-arate-adevărata stare
a specii-umane-n viaţa ei prezinte,
cum vede-un om într-o oglind-o zare
ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie,
cât timp în văz şi-n cuget nici n-o are,
şi cum se-ntoarce-apoi, voind să ştie
de este-aieve-n dos ca-n faţa lui,
şi vede-acord ca-n vers şi melodie;
precum îmi amintesc, la fel făcui
privind în mândrii ochi în cari iubirea
Întinse laţu-n care prins eu fui.
şi-aşa mă-ntoarsei şi-mi izbi privirea
aceea ce-ntr-acest volum s-arată
oricând cu-adinsul îi observi rotirea:
un punct văzui, ce-aşa de-nflăcărată
lucoare-avea, că via lui lumină,
de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată;
şi chiar şi-o stea, ce-aici ni-e mai puţină,
ar fi putut, cum vezi o stea cu stea
alături stând, să-ţi par-o lună plină.
Departe-atât, cât poate ţi-ar părea
un cerc de luna care-l zugrăveşte
când deşi vapori s-au strâns pe lângă ea,
departe-atât un cerc de foc roteşte
şi iute-astfel că-i lin pe lângă el
supremul cerc ce lumea ne-ocoleşte.
De-al doilea este-ncins acest inel,
de-al treilea el şi, rând pe rând, de-acinde
un cerc pe-alt cerc aşa se-ncing la fel.
Mai sus apoi al şaptelea se-ntinde
şi-atât de larg, c-a Herei servă, poate,
ar fi prea strâmtă-n sineşi a-l cuprinde.
Vin alte două roţi apoi şi toate
pe cât de primul cerc se-ndepărtau,
pe-atâta-n curs aveau mai line roate,
şi-atât mai sincer foc le-nflăcărau
pe cât de-aproape-s de lumina pură,
fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.
Iar doamna mea, văzând în cât-arsură
de dor eram: - „De-acest focşor divin
atârnă tot, şi ceruri şi natură.
Să ştii că primul cerc, cel mai vecin
cu el, roteşte-aşa de iute-o cale
prin multul său amor de care-i plin.“
Dar eu: - „De-ar fi şi-n lumile mortale
un curs astfel cum văd în cerul sfânt,
sătul aş fi cu-aceste spuse-a tale;
ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ,
eu văd rotiri cu-atâta mai divine
pe cât de centru mai departe sunt.
Deci, dorul meu de-i scris să aib-o fine
aci-ntr-acest sublim şi-angelic templu
ce numai foc şi-amor cuprinde-n sine,
dorire-aş să mai ştiu de ce-n exemplu
nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul,
căci eu degeaba stau şi le contemplu.“
- „Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul
cerut să-l tai, nu-ţi fie de minune,
căci strâns aşa prin ne-ncercare-i nodul.“
Aşa mi-a zis, şi-apoi: „De-ai gând a pune
sfârşit dorinţei, prinde-mi ale mele
cuvinte-n cap şi-ascultă ce voi spune.
Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele,
cum e puţin-ori mult-acea virtute
ce-n toate-ale lor părţi e pusă-n ele.
Un plus de bun vrea plusul şi-n salute;
salutea-n plus şi-un plus de corp voieşte,
când are-ale lui părţi egal umplute.
Deci ăstui cerc, ce-n sine-aici răpeşte
Întreaga lume,-acela-i corespunde
ce mai perfect şi ştie şi iubeşte.
şi-acum, de pui măsura-n roţi oriunde,
conform virtuţii lor, nu pe-aparenţa
substanţelor ce par a fi rotunde,
tu poţi vedea ce-adâncă-i conivenţa
de mare-ori mic şi mult ori mai puţin
În orice crug, cum are-nteligenţa.“
Precum rămâne splendid şi senin
văzduhul sus, când vântul nordic bate
umflând al său obraz, pe cel mai lin,
şi-mprăştie noaptea ceţii, ce-adunate
zăcea pe văi, şi râde cerul iar
cu tot ce are mândru să ne-arate,
aşa fui eu, când ea mi-a dat ca dar
acest răspuns şi spre-adevăr vedere
mi-a dat, să-l văd ca steaua-n cer de clar.
Iar, când tăcu, atâta scânteiere
cum dă un fier din foc, prin toată zarea
aşa-mprăştiau scântei şi-aceste sfere;
şi-oricare foc un roi făcea-şi cărarea
şi-atâte-au fost că roiurile-n zbor
Întrec la şah de mii de ori dublarea.
şi-osana le-auzeam din cor în cor
spre punctul fix ce-i vecinicul lor ubi
şi-n veci le-o fi ca fost din veci al lor.
Iar ea, văzându-mi gândurile dubii
ce-aveam, mi-a zis: - „în cercurile prime
tu vezi aici Serafii şi Cherubii;
urmează centrul lor cu-aşa iuţime
spre-a fi, cât pot, la fel cu punctul clar,
şi pot a fi, căci au vederi sublime.
Alt cerc de-amoruri ce mai sus apar
se cheamă Tronuri ale feţii sfinte,
căci ei treimii prime-i pun hotar.
Să ştii c-a lor plăcere-o simt fierbinte,
pe-atât pe cât mai mult şi pot să vază
În cel ce-i punct de-odihnă-a orice minte.
A fi ferice deci se-ntemeiază,
cum vezi de-aici, pe actul contemplării,
căci actul de-a iubi abia-i urmează.
Măsura ăstui văz e plata cării
din bune-vreri şi har cuprinsu-i creşte,
şi-aşa gradat sporeşte-n susul scării.
Triad-a doua, care-aci-ncolţeşte
şi ea-ntr-o primăvară-nvecinicită,
căci noaptea din Berbec n-o desfrunzeşte,
de-a pururi cini-osana fericită
cu trei psalmodii ce răsună-n trei
rotiri ferice-n ordinea-ntreită.
E triplă ierarhie-aici de zei:
Domnii mai sus, Virtuţi a doua gloată,
Puteri se cheam-al treilea rang al ei.
Apoi a şaptea şi cu-a opta roată
Principi-o fac şi-Arhangeli, iar în prag
e joc de Îngeri cea din urmă toată.
În sus priveşte-oricare-acest şirag,
ci-aşa lucrează-n jos, că primul bine
le-atrage-n sus, şi-n jos ele-l atrag.
Iar Dionis, cu-ardoare făr’ de fine
privind aceste roţi, numiri le-a pus
şi-n toate le-a-mpărţit aşa ca mine.
Grigore îns-apoi pe-alt drum s-a dus;
de-aceea,-n cer când ochii şi-i deschise,
a râs de sine însuşi cum le-a spus.
şi,-aşa de-ascuns un adevăr de-l scrise
un om mortal, să nu te miri; socoti
că cel ce le văzu i le vestise
ca multe-asemeni taine-a ăstor roţi.
Cântul 28
Când ea, care-mi sădeşte raiu-n minte,
sfârşi s-arate-adevărata stare
a specii-umane-n viaţa ei prezinte,
cum vede-un om într-o oglind-o zare
ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie,
cât timp în văz şi-n cuget nici n-o are,
şi cum se-ntoarce-apoi, voind să ştie
de este-aieve-n dos ca-n faţa lui,
şi vede-acord ca-n vers şi melodie;
precum îmi amintesc, la fel făcui
privind în mândrii ochi în cari iubirea
Întinse laţu-n care prins eu fui.
şi-aşa mă-ntoarsei şi-mi izbi privirea
aceea ce-ntr-acest volum s-arată
oricând cu-adinsul îi observi rotirea:
un punct văzui, ce-aşa de-nflăcărată
lucoare-avea, că via lui lumină,
de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată;
şi chiar şi-o stea, ce-aici ni-e mai puţină,
ar fi putut, cum vezi o stea cu stea
alături stând, să-ţi par-o lună plină.
Departe-atât, cât poate ţi-ar părea
un cerc de luna care-l zugrăveşte
când deşi vapori s-au strâns pe lângă ea,
departe-atât un cerc de foc roteşte
şi iute-astfel că-i lin pe lângă el
supremul cerc ce lumea ne-ocoleşte.
De-al doilea este-ncins acest inel,
de-al treilea el şi, rând pe rând, de-acinde
un cerc pe-alt cerc aşa se-ncing la fel.
Mai sus apoi al şaptelea se-ntinde
şi-atât de larg, c-a Herei servă, poate,
ar fi prea strâmtă-n sineşi a-l cuprinde.
Vin alte două roţi apoi şi toate
pe cât de primul cerc se-ndepărtau,
pe-atâta-n curs aveau mai line roate,
şi-atât mai sincer foc le-nflăcărau
pe cât de-aproape-s de lumina pură,
fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.
Iar doamna mea, văzând în cât-arsură
de dor eram: - „De-acest focşor divin
atârnă tot, şi ceruri şi natură.
Să ştii că primul cerc, cel mai vecin
cu el, roteşte-aşa de iute-o cale
prin multul său amor de care-i plin.“
Dar eu: - „De-ar fi şi-n lumile mortale
un curs astfel cum văd în cerul sfânt,
sătul aş fi cu-aceste spuse-a tale;
ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ,
eu văd rotiri cu-atâta mai divine
pe cât de centru mai departe sunt.
Deci, dorul meu de-i scris să aib-o fine
aci-ntr-acest sublim şi-angelic templu
ce numai foc şi-amor cuprinde-n sine,
dorire-aş să mai ştiu de ce-n exemplu
nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul,
căci eu degeaba stau şi le contemplu.“
- „Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul
cerut să-l tai, nu-ţi fie de minune,
căci strâns aşa prin ne-ncercare-i nodul.“
Aşa mi-a zis, şi-apoi: „De-ai gând a pune
sfârşit dorinţei, prinde-mi ale mele
cuvinte-n cap şi-ascultă ce voi spune.
Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele,
cum e puţin-ori mult-acea virtute
ce-n toate-ale lor părţi e pusă-n ele.
Un plus de bun vrea plusul şi-n salute;
salutea-n plus şi-un plus de corp voieşte,
când are-ale lui părţi egal umplute.
Deci ăstui cerc, ce-n sine-aici răpeşte
Întreaga lume,-acela-i corespunde
ce mai perfect şi ştie şi iubeşte.
şi-acum, de pui măsura-n roţi oriunde,
conform virtuţii lor, nu pe-aparenţa
substanţelor ce par a fi rotunde,
tu poţi vedea ce-adâncă-i conivenţa
de mare-ori mic şi mult ori mai puţin
În orice crug, cum are-nteligenţa.“
Precum rămâne splendid şi senin
văzduhul sus, când vântul nordic bate
umflând al său obraz, pe cel mai lin,
şi-mprăştie noaptea ceţii, ce-adunate
zăcea pe văi, şi râde cerul iar
cu tot ce are mândru să ne-arate,
aşa fui eu, când ea mi-a dat ca dar
acest răspuns şi spre-adevăr vedere
mi-a dat, să-l văd ca steaua-n cer de clar.
Iar, când tăcu, atâta scânteiere
cum dă un fier din foc, prin toată zarea
aşa-mprăştiau scântei şi-aceste sfere;
şi-oricare foc un roi făcea-şi cărarea
şi-atâte-au fost că roiurile-n zbor
Întrec la şah de mii de ori dublarea.
şi-osana le-auzeam din cor în cor
spre punctul fix ce-i vecinicul lor ubi
şi-n veci le-o fi ca fost din veci al lor.
Iar ea, văzându-mi gândurile dubii
ce-aveam, mi-a zis: - „în cercurile prime
tu vezi aici Serafii şi Cherubii;
urmează centrul lor cu-aşa iuţime
spre-a fi, cât pot, la fel cu punctul clar,
şi pot a fi, căci au vederi sublime.
Alt cerc de-amoruri ce mai sus apar
se cheamă Tronuri ale feţii sfinte,
căci ei treimii prime-i pun hotar.
Să ştii c-a lor plăcere-o simt fierbinte,
pe-atât pe cât mai mult şi pot să vază
În cel ce-i punct de-odihnă-a orice minte.
A fi ferice deci se-ntemeiază,
cum vezi de-aici, pe actul contemplării,
căci actul de-a iubi abia-i urmează.
Măsura ăstui văz e plata cării
din bune-vreri şi har cuprinsu-i creşte,
şi-aşa gradat sporeşte-n susul scării.
