miercuri, 11 august 2010

Calatorim prin sufletele oamenilor,
calatorim prin atingera mainilor,
Calatorim prin privirea aproapelui.
Calatorim in soapta vantului,
calatorim in imbratisarea iubirii Divine,
calatorim in surasul copilului,
Calatorim in noi insine,
in Creatia Creatorului-calatorim in propria clipa a Eternitatii,
pentru a descoperi plini de ardoare, de mangaiere, umilinta, Har, abandon,
Misterioasa calatorie a calatorului.
Calator in stele si dincolo de Ele,
Calatorim tinandu-ne de mana pe strazile privirilor lungi si neintelese,
Calatorim in tacerea inimii-de unde iubirea se ridica si transforma secunda in lacrima
Tatalui Ceresc,
Calatorim, in versuri, in rime, in litere,
In fraze,…calatorim in dorul Tau de munte..
Caltorim in dorul de A fi Una cu Tine!

joi, 5 august 2010

Cand Cerul cuprinde-mi fiinta in Iubire,
Cand muzica soaptei trezeste amintire,
atunci, apari ca un zambet,
ma tii de mana si-mi daruiesti Iubire.

O Iubire Sfanta, Inalta si Cuvanta!
Gaseste si patrunde in lumile divine!

O chemare dulce apare din tacere,
Umplandu-ti gandurile, suflul, cu nestemata miere!

Umplandu-ti harfa Sfanta in globuri aurite
De unde auzi-vei Glasul Sfant din munte!
unde orizontul uneste in mine,
Metamorfoza florii cu a Ta privire!

Iubesc sa simt caldura inimii tale sfinte,
Iubesc misterul imbratisarii in taina Naturii Sfinte!
Iubesc al tau sarut, trezind in mine
iubirea pura a Harfei Divine!

marți, 3 august 2010

Si am sa-ti admir ochii, plini de amintiri tibetane
In care flutura steaguri si se recita silabe sacre
Ca mainile tale indeparteaza ferm orice suferinta
Si teama efemera o dizolva, strivind-o printre lacrimi

Am sa admir catifelarea privirii ochilor de caprioara
Din care spaima a fugit inlocuita fiind de o mare blandete
Ca mainile tale se deschid ca petalele de floare
Sa invaluie spatiul dintre noi cu aleasa frumusete

Voi admira profunzimea ochilor mari, frumosi
Calzi, aducatori de pace si liniste de suflet
Ca mainile tale creeaza infinituri cu degetele fine
Si aduc benefice si neasemuite daruri, din celeste taramuri

O sa admir agerimea ochilor mici, scrutatori
Ce sondeaza profunzimi din adancuri de ape
Ca mainile tale ca aripi de pasari in zbor
Daruiesc toate puterile misterioase ale vazduhului

Am sa-ti admir stralucirea ochilor aproape inchisi
De lumina nespusa a transfigurarii ce-ti apare pe chip;
Ca mainile tale si bratele tale lungi inalta totul in jur,
Ocrotesc si protejeaza cu putere si irizatii de fulger

Dincolo de varietatea de ochi si de maini
Iti voi admira energia feminina trezita
Ce curge aurie, plina de gratie si
Frumusete de cascade luminoase spre mine

Recunostinta ta, Femeie, atat de inzestrata
In cantece de slava invaluie totul, desavarsind
Puritatea inimii tale, Femeie, cu crinii
Mereu 'AM SA TE CANT,ADMIRANDU-TI OCHII.

Focul iubirii lui Dumnezeu

„În inima lor înfloreşte clipă de clipă dragostea. Fiecare gest al lor exprimă devoţiune. Tot ceea ce fac este o ofrandă adusă lui Dumnezeu. Ei sunt bhakti yoghini – adepţii căii iubirii nesfârşite şi aspiraţiei frenetice către Absolutul Divin.”

Cuvântul BHAKTI desemnează iubirea copleşitoare şi tainică, impregnată de respect şi adoraţie, a omului pentru Dumnezeu. Calea devoţiunii, este una dintre cele mai elevate modalităţi ce permit realizarea stării de comuniune cu Absolutul Divin. Calea iubirii intense a lui Dumnezeu este caracterizată de elanul extraordinar al iubirii şi de pura spontaneitate în actul adorării.

