Mihai Eminescu

Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii.
A exista înseamnă a suferi.

Scrisoare catre Veronica Micle (4 februarie 1880)

Ştiu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierţi dac-am îndrăznit să arunc asupra vieţii D-tale umbra aceasta nefericită şi tot de atâtea ori ai avut bunăvoinţa de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acţiune care e cauza tuturor relelor mele.... Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ţi-ar mânca zilele cu propria lui neputinţă şi laşitate. Neavând curajul vieţii, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorinţa de-a fi a mea peste orice consideraţii şi peste orice cuvinte de cruţare aş fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.

Toate sunt mărginite, durerea nu...
Nevoia e sofistul cel mai mare de pe pământ.
Fiţi fericiţi
Atât de fericiţi cât viaţa toată;
Un chin s-aveţi:
De-a nu muri deodată.
Nivelul culturii generale a naţiei nu-l poate ridica nimeni cu umărul, timpul şi munca umplu neajunsurile.

Speranta:

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătoriul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
­Animă-nc-o dată trermândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar
Şi blastemă ceriul şi soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii paranimfă - moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea-i alină.

Căci vede surâsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare îmblând,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai bune.
Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în ceri,
Îi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Numai poetul...

Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde;­
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mărei infinit.

Numai poetul,
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde pasări ca el
Se-ntrec în cântări.

Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.

Iubind în taină

Iubind în taină am păstrat tăcere,
Găsind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii - vin la sânu-mi.

Minte scurtă, haine lungi.
Dorinţele şi aspiraţiile oricărui individ omenesc sunt nemărginite, încât funcţiunea principală a vieţii, a inimei sale este nu realizarea unei dorinţi ci dorinţa, voinţa ca atare.
Inteligenţa este putinţa de a vedea şi reproduce obiectiv cele ce există şi se întamplă.
Cu cât e mai cult, cu atât e mai nenorocit.
Nu de moarte mi-este frică, ci de veşnicia ei.

Atat de frageda

Atat de frageda te-asameni
Cu floarea alba de cires
Si ca un inger dintre oameni
In calea vietii mele iesi!

Abia atingi covorul moale
Matasa suna sub picior
Si de la crestet pana-n poale
Plutesti ca visul de usor.

Din incretirea lungii rochii
Rasai ca marmura in loc
Se-atarna sufletu-mi de ochii
Cei plini de patimi si noroc.

O, vis ferice de iubire!
Mireasa blanda din povesti!
Nu mai zambi, a ta zambire,
Mi-arata cat de dulce esti!

Cum poti cu-a farmecului noapte
Sa-ntuneci ochii mei pe veci
Cu-a gurii tale calde soapte
Cu-mbratisari de brate reci.

De-odata trece-o cugetare
Un val pe ochii tai fierbinti
E-ntunecoasa renuntare
E umbra dulcilor dorinti...

Te duci si-am inteles prea bine
Sa nu ma tin de pasul tau
Pierduta vesnic pentru mine
Mireasa sufletului meu!

Ca te-am privit e a mea vina
Si vesnic n-o sa mi-o mai iert.
Spasi-voi visul de lumina
Tinzandu-mi dreapta in desert

Si-o sa-mi rasai ca o icoana
A pururi verginei Marii
Pe fruntea ta, purtand coroana
Unde te duci? Cand o sa vii?

Mulţi lucrează, dar puţini gândesc.
Poezia - trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos.
Citeşte! Numai citind mereu, creierul tău va deveni un laborator nesfârşit de idei şi imagini.

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

Tu eşti aerul, eu harpa
Care tremură în vânt,
Tu te mişti, eu mă cutremur
Cu tot sufletul în cânt.

Eu sunt trubadurul, lira
Este sufletul din tine,
Am să cânt din al tău suflet,
Să fac lumea să suspine.

De-aş avea

De-aş avea şi eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce a unui plai,
Plai râzând cu iarba verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică
Gingaşă şi tinerică,
Ca şi floarea crinului,
Alb ca neaua sinului,
Amalgam de-o roz-albie
Şi de una purpurie,
Cântând vesel şi uşor
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o porumbiţă
Cu chip alb de copiliţă,
Copiliţă blândişoară
Ca o zi de primăvară,
Câtu-ţi ţine ziuliţa
I-aş cânta doina, doiniţa,
I-aş cânta-o-ncetişor,
Şoptind şoapte de amor.

Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.

Rugaciune

Craiasa alegându-te
Ingenunchem rugându-te,
Inalta-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întarire
Si zid de mântuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, maica prea curata
Si pururea fecioara,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbra facem pamântului,
Rugamu-ne-ndurarilor
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plângeri,
Regina peste îngeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, maica prea curata
Si pururea fecioara,
Marie!

Totul e mărginit; durerea, nu...
Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii.
Dacă lumea este un vis, de ce n-am putea să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi?
Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul.
Ce e amorul? E un lung prilej pentru durere.
Proştii se însoară totdeauna, nebunii câteodată, înţeleptul nicicând.
Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere...
Lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu - ele sunt numai în sufletul nostru.
Dupa bucurie nemasurata vine neaparat intristarea. Bucuria face sangele sa fiarba, si aceasta produce o simtire neplacuta si dureroasa care trebuie sa nasca intristarea. Cine-i accesibil de patimi puternice, stie ca-n mijlocul bucuriei mari se amesteca un fel de rea-dispunere. Acelasi lucru se intampla la toate pasiunile vehemente.Leacul: moderatia- cine poate.
Fără îndoială, sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, dar e tot atât de adevărat că relele morale sunt la rândul lor cauze ale decadenţei economice.
Lumea-i visul sufletului nostru.
Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.
Oamenii se împart în două: unii care caută şi nu găsesc, alţii care găsesc şi nu-s mulţumiţi.
Căpătasem în el un amic, care nu mă vizita decât ca să mă certe, care nu se purta decât în negre, care râdea zile întregi cu un râs de netot în societatea oamenilor, pentru ca să plângă acasă, care ura oamenii şi era răutăcios ca o babă, numai ca să nu placă unei lumi ce nu-i plăcea lui.
A aştepta să culegi altceva dintr-un pământ decât ceea ce a fost semănat în el, ar fi copilărie.
Nu tot ce e natural e frumos.

Când amintirile...

Când amintirile-n trecut
Incearca să mă cheme,
Pe drumul lung si cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Si azi aceleasi stele,
Ce-au luminat atât de des
Induiosarii mele.

Si peste arbori rasfirati
Rasare blinda luna,
Ce ne gasea imbratisati
Soptindu-ne-mpreuna.

A noastre inimi isi jurau
Credinta pe toti vecii,
Când pe carari se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atita dor
In noapte să se stinga,
Când valurile de izvor
N-au incetat să plinga,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-si,
Când ochii tai, tot inca mari,
Se uita dulci si galesi?

Dar vei fi băgat de samă o împrejurare: cartea mea, citind-o în şir, rămâne neînţeleasă... dar orideunde-i începe, răsfoind tot la a şaptea filă, o limpezime dumnezeiască e în fiecare şir.

Un farmec trist si nenteles

Un farmec trist şi nenţeles
Puterea mea o leagă,
Şi cu nimic nu m-am ales
Din viaţa mea întreagă.

E un luceafăr răsărit
Din negura uitării,
Dând orizon nemărginit
Singurătăţii mării.

Îngălbenit rămâne-n veci
Şi-i e aproape stinsul,
Când ale apei valuri reci
Călătoresc cu dânsul.

Cu-atâtea tainici rugăminţi,
Cu-atâtea calde şoapte,
Cu-atâtea lacrime fierbinţi,
Vărsate zi şi noapte,

I te-ai rugat: dorul nespus
Din suflet să-ţi alunge,
Dar el se-nalţă tot mai sus
Ca să nu-l poţi ajunge.

Va rămânea necunoscut
Şi va luci departe
Căci luminează din trecut
Iubirii celei moarte

Şi se aprinde pe-orizon
Pustiu de mări şi stepe
Şi a lui farmec monoton
M-a-nvins făr-a-l pricepe.

Două inimi când se-mbină,
Când cufund pe tu cu eu,
E lumină din lumină,
Dumnezeu din Dumnezeu.

Sufletul călătoreşte din veac în veac, acelaşi suflet, numai că moartea-l face să uite că a mai trăit.
Între caractere şi inteligenţe n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţe se găsesc foarte adesea, caracterul foarte rar.
Cartea ei e veşnic nouă pentru mine... Ce frumoase versuri întâlneşti în cărticica asta. Citeşte-le şi-o să vezi câtă dreptate am!