Triad-a doua, care-aci-ncolţeşte
şi ea-ntr-o primăvară-nvecinicită,
căci noaptea din Berbec n-o desfrunzeşte,
de-a pururi cini-osana fericită
cu trei psalmodii ce răsună-n trei
rotiri ferice-n ordinea-ntreită.
E triplă ierarhie-aici de zei:
Domnii mai sus, Virtuţi a doua gloată,
Puteri se cheam-al treilea rang al ei.
Apoi a şaptea şi cu-a opta roată
Principi-o fac şi-Arhangeli, iar în prag
e joc de Îngeri cea din urmă toată.
În sus priveşte-oricare-acest şirag,
ci-aşa lucrează-n jos, că primul bine
le-atrage-n sus, şi-n jos ele-l atrag.
Iar Dionis, cu-ardoare făr’ de fine
privind aceste roţi, numiri le-a pus
şi-n toate le-a-mpărţit aşa ca mine.
Grigore îns-apoi pe-alt drum s-a dus;
de-aceea,-n cer când ochii şi-i deschise,
a râs de sine însuşi cum le-a spus.
şi,-aşa de-ascuns un adevăr de-l scrise
un om mortal, să nu te miri; socoti
că cel ce le văzu i le vestise
ca multe-asemeni taine-a ăstor roţi.
G.I.Gurdjieff - Fascinaţia miraculosului
Înainte de începutul primului război mondial, un om de origine armeano-greacă, ce trăise din plin experienţa călătoriilor şi a trăirilor profund ezoterice, s-a întors în Rusia, ţara în care se născuse, aducând cu el nepreţuita învăţătură mistică a Orientului."
"Frapa prin marea sa simplitate interioară şi aerul său natural cu care ne făcea să uităm complet că reprezenta pentru noi lumea miraculosului şi a necunoscutului. Se simţea, de asemenea, în el, foarte puternic, absenţa totală a oricărui fel de afectare sau dorinţă de a impresiona în vreun fel pe cei din anturajul său. În plus, îl simţeam complet dezinteresat, total indiferent faţă de lux, faţă de confortul său şi capabil de a nu precupeţi nici un efort în munca sa." (P.D.Uspensky, Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută)
George Ivanovitch Gurdjieff (1877-1949) s-a născut în oraşul Alexandropol, în apropierea graniţei ruso-persice.
Familia sa, de origine greacă, a locuit o perioadă de timp în Turcia, stabilindu-se ulterior în Armenia.
Tatăl lui Gurdjieff, persoana cu cea mai mare influenţă asupra copilăriei şi adolescenţei lui, era de profesie tâmplar. La atelierul său se strângeau seara nenumăraţi oameni care purtau discuţii despre religie şi, mai ales, povesteau nenumărate legende asiatice. Aceste povestiri l-au impresionat foarte mult pe Gurdjieff şi au făcut ca de la o vârstă foarte fragedă să fie pasionat de fantastic şi supranatural.
"Primii săi ani s-au scurs într-o atmosferă de poveşti, de legende şi tradiţii. În jurul lui, miraculosul fusese un fapt real. Predicţii pe care le auzise şi cărora anturajul său le acorda încredere totală se realizaseră şi îi deschiseseră ochii spre multe lucruri. Împletirea tuturor acestor influenţe crease în el, de la cea mai fragedă vârstă, o gândire orientată spre misterios, incomprehensibil şi magic." (P.Uspensky, Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută)
A primit o foarte bună educaţie, fiind supravegheat îndeaproape de episcopul localităţii, care l-a format pentru a deveni medic şi preot.
Gurdjieff a plecat de acasă când era încă adolescent şi s-a întors după 20 de ani. Se spune că în această perioadă a călătorit în Asia, Europa şi Africa, fiind membrul unui grup ezoteric numit "Căutătorii Adevărului", ce aveau ca scop găsirea Adevărului Ultim.
A cunoscut fachiri şi dervişi, autentici maeştri spirituali, a studiat practicile yoghine, a vizitat celebrele mănăstiri tibetane. Conducătorii grupului din care făcea parte îl trimiteau de la un maestru la altul, fiecare dintre aceştia dăruindu-i o parte din cunoştinţele sale, precum şi meseria lor. Astfel, el a învăţat arta ţesutului, caligrafia, prelucrarea aramei, tehnici respiratorii, dansurile dervişilor, muzica sufită şi tehnici yoghine de evoluţie rapidă.
Avea o fire foarte aventuroasă şi dovedea o extraordinară inventivitate. A povestit discipolilor săi cum, pentru a strânge fonduri pentru cărţi şi pentru călătoriile grupului "Căutătorii Adevărului", a prins vrăbii pe care le-a pictat şi le-a vândut oamenilor bogaţi pe post de canari americani, cum a cumpărat covoare din Caucaz şi le-a vândut la Moscova susţinând că sunt din India, fiind convins că nu este un păcat să profiţi de snobismul şi prostia oamenilor bogaţi.
S-a întors în Rusia având foarte bine pus la punct "Sistemul" pe care l-a predat discipolilor săi pentru tot restul vieţii sale, Sistem ce urmărea să explice natura omului şi a Universului. Limbajul pe care l-a folosit a fost cel al unui om de ştiinţă. Chiar din adolescenţă a urmărit să-şi apropie modul de viaţă occidental, fiind fascinat de medicină, fizică, mecanică, chimie - astfel că informaţiile pe care le-a cules în călătoriile sale se îmbinau cu cele mai recente descoperiri occidentale din acea perioadă.
Gurdjieff s-a întors la Moscova în anul 1912, unde a urmărit să-şi formeze un grup de discipoli. Printre primii săi discipoli se aflau: Dr. de Stjoernval, compozitorul Thomas de Hartmann, sculptorul Vladimir Pohl.
În anul 1915, scrie şi regizează un balet "hindus" întitulat "Lupta Magicienilor", ocazie care va intermedia întâlnirea cu cel mai renumit discipol al său, Peter Demianovitch Uspensky.
Uspensky era un cunoscut matematician, jurnalist şi un mare amator de ezoterism. Scrisese o carte de succes, numită "Tertium Organum" - în care argumenta ideea abordării timpului ca o a patra dimensiune. În anul 1914 a pornit într-o călătorie în jurul lumii, dorind să găsească o învăţătură care să-i împlinească aspiraţiile de descoperire a Adevărului, o şcoală ezoterică care putea fi urmată şi verificată pas cu pas, nu genul de şcoală în care omul trebuia să sacrifice totul înainte de a putea începe, înainte de a şti dacă deţine într-adevăr Cunoaşterea dorită. Paradoxul a făcut ca la întoarcere să găsească la el în ţară ceea ce a căutat foarte mult timp în alte părţi.
La baza sistemului predat de Gurdjieff se află următoarele idei:
- omul este într-o stare de adormire, în care nu-şi foloseşte decât o infimă parte a forţei sale afective, mentale şi spirituale;
- omul este atât de condiţionat de obiceiurile şi de prejudecăţile sale încât toate reacţiile sale îi sunt total previzibile, el funcţionând la fel ca o maşină, ceea ce l-a determinat pe Gurdjieff să introducă conceptul de om-maşină;
- omul-maşină este supus unei multitudini de legi ce-i determină existenţa;
- omul trebuie să ajungă să devină propriul stăpân folosindu-şi liberul arbitru şi aceasta nu se poate realiza decât printr-un proces de auto-observare şi de conştientizare;
Această înţelegere a existenţei are la bază două legi fundamentale ale Universului: Legea lui Trei şi Legea lui Şapte. Legea lui Trei susţine că orice există în manifestare este rezultatul interacţiunii a trei forţe numite pozitiv-activ, negativ-pasiv şi neutru. Cel mai adesea omul este conştient doar de existenţa forţelor pozitiv şi negativ şi ignorăm existenţa celei de-a treia. Legea lui Şapte demonstrează că nu există proces care să decurgă fără întreruperi. La fel cum în gama muzicală există două semitonuri sau hiatusuri, tot astfel, orice proces început va fi deviat de la scopul urmărit, dacă nu i se va furniza energie suplimentară suficientă pentru a "umple" cele două hiatusuri.
O altă idee de bază a sistemului lui Gurdjieff este eneagrama. Eneagrama este un simbol fundamental care condensează într-o formă sintetică legile fundamentale ale Universului, Legea lui Trei şi Legea lui Şapte. Este constituită dintr-un cerc împărţit în 9 părţi egale şi o serie de linii. Aceste linii formează un triunghi echilateral cu vârful în sus, expresie a Legii lui Trei, iar cele şase puncte se constituie într-o expresie dinamică, procesuală, a Legii lui Şapte. Eneagrama a fost revelată în Occident pentru prima oară de către Gurdjieff, care a aplicat foarte des această diagramă în cadrul metodelor sale de trezire spirituală.
Gurdjieff a numit sistemul său "a patra cale" ca să-l diferenţieze de primele trei căi de evoluţie pe care el le lua în consideraţie: calea fachirului, a călugărului şi a yoghinului.
În 1917, revoluţia rusă întrerupe munca lui Gurdjieff şi a grupului său. Gurdjieff se întoarce la casa părinţilor săi din Caucaz, fiind urmat de mulţi membri ai grupului. Înfiinţează la Tiflis "Institutul de dezvoltare armonioasă a omului" unde continuă munca începută la St. Petersburg.
Haosul creat de primul război mondial a fost folosit de Gurdjieff pentru a realiza expediţii în regiuni ce erau zguduite de lupte interne, pentru a mări rezistenţa fizică şi psihică a discipolilor săi.
El îşi punea discipolii să realizeze diferite munci fizice foarte grele, să se confrunte cu anumite situaţii de viaţă ce creau momente psihologice dificile. Gurdjieff trimitea doamne din înalta societate să vândă diferite obiecte în piaţă. Toate aceste situaţii oarecum bizare aveau ca scop să se creeze anumite conjuncturi ce determinau individul să se confrunte cu el însuţi, cu limitările şi prejudecăţile sale.
La începutul anilor '20 existenţa devenise atât de dificilă în Rusia, încât Gurdjieff şi discipolii săi au fost nevoiţi să plece la Constantinopol. Uspensky a avut anumite neînţelegeri cu maestrul său, ceea ce l-a determinat să plece la Londra. Aici şi-a format grupe de studiu cărora le transmitea învăţătura primită, recunoscând întotdeauna că sursa învăţăturilor sale este Gurdjieff.
După două încercări nereuşite de a înfiinţa în Germania un institut similar celui din Tiflis, Gurdjieff ajunge în anul 1922 la Paris, unde, cu ajutorul discipolilor săi (inclusiv Uspensky), cumpără un castel la Fontainbleau, Prieure. Aici Gurdjieff reîncepe activitatea institutului din Tiflis, elaborează noi activităţi care să amintească discipolilor săi de conflictul care există între conştiinţa lor şi modul lor de a acţiona. El insista asupra muncilor fizice grele: ziua, discipolii săi făceau drumuri, doborau copaci, construiau case, asanau mlaştini, plantau livezi, iar noaptea făceau repetiţii la dansurile elaborate de Gurdjieff, dansuri inspirate din tradiţia sufită a dervişilor rotitori şi pe care el le considera o parte esenţială a antrenamentului lor spiritual. Dansurile aveau la bază credinţa că omul operează prin intermediul a trei centri: centrul intelectual - cel care asigură procesul gândirii, centrul emoţional - centrul sentimentelor, centrul instinctiv - cel care asigură mişcarea şi procesul de creaţie. La orice fiinţă umană unul dintre aceşti centri se manifestă predominant. Scopul dansului era să-l înveţe pe dansator cum să integreze în mod armonios toţi aceşti centri, fără să-şi dea frâu liber imaginaţiei şi emoţiilor sale. Aceste dansuri, ce păreau pentru un om neiniţiat mai degrabă nişte mişcări stranii, aveau loc pe o muzică compusă de Gurjieff împreună cu compozitorul Thomas de Hartmann.
Tot legat de importanţa conştientizării mişcării, Gurdjieff a elaborat "tehnica stopului". În momentul în care el spune "stop", discipolii "îngheţau" exact în atitudinea (interioară şi exterioară) pe care o aveau în acea clipă, fără să mai permită nici unui muşchi să se mişte sau vreunui gând să se manifeste.