Iubirea totală şi copleşitoare de Dumnezeu, calea cea mai scurtă şi mai energică de a ajunge la El, permite recunoaşterea Centrului Suprem Divin (Sinele) ca un Tot, loc esenţial al fericirii nesfârşite şi al păcii nepieritoare. Cu mintea focalizată într-un unic punct strălucitor (Atman), adevăratul bhakti străpunge toate aparenţele iluzorii ce acopereau pentru el acest Centru şi astfel, instantaneu ţâşneşte flacăra iubirii care va arde cercul artificial şi limitat ce îl despărţea anterior pe acesta de eu-l profund, cât şi de totalitatea cosmică fundamentală (Dumnezeu).

Bhakti este firul ce uneşte inima discipolului cu inima lui Dumnezeu. Este revărsarea continuă a iubirii faţă de Cel Adorat, într-o veritabilă „nebunie” divină.

Condiţia sau atitudinea yoghinului care simte pentru Dumnezeu o iubire sinceră, totală şi necondiţionată este numit Bhava. Tradiţia Bhakti menţionează cinci tipuri diferite de manifestare a iubirii:

1. În Shanta Bhava, discipolul este carecterizat de o atitudine permanentă de pace şi smerenie. Inima sa este pătrunsă de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de toate fiinţele, privite ca o manifestare a Sa. Simplul gând la El trezeşte în fiinţa adeptului o copleşitoare bucurie.

2. În Dasya Bhava, discipolul trăieşte permanent o stare de abandon a voinţei sale în faţa voinţei lui Dumnezeu. Întreaga sa devoţiune este închinată Divinului sau maestrului spiritual, din toată inima. Prin tot ceea ce face, el caută să-L mulţumească şi astfel îşi află bucuria şi mulţumirea.

3. În Sakhya Bhava, Dumnezeu este privit ca fiind cel mai bun prieten. În faţa celui mai bun prieten ne arătăm aşa cum suntem, nu îi ascundem nimic; sufletul nostru se deschide şi putem dialoga în intimitatea fiinţei noastre cu însuşi Dumnezeu. O astfel de relaţie a existat între Arjuna şi Krishna.

4. În Vatsalya Bhava, discipolul Îl priveşte pe Dumnezeu ca pe copilul său, având grijă de El, slujindu-L, hrănindu-L, precum o mamă are grijă de fiul ei. Yosoda a fost un astfel de discipol pentru Krishna.

5. Ultima şi cea mai înaltă formă de Bhava este Madhurya Bhava sau Kanta Bhava, caracterizată prin aceea că Dumnezeu este considerat a fi Iubitul sau Iubita. Această Bhava conduce cu rapiditate, în cazul unei iubiri sincere şi frenetice, la comuniunea cu Dunmezeu. Astfel, cel care iubeşte şi cel iubit devin o singură inimă, menţinând însă această separare pentru a simţi şi a se bucura de beatitudinea jocului cosmic dintre ei. Astfel a fost relaţia dintre Radha şi Krishna.

Starea de devoţiune faţă de Dumnezeu poate fi amplificată în nouă moduri diferite, care sunt caracterizate însă de un factor comun: iubirea intensă şi copleşitoare faţă de El. În tratatele înţelepciunii orientale Srimad-Bhagavad şi Vishnu-Purana sunt indicate următoarele nouă forme de Bhakti:

1. Sravana – a studia învăţăturile divine;
2. Kirtana – a cânta imnuri de glorie închinate Divinului;
3. Smarana – a-ţi aminti permanent de prezenţa şi numele lui Dumnezeu;
4. Padasevana – a-L servi pe Dumnezeu;
5. Archana – a-L adora pe Dumnezeu;
6. Vandana – a te ruga lui Dumnezeu;
7. Dasya – a amplifica starea de devoţiune faţă de Divin;
8. Sakhya – a amplifica sentimentul de prietenie cu Dumnezeu;
9. Atmanivedana – a te abandona complet în faţa Voinţei Supreme Divine.