Din ocean de vise

Din ocean de vise ferice, strălucitoare
Ai apărut în viaţa-mi femeie răpitoare,
Cum luna argintoasă, albă zâmbind răsare
Din înstelata mare!

În ocean de visuri din ce în ce pierite,
Te-ai dus şi-ai stins cu tine iluzii fericite,
Cum luna melancolică şi palidă dispare
În înstelata mare

Pe-a gândurilor câmpuri din ocean de vise,
În sânta mea junie al tău chip îmi surâse,
Femeie scumpă mie, cum luna-ncet apare
Din înstelata marel!

Sunt ani la mijloc

Sunt ani la mijloc şi încă mulţi vor trece
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şi mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu ştii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,
Cu răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilăreşte,
Se stinge-atunci o viaţă de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

Stejarul nu creşte pretutindenea; buruienile, în tot locul.
Lasă-i să se mângâie în simţirile lor, lasă-i să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit: eu voi trece nepăsător prin această viaţă, ca un paria, ca un nebun!... numai nu ca ei. Sâmburele vieţii este egoismul şi haina lui minciuna.

De ce nu-mi vii ?..

Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii -
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?

În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei...
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!

Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!

Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

Geniul n-are moarte, dar nici noroc.
Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar.
A pus în tine Domnul nemargini de gândire.
În adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui.
Tinereţea şi sărăcia sunt doi duşmani neîmpăcaţi. Manierele, arta de a vorbi şi încânta, toate acestea sunt străine omului care-a trăit între oameni comuni şi care-a fost sărac.
Şcoala va fi şcoală când omul va fi om şi statul va fi stat.

Când te pierzi în valul vieţii,
Trist la ţărm doar eu rămân;
Braţe fără de nădejde -
Navă fără de stăpân.
Nu cumva îndărătul vieţii e un regizor a cărui existenţă n-o putem explica?
De-ai fi aici te-aş pupa! Dar aşa să pup în vânt? Căci tu eşti începutul şi sfârşitul vieţii mele, cu tine se-ncepe şi se-ncheie gândul meu.
În om e un şir nesfârşit de oameni.
Nu, dreptatea nu-i nimic fără putere.
Fiecare om e o întrebare pusă din nou spiritului Universului.
Presiunea înjoseşte, pasiunea înalţă.
Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi.
Echilibrul în stat e ca sănătatea în corp.
Somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi eie vamă.
În aceste atome de spaţiu şi timp, cât infinit!
În orice om-o lume întreagă îşi face încercare!
A nu iubi nu e nimica, a nu putea iubi e grozav.
Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierahiei meritului.
Orice cugetare generoasă, orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă.
Atingerea absolutului e fericirea supremă, iubirea împlinită e doar o treaptă spre fericire.
Spuneţi-mi despre dânsa tot răul din lume, de vreţi să-nebunesc, că-i hetera, că-i monstru, că-i satan... o iubesc.
te tăvăli pe jos de râs este o expresie foarte adevărată. Cine râde din toată inima, aceluia-i vine gustul să se tăvălească pe jos.
Nu e adevărat că există un trecut - consecutivitatea e în cugetarea noastră - cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleaşi întotdeauna, există şi lucrează mereu.

Visul unei flori

Când în lunca-ngălbenită
Filomela cântă-n dor,
Viorica vestejită
Doarme-n valea fără flori.

Şi visează vis de aur,
Văi de umbre şi miros,
Unde-n luncile de laur,
Vântul cântă răcoros.

Doi aştri

Am văzut doi aştri
Strălucind albaştri
Sub o frunte-n vis
M-a-necat seninul,
Când privii divinul,
Blândul lor surâs.

Şi mi-am zis în mine:
"Înger cu lumine
De-un adânc noroc...
Din a vieţii tale
Înflorită cale
Cum nu stai în loc?"

In ochii tai citisem

În ochii tăi citisem iubire dinadins
Şi-n calea vremii steaua mea
O clipă s-au aprins.

Apoi ca foi uscate, văzduhul coperind,
Văzui nădejdi şi fericiri
Naintea mea pierind.

Dup-acea dulce clipă, ce-atâta mă uimea,
Nainte chiar de-a răsări
Se stinse steaua mea.