În anul 1923, Gurdjieff şi-a trimis unul dintre discipoli, Orage, ca ambasador al învăţăturii sale în America, şi în următorul an, a plecat acolo împreună cu câţiva discipoli. La New York au dat câteva reprezentaţii cu baletul sacru. Una dintre acestea a rămas memorabilă. Gurdjieff a dat comandă ca toţi elevii săi ce se aflau pe scenă să vină fugind spre sală. Scena se afla la o înălţime de cinci metri faţă de podeaua sălii de spectacol. Toţi au crezut că la un moment dat maestrul va spune "stop". Dar Gurdjieff s-a întors cu spatele să discute cu cineva, astfel că toţi dansatorii au căzut unii peste alţii în urletele de groază ale spectatorilor. Dar în momentul în care, la comanda maestrului, toţi cei prăbuşiţi la sol s-au ridicat fără nici o zgârietură, sala a început să aplaude frenetic.
La sfârşitul anului 1924, Gurdjieff se întoarce în Franţa dar, datorită unui grav accident de maşină, activitatea de la Prieure este mult încetinită. Gurdjieff hotărăşte că nu poate să-şi pună în totalitate ideile în practică şi că trebuie să se asigure că măcar din punct de vedere teoretic aceste învăţături vor rămâne posterităţii. Din această perioadă datează cele trei cărţi ale sale: "Tot şi toate", "Povestirile lui Belzebut către nepotul său" şi "Întâlniri cu oameni remarcabili".
Cel mai important discipol al său, Uspensky, a scris despre Gurdjieff şi învăţătura sa, în "Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută" şi "A patra cale".
În timpul celui de-al doilea război mondial Gurdjieff a rămas în Franţa, unde a continuat să predea unor grupuri relativ mici de discipoli.
A murit în luna octombrie a anului 1949, lăsând în urma sa un sistem care a transformat viaţa multor oameni precum şi domeniul artei, al teatrului şi psihanalizei.
"Gurdjieff, urmând indicaţiile Ordinului, şi-a petrecut mai multe luni scriind doar propoziţia: Doamne, miluieşte-mă!" (Edmond Andre, "Pe urmele unui mare iniţiat")
"Gurdjieff purta toate semnele care indicau că ar face parte dintre acei care erau trimişi să înveţe, să se formeze, iar apoi erau călăuziţi şi trimişi să instruiască la rândul lor." (Edmond Andre, "Pe urmele unui mare iniţiat")
"Omul nu are un mare "Eu" unic, ci este scindat într-o mulţime de "eu"-ri. Dar fiecare dintre ele este capabil să se autoproclame ca fiind "Esenţa", să acţioneze în numele Esenţei, să facă promisiuni, să ia decizii, să fie sau nu de acord cu ceea ce un alt "eu" ar avea de făcut. Aceasta este tragedia fiinţei umane, ca oricare "eu" micuţ să aibă astfel puterea de a semna tratate, ca după aceea omul, adică Esenţa, să fie cel care trebuie să facă faţă."
"Metoda fundamentală pentru studiul propriei fiinţe este auto-observarea."
"Unitatea interioară se obţine atunci când există în fiinţă lupta interioară dintre "da" şi "nu". Dacă o persoană trăieşte fără nici un fel de luptă interioară, dacă tot ceea ce i se întâmplă se derulează fără nici un fel de opoziţie, dacă fiinţa se îndreaptă întotdeauna în ce parte o duce valul, în ce parte bate vântul, atunci ea nu va progresa niciodată, va rămâne aşa cum este."
"Ceea ce oamenii trebuie să sacrifice este suferinţa lor: nimic nu este mai dificil de sacrificat. Un om va renunţa la orice plăcere mai degrabă decât să renunţe la propria sa suferinţă. Omul a degenerat în aşa fel încât ţine la asta mai mult decât la orice. Şi totuşi, este indispensabil să se elibereze de suferinţă."
"Înţelegerea simbolului eneagramei şi capacitatea de a-l folosi dă omului o putere foarte mare. Este mişcarea perpetuă, este piatra filosofală a alchimiştilor. Trebuie înţeles că eneagrama este un simbol universal. Orice ştiinţă îşi are locul în eneagramă şi poate fi interpretată mulţumită ei. Un om nu înţelege cu adevărat decât ceea ce este capabil să situeze pe eneagramă."
"O ceremonie este o carte în care sunt scrise mii de lucruri. Cine înţelege poate să citească. Un singur ritual are adesea mai mult conţinut decât o mie de cărţi."
"În arta obiectivă, veritabilă, nimic nu este accidental, totul este matematic. Artistul ştie şi înţelege mesajul pe care vrea să-l transmită şi opera sa nu poate produce o anumită impresie unui om şi o impresie complet diferită altuia - asta în cazul unor persoane aflate pe acelaşi nivel de conştiinţă."
"O creştere interioară, o transformare spirituală a fiinţei depinde în întregime de munca pe care o depune fiecare, singur, în acest sens."
"Frapa prin marea sa simplitate interioară şi aerul său natural cu care ne făcea să uităm complet că reprezenta pentru noi lumea miraculosului şi a necunoscutului. Se simţea, de asemenea, în el, foarte puternic, absenţa totală a oricărui fel de afectare sau dorinţă de a impresiona în vreun fel pe cei din anturajul său. În plus, îl simţeam complet dezinteresat, total indiferent faţă de lux, faţă de confortul său şi capabil de a nu precupeţi nici un efort în munca sa." (P.D.Uspensky, Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută)
George Ivanovitch Gurdjieff (1877-1949) s-a născut în oraşul Alexandropol, în apropierea graniţei ruso-persice.
Familia sa, de origine greacă, a locuit o perioadă de timp în Turcia, stabilindu-se ulterior în Armenia.
Tatăl lui Gurdjieff, persoana cu cea mai mare influenţă asupra copilăriei şi adolescenţei lui, era de profesie tâmplar. La atelierul său se strângeau seara nenumăraţi oameni care purtau discuţii despre religie şi, mai ales, povesteau nenumărate legende asiatice. Aceste povestiri l-au impresionat foarte mult pe Gurdjieff şi au făcut ca de la o vârstă foarte fragedă să fie pasionat de fantastic şi supranatural.
"Primii săi ani s-au scurs într-o atmosferă de poveşti, de legende şi tradiţii. În jurul lui, miraculosul fusese un fapt real. Predicţii pe care le auzise şi cărora anturajul său le acorda încredere totală se realizaseră şi îi deschiseseră ochii spre multe lucruri. Împletirea tuturor acestor influenţe crease în el, de la cea mai fragedă vârstă, o gândire orientată spre misterios, incomprehensibil şi magic." (P.Uspensky, Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută)
A primit o foarte bună educaţie, fiind supravegheat îndeaproape de episcopul localităţii, care l-a format pentru a deveni medic şi preot.
Gurdjieff a plecat de acasă când era încă adolescent şi s-a întors după 20 de ani. Se spune că în această perioadă a călătorit în Asia, Europa şi Africa, fiind membrul unui grup ezoteric numit "Căutătorii Adevărului", ce aveau ca scop găsirea Adevărului Ultim.
A cunoscut fachiri şi dervişi, autentici maeştri spirituali, a studiat practicile yoghine, a vizitat celebrele mănăstiri tibetane. Conducătorii grupului din care făcea parte îl trimiteau de la un maestru la altul, fiecare dintre aceştia dăruindu-i o parte din cunoştinţele sale, precum şi meseria lor. Astfel, el a învăţat arta ţesutului, caligrafia, prelucrarea aramei, tehnici respiratorii, dansurile dervişilor, muzica sufită şi tehnici yoghine de evoluţie rapidă.
Avea o fire foarte aventuroasă şi dovedea o extraordinară inventivitate. A povestit discipolilor săi cum, pentru a strânge fonduri pentru cărţi şi pentru călătoriile grupului "Căutătorii Adevărului", a prins vrăbii pe care le-a pictat şi le-a vândut oamenilor bogaţi pe post de canari americani, cum a cumpărat covoare din Caucaz şi le-a vândut la Moscova susţinând că sunt din India, fiind convins că nu este un păcat să profiţi de snobismul şi prostia oamenilor bogaţi.
S-a întors în Rusia având foarte bine pus la punct "Sistemul" pe care l-a predat discipolilor săi pentru tot restul vieţii sale, Sistem ce urmărea să explice natura omului şi a Universului. Limbajul pe care l-a folosit a fost cel al unui om de ştiinţă. Chiar din adolescenţă a urmărit să-şi apropie modul de viaţă occidental, fiind fascinat de medicină, fizică, mecanică, chimie - astfel că informaţiile pe care le-a cules în călătoriile sale se îmbinau cu cele mai recente descoperiri occidentale din acea perioadă.
Gurdjieff s-a întors la Moscova în anul 1912, unde a urmărit să-şi formeze un grup de discipoli. Printre primii săi discipoli se aflau: Dr. de Stjoernval, compozitorul Thomas de Hartmann, sculptorul Vladimir Pohl.
În anul 1915, scrie şi regizează un balet "hindus" întitulat "Lupta Magicienilor", ocazie care va intermedia întâlnirea cu cel mai renumit discipol al său, Peter Demianovitch Uspensky.
Uspensky era un cunoscut matematician, jurnalist şi un mare amator de ezoterism. Scrisese o carte de succes, numită "Tertium Organum" - în care argumenta ideea abordării timpului ca o a patra dimensiune. În anul 1914 a pornit într-o călătorie în jurul lumii, dorind să găsească o învăţătură care să-i împlinească aspiraţiile de descoperire a Adevărului, o şcoală ezoterică care putea fi urmată şi verificată pas cu pas, nu genul de şcoală în care omul trebuia să sacrifice totul înainte de a putea începe, înainte de a şti dacă deţine într-adevăr Cunoaşterea dorită. Paradoxul a făcut ca la întoarcere să găsească la el în ţară ceea ce a căutat foarte mult timp în alte părţi.
La baza sistemului predat de Gurdjieff se află următoarele idei:
- omul este într-o stare de adormire, în care nu-şi foloseşte decât o infimă parte a forţei sale afective, mentale şi spirituale;
- omul este atât de condiţionat de obiceiurile şi de prejudecăţile sale încât toate reacţiile sale îi sunt total previzibile, el funcţionând la fel ca o maşină, ceea ce l-a determinat pe Gurdjieff să introducă conceptul de om-maşină;
- omul-maşină este supus unei multitudini de legi ce-i determină existenţa;
- omul trebuie să ajungă să devină propriul stăpân folosindu-şi liberul arbitru şi aceasta nu se poate realiza decât printr-un proces de auto-observare şi de conştientizare;
Această înţelegere a existenţei are la bază două legi fundamentale ale Universului: Legea lui Trei şi Legea lui Şapte. Legea lui Trei susţine că orice există în manifestare este rezultatul interacţiunii a trei forţe numite pozitiv-activ, negativ-pasiv şi neutru. Cel mai adesea omul este conştient doar de existenţa forţelor pozitiv şi negativ şi ignorăm existenţa celei de-a treia. Legea lui Şapte demonstrează că nu există proces care să decurgă fără întreruperi. La fel cum în gama muzicală există două semitonuri sau hiatusuri, tot astfel, orice proces început va fi deviat de la scopul urmărit, dacă nu i se va furniza energie suplimentară suficientă pentru a "umple" cele două hiatusuri.
O altă idee de bază a sistemului lui Gurdjieff este eneagrama. Eneagrama este un simbol fundamental care condensează într-o formă sintetică legile fundamentale ale Universului, Legea lui Trei şi Legea lui Şapte. Este constituită dintr-un cerc împărţit în 9 părţi egale şi o serie de linii. Aceste linii formează un triunghi echilateral cu vârful în sus, expresie a Legii lui Trei, iar cele şase puncte se constituie într-o expresie dinamică, procesuală, a Legii lui Şapte. Eneagrama a fost revelată în Occident pentru prima oară de către Gurdjieff, care a aplicat foarte des această diagramă în cadrul metodelor sale de trezire spirituală.
Gurdjieff a numit sistemul său "a patra cale" ca să-l diferenţieze de primele trei căi de evoluţie pe care el le lua în consideraţie: calea fachirului, a călugărului şi a yoghinului.
În 1917, revoluţia rusă întrerupe munca lui Gurdjieff şi a grupului său. Gurdjieff se întoarce la casa părinţilor săi din Caucaz, fiind urmat de mulţi membri ai grupului. Înfiinţează la Tiflis "Institutul de dezvoltare armonioasă a omului" unde continuă munca începută la St. Petersburg.
Haosul creat de primul război mondial a fost folosit de Gurdjieff pentru a realiza expediţii în regiuni ce erau zguduite de lupte interne, pentru a mări rezistenţa fizică şi psihică a discipolilor săi.