Adeptul căii devoţiunii alege orige metodă de bhakti care i se potriveşte cel mai bine. Urmând-o cu perseverenţă, el va atinge în final iluminarea divină.

1. Saravana presupune studierea atentă a povestirilor divin inspirate despre virtuţile şi gloria lui Dumnezeu, despre numele şi forma Sa. El trebuie, de asemenea, sub îndrumarea unui maestru spiritual autentic, să pună în aplicare ceea ce înţelege din textele sacre. Maestrul spiritul autentic poate oferi discipolului care îl ascultă cu inima deschisă înţelegerea corectă a adevărurilor spirituale şi modul lor de punere în practică.

2. Kirtana înseamnă a închina imnuri de glorie lui Dumnezeu. Cuprins mereu de extazul iubirii divine, aspirantul cântă şi dansează pretutindeni, adorându-L pe Dumnezeu. Doar la auzul numelui Celui Preiubit, inima discipolului se umple de o dragoste copleşitoare şi frenetică, exprimată prin imnuri de iubire.

3. Smarana înseamnă amintirea neîncetată de Dumnezeu. Yoghinul este permanent conştient de prezenţa divină în tot ceea ce îl înconjoară. În fiecare fiinţă, în orice se află în jurul său, el vede mai întâi manifestarea glorioasă a divinităţii. Deseori, acest discipol vorbeşte despre Dunezeu şi mediteză asupra atributelor sale.

4. Padasevana înseamnă a servi întreaga omenire privind-o ca pe o manifestare a Divinului; a acorda sprijin şi ajutor celorlalţi înseamnă a participa plin de iubire la creaţia divină, şi a fi astfel în armonie cu legile universale.

5. Archana înseamnă adorarea lui Dumnezeu. Această adorare poate avea drept punct de plecare fie o reprezentare inspirată, fie anumite imnuri sacre, fie chiar o stare de iubire copleşitoare care apare spontan. Meditaţiile de adoraţie şi recunoştinţă, de elan imperios şi nestăvilit către Dumnezeu pot conduce fiinţa discipolului către starea de extaz suprem, samadhi.

6. Vandana este rugăciunea plină de umilinţă şi aspiraţie, rostită dintr-o inimă sinceră, plină de iubire. Graţia Divină se revarsă asupra discipolului, el atingând în final starea de Îndumnezeire.

7. Dasya Bhakti este caracterizată de o stare de totală devoţiune şi dăruire. Această stare este atinsă prin meditaţia asupra atributelor divine, asupra naturii şi misterului divin, precum şi prin împărtăşirea acestor revelaţii spirituale şi celorlalţi.

8. Sakhya Bhakti înseamnă amplificarea sentimentului de prietenie cu Dumnezeu. Afi întotdeauna cu El, a-L considera cel mai bun Prieten, a fi în prezenţa Lui permanent, a-L iubi ca pe cel mai bun Prieten – aceasta este Sakhya Bhakti.

9. Atma Nivedana înseamnă a oferi lui Dumnezeu întreaga noastră fiinţă, considerând tot ceea ce ni se petrece drept daruri oferite de Dumnezeu, din care avem ceva de învăţat. Acest discipol a renunţat la voinţa sa limitată şi s-a abandonat Voinţei lui Dumnezeu. El a devenit astfel un canal de manifestare a energiei divine, care îi purifică şi îi elevează întreaga fiinţă, conducându-l la realizarea supremă.

Cele nouă tipuri de Bhakti sunt modalităţi prin care adeptul căii devoţionale poate atinge idealul suprem al vieţii: comuniunea cu Dumnezeu. Pentru Iisus Dumnezeu era Tatăl Ceresc. Ramakrishna Îl adora în forma Sa de Mamă Divină.

Mulţi alţii au atins perfecţiunea prin adorarea lui Iisus. Mulţi alţii au atins perfecţiunea adorându-L pe Krishna ca iubit. Să ne amintim clipă de clipă că Dumnezeu se află în noi înşine, ne este cel mai aproape şi cel mai drag. Cu cât vom deveni mai conştienţi de omniprezenţa divină, cu atât vom fi mai aproape de atingerea ţelului suprem.