Si era ploaie cu senin


Şi era ploaie cu senin
Senin cu ploaie,
Salcâmii ramurile-nclin
Şi le îndoaie.

Acuma toţi ei înfloresc
De primăvară
Ş-un dulce miros răspândesc
În dalba sară.

Un mândru soare scânteind
Pe bolta-albastră
El bate ploaia şiroind
Pe-a ta fereastră.

Şi-n haină albă tu apari
Cu pasuri line
Şi numai ochii tăi cei mari
Privesc la mine.

Atât de dulce şi de plin
C-aşa văpaie
Ah, era ploaie cu senin
Senin cu ploaie.

Prin nopţi tăcute

Prin nopţi tăcute,
Prin lunce mute,
Prin vântul iute,
Aud un glass
Din nor ce trece,
Din luna rece,
Din visuri sece,
Văd un obraz.

Lumea senină,
Luna cea plină
Şi marea lină
Icoană-i sânt;
Ochiu-mi o cată
In lumea lată,
Cu mintea beată
Eu plâng şi cânt.

Poetul

Tu eşti o undă, eu sunt o zare,
Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sunt o stea
­Iubita mea.

Iubita

Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare,
Eu sunt un flutur, tu eşti o floare,
Eu sunt un templu, tu eşti un zeu -
Iubitul meu.

Tu eşti un rege, eu sunt regină,
Eu sunt un caos, to o lumină,
Eu sunt o arpă muiată-n vânt -
Tu eşti un cânt.

Poetul

Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ţi să te ghicesc
­Şi te iubesc!

Iubita

Îti par o noapte, îti par o taină
Mutată-n pala a umbrei haină,
Iţi par un cântec sublim încet ­
Iubit poet?

O, tot ce-i mistic, iubite barde,
În acest suflet ce ţie-ţi arde,
Nimica nu e, nimic al meu ­-
E tot al tău.

O stea pin ceruri

O stea pin ceruri o văd că trece
Şi eu un nume i-am pus din zbor,
Numele unei inime rece,
Fără fior.

Ea nevăzută acum se stinge,
Nimeni în zboru-i n-o-a urmărit;
Numai un ochi singur umed o plânge
Căci o-a iubit.

Ştiţi de ce stelei i-am dat un nume
Numele unui suflet răcit,
Ce-acuma palid, uitat de lume,
A-mbătrânit?

Pentru că ochiul ce lăcrimează
După-acea steauă care s-a stins
Este-al meu suflet ce meditează,
E-ochiul meu plâns.

Copilă înger

Copilă înger - vis în mirare,
Când lipeşti sânul de capul meu,
Dispare lumea de sub picioare,
Mă cred în raiul lui Dumnezeu.

Tu-mi pari un inger de flacări albe,
Văd fruntea-ţi blondă în rece-eter,
Haina-ţi lumin-a serei rozalbe,
Tu eşti un geniu gândit de cer.

Tu eşti cântarea înaripată,
Iar eu suspin sunt ce te îngân;
Cântare dulce şi tremurată
O, du cu tine al meu suspin.

Socrate

Cine vrea să mişte lumea trebuie mai întâi să se mişte el însuşi.
Apropierea dintre oameni, prietenia, dreapta măsură, chibzuinţa şi dreptatea, iată ce leagă împreună cerul, pământul, pe zei şi pe oameni.
Nu pot învăţa pe nimeni nimic. Pot doar să-i fac să gândească.
Partea pe care am înţeles-o e minunată şi îndrăznesc să cred că e la fel şi cea pe care n-am înţeles-o; dar este nevoie de un cufundător din Delos spre a înţelege totul.
Vorbeşte ca să te cunosc.
O viaţă frumoasă şi utilă este aceea în care gândirea şi acţiunea se susţin neîncetat una pe cealaltă.
Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas.
În fiecare om sălăsluieşte un soare, totul e să-l lăsăm să ardă.
Întăriţi trupul vostru prin muncă şi mintea voastră prin studii.
Ascultă o preafrumoasă povestire, pe care cred că o vei socoti o ficţiune, în timp ce, pentru mine, este o istorisire reală.
Cunoaşte-te pe tine însuţi.
Nu poţi vindeca trupul, fără să vindeci sufletul.
Dragostea este, până la urmă, dorinţa de a poseda binele, în permanenţă.
A face o nedreptate este mai rău decât a o suporta.
Nu a trăi e de mare preţ, ci a trăi cinstit.
Trebuie să mănânci ca să trăieşti şi nu să trăieşti ca să mănânci.
Căci nu din averi izvorăşte virtutea, ci din virtute izvorăsc şi averi şi toate celelalte bunuri omeneşti; pentru unul singur sau pentru o societate întreagă...
Este neapărat necesar ca omul chibzuit - fiind cum l-am arătat: drept, curajos, evlavios - să fie şi cu desăvârşire bun. Fiind astfel, orice face este bine şi sănătos, frumos.
Doar războaiele, răscoalele, luptele, pe toate nimic altceva nu le stârneşte decât trupul, decât poftele lui. Pentru dobândirea bogăţiilor facem noi toate războaiele şi alergăm după avuţii: fiindcă suntem mânaţi de cerinţele trupeşti, cărora ne facem robi.
Ştiu ce e binele, dar săvârşesc adesea răul.