El îşi punea discipolii să realizeze diferite munci fizice foarte grele, să se confrunte cu anumite situaţii de viaţă ce creau momente psihologice dificile. Gurdjieff trimitea doamne din înalta societate să vândă diferite obiecte în piaţă. Toate aceste situaţii oarecum bizare aveau ca scop să se creeze anumite conjuncturi ce determinau individul să se confrunte cu el însuţi, cu limitările şi prejudecăţile sale.
La începutul anilor '20 existenţa devenise atât de dificilă în Rusia, încât Gurdjieff şi discipolii săi au fost nevoiţi să plece la Constantinopol. Uspensky a avut anumite neînţelegeri cu maestrul său, ceea ce l-a determinat să plece la Londra. Aici şi-a format grupe de studiu cărora le transmitea învăţătura primită, recunoscând întotdeauna că sursa învăţăturilor sale este Gurdjieff.
După două încercări nereuşite de a înfiinţa în Germania un institut similar celui din Tiflis, Gurdjieff ajunge în anul 1922 la Paris, unde, cu ajutorul discipolilor săi (inclusiv Uspensky), cumpără un castel la Fontainbleau, Prieure. Aici Gurdjieff reîncepe activitatea institutului din Tiflis, elaborează noi activităţi care să amintească discipolilor săi de conflictul care există între conştiinţa lor şi modul lor de a acţiona. El insista asupra muncilor fizice grele: ziua, discipolii săi făceau drumuri, doborau copaci, construiau case, asanau mlaştini, plantau livezi, iar noaptea făceau repetiţii la dansurile elaborate de Gurdjieff, dansuri inspirate din tradiţia sufită a dervişilor rotitori şi pe care el le considera o parte esenţială a antrenamentului lor spiritual. Dansurile aveau la bază credinţa că omul operează prin intermediul a trei centri: centrul intelectual - cel care asigură procesul gândirii, centrul emoţional - centrul sentimentelor, centrul instinctiv - cel care asigură mişcarea şi procesul de creaţie. La orice fiinţă umană unul dintre aceşti centri se manifestă predominant. Scopul dansului era să-l înveţe pe dansator cum să integreze în mod armonios toţi aceşti centri, fără să-şi dea frâu liber imaginaţiei şi emoţiilor sale. Aceste dansuri, ce păreau pentru un om neiniţiat mai degrabă nişte mişcări stranii, aveau loc pe o muzică compusă de Gurjieff împreună cu compozitorul Thomas de Hartmann.
Tot legat de importanţa conştientizării mişcării, Gurdjieff a elaborat "tehnica stopului". În momentul în care el spune "stop", discipolii "îngheţau" exact în atitudinea (interioară şi exterioară) pe care o aveau în acea clipă, fără să mai permită nici unui muşchi să se mişte sau vreunui gând să se manifeste.
În anul 1923, Gurdjieff şi-a trimis unul dintre discipoli, Orage, ca ambasador al învăţăturii sale în America, şi în următorul an, a plecat acolo împreună cu câţiva discipoli. La New York au dat câteva reprezentaţii cu baletul sacru. Una dintre acestea a rămas memorabilă. Gurdjieff a dat comandă ca toţi elevii săi ce se aflau pe scenă să vină fugind spre sală. Scena se afla la o înălţime de cinci metri faţă de podeaua sălii de spectacol. Toţi au crezut că la un moment dat maestrul va spune "stop". Dar Gurdjieff s-a întors cu spatele să discute cu cineva, astfel că toţi dansatorii au căzut unii peste alţii în urletele de groază ale spectatorilor. Dar în momentul în care, la comanda maestrului, toţi cei prăbuşiţi la sol s-au ridicat fără nici o zgârietură, sala a început să aplaude frenetic.
La sfârşitul anului 1924, Gurdjieff se întoarce în Franţa dar, datorită unui grav accident de maşină, activitatea de la Prieure este mult încetinită. Gurdjieff hotărăşte că nu poate să-şi pună în totalitate ideile în practică şi că trebuie să se asigure că măcar din punct de vedere teoretic aceste învăţături vor rămâne posterităţii. Din această perioadă datează cele trei cărţi ale sale: "Tot şi toate", "Povestirile lui Belzebut către nepotul său" şi "Întâlniri cu oameni remarcabili".
Cel mai important discipol al său, Uspensky, a scris despre Gurdjieff şi învăţătura sa, în "Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută" şi "A patra cale".
În timpul celui de-al doilea război mondial Gurdjieff a rămas în Franţa, unde a continuat să predea unor grupuri relativ mici de discipoli.
A murit în luna octombrie a anului 1949, lăsând în urma sa un sistem care a transformat viaţa multor oameni precum şi domeniul artei, al teatrului şi psihanalizei.
"Gurdjieff, urmând indicaţiile Ordinului, şi-a petrecut mai multe luni scriind doar propoziţia: Doamne, miluieşte-mă!" (Edmond Andre, "Pe urmele unui mare iniţiat")
"Gurdjieff purta toate semnele care indicau că ar face parte dintre acei care erau trimişi să înveţe, să se formeze, iar apoi erau călăuziţi şi trimişi să instruiască la rândul lor." (Edmond Andre, "Pe urmele unui mare iniţiat")
"Omul nu are un mare "Eu" unic, ci este scindat într-o mulţime de "eu"-ri. Dar fiecare dintre ele este capabil să se autoproclame ca fiind "Esenţa", să acţioneze în numele Esenţei, să facă promisiuni, să ia decizii, să fie sau nu de acord cu ceea ce un alt "eu" ar avea de făcut. Aceasta este tragedia fiinţei umane, ca oricare "eu" micuţ să aibă astfel puterea de a semna tratate, ca după aceea omul, adică Esenţa, să fie cel care trebuie să facă faţă."
"Metoda fundamentală pentru studiul propriei fiinţe este auto-observarea."
"Unitatea interioară se obţine atunci când există în fiinţă lupta interioară dintre "da" şi "nu". Dacă o persoană trăieşte fără nici un fel de luptă interioară, dacă tot ceea ce i se întâmplă se derulează fără nici un fel de opoziţie, dacă fiinţa se îndreaptă întotdeauna în ce parte o duce valul, în ce parte bate vântul, atunci ea nu va progresa niciodată, va rămâne aşa cum este."
"Ceea ce oamenii trebuie să sacrifice este suferinţa lor: nimic nu este mai dificil de sacrificat. Un om va renunţa la orice plăcere mai degrabă decât să renunţe la propria sa suferinţă. Omul a degenerat în aşa fel încât ţine la asta mai mult decât la orice. Şi totuşi, este indispensabil să se elibereze de suferinţă."
"Înţelegerea simbolului eneagramei şi capacitatea de a-l folosi dă omului o putere foarte mare. Este mişcarea perpetuă, este piatra filosofală a alchimiştilor. Trebuie înţeles că eneagrama este un simbol universal. Orice ştiinţă îşi are locul în eneagramă şi poate fi interpretată mulţumită ei. Un om nu înţelege cu adevărat decât ceea ce este capabil să situeze pe eneagramă."
"O ceremonie este o carte în care sunt scrise mii de lucruri. Cine înţelege poate să citească. Un singur ritual are adesea mai mult conţinut decât o mie de cărţi."
"În arta obiectivă, veritabilă, nimic nu este accidental, totul este matematic. Artistul ştie şi înţelege mesajul pe care vrea să-l transmită şi opera sa nu poate produce o anumită impresie unui om şi o impresie complet diferită altuia - asta în cazul unor persoane aflate pe acelaşi nivel de conştiinţă."
"O creştere interioară, o transformare spirituală a fiinţei depinde în întregime de munca pe care o depune fiecare, singur, în acest sens."
Jean Klein - Martorul eternităţii
„Te-ai obişnuit să trăieşti în fracţiuni. Când imaginea de sine moare, tu trăieşti în întreg. Această împlinire nu poate fi niciodată obiectivată, deoarece nu există niciun agent autorizat s-o gândească. Ea poate fi trăită. Tu trebuie să te familiarizezi cu moartea. Este un nou sentiment. Un sentiment fără sentiment. Tu îţi imaginezi că moartea imaginii de sine este o absenţă. Dar asta o spune doar ego-ul în numele propriei lui supravieţuiri. Ieşi afară din cercul vicios al trăirii în lumea îngustă a ego-ului. Moartea ego-ului nesigur te lasă în deplină securitate. Astfel, ceea ce este insecuritate din punctul de vedere al eu-lui relativ, este securitate absolută în ceea ce priveşte fiinţa ta întreagă.”
Născut în 1916, într-o familie de muzicieni, Jean Klein a copilărit la Brno, în Cehoslovacia, călătorind apoi în Germania şi Austria, către Viena şi Berlin. În timpul adolescenţei sale, cuprins de o sete de cunoaştere şi o „profundă dorinţă către libertate”, a citit foarte multe lucrări aparţinând lui Dostoievsky, Nietzsche, Krishnamurti. La vârsta de 16 ani, influenţat de scrierile şi filosofia lui Gandhi, a devenit vegetarian. Însă fiinţa care a avut cel mai mare impact asupra sa, prin mesajul transmis în scrierile sale, a fost Rene Guenon, cu a sa lucrare „Simbolismul crucii”. În urma citirii acestei cărţi, Klein a avut pentru prima oară intuiţia posibilităţii de a fi sau a deveni o parte integrantă a Totului, a unităţii divine. La vârsta de 17 ani, a experimentat o primă „trezire a conştiinţei”, pe care o descrie astfel: „Aşteptam, într-o după amiază călduroasă, venirea unui tren. Nu era nimeni pe peron, iar peisajul nu mă atrăgea în niciun fel. Era linişte. Trenul întârzia, iar eu aveam sentimentul că aştept fără a aştepta; eram relaxat şi mintea era liniştită, fără niciun gând care să-mi capteze atenţia. La un moment dat, un sunet neobişnuit m-a făcut să devin conştient de liniştea din jurul meu. Nu era o linişte obiectivă de care devenisem conştient, aşa cum adeseori se petrece când ne aflăm într-un loc calm unde, brusc, un sunet străpunge tăcerea. Nu, devenisem conştient de acea linişte şi pace aflată dincolo de liniştea exterioară. Era ca o stare interioară de fundal, care m-a ajutat să devin un martor atât în ceea ce priveşte evenimentele lumi interioare, cât şi în cazul celor exterioare”.
„Am ştiut pentru prima dată că sunt cu adevărat prezent”
La maturitate, a devenit medic, iar în 1933 a părăsit Germania trăind, în timpul celui de-al doilea război mondial, în Franţa. În tot acest timp însă, nevoia interioară de a găsi „o împlinire” reală, sufletească, l-a determinat să plece în India. Nu plecase în căutarea unui Ghid spiritual. Chiar el afirmă că: „Am lăsat în urmă toate referinţele la experienţele trecute. De aceea, am avut o stare de deschidere, de receptivitate faţă de tot.” A întâlnit totuşi, la Bangalore, un Învăţător, pe care el l-a numit simplu Pandiji, şi care l-a iniţiat în înţelepciunea ADVAITA, aceeaşi înţelepciune a non-dualismului răspândit de învăţăturile lui Ramana Maharishi sau Nisargadatta Maharaj. „Învăţătorul meu sublinia mereu faptul că toate percepţiile au nevoie de Înţelegerea Ultimă. Dar o astfel de înţelegere nu poate fi obiectul percepţiei. Odată ce falsa identificare cu corpul este îndepărtată, aceasta ne va conduce firesc la întrebarea «Cine sunt eu?» – iar cel care întreabă este chiar el răspunsul viu. Căutătorul este el însuşi ceea ce caută.” Într-o dimineaţă, „între somnul profund şi trezire, am avut sentimentul dispariţiei tuturor reziduurilor «eu-lui» meu, fiecare din aceste reziduuri fiind convins, până în acel moment, că el este cel care execută, cel care trăieşte, cel care suferă sau este fericit. Toate acestea au dispărut complet şi am fost «cuprins» în deplinătatea conştiinţei mele de o lumină atotpătrunzătoare. Aceasta a fost trezirea la Realitate, în acel «Eu sunt» inefabil. Am ştiut atunci, pentru prima oară, că sunt cu adevărat prezent, nu ca un concept, ci ca o fiinţă divină aflată în afara condiţionărilor timpului şi spaţiului. În această stare, aflată dincolo de toate coordonatele cunoscute, non-stare, de fapt, am trăit cea mai deplină libertate şi fericire”,
Când eşti pregătit, Ghidul spiritual apare
Din acel moment, el a simţit nevoia să împărtăşească şi altora această învăţătură care devenise pentru el o realitate vie, luminoasă integrantă. A început să predea în jurul anului 1960, timp de aproape 40 de ani (a murit în 1990, în Santa Barbara, California). El spunea despre sine că aparţine unei linii de maeştri „de un gen mai special”. „Niciodată nu m-am prezentat ca fiind un învăţător. Ghidul spiritual apare numai atunci când i se cere.” „Nu poţi căuta un Învăţător, deoarece tu nu şti ce cauţi. Nu poţi înţelege, nu poţi concepe un ghid. Poţi doar să cauţi funcţii secundare, nume, reprezentări exterioare, puteri magice, personalitate etc. Tot ce poţi face este să fii deschis pentru ca învăţătorul să te găsească.”