O picătură în ocean

Deşertul este locul în care ies la lumină
revoltele, nostalgiile, obiceiurile, teama de
necunoscut, locul în care foamea de afectivitate
şi cunoaştere devine mai acută ca
oriunde; dar deşertul mai este şi
adevărata grădină pentru cel care
îşi găseşte oazele şi care simte
pe buzele sale arse gustul mereu altul al Apei Vii.

Atunci când Abraham s-a decis să-si
depăşească condiţia lui
limitată de fiinţă umană şi
să păşească în Necunoscut, a
înţeles că viaţa este asemenea unui
drum lung prin deşert. "Dumnezeu îi spuse lui
Abraham: părăseşte-ţi ţara,
rudele, casa tatălui tău şi
îndreaptă-te spre locul pe care ţi-l voi
arăta eu." (Geneza 12,1)

A călători în deşert înseamnă,
înainte de orice, a călători înspre
profunzimile propriei fiinţe. Pentru a ne
descoperi cu adevărat trebuie să
eliminăm o serie întreagă de factori cu care
ne confruntăm adevărata identitate.
Adică să părăsim cunoscutul, ceea
ce credem că suntem, în favoarea necunoscutului
şi a misterului pe care îl reprezentăm. Este
inutil să stabilim aici ataşamentele legate
de părinţi, poziţiile materiale şi
sociale care ne împiedică să stăm
faţă în faţă cu noi înşine.
Un înţelept antic susţinea că atunci
cînd conştiinţei nu-i mai sunt impuse
cuvinte, imagini, concepte, ea se dilată devenind
un spaţiu infinit, redat simbolic de imaginea
deşertului.

Acest drum spre Infinit pune în lumină ceea ce
Omul are nemuritor şi etern. Pentru Abraham, a se
cunoaşte pe sine însuşi înseamnă a
cunoaşte sursa propriei existenţe, acel
"ceva" care te face să fii ceea ce eşti, din
care apari şi în care te resorbi. Te poţi
retrage în deşert pentru a fugi de lume, de
tumultul vieţii cotidiene. Te poţi retrage
în deşert pentru că nu cunoşti
răspunsul la o problemă care te
preocupă înainte de a trăi acest
răspuns.
Prima dată, Moise s-a retras în deşert
pentru a fugi de violenţă, violenţa
care îi transformase în sclavi pe semenii săi.
Povestea lui seamănă cu istoria unui
prinţ indian, care, într-o zi, a descoperit
durerea şi moartea: prinţul Siddharta
Gautama. Acest prinţ, la fel ca Moise, la fel ca
noi toţi, a căutat răspunsul la
întrebarea "De ce există suferinţa,
răul, nedreptatea?" Şi ce trebuie făcut
pentru a fi eliberat de rău, de
suferinţă, de nedreptate?

Ceea ce Moise a descoperit în deşert a fost
că, înainte de a-ţi pune problema
răului, trebuie să-ţi pui problema
existenţei. Înainte de a te întreba de ce
există suferinţă în lume, trebuie
să te întrebi de ce există lumea. Aici,
experienţa lui Moise se suprapune peste cea a lui
Abraham: în infinitatea deşertului el va
descoperi vanitatea şi fragilitatea Universului.
Ce este fiinţa umană, ce este Universul? "O
picătură într-un ocean" va spune mai târziu
profetul Isaiia.
A găsi răspunsul la o întrebare
fundamentală reprezintă, de fapt,
traversarea deşertului. Moise şi-a traversat
deşertul: o voce i-a răspuns că Divinul
nu este indiferent la suferinţele oamenilor
şi că răul nu reprezintă o
fatalitate: "Dumnezeu a spus: am văzut
suferinţele poporului meu care este în Egipt
şi am auzit strigătele pe care le scoate din
pricina asupritorilor lui... acum Eu te voi trimite la
Faraon şi vei scoate din Egipt poporul meu".
(Exodul 3,1-10) Dar în deşert, cuvintele lui
Moise au devenit şovăitoare. Dorinţa de
a conduce şi de a domina îl părăsise:
"Cine sunt eu pentru a merge la Faraon şi a
scoate din Egipt poporul lui Israel?" (Exodul 3-11)