Arthur Rimbaud

Pe povârnişul dealului îngerii îşi răsucesc veşmintele de lână prin ierburile de oţel şi smarald. Pajişti de flăcări sar până-n creştetul dâmbului. În partea stângă, ţărâna de pe creastă e bătătorită de toate omuciderile şi de toate bătăliile, şi toate zgomotele catastrofelor îşi deapănă curba. La dreapta, în spatele crestei, linia răsăriturilor, a înaintărilor. Şi în vreme ce fâşia de sus a tabloului e alcătuită din vuietul rotitor şi săltăreţ al scoicilor de mare şi al nopţilor omeneşti, dulceaţa înflorită a stelelor, a cerului şi a restului lumii coboară în faţa dealului, aidoma unui paner, chiar sub ochii noştri, zămslind prăpastia înmiresmată şi albastră de dedebsubt.

Simtire:

În seri de vară-albastre voi merge pe cărări,
Cu tălpile pişcate de ierburi şi de spice;
Le voi simţi răcoarea, din glezne până-n nări,
Şi-mi voi lăsa-n vânt părul, spre cer să mi-l ridice.

O vorbă nu voi scoate, nu voi gândi nimic,
Dar îmi va creşte-n suflet iubirea nesfârşită;
Voi pribegi-n Natură, ca un ţigan calic,
Şi beat de fericire, ca lângă o iubită.