Învăţătura sa are la bază conceptul atât de cunoscut al ADVAITA-ei, care spune: „Singurul fapt care este sigur este că tu eşti. «Eu sunt» cert. „Eu sunt acesta” nu este. Luptă-te să descoperi ceea ce eşti tu în realitate.”
„Tu eşti conştiinţa primară. Viaţa este doar conştiinţa primară. Te afli între două gânduri sau două percepţii. Recunoşti momentele de adevăr din viaţa ta, atunci când remarci că tu exişti şi în intervalul dintre două gânduri.” Şi cine există de fapt în acele momente? Sinele, Eu-l suprem, Martorul obiectiv, subiectul ultim, cel care nu poate fi cuprins în nicio coordonată spaţio-temporală, pentru că el este pe deplin liber de toate condiţionările, iar esenţa sa este iubirea.
Descoperă Sinele în intervalul dintre două respiraţii
Se poate pune acum întrebarea: „Dacă adevărata noastră natură este liberă şi iubitoare, de unde apar sentimentele de ataşament, posesivitate, teamă, de unde apare dorinţa şi chiar lumea însăşi?” „Lumea cu nume şi forme este rezultatul activităţii minţii. Ignoranţa (AVIDYA) începe în acel moment în care ego-ul ia nume şi forme pentru a separa realităţile”. „Ego-ul, conştiinţa de sine ca individ, este doar un concept între multe altele. El este creat de societate, părinţi şi educaţie şi se cristalizează ca un complex de date şi experienţe. Nu există niciun ego care să poată fi descris. Mai degrabă există două, trei, o mie de „eu”-uri. Poţi avea un set diferit de caracteristici din partea apropiaţilor tăi, dar această colecţie de caracteristici nu eşti tu. Fiecare „eu” corespunde unei situaţii diferite, dar întrucât memoria reţine „eu”-ul mult timp după trecerea acelei situaţii, diferitele ego-uri sunt adesea în conflict în colecţia pe care o numim personalitate. Nu există nicio posibilitate de a circumscrie agregatul de „eu”-uri memorate, iar dacă tu vezi că el este un obiect care poate fi perceput ca şi altele, vei constata că nu este vorba de ceva constant. Ideea unui ego care ocupă un centru psihic este o presupunere. Dă la o parte toate caracteristicile, tot ceea ce crezi că eşti tu însuţi, tot ce este fenomenal – ce mai rămâne? Doar fiinţa, liniştea, prezenţa.”
Fii observatorul reacţiilor tale
Cum putem evita identificarea cu corpul şi cu reprezentările şi proiecţiile minţii? Primul pas este ceea ce Klein numeşte a fi conştient sau atent în permanenţă, a nu fi limitat de niciunul dintre cele cinci organe de simţ şi nici de minte. „Trebuie să explorezi. Asta înseamnă că ceea ce deja ştii trebuie să se oprească. În viaţă trebuie să fii la fel de nou ca un copil. Trebuie să fi alert când te asculţi pe tine însuţi sau pe cei din jurul tău. Manifestă un interes sporit faţă de propria-ţi poveste. Priveşte-ţi reacţiile. Ori de câte ori îţi observi reacţiile, tu încetezi să le fi complice. Şi fiind lipsite de combustibil, ele slăbesc. În general, când spui: „Eu cunosc această persoană, poem, tablou”, ceea ce cunoşti este doar o reacţie. Dar când trăieşti liber de orice reacţie, te afli într-o nouă dimensiune, care este întotdeauna interesantă.”
„Nu este nimic de încercat, de adăugat sau de scăzut din viaţa pe care o trăieşti. Trebuie doar să fi vigilent, să vezi obiceiurile gândirii şi modul cum acestea ne limitează. Când vedem că aproape toată existenţa noastră este repetiţia mecanică, păşim automat în afara modelului şi în observare. Toate încercările de a ne schimba pe noi înşine se bazează pe interpretarea care presupune existenţa unui interpret, dar când nu există niciun interpret, niciun centru individual de referinţă, accentul cade spontan pe observarea de sine.” Această vigilenţă permanentă este primul pas ce ne conduce către realizarea de Sine, „adevărata noastră natură”, către pura spontaneitate.
„Pentru a descoperi spontaneitatea, trebuie să mergi dincolo de moralitatea convenţională stabilită de societate. Spontaneitatea este iubire şi apare din cea mai mare inteligenţă şi integrare. Este trăirea clipă de clipă în suprema artă a renunţării unde conflictul nu este cunoscut. Acţiunea care porneşte din gând, obişnuinţă, emoţie, dorinţe oarbe şi instinct este forţată şi nu poate fi spontană. Spontaneitatea răsare din liniştea meditativă. Ea nu poate fi dirijată; nici un sistem sau tehnică nu te poate învăţa spontaneitatea.
De fapt, devii repede dependent de metodele de excludere şi de disciplină şi acestea conduc la o stare de sensibilitate redusă şi la o comportare automată şi mecanică. În vigilenţă şi ascultare, mintea suferă o transformare penetrantă, în care intelectul îşi vede limitele şi este iluminat, nu mai este confuz, nestatornic şi auto-centrat. El devine liniştit, meditativ. Agitaţia conştientă şi inconştientă trebuie să ia sfârşit prin observare şi neînţelegere, pentru ca spontaneitatea să le ia locul. Când noi ne îndreptăm spre sursa acţiunilor noastre din trecut, observăm cum dorinţele ascunse ale minţii subconştiente neagă acţiunea spontană ce răsare din libertate.
Sfârşitul procesului de devenire este începutul spontaneităţii. Spontaneitatea este umplerea de energie. Este iubire.”
„ - Cum pot să devin liber – senzaţia de a fi o entitate individuală?
- Întâi acceptă complet tot ceea ce crezi că eşti. Când accepţi pe deplin tot ceea ce consideri că eşti, te vei găsi deodată în deschidere şi atunci vei vedea că aceasta este natura ta reală şi nicidecum presupunerile tale despre caracterul tău. În deschidere, tu eşti conştient că tot ce gândeşti, tot ce apare, nu eşti tu. Când îţi accepţi corpul, simţurile şi mintea şi constaţi că ele sunt doar obiecte ale percepţiei tale care apar în tine, descoperi o nouă dimensiune în spatele credinţelor tale. Vei fi absorbit de această nouă dimensiune şi vei vedea că ceea ce consideri a fi tu însuţi este doar o expresie a ceea ce eşti. Apoi vei trăi complet integrat, conştient în totalitatea ta.”
„ - Ce ne motivează să căutăm?
- Dorinţa arzătoare de a te găsi pe tine însuţi. Natura ta adevărată te atrage chiar fără să ştii.”
Născut în 1916, într-o familie de muzicieni, Jean Klein a copilărit la Brno, în Cehoslovacia, călătorind apoi în Germania şi Austria, către Viena şi Berlin. În timpul adolescenţei sale, cuprins de o sete de cunoaştere şi o „profundă dorinţă către libertate”, a citit foarte multe lucrări aparţinând lui Dostoievsky, Nietzsche, Krishnamurti. La vârsta de 16 ani, influenţat de scrierile şi filosofia lui Gandhi, a devenit vegetarian. Însă fiinţa care a avut cel mai mare impact asupra sa, prin mesajul transmis în scrierile sale, a fost Rene Guenon, cu a sa lucrare „Simbolismul crucii”. În urma citirii acestei cărţi, Klein a avut pentru prima oară intuiţia posibilităţii de a fi sau a deveni o parte integrantă a Totului, a unităţii divine. La vârsta de 17 ani, a experimentat o primă „trezire a conştiinţei”, pe care o descrie astfel: „Aşteptam, într-o după amiază călduroasă, venirea unui tren. Nu era nimeni pe peron, iar peisajul nu mă atrăgea în niciun fel. Era linişte. Trenul întârzia, iar eu aveam sentimentul că aştept fără a aştepta; eram relaxat şi mintea era liniştită, fără niciun gând care să-mi capteze atenţia. La un moment dat, un sunet neobişnuit m-a făcut să devin conştient de liniştea din jurul meu. Nu era o linişte obiectivă de care devenisem conştient, aşa cum adeseori se petrece când ne aflăm într-un loc calm unde, brusc, un sunet străpunge tăcerea. Nu, devenisem conştient de acea linişte şi pace aflată dincolo de liniştea exterioară. Era ca o stare interioară de fundal, care m-a ajutat să devin un martor atât în ceea ce priveşte evenimentele lumi interioare, cât şi în cazul celor exterioare”.
„Am ştiut pentru prima dată că sunt cu adevărat prezent”
La maturitate, a devenit medic, iar în 1933 a părăsit Germania trăind, în timpul celui de-al doilea război mondial, în Franţa. În tot acest timp însă, nevoia interioară de a găsi „o împlinire” reală, sufletească, l-a determinat să plece în India. Nu plecase în căutarea unui Ghid spiritual. Chiar el afirmă că: „Am lăsat în urmă toate referinţele la experienţele trecute. De aceea, am avut o stare de deschidere, de receptivitate faţă de tot.” A întâlnit totuşi, la Bangalore, un Învăţător, pe care el l-a numit simplu Pandiji, şi care l-a iniţiat în înţelepciunea ADVAITA, aceeaşi înţelepciune a non-dualismului răspândit de învăţăturile lui Ramana Maharishi sau Nisargadatta Maharaj. „Învăţătorul meu sublinia mereu faptul că toate percepţiile au nevoie de Înţelegerea Ultimă. Dar o astfel de înţelegere nu poate fi obiectul percepţiei. Odată ce falsa identificare cu corpul este îndepărtată, aceasta ne va conduce firesc la întrebarea «Cine sunt eu?» – iar cel care întreabă este chiar el răspunsul viu. Căutătorul este el însuşi ceea ce caută.” Într-o dimineaţă, „între somnul profund şi trezire, am avut sentimentul dispariţiei tuturor reziduurilor «eu-lui» meu, fiecare din aceste reziduuri fiind convins, până în acel moment, că el este cel care execută, cel care trăieşte, cel care suferă sau este fericit. Toate acestea au dispărut complet şi am fost «cuprins» în deplinătatea conştiinţei mele de o lumină atotpătrunzătoare. Aceasta a fost trezirea la Realitate, în acel «Eu sunt» inefabil. Am ştiut atunci, pentru prima oară, că sunt cu adevărat prezent, nu ca un concept, ci ca o fiinţă divină aflată în afara condiţionărilor timpului şi spaţiului. În această stare, aflată dincolo de toate coordonatele cunoscute, non-stare, de fapt, am trăit cea mai deplină libertate şi fericire”,
Când eşti pregătit, Ghidul spiritual apare
Din acel moment, el a simţit nevoia să împărtăşească şi altora această învăţătură care devenise pentru el o realitate vie, luminoasă integrantă. A început să predea în jurul anului 1960, timp de aproape 40 de ani (a murit în 1990, în Santa Barbara, California). El spunea despre sine că aparţine unei linii de maeştri „de un gen mai special”. „Niciodată nu m-am prezentat ca fiind un învăţător. Ghidul spiritual apare numai atunci când i se cere.” „Nu poţi căuta un Învăţător, deoarece tu nu şti ce cauţi. Nu poţi înţelege, nu poţi concepe un ghid. Poţi doar să cauţi funcţii secundare, nume, reprezentări exterioare, puteri magice, personalitate etc. Tot ce poţi face este să fii deschis pentru ca învăţătorul să te găsească.”