"Cine sunt eu?" - iată întrebarea pe care trebuie
să ne-o punem în deşert. Răspunsul nu
se lasă prea mult aşteptat: "Nimic", "Nu
sunt nimic". Moise a trăit cu toată
fiinţa sa acest răspuns, dar pe lângă
aceasta, a descoperit că în "nimic" există o
forţă, o Prezenţă, un "Sunt cu
Tine".
Aceasta este una dintre realizările autentice: a
descoperi că niciodată nu suntem mai
puţin singuri decât atunci când suntem singuri,
că dincolo de personalitatea fiecăruia
există un "Eu sunt" pur; aici, unde
înţelegerea discursivă devine
neputincioasă, se naşte o altă
conştiinţă.

A descoperi că în tine există ceva nelimitat
şi nemuritor te face să te întorci şi
să-i ajuţi şi pe ceilalţi.
Aşa a făcut Moise. Dar oare el credea cu
adevărat că trei zile erau suficiente ca un
popor întreg să ajungă la acest adevăr?
Este nevoie de o singură clipă pentru a
renunţa la iluzii şi pentru a descoperi
"ceea ce există", atunci când noi nu mai
existăm ca fiinţe umane. Dar poporului lui
Israel nu i-a trebuit o clipă sau trei zile, ci
40 de ani pentru a atinge această
cunoaştere. 40 este o cifră ce
simbolizează încercările, maturitatea care
vine să încununeze toate eforturile.

La început, Moise era în deşert doar cu
Prezenţa Divină care trezea în el
compasiunea pentru fraţii lui. După aceea,
însă, era însoţit de un popor întreg pe care
îl dorea fără conducător. Dar iată
că anarhia succede tiraniei şi Moise se
află în faţa unei noi dileme: "Există o
lege, un ordin care ar trebui dat acestui popor, un
logos care să transforme haosul în ordine"?
Reguli simple care pot fi urmate de oricine, iar
adeziunea comună la aceste reguli să creeze
armonia între toţi? Conştiinţă
individuală şi colectivă în
acelaşi timp? Moise era un visător? El dorea
să armonizeze comportamentul uman prin
intermediul legii, dar legea care trebuia să
înlăture tirania a creat o nouă tiranie.
Ceea ce Moise dorea să transmită: "supune-te
şi vei fi fericit", nu mai este valabil
astăzi. "Trebuie" este un imperativ din ce în ce
mai puţin folosit.

Deşertul ar trebui să ne dea, astăzi, o
nouă lege care să restabilească, fie
şi pentru un moment, ordinea în viaţa
individului şi în viaţa socială.
Această lege ar putea fi: "Fii conştient
şi fă ceea ce-ţi este permis să
faci". Există în această afirmaţie un
gen de realism care ne poate feri de schizofrenia
şi paranoia atât de frecvente în zilele noastre.
A te supune legii fără să fii
conştient înseamnă, de fapt, a renunţa
la propria libertate interioară, tot aşa cum
iubirea neimpregnată de conştiinţă
înseamnă ruina sufletului.

Când Moise s-a reîntors de pe munte, a găsit
oamenii pe care îi ghida, închinându-se în faţa
unui viţel din aur. Atunci a înţeles că
acei bărbaţi şi acele femei nu
veniseră în deşert ca să caute
adevărul, dragostea, dreptatea, ci au rămas
în sfera materialului, a vizibilului, a palpabilului
simbolizat de acel viţel. Adevărul pe care
dorea să-l transmită nu era vizibil şi
nici palpabil; bucuria pentru el era să
trăiască acel adevăr, o bucurie
pură, fără obiect.