Leonardo da Vinci

Cine şi-a legat viaţa de o stea, nu-şi va lua niciodată ochii de la ea.
Pasiunea intelectuală este superioară senzualităţii.
Dacă preţuieşti libertatea, ai grijă, căci chipul meu este o închisoare a iubirii; pe foaia unde sunt scrise aceste rânduri se află o mască de femeie. Cel care ar iubi acel chip rămâne captiv unei aparenţe, adevărata fiinţă fiind inaccesibilă, ascunsă după mască.
Fierul rugineşte prin nefolosire; apa îşi pierde puritatea prin stagnare... tot aşa inacţiunea vlăguieşte agerimea minţii.
Nu toate abisurile sunt la fel de adânci; unele nu au decât adâncimea necesară pentru a te înghiţi dacă aluneci în ele.
Odată ce ai zburat, vei păşi pe pământ cu ochii aţintiţi spre cer.
Omul este el însuşi făuritorul caracterului său.
Iar tu, omule, care admiri în opera mea însăşi minunata operă a naturii, îţi vei da seama că n-ai dreptul să o distrugi; ori gândeşte-te ce crimă este să iei viaţa omului, a cărui alcătuire o socoteşti o adevărată minune de artă; şi gândeşte-te apoi la cinstirea pe care o datorezi sufletului ce sălăsluieşte într-o asemenea operă de arhitectură; căci, într-adevăr, aşa cum e, este un lucru divin. De aceea, lasă acest suflet să sălăşluiască în opera sa, care este trupul, atât cât îi va fi şi voia, şi nu îngădui ca mânia sau răutatea ta să distrugă o viaţă - să distrugă viaţa - care este atât de frumoasă, încât a nu o preţui înseamnă a nu o merita!
Mecanica este paradisul ştiinţelor matematice, deoarece prin ea se ajunge la fructele matematicii.
Înţelepciunea este fiica experienţei.
Te opui mai uşor la început decât la sfârşit.
Judecata unui duşman este adeseori mai justă şi mai folositoare decât aceea a unui prieten. La oameni, ura e aproape întotdeauna mai profundă decât iubirea. Privirea celui care urăşte este mai pătrunzătoare decât privirile celui ce iubeşte. Un adevărat prieten este unul şi acelaşi lucru cu tine însuţi. Dar duşmanul tău nu-ţi este asemenea ţie. Şi asta face puterea lui. Ura luminează multe lucruri, care iubirii îi răman necunoscute. Cu cât un om este mai mare, cu atât şi dragostea lui este mai mare.
Nu poţi să vrei, ce vrei să poţi!
Fă cum îţi place, pentru că fiecare lucru îşi are moartea sa.
Singur fiind, îţi aparţii în întregime; cu un tovarăş nu-ţi vei aparţine decât pe jumătate; dar dacă îţi este un prieten adevărat, el este un alt tu însuţi.
Cine gândeşte puţin se înşeală mult.
Să iubeşti poţi numai ceea ce cunoşti
Toate cunoştinţele ne vin de la inimă.
Sălbatic este cel care se salvează pe sine.
Adevărata dragoste e rodul adevăratei iubiri.
A crea ceva asemănător vieţii se află mai sus decât viaţa.
Detaliile formează perfecţiunea, însă perfecţiunea nu este un detaliu.
Pictura face din spiritul pictorului un fel de spirit al lui Dumnezeu.
Aşa cum o zi bine trăită aduce un somn fericit, asemenea, o viaţă bine trăită aduce o moarte fericită.
Experimentul nu este greşit niciodată. Doar judecata celui care face experimentul greşeşte, pentru că vede rezultate care nu vor apărea niciodată.
Priveşte lumina şi gândeşte-te la frumseţea ei. Ceea ce vezi nu a fost mai înainte, iar ceea ce a fost nu mai este. Cine este cel care reface acest lucru din nou dacă cel ce face moare continuu?
Pământul este un astru asemănător Lunii... el nu este situat în mijlocul cercului pe care îl descrie Soarele, nici în mijlocul lumii. Cuiva care s-ar afla în Lună, Pământul nostru i-ar apărea că îndeplineşte acelaşi rol ca şi Luna pentru noi.
Viaţa este destul de simplă: încercăm să facem unele lucruri. Majoritatea eşuează. Unele funcţionează. Faci mai mult decât să munceşti. Dacă este un lucru bun, ceilalţi te copiază. Apoi te apuci să faci altceva. Şmecheria este să faci altceva.
Am cutreierat ţara în lung şi-n lat, căutând răspunsuri pentru lucruri neînţelese. De ce există scoici pe vârfuri de munte laolaltă cu urme de corali şi alge pe care le găseşte de regulă în mare. De ce tunetul durează mai mult decât fulgerul care-l produce şi de ce imediat după apariţia fulgerului, şi de ce are nevoie de timp ca să se facă auzit. Cum de în jurul locului în care arunci o piatră în apă se formează cercuri şi cum se menţine pasărea în aer. Astfel de întrebări şi alte fenomene stranii mi-au dat bătăi de cap de-a lungul vieţii.
Luminile care pun în evidenţă corpurile opace sunt de patru feluri. Acestea sunt: lumina difuză, cum este cea atmosferică... Şi cea directă, cum este aceea a Soarelui... A treia este lumina reflectată; şi mai este o a patra, cum este cea care trece prin corpurile translucide, cum ar fi pânza de in, hârtia şi cele asemenea lor.
Toate lucrurile iradiază pretutindeni în aerul din jurul lor... astfel că toate câte sunt în emisfera noastră intră şi trec împreună cu cele ale tuturor corpurilor cereşti... în mod firesc ele devin unite prin întrepătrunderea şi intersecţia dintre ele. O, minunată Necesitate! Cine ar fi putut crede că un spaţiu aşa de strâmt ar putea conţine lucrurile întregului univers?... O, măreţ proces! Ce talent ar putea explica un asemenea miracol? Aceasta călăuzeşte pe om pentru contemplarea lucrurilor divine.
Printre marile lucruri aflătoare printre noi, Nimicul este cel mai mare. Acesta domneşte în timp şi îşi trimite braţele în trecut şi în viitor şi cu ele distruge tot ceea ce a fost şi tot ceea ce va veni, atât în natură, cât şi în lumea animală, şi nu posedă nimic din indivizibilul prezent.