Învăţătura sa are la bază conceptul atât de cunoscut al ADVAITA-ei, care spune: „Singurul fapt care este sigur este că tu eşti. «Eu sunt» cert. „Eu sunt acesta” nu este. Luptă-te să descoperi ceea ce eşti tu în realitate.”
„Tu eşti conştiinţa primară. Viaţa este doar conştiinţa primară. Te afli între două gânduri sau două percepţii. Recunoşti momentele de adevăr din viaţa ta, atunci când remarci că tu exişti şi în intervalul dintre două gânduri.” Şi cine există de fapt în acele momente? Sinele, Eu-l suprem, Martorul obiectiv, subiectul ultim, cel care nu poate fi cuprins în nicio coordonată spaţio-temporală, pentru că el este pe deplin liber de toate condiţionările, iar esenţa sa este iubirea.
Descoperă Sinele în intervalul dintre două respiraţii
Se poate pune acum întrebarea: „Dacă adevărata noastră natură este liberă şi iubitoare, de unde apar sentimentele de ataşament, posesivitate, teamă, de unde apare dorinţa şi chiar lumea însăşi?” „Lumea cu nume şi forme este rezultatul activităţii minţii. Ignoranţa (AVIDYA) începe în acel moment în care ego-ul ia nume şi forme pentru a separa realităţile”. „Ego-ul, conştiinţa de sine ca individ, este doar un concept între multe altele. El este creat de societate, părinţi şi educaţie şi se cristalizează ca un complex de date şi experienţe. Nu există niciun ego care să poată fi descris. Mai degrabă există două, trei, o mie de „eu”-uri. Poţi avea un set diferit de caracteristici din partea apropiaţilor tăi, dar această colecţie de caracteristici nu eşti tu. Fiecare „eu” corespunde unei situaţii diferite, dar întrucât memoria reţine „eu”-ul mult timp după trecerea acelei situaţii, diferitele ego-uri sunt adesea în conflict în colecţia pe care o numim personalitate. Nu există nicio posibilitate de a circumscrie agregatul de „eu”-uri memorate, iar dacă tu vezi că el este un obiect care poate fi perceput ca şi altele, vei constata că nu este vorba de ceva constant. Ideea unui ego care ocupă un centru psihic este o presupunere. Dă la o parte toate caracteristicile, tot ceea ce crezi că eşti tu însuţi, tot ce este fenomenal – ce mai rămâne? Doar fiinţa, liniştea, prezenţa.”
Fii observatorul reacţiilor tale
Cum putem evita identificarea cu corpul şi cu reprezentările şi proiecţiile minţii? Primul pas este ceea ce Klein numeşte a fi conştient sau atent în permanenţă, a nu fi limitat de niciunul dintre cele cinci organe de simţ şi nici de minte. „Trebuie să explorezi. Asta înseamnă că ceea ce deja ştii trebuie să se oprească. În viaţă trebuie să fii la fel de nou ca un copil. Trebuie să fi alert când te asculţi pe tine însuţi sau pe cei din jurul tău. Manifestă un interes sporit faţă de propria-ţi poveste. Priveşte-ţi reacţiile. Ori de câte ori îţi observi reacţiile, tu încetezi să le fi complice. Şi fiind lipsite de combustibil, ele slăbesc. În general, când spui: „Eu cunosc această persoană, poem, tablou”, ceea ce cunoşti este doar o reacţie. Dar când trăieşti liber de orice reacţie, te afli într-o nouă dimensiune, care este întotdeauna interesantă.”
„Nu este nimic de încercat, de adăugat sau de scăzut din viaţa pe care o trăieşti. Trebuie doar să fi vigilent, să vezi obiceiurile gândirii şi modul cum acestea ne limitează. Când vedem că aproape toată existenţa noastră este repetiţia mecanică, păşim automat în afara modelului şi în observare. Toate încercările de a ne schimba pe noi înşine se bazează pe interpretarea care presupune existenţa unui interpret, dar când nu există niciun interpret, niciun centru individual de referinţă, accentul cade spontan pe observarea de sine.” Această vigilenţă permanentă este primul pas ce ne conduce către realizarea de Sine, „adevărata noastră natură”, către pura spontaneitate.
„Pentru a descoperi spontaneitatea, trebuie să mergi dincolo de moralitatea convenţională stabilită de societate. Spontaneitatea este iubire şi apare din cea mai mare inteligenţă şi integrare. Este trăirea clipă de clipă în suprema artă a renunţării unde conflictul nu este cunoscut. Acţiunea care porneşte din gând, obişnuinţă, emoţie, dorinţe oarbe şi instinct este forţată şi nu poate fi spontană. Spontaneitatea răsare din liniştea meditativă. Ea nu poate fi dirijată; nici un sistem sau tehnică nu te poate învăţa spontaneitatea.
De fapt, devii repede dependent de metodele de excludere şi de disciplină şi acestea conduc la o stare de sensibilitate redusă şi la o comportare automată şi mecanică. În vigilenţă şi ascultare, mintea suferă o transformare penetrantă, în care intelectul îşi vede limitele şi este iluminat, nu mai este confuz, nestatornic şi auto-centrat. El devine liniştit, meditativ. Agitaţia conştientă şi inconştientă trebuie să ia sfârşit prin observare şi neînţelegere, pentru ca spontaneitatea să le ia locul. Când noi ne îndreptăm spre sursa acţiunilor noastre din trecut, observăm cum dorinţele ascunse ale minţii subconştiente neagă acţiunea spontană ce răsare din libertate.
Sfârşitul procesului de devenire este începutul spontaneităţii. Spontaneitatea este umplerea de energie. Este iubire.”
„ - Cum pot să devin liber – senzaţia de a fi o entitate individuală?
- Întâi acceptă complet tot ceea ce crezi că eşti. Când accepţi pe deplin tot ceea ce consideri că eşti, te vei găsi deodată în deschidere şi atunci vei vedea că aceasta este natura ta reală şi nicidecum presupunerile tale despre caracterul tău. În deschidere, tu eşti conştient că tot ce gândeşti, tot ce apare, nu eşti tu. Când îţi accepţi corpul, simţurile şi mintea şi constaţi că ele sunt doar obiecte ale percepţiei tale care apar în tine, descoperi o nouă dimensiune în spatele credinţelor tale. Vei fi absorbit de această nouă dimensiune şi vei vedea că ceea ce consideri a fi tu însuţi este doar o expresie a ceea ce eşti. Apoi vei trăi complet integrat, conştient în totalitatea ta.”
„ - Ce ne motivează să căutăm?
- Dorinţa arzătoare de a te găsi pe tine însuţi. Natura ta adevărată te atrage chiar fără să ştii.”
Mata Amritanandamayi despre Sine şi Ego
„A nu vedea cu ochii voştri fizici este o suferinţă suportabilă şi care poate fi alinată. Încă puteţi face dovada unei inimi pline de iubire şi compasiune. Dar atunci când EGO-ul este cel care vă vorbeşte, cu adevărat nu puteţi vedea absolut nimic. Orbirea ce se datorează EGO-ului vă aruncă în cel mai deplin întuneric.”
Întrebare:
Ce este EGO -ul?
Mata Amritanandamayi:
Mă întrebaţi, de fapt, ce este ne-realitatea. Dar cum ar putea fi ea descrisă? Ce rost are să vorbim despre ceva care nu este real, care este non-existent? Şi cum puteţi vorbi despre ceea ce este real?
Vă voi da doar câteva indicii. Mintea este EGO-ul. Dar EGO-ul este o mare minciună. El nu este real. Era odată un văcar care îşi ducea în fiecare dimineaţă vacile la păscut şi le aducea în fiecare seară înapoi în grajd. Într-una din seri, în timp ce lega vacile ca să nu fugă peste noapte, a observat că una din ele nu mai avea funia cu care trebuia să fie legată. I s-a făcut frică la gândul că vaca ar putea să dispară peste noapte, iar la ora aceea magazinul de unde ar fi putut cumpăra funie era închis. Nu ştia ce să facă, aşa că a mers la înţeleptul care locuia în apropiere şi i-a cerut sfatul. Acesta i-a spus să simuleze că leagă vaca şi să fie sigur că vaca îl vede făcând aceasta.
Băiatul i-a ascultat sfatul. Dimineaţa următoare, vaca era în grajd. Le-a dezlegat pe celelalte, ca de obicei, şi ele au ieşit afară. Se pregătea să meargă cu ele la păscut, când a observat că vaca fără funie era încă în grajd, în acelaşi loc unde stătuse toată noaptea. A încercat să o ia cu binişorul şi să o facă să se alăture celorlalte, dar aceasta nu s-a clintit. Băiatul a rămas perplex. A mers din nou la înţelept, care i-a zis: „Vaca crede că este încă legată. Mergi şi arată-i că o dezlegi. Asigură-te că va vedea ceea ce faci.” Băiatul a urmat sfatul înţeleptului şi astfel vaca a părăsit grajdul.
Aceasta face ghidul spiritual cu EGO-ul aspirantului spiritual. Ghidul spiritual îl ajută pe aspirant să dezlege ceva ce nu a fost niciodată legat. Asemenea vacii, datorită ignoranţei, noi credem că suntem înlănţuiţi de EGO, când de fapt, suntem complet liberi. Totuşi, noi trebuie să fim convinşi de acest fapt. EGO-ul este o iluzie, care nu are o existenţă proprie. El apare doar ca fiind real. Încetaţi să-l mai susţineţi şi el se va retrage şi va dispare. Noi singuri dăm viaţă EGO-ului. Conştientizaţi ceea ce este în realitate EGO-ul, sau mai bine zis ceea ce nu este, şi astfel EGO-ul va dispare.
Câinele îşi leagă coada – nu coada leagă câinele. Dacă ar fi aşa, ar fi un dezastru! La fel este şi cu mintea. Mintea sau EGO-ul nu ar trebui să fie altceva decât un instrument, un SADHAKA (căutător spiritual) nu ar trebui să se lase condus de capriciile şi fanteziile minţii.
EGO-ul este constituit din gândurile şi mintea noastră. Gândurile noastre sunt propria noastră creaţie. Le facem să fie reale cooperând cu ele. Atunci când nu le mai susţinem, gândurile dispar. Trebuie doar să ne observăm gândurile, să devenim martorii lor detaşaţi. Norii de pe cer au diferite forme, ce se modifică neîncetat. Puteţi vedea în nori chipuri de oameni, forme ale unor animale, corăbii etc. Un copil mic crede că aceste forme sunt reale, dar, desigur, ele sunt iluzorii. Într-o manieră asemănătoare gândurile noastre, mereu schimbătoare, trec prin minte. Ele îşi asumă diferite forme, dar nu sunt mai reale decât norii de pe cer. Dacă doar observăm gândurile atunci când ne traversează mintea, fără să mai interferăm cu ele, acestea vor înceta să ne mai afecteze.
Un leu făcut din santal este considerat viu de un copil, dar pentru un adult rămâne o bucată de lemn de santal. Pentru copil, lemnul de santal este ocultat, în timp ce forma leului este revelată. Persoana adultă se bucură de asemenea de forma leului, dar ştie că nu este un leu adevărat. Pentru el, lemnul de santal este real, nu leul. Într-o manieră asemănătoare, pentru o fiinţă eliberată spiritual, întregul univers nu este altceva decât esenţa, „lemnul” în care este conţinut totul, BRAHMAN sau Conştiinţa Supremă.
Î: Ce înseamnă, de fapt, moartea EGO-ului pentru un căutător autentic al eliberării spirituale?
MA: Dacă EGO-ul nu este real, despre ce moarte vorbeşti? Noi suprapunem irealul peste real. Ceea ce există cu adevărat este BRAHMAN. Nu există descoperire, ci doar dezvăluire.
Î: Care sunt semnele transcenderii autentice ale EGO-ului?
MA: Cel care a trecut dincolo de EGO devine o ofrandă adusă lumii, aşa cum un beţişor parfumat, în timp ce arde, îşi oferă parfumul său celorlalţi. Pentru o asemenea persoană, nu există sentimentul separabilităţii. Este foarte dificil de precizat un semn clar al acestei transcenderi. Oamenii pot pretinde sau pot imita o calitate sau alta – dar pentru un adevărat ghid spiritual, care nu se mai identifică cu EGO-ul, toată fiinţa lui şi fiecare acţiune a sa sunt o expresie pură a iubirii divine şi a sacrificiului de sine. Iubirea divină şi sacrificiul de sine nu pot fi imitate.
Î: În ce fel un ghid spiritual îl ajută pe discipol să îşi transceandă EGO-ul?