Cele sapte ceruri ale iubirii

V-ati intrebat vreodata in ce fel il iubiti pe cel de langa dumneavoastra? V-ati intrebat vreodata cu adevarat cat de sinceri sunteti in iubirea fata de el? V-ati intrebat daca ceea ce invatam la orele de literatura - si anume, ca iubirea e o cale de a atinge Absolutul - s-ar putea sa fie adevarat? V-ati intrebat vreodata daca nu cumva felul in care iubim si traim iubirea reprezinta chiar nivelul nostru de evolutie spirituala si raportarea noastra reala la Dumnezeu si la Cosmos?
Pentru fiecare om vine un moment in viata in care ceva sau cineva il determina sa se priveasca pe sine pana in adancul sufletului. Evenimentul este adeseori dureros, dar merita efortul de a-l traversa, intrucat asa descoperim ca, indiferent de natura evenimentelor (fericita sau trista), in absolut toate situatiile a fost vorba despre iubire si despre maniere mai mult sau mai putin adecvate comunicarii ei.

Astazi va propunem sa va cautati in aceste sapte niveluri de constiinta specifice vietii noastre afective, rezumate la 7 puncte despre iubire. Si care speram sa va fie de folos in a va cunoaste mai bine si in interiorul fiintei dumneavoastra, si in interiorul relatiei de cuplu pe care o aveti sau ati avut-o. Poate ca, in urma acestei lecturi, multe adancuri se vor limpezi si multe profunzimi se vor clarifica, oferindu-va astfel resurse pentru noi intelegeri si pentru noi elanuri.

In fond, exista sapte ceruri ale iubirii; indiferent pe care il atingem, daca il traim cu intensitate, ajungem tot acolo: la Dumnezeu, sursa Iubirii Absolute si originea divina a fiintei noastre. Caci, spiritual vorbind, nevoia noastra de implinire prin iubire este, de fapt, drumul sufletului catre contopirea ultima cu Tatal.

1. Fiti in orice secunda de viata complet liber. Numai fiintele cu adevarat libere se pot implini prin iubire. In absenta libertatii apar atasamentul si sentimentele negative. Iubitul/iubita este un dar de la Dumnezeu, nicidecum obiectul nostru proprietate personala, deci el/ea nu ne apartine. Cei care traiesc insa un puternic atasament se recunosc foarte usor. Naturile solare spun intotdeauna: Fiinta iubita e viata mea, e tot ce am pe lumea asta. Naturile lunare, dimpotriva, marturisesc: Nu pot trai fara el/ea. In ambele situatii, fiinta iubita a devenit la nivel subconstient un obiect de care ne-am legat, existand pericolul, in cazul comportamentelor posesive, de a o santaja cu faptul ca desprinderea ei/lui din cuplu ne-ar periclita chiar viata. Vazuti din afara, despre ei se spune adesea ca sunt loviti cu leuca.

2. Fiti permanent constienti atat de calitati, cat si de defecte, si manifestati intelegere fata de orice impas. In absenta acestei constiente, cuplul devine vulnerabil la absolut orice influenta exterioara, de orice fel (afectiva, materiala, sociala etc). Aici putem localiza iubirile profund interesate in planul posesiunilor materiale, iar astfel de oameni se recunosc si ei, asemenea tuturor de altfel, dupa exprimari specifice. Fiintele dornice sa ofere in cuplu cat mai mult confort, lux sau chiar opulenta spun intotdeauna Imi vine sa-l mananc de drag. Fiintele dornice sa parvina material prin cuplu, care fac din casatorie o sansa de confort material, dornice asadar sa acumuleze preluand de la celalalt, va spune intotdeauna: Mi-a mancat sufletul cu iubirea lui. Este cazul, cel mai adesea, al compromisurilor facute pentru false valori, desigur cele mai iluzorii - casa, bani, domenii, lucruri - si, daca se despart, raman cu impresia ca au ratat marea sansa a vietii. Vazuti din afara, despre ei se spune adesea ca i-a luat apa.

3. Acordati-va rabdarea de a va cunoaste cat mai bine, intr-o perioada cat mai lunga de timp, si exersati capacitatea fie de a va obiectiva fata de propria persoana, fie de a va vedea cu ochii fiintei iubite. Din momentul in care doi oameni incep sa traiasca starea de "impreuna", ei trec intr-o noua etapa de devenire, de remodelare a fiintei. Absenta rabdarii duce atat la perceptii eronate despre celalalt, cat si la proiectarea nedorita a idealurilor unuia asupra celuilalt, iar cunoasterea reala nu mai este posibila. Cuplu tinde sa capete aspectul unei competitii, al unui nedorit "care pe care"; unul dintre parteneri, cel solar si combativ, va spune: Ma topesc de dragul lui/ei; celalalt, daca este o natura lunara, defensiva, se va plange mereu: Nu-mi mai arde de nimic, lui nu-i pasa de mine. Este cazul cuplurilor care se distrug din cauza unor puerile orgolii, generand chiar ranchiuna pe viata si neinvatand nimic din experienta lor afectiva. Vazuti din afara, despre ei se spune, adesea, ca li s-au aprins calcaiele.

4. Stabiliti-va macar un ideal comun, pentru ca acesta confera coloana vertebrala a relatiei - un ideal pe termen lung, bine definit si care sa vizeze mai ales un bine adus oamenilor, lumii in care traim. Un cuplu - fie el abia inchegat, fie unul deja realizat - este, de la un moment dat incolo, o stare de expansiune a fiintei la nivel social. Drumul spre Dumnezeu nu trece prin desert, ci prin destinul colectiv. La acest nivel, fiinta solara spune intotdeauna: Simt ca toata lumea e a mea, nu ma mai incape pielea de fericire, parca respir prin el/ea. Fiinta lunara, pasiva, receptiva, mai inclinata spre suferinta decat spre bucurie, si marcata de o gandire negativa, va spune: Mi-a frant inima, Nu mai am aer de atata durere, Mi se strange sufletul. Relatiile de acest tip pot fi ori foarte calde si armonioase, devenind un model pentru cei din jur, fie adesea dramatice, rupte din cauza unui sentiment grav de neimplinire care isi cauta cauza in lipsa de compatibilitate intelectuala, de exemplu, a partenerilor. Vazuti din afara, despre ei se spune ca sunt cu capul in nori.

5. Faceti efortul de a intelege ca, intr-un cuplu, iubirea are drept sinonime adevarul, increderea, seninatatea, fermitatea, echilibrul, discernamantul, simtul masurii, bunul simt, responsabilitatea, cultura, inteligenta, evolutia spirituala altruista. Orice cuplu reusit - indiferent pentru ce durata terestra - este o izbanda a evolutiei generale a Universului si o bucurie in inima lui Dumnezeu. Pe acest nivel, sau "in acest cer" se deruleaza iubirile absolut originale, foarte libere, deschise tuturor ideilor novatoare care schimba lumi, sau, dimpotriva, iubirile cu tenta tiranica, rebela, in care partenerii, dornici de o libertate fara masura, mai ales liberi nu stiu sa fie. In primul caz, fraza-model este: Am pierdut notiunea timpului de atata fericire. In al doilea caz, exprimarea abunda in fraze de genul: Nici sa nu mai aud de el/ea, Mi s-au terminat cuvintele, Simt ca ma apasa timpul. De remarcat ca, pentru cuplurile dinamice, solare, iubirea este un factor puternic de stimulare a creativitatii, si cel putin unul dintre cei doi este angrenat intr-o profesie artistica sau modelatoare de mentalitate la nivel colectiv. Vazuti din afara, despre ei spune, adesea, ca sunt pe alta lume.

6. Invatati sa fiti firesti si sa comunicati la absolut toate nivelurile. Cine nu este capabil sa comunice nu este capabil nici sa iubeasca, intrucat sufletul lui este inchis. Sensibilitatea, gingasia, tandretea, profunzimea, armonia sunt semnele unui cuplu comunicativ si vital, capabil sa impregneze transformarea prin iubire in mediul in care traieste. Este unul dintre cerurile elevate ale iubirii aici. Fiinta a capatat detasare si rafinament, dar asta nu inseamna ca a trecut de toate pragurile cauzatoare de durere. Daca, in cerul 4, pericolul venea din sensibilitatea inimii, aici pericolul vine din forta pozitiva sau forta egotica a mentalului. Asa cum strica o sensibilitate excesiva, tot astfel strica un mental dur si rece. Fiinta solara se exprima adesea prin: Nici nu vad pe unde umblu de atata fericire, innebunesc de dragul ei/lui. Fiinta lunara, contemplativa, va spune: Simt ca-mi ies din minti, Parca mi-am pierdut capul. Aici se pot rata marile cupluri fericite, relatiile de maestru-discipol, sau se pot realiza relatii de un soi deosebit, cu putere transformatoare asupra celorlalti. Vazuti din afara, despre ei spune ca si-au pierdut mintile.