MA: Un ghid spiritual autentic creează situaţii care vor permite căutătorului spiritual să iasă din visul său. Aspirantul spiritual vrea să doarmă în continuare şi să viseze, dar ghidul său spiritual doreşte să-l trezească. Efortul pe care ghidul său spiritual îl depune este de a-l aduce pe aspirant înapoi la realitatea adevăratei sale existenţe, la natura sa adevărată, Sinele Suprem, ATMAN.
Un adevărat ghid spiritual nu va permite ca ego-ul discipolilor săi să se amplifice. Pentru a opri aceasta, un ghid spiritual poate acţiona într-o manieră foarte severă. Oamenii care văd un fierar lovind cu putere o bucată fierbinte de metal ar putea crede că el este o fiinţă severă. Chiar metalul ar putea crede că nu a existat vreodată un om mai rău. Dar, la fiecare lovitură, fierarul se gândeşte doar la produsul final. La fel este şi un ghid spiritual autentic.
Î: Se spune că EGO-ul va face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a stăpâni în continuare conştiinţa individuală a aspirantului la spiritualitate, deghizându-se chiar sub forma unei aşa-zise aspiraţii spirituale (dar care este în realitate dictată de EGO). Care sunt calităţile esenţiale pe care aspirantul spiritual trebuie să le aibă pentru a câştiga lupta împotriva înşelătoriilor fără de sfârşit ale EGO-ului?
MA: Aspirantul la starea de eliberare spirituală trebuie să îşi realizeze practica spirituală cu perseverenţă şi cu o credinţă intensă. Acestea sunt foarte importante, chiar esenţiale în practică. Trebuie să avem credinţa că există o realitate superioară EGO-ului, să iubim această realitate şi să dorim cu tot sufletul nostru să o atingem.
Î: Care este cea mai bună metodă de a amplifica discernământul în faţa tuturor tentaţiilor EGO-ului?
MA: Căutătorul spiritual autentic obţine puterea de a discerne între ceea ce este etern şi ceea ce este efemer odată cu perseverenţa pe calea spirituală. Puterea de discriminare se dezvoltă atunci când devenim maturi din punct de vedere spiritual. Pe măsură ce învăţăm să evaluăm corect experienţele vieţii, începem să folosim inteligenţa noastră discriminatorie. Este o creştere interioară, un proces lent, dar sigur. Fiecare experienţă de viaţă aduce cu ea un mesaj divin – atât experienţele pozitive cât şi cele negative. Nimic nu vine din exterior, totul se află şi se naşte în noi. Întregul univers este în noi. Pe calea spirituală apar foarte multe teste şi tentaţii. Doar o fiinţă care a trecut aceste teste şi a depăşit aceste tentaţii vă poate ajuta. Drumul spre MOKSHA este foarte subtil, şi poate fi destul de greu pentru un aspirant spiritual să se menţină permanent vertical şi să nu fie amăgit.
Î: Care este rolul ghidului spiritual în călăuzirea aspirantului pe calea către eliberarea supremă?
MA: Dacă vrei să înveţi să conduci o maşină, ai nevoie de un şofer experimentat care să facă aceasta. Un copil are nevoie să fie învăţat cum să se lege la şireturi. Cum ai putea învăţa matematica fără profesor? Dacă profesorii sunt indispensabili vieţii cotidiene, cu atât mai mult ei sunt necesari pe calea spirituală, care este presărată cu atâtea capcane. Deşi adevărata cunoaştere este natura noastră esenţială, noi ne-am identificat cu lumea numelor şi a formelor pentru atât de mult timp, încât le considerăm reale. Trebuie să încetăm această identificare. În realitate, nu este nimic care trebuie să fie predat. Un ghid spiritual te ajută să închei călătoria.
Dacă vrei să pleci undeva departe, ai nevoie de o hartă. Dar indiferent cât de bine ai studia acea hartă, dacă este vorba despre un ţinut complet necunoscut, nu vei şti nimic cu adevărat despre acel ţinut până când nu îl vei vedea cu ochii tăi. Harta nu îţi va spune nimic despre călătorie, despre drumul pe care vei merge sau despre posibilele pericole ale rutei. Cea mai bună ghidare o poţi primi de la o fiinţă care a fost în această călătorie şi îţi poate vorbi din propria sa experienţă. Pe calea spirituală, trebuie să ascultăm şi să ne supunem cu adevărat ghidului spiritual autentic, doar aşa îi vom asimila învăţătura în fiinţa noastră.
Î: De ce este supunerea faţă de voinţa ghidului spiritual atât de importantă pentru ca discipolul să reuşească să îşi transceandă EGO-ul?
MA: EGO-ul rezidă în minte. Orice alt obstacol poate fi înlăturat folosind mintea, cu excepţia EGO-ului, deoarece acesta este mai subtil decât mintea. Doar prin abandonarea voinţei egotice în faţa unui ghid spiritual autentic, în faţa unei fiinţe stabilite în Conştiinţa Supremă a lui BRAHMAN, aspirantul spiritual îşi poate învinge EGO-ul.
Î: Se identifică supunerea perfectă în faţa voinţei unui ghid spiritual cu moartea EGO-ului?
MA: Da. De aceea, ghidul spiritual autentic este uneori numit în textele sacre drept YAMA, zeul morţii. Moartea EGO-ului aspirantului spiritual se petrece în mod natural în faţa unui ghid spiritual autentic, această supunere despre care vorbesc nu este o experienţă forţată. Simpla prezenţă plină de lumină şi umilinţă a ghidului spiritual trezeşte în discipol starea de abandon.
Î: Cum putem recunoaşte un ghid spiritual autentic faţă de unul fals?
MA: Un ghid spiritual autentic este o fiinţă complet independentă. Asemenea fiinţe nu trebuie să depindă de nimic exterior pentru a fi fericite, pentru că întreaga lor fiinţă este plină de beatitudine, care se naşte din faptul că Sinele lor este complet revelat. Aş spune că fiecare fiinţă face parte dintr-o mulţime, mai puţin ghizii spirituali autentici, care sunt unici şi se disting în mod clar de mulţime. Un autentic ghid spiritual trebuie să fie un exemplu prin viaţa şi acţiunile sale. Cel care abuzează de statutul şi puterea lor, profitând de ceilalţi, în mod evident nu îşi află sursa fericirii în interiorul fiinţei lor, deci ei nu pot fi fiinţe realizate spiritual. Un adevărat ghid spiritual nu pretinde nimic. El doar este – el este însăşi prezenţa.
Î: Deci se poate spune că falşii ghizi spirituali au devenit mai mândri datorită experienţelor spirituale pe care le-au avut?
MA: Există fiinţe care au o experienţă spirituală sau un flash al unei stări divine şi care se grăbesc să considere că acum drumul lor s-a sfârşit, au atins eliberarea supremă. Dar să ştiţi că o fiinţă care nu a atins realizarea supremă poate repeta pretutindeni: „Eu sunt o fiinţă eliberată! Eu sunt o fiinţă eliberată!” Aceasta îi va crea un EGO foarte subtil, care este mult mai periculos decât EGO-ul grosier.
Aceste fiinţe nici măcar nu îşi dau seama că ceea ce le motivează este acest ego foarte subtil, care devine o parte a naturii lor. Aceste fiinţe ar face orice pentru nume şi putere. Acest gen de mândrie duce la pierderea capacităţii de a asculta. Iar ascultarea este foarte importantă pe o cale spirituală. O fiinţă care nu ştie să asculte nu ştie să fie umilă. Şi doar atunci când suntem cu adevărat umili ni se va revela Pura Conştiinţă ascunsă în noi. Doar cel mai umil dintre cei umili poate fi considerat cel mai măreţ dintre cei măreţi.
Î: Deoarece există aceste pericole, este bine să cultivăm starea de puritate?
MA: Nu trebuie să devenim acum obsedaţi de puritate. Îndepliniţi-vă DHARMA cu o atitudine corectă şi cu iubire. Iar starea de puritate va veni de la sine.
Î: Ce este DHARMA, în viziunea ta?
MA: DHARMA înseamnă acţiune corectă, la timpul şi locul potrivit.
Î: Cum poate afla cineva care este DHARMA sa?
MA: Iubind viaţa cu o atitudine corespunzătoare şi având o înţelegere corectă, noi vom putea realiza acţiunile care sunt necesare la momentul respectiv.
Î: Cum putem dezvolta în fiinţa noastră o asemenea iubire?
MA: Iubirea nu este ceva ce trebuie dezvoltat – ea se află deja în noi în toată plenitudinea ei. Viaţa nu poate exista fără iubire, ele sunt inseparabile. Trebuie să aveţi o puternică aspiraţie de a atinge eliberarea spirituală în această viaţă. Să fiţi focalizaţi asupra acestui ţel. Astfel de calităţi precum iubirea, răbdarea, entuziasmul şi optimismul nu vor întârzia să apară. Aceste calităţi vă vor ajuta să vă atingeţi ţelul.
„Un aspirant spiritual obişnuit vrea să îşi păstreze EGO-ul, în timp ce un aspirant autentic îşi doreşte moartea EGO-ului, astfel încât să poată trăi într-o stare de conştiinţă pură şi de iubire. Moartea EGO-ului vă va face să deveniţi nemuritori. Când EGO-ul moare, trăiţi etern în beatitudine.”
„Dacă doreşti să-L cunoşti pe Dumnezeu, trebuie să elimini EGO-ul, găsindu-ţi refugiul lângă un ghid spiritual autentic şi ascultându-l cu umilinţă şi abandonându-te în faţa înţelepciunii sale. Când ne plecăm fruntea în faţa unui ghid spiritual autentic, evităm capcanele EGO-ului şi permitem Sinelui nostru să se reveleze.”
Întrebare:
Ce este EGO -ul?
Mata Amritanandamayi:
Mă întrebaţi, de fapt, ce este ne-realitatea. Dar cum ar putea fi ea descrisă? Ce rost are să vorbim despre ceva care nu este real, care este non-existent? Şi cum puteţi vorbi despre ceea ce este real?
Vă voi da doar câteva indicii. Mintea este EGO-ul. Dar EGO-ul este o mare minciună. El nu este real. Era odată un văcar care îşi ducea în fiecare dimineaţă vacile la păscut şi le aducea în fiecare seară înapoi în grajd. Într-una din seri, în timp ce lega vacile ca să nu fugă peste noapte, a observat că una din ele nu mai avea funia cu care trebuia să fie legată. I s-a făcut frică la gândul că vaca ar putea să dispară peste noapte, iar la ora aceea magazinul de unde ar fi putut cumpăra funie era închis. Nu ştia ce să facă, aşa că a mers la înţeleptul care locuia în apropiere şi i-a cerut sfatul. Acesta i-a spus să simuleze că leagă vaca şi să fie sigur că vaca îl vede făcând aceasta.
Băiatul i-a ascultat sfatul. Dimineaţa următoare, vaca era în grajd. Le-a dezlegat pe celelalte, ca de obicei, şi ele au ieşit afară. Se pregătea să meargă cu ele la păscut, când a observat că vaca fără funie era încă în grajd, în acelaşi loc unde stătuse toată noaptea. A încercat să o ia cu binişorul şi să o facă să se alăture celorlalte, dar aceasta nu s-a clintit. Băiatul a rămas perplex. A mers din nou la înţelept, care i-a zis: „Vaca crede că este încă legată. Mergi şi arată-i că o dezlegi. Asigură-te că va vedea ceea ce faci.” Băiatul a urmat sfatul înţeleptului şi astfel vaca a părăsit grajdul.
Aceasta face ghidul spiritual cu EGO-ul aspirantului spiritual. Ghidul spiritual îl ajută pe aspirant să dezlege ceva ce nu a fost niciodată legat. Asemenea vacii, datorită ignoranţei, noi credem că suntem înlănţuiţi de EGO, când de fapt, suntem complet liberi. Totuşi, noi trebuie să fim convinşi de acest fapt. EGO-ul este o iluzie, care nu are o existenţă proprie. El apare doar ca fiind real. Încetaţi să-l mai susţineţi şi el se va retrage şi va dispare. Noi singuri dăm viaţă EGO-ului. Conştientizaţi ceea ce este în realitate EGO-ul, sau mai bine zis ceea ce nu este, şi astfel EGO-ul va dispare.
Câinele îşi leagă coada – nu coada leagă câinele. Dacă ar fi aşa, ar fi un dezastru! La fel este şi cu mintea. Mintea sau EGO-ul nu ar trebui să fie altceva decât un instrument, un SADHAKA (căutător spiritual) nu ar trebui să se lase condus de capriciile şi fanteziile minţii.