7. Traiti fiecare clipa in care sunteti impreuna ca si cum ea ar fi de fiecare data ultima. Aveti permanent in inima si in gand cuvintele: iubirea mea vine de la Dumnezeu, si tocmai de aceea este infinita. Nu uitati ca, ajunsi in al saptelea cer al iubirii, v-a mai ramas doar un pas pana la Dumnezeu. Despre ei se poate spune, uneori, ca si-au pierdut capul. Dar este doar o imagine de exterior, pentru ca nivelul de existenta se schimba. Iubirea este traita aici ca voluptate nesfarsita si ca o stare permanenta de puritate a sentimentelor, de contopire cu ceilalti, ca o stare de unitate cu tot restul lumii si cu intregul Univers. La un pas distanta de Dumnezeu, fiinta solara exclama in plina beatitudine a iubirii: Nici nu mai stiu de mine. La un pas distanta de Dumnezeu, fiinta meditativa exclama, proiectata deja in idealuri de mare sensibilitate: Simt cum ma pierd in alte sfere. Dar si una, si cealalta, au depasit pericolul separarii; ajunse aici impreuna, ele pot face amandoua deodata marele pas spre Divinitate, devenind o singura fiinta si apoi una cu Dumnezeu.

duminică, 1 august 2010

Calatori suntem pe acest drum.
Calatorim in ganduri, calatorim pe strazi, calatorim cu fiecare pas al vietii noastre.
Calatorim in orizonturi indepartate, calatorim in tari indepartate,
Calatorim in timpul daruit de Tatal Ceresc.
Uneori uitam, fiind prinsi in calatoria lumeasca a acestui timp,
Sa calatorim in noi insine, sa ne descoperim porturile unde sa oprim
tacerile valurilor, gandirii, vointei, iubirii.., calatoria Iubirii Christice fiind in noi insine,
descoperind multitudinea culturilor existente in fiecare, simbolurile gesturilor noastre,
ale trairilor, ale vaporului oprit cu fiecare contact al suflului fiecarei fiinte.
Calatoria care ne-a dus in acest moment..Unde ? este timpul a fi plini de umilinta si deschisi fata de propria noastra fiinta, a ne contura si a ne modela toate intalnirile din trecut si aduse aici-acum in calatoria inimii Drumului alb si purtat de maretia Fortei care exista in Cel care salasluieste in Noi, Duhul Sfant, Cel care ne modeleaza si ne descopera in fiecare zi alte opriri ale vasului..Umplerea fiintei cu Slava si Marire, cu Cinste si Rugaciunea, cu Iertare si Devotiune, cu Umilinta si Abandon, cu Privire Senina spre toate opririle, toti Cei care au urcat in vasul inimii noastre, ne-au daruit fiecare in parte un drum uneori mai plin de seninatate, sa putem urma calatoria Iubirii Christice, in timpi aducatori de noi Lumi ancestrale, intr-o stare de Unificare cu Cel care ne-a daruit aceasta Calatorie Sfanta, Cel care ne-a imbratisat prin “calatori divini”, parintii nostrii, fratii, surorile, prietenii, strainii, Cei carora vor veni si vor pasii in vasul umplerii cu Iubire Sacra, iubire Inaltatoare, Vasul unde timpul sa devina Eternitate, Vasul unde privirea ochilor deveni-va Cerul, unde manille atinse se vor unifica in muzica Corului Ceresc, unde suflul fiecarei fiinte se va unifica in Inima Tatalui, locul de unde am plecat si unde ne vom intoarce, Vasul umplerii cu Cantarea Cantarilor, intr-un poem al Inchinarii si Smereniei!