EGO-ul este constituit din gândurile şi mintea noastră. Gândurile noastre sunt propria noastră creaţie. Le facem să fie reale cooperând cu ele. Atunci când nu le mai susţinem, gândurile dispar. Trebuie doar să ne observăm gândurile, să devenim martorii lor detaşaţi. Norii de pe cer au diferite forme, ce se modifică neîncetat. Puteţi vedea în nori chipuri de oameni, forme ale unor animale, corăbii etc. Un copil mic crede că aceste forme sunt reale, dar, desigur, ele sunt iluzorii. Într-o manieră asemănătoare gândurile noastre, mereu schimbătoare, trec prin minte. Ele îşi asumă diferite forme, dar nu sunt mai reale decât norii de pe cer. Dacă doar observăm gândurile atunci când ne traversează mintea, fără să mai interferăm cu ele, acestea vor înceta să ne mai afecteze.
Un leu făcut din santal este considerat viu de un copil, dar pentru un adult rămâne o bucată de lemn de santal. Pentru copil, lemnul de santal este ocultat, în timp ce forma leului este revelată. Persoana adultă se bucură de asemenea de forma leului, dar ştie că nu este un leu adevărat. Pentru el, lemnul de santal este real, nu leul. Într-o manieră asemănătoare, pentru o fiinţă eliberată spiritual, întregul univers nu este altceva decât esenţa, „lemnul” în care este conţinut totul, BRAHMAN sau Conştiinţa Supremă.
Î: Ce înseamnă, de fapt, moartea EGO-ului pentru un căutător autentic al eliberării spirituale?
MA: Dacă EGO-ul nu este real, despre ce moarte vorbeşti? Noi suprapunem irealul peste real. Ceea ce există cu adevărat este BRAHMAN. Nu există descoperire, ci doar dezvăluire.
Î: Care sunt semnele transcenderii autentice ale EGO-ului?
MA: Cel care a trecut dincolo de EGO devine o ofrandă adusă lumii, aşa cum un beţişor parfumat, în timp ce arde, îşi oferă parfumul său celorlalţi. Pentru o asemenea persoană, nu există sentimentul separabilităţii. Este foarte dificil de precizat un semn clar al acestei transcenderi. Oamenii pot pretinde sau pot imita o calitate sau alta – dar pentru un adevărat ghid spiritual, care nu se mai identifică cu EGO-ul, toată fiinţa lui şi fiecare acţiune a sa sunt o expresie pură a iubirii divine şi a sacrificiului de sine. Iubirea divină şi sacrificiul de sine nu pot fi imitate.
Î: În ce fel un ghid spiritual îl ajută pe discipol să îşi transceandă EGO-ul?
MA: Un ghid spiritual autentic creează situaţii care vor permite căutătorului spiritual să iasă din visul său. Aspirantul spiritual vrea să doarmă în continuare şi să viseze, dar ghidul său spiritual doreşte să-l trezească. Efortul pe care ghidul său spiritual îl depune este de a-l aduce pe aspirant înapoi la realitatea adevăratei sale existenţe, la natura sa adevărată, Sinele Suprem, ATMAN.
Un adevărat ghid spiritual nu va permite ca ego-ul discipolilor săi să se amplifice. Pentru a opri aceasta, un ghid spiritual poate acţiona într-o manieră foarte severă. Oamenii care văd un fierar lovind cu putere o bucată fierbinte de metal ar putea crede că el este o fiinţă severă. Chiar metalul ar putea crede că nu a existat vreodată un om mai rău. Dar, la fiecare lovitură, fierarul se gândeşte doar la produsul final. La fel este şi un ghid spiritual autentic.
Î: Se spune că EGO-ul va face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a stăpâni în continuare conştiinţa individuală a aspirantului la spiritualitate, deghizându-se chiar sub forma unei aşa-zise aspiraţii spirituale (dar care este în realitate dictată de EGO). Care sunt calităţile esenţiale pe care aspirantul spiritual trebuie să le aibă pentru a câştiga lupta împotriva înşelătoriilor fără de sfârşit ale EGO-ului?
MA: Aspirantul la starea de eliberare spirituală trebuie să îşi realizeze practica spirituală cu perseverenţă şi cu o credinţă intensă. Acestea sunt foarte importante, chiar esenţiale în practică. Trebuie să avem credinţa că există o realitate superioară EGO-ului, să iubim această realitate şi să dorim cu tot sufletul nostru să o atingem.
Î: Care este cea mai bună metodă de a amplifica discernământul în faţa tuturor tentaţiilor EGO-ului?
MA: Căutătorul spiritual autentic obţine puterea de a discerne între ceea ce este etern şi ceea ce este efemer odată cu perseverenţa pe calea spirituală. Puterea de discriminare se dezvoltă atunci când devenim maturi din punct de vedere spiritual. Pe măsură ce învăţăm să evaluăm corect experienţele vieţii, începem să folosim inteligenţa noastră discriminatorie. Este o creştere interioară, un proces lent, dar sigur. Fiecare experienţă de viaţă aduce cu ea un mesaj divin – atât experienţele pozitive cât şi cele negative. Nimic nu vine din exterior, totul se află şi se naşte în noi. Întregul univers este în noi. Pe calea spirituală apar foarte multe teste şi tentaţii. Doar o fiinţă care a trecut aceste teste şi a depăşit aceste tentaţii vă poate ajuta. Drumul spre MOKSHA este foarte subtil, şi poate fi destul de greu pentru un aspirant spiritual să se menţină permanent vertical şi să nu fie amăgit.
Î: Care este rolul ghidului spiritual în călăuzirea aspirantului pe calea către eliberarea supremă?
MA: Dacă vrei să înveţi să conduci o maşină, ai nevoie de un şofer experimentat care să facă aceasta. Un copil are nevoie să fie învăţat cum să se lege la şireturi. Cum ai putea învăţa matematica fără profesor? Dacă profesorii sunt indispensabili vieţii cotidiene, cu atât mai mult ei sunt necesari pe calea spirituală, care este presărată cu atâtea capcane. Deşi adevărata cunoaştere este natura noastră esenţială, noi ne-am identificat cu lumea numelor şi a formelor pentru atât de mult timp, încât le considerăm reale. Trebuie să încetăm această identificare. În realitate, nu este nimic care trebuie să fie predat. Un ghid spiritual te ajută să închei călătoria.
Dacă vrei să pleci undeva departe, ai nevoie de o hartă. Dar indiferent cât de bine ai studia acea hartă, dacă este vorba despre un ţinut complet necunoscut, nu vei şti nimic cu adevărat despre acel ţinut până când nu îl vei vedea cu ochii tăi. Harta nu îţi va spune nimic despre călătorie, despre drumul pe care vei merge sau despre posibilele pericole ale rutei. Cea mai bună ghidare o poţi primi de la o fiinţă care a fost în această călătorie şi îţi poate vorbi din propria sa experienţă. Pe calea spirituală, trebuie să ascultăm şi să ne supunem cu adevărat ghidului spiritual autentic, doar aşa îi vom asimila învăţătura în fiinţa noastră.
Î: De ce este supunerea faţă de voinţa ghidului spiritual atât de importantă pentru ca discipolul să reuşească să îşi transceandă EGO-ul?
MA: EGO-ul rezidă în minte. Orice alt obstacol poate fi înlăturat folosind mintea, cu excepţia EGO-ului, deoarece acesta este mai subtil decât mintea. Doar prin abandonarea voinţei egotice în faţa unui ghid spiritual autentic, în faţa unei fiinţe stabilite în Conştiinţa Supremă a lui BRAHMAN, aspirantul spiritual îşi poate învinge EGO-ul.
Î: Se identifică supunerea perfectă în faţa voinţei unui ghid spiritual cu moartea EGO-ului?
MA: Da. De aceea, ghidul spiritual autentic este uneori numit în textele sacre drept YAMA, zeul morţii. Moartea EGO-ului aspirantului spiritual se petrece în mod natural în faţa unui ghid spiritual autentic, această supunere despre care vorbesc nu este o experienţă forţată. Simpla prezenţă plină de lumină şi umilinţă a ghidului spiritual trezeşte în discipol starea de abandon.
Î: Cum putem recunoaşte un ghid spiritual autentic faţă de unul fals?
MA: Un ghid spiritual autentic este o fiinţă complet independentă. Asemenea fiinţe nu trebuie să depindă de nimic exterior pentru a fi fericite, pentru că întreaga lor fiinţă este plină de beatitudine, care se naşte din faptul că Sinele lor este complet revelat. Aş spune că fiecare fiinţă face parte dintr-o mulţime, mai puţin ghizii spirituali autentici, care sunt unici şi se disting în mod clar de mulţime. Un autentic ghid spiritual trebuie să fie un exemplu prin viaţa şi acţiunile sale. Cel care abuzează de statutul şi puterea lor, profitând de ceilalţi, în mod evident nu îşi află sursa fericirii în interiorul fiinţei lor, deci ei nu pot fi fiinţe realizate spiritual. Un adevărat ghid spiritual nu pretinde nimic. El doar este – el este însăşi prezenţa.
Î: Deci se poate spune că falşii ghizi spirituali au devenit mai mândri datorită experienţelor spirituale pe care le-au avut?
MA: Există fiinţe care au o experienţă spirituală sau un flash al unei stări divine şi care se grăbesc să considere că acum drumul lor s-a sfârşit, au atins eliberarea supremă. Dar să ştiţi că o fiinţă care nu a atins realizarea supremă poate repeta pretutindeni: „Eu sunt o fiinţă eliberată! Eu sunt o fiinţă eliberată!” Aceasta îi va crea un EGO foarte subtil, care este mult mai periculos decât EGO-ul grosier.
Aceste fiinţe nici măcar nu îşi dau seama că ceea ce le motivează este acest ego foarte subtil, care devine o parte a naturii lor. Aceste fiinţe ar face orice pentru nume şi putere. Acest gen de mândrie duce la pierderea capacităţii de a asculta. Iar ascultarea este foarte importantă pe o cale spirituală. O fiinţă care nu ştie să asculte nu ştie să fie umilă. Şi doar atunci când suntem cu adevărat umili ni se va revela Pura Conştiinţă ascunsă în noi. Doar cel mai umil dintre cei umili poate fi considerat cel mai măreţ dintre cei măreţi.
Î: Deoarece există aceste pericole, este bine să cultivăm starea de puritate?
MA: Nu trebuie să devenim acum obsedaţi de puritate. Îndepliniţi-vă DHARMA cu o atitudine corectă şi cu iubire. Iar starea de puritate va veni de la sine.
Î: Ce este DHARMA, în viziunea ta?
MA: DHARMA înseamnă acţiune corectă, la timpul şi locul potrivit.
Î: Cum poate afla cineva care este DHARMA sa?
MA: Iubind viaţa cu o atitudine corespunzătoare şi având o înţelegere corectă, noi vom putea realiza acţiunile care sunt necesare la momentul respectiv.
Î: Cum putem dezvolta în fiinţa noastră o asemenea iubire?
MA: Iubirea nu este ceva ce trebuie dezvoltat – ea se află deja în noi în toată plenitudinea ei. Viaţa nu poate exista fără iubire, ele sunt inseparabile. Trebuie să aveţi o puternică aspiraţie de a atinge eliberarea spirituală în această viaţă. Să fiţi focalizaţi asupra acestui ţel. Astfel de calităţi precum iubirea, răbdarea, entuziasmul şi optimismul nu vor întârzia să apară. Aceste calităţi vă vor ajuta să vă atingeţi ţelul.
„Un aspirant spiritual obişnuit vrea să îşi păstreze EGO-ul, în timp ce un aspirant autentic îşi doreşte moartea EGO-ului, astfel încât să poată trăi într-o stare de conştiinţă pură şi de iubire. Moartea EGO-ului vă va face să deveniţi nemuritori. Când EGO-ul moare, trăiţi etern în beatitudine.”
„Dacă doreşti să-L cunoşti pe Dumnezeu, trebuie să elimini EGO-ul, găsindu-ţi refugiul lângă un ghid spiritual autentic şi ascultându-l cu umilinţă şi abandonându-te în faţa înţelepciunii sale. Când ne plecăm fruntea în faţa unui ghid spiritual autentic, evităm capcanele EGO-ului şi permitem Sinelui nostru să se reveleze.”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)