Nisargadatta Maharaj:

Dialogurile sale cu căutătorii spirituali au fost consemnate de apropiaţii săi în volumul “TU eşti Acela”. Învăţătura lui impresionează prin simplitate şi profunzime. Calea sa este cea a revelării directe a Sinelui prin introspecţie şi căutare interioară. Secretul succesului său pe calea spirituală a fost credinţa de nezdruncinat: "Am avut incredere în maestrul meu. El mi-a spus că eu nu sunt altceva afară de Sinele meu, şi l-am crezut. Încrezându-mă în el, m-am purtat în consecinţă şi a încetat să-mi mai pese de ceea ce nu eram eu, ori al meu." Astfel, la trei ani după ce şi-a întâlnit maestrul spiritual, Nisargadatta Maharaj a atins eliberarea spirituală devenind un jivan-mukta (cel care a atins eliberarea în această viaţă). Vă oferim în continuare câteva idei pline de înţelepciune ale lui Nisargadatta Maharaj. „Adevărul este simplu şi deschis tuturor. De ce complici lucrurile? Adevărul iubeşte şi poate fi iubit. El include totul, acceptă totul, purifică totul. Neadevărul este cel dificil, el este sursa necazurilor. El întotdeauna vrea, aşteaptă, cere. Fiind fals, el este vid, întotdeauna în căutarea unei confirmări sau reasigurări. El se teme de cercetare şi de aceea o evită. Se identifică cu orice suport, oricât de slab şi de momentan ar fi acesta. Tot ceea ce obţine, el pierde şi apoi cere şi mai mult. Prin urmare, nu trebuie să ai încredere în mental. Nimic din ceea ce poţi vedea, simţi sau gândi nu este ceea ce pare.” „Fără îndoială, lumea este pictată de tine pe ecranul conştiinţei şi este în întregime propria ta lume privată. Numai simţământul tău de „eu sunt”, cu toate că-i în lume, nu este al lumii. Odată ce realizezi că lumea este propria ta proiecţie, eşti liber de ea.” „Învaţă să priveşti fără imaginaţie, să asculţi fără distorsiuni, asta-i tot. Încetează să mai atribui nume şi forme la ceea ce este în esenţă fără nume şi formă, realizează că fiecare modalitate de percepţie este subiectivă, că ceea ce este văzut sau auzit, pipăit sau mirosit, simţit sau gândit, aşteptat sau imaginat, este în minte şi nu în realitate.” „Între malurile durerii şi plăcerii curge râul vieţii. Numai atunci când mintea refuză să curgă odată cu viaţa şi se poticneşte de maluri ea devine o problemă. Prin curgere o dată cu viaţa eu înţeleg acceptare – lăsând să vină ce vine şi să treacă ce trece. Nu dori, nu te teme, observă actualul aşa cum este şi atunci când se întâmplă, căci tu nu eşti ceea ce se petrece, ci cel căruia i se petrece. În ultimă instanţă, tu nu eşti nici măcar observatorul. Tu eşti potenţialitatea ultimă a cărei manifestare şi expresie este conştiinţa atotcuprinzătoare.” „Indiferent ce ţi se petrece, ţi se petrece ţie. Indiferent ce faci, cel care face este în tine. Găseşte subiectul a tot ceea ce eşti tu ca persoană.” „De ce să doreşti câtuşi de puţin? Faptul de a dori să te eliberezi de dorinţă nu te va pune în libertate. Nimic nu te poate pune în libertate, deoarece tu eşti liber. Priveşte-te cu o claritate lipsită de dorinţă, asta e tot.” „Fericirea adevărată nu poate fi găsită în lucrurile care se schimbă şi trec odată cu timpul. Plăcerea şi durerea alternează în mod inexorabil. Fericirea provine din Sine şi poate fi găsită numai în Sine.” „Găseşte-ţi Sinele tău real şi toate vor veni odată cu asta.” „Ceea ce începe şi se sfârşeşte este simplă aparenţă. Se poate spune că lumea apare, dar nu că este. Aparenţa poate să dureze foarte mult pe o anumită scară a timpului şi să fie foarte scurtă pe o alta, dar în ultimă instanţă este acelaşi lucru. Tot ceea ce este legat de timp este momentan şi nu are nici o realitate.” „Tu eşti Sinele aici şi acum. Lasă-ţi mintea în pace, rămâi pe deplin conştient şi liniştit şi vei realiza că a rămâne vigilent, dar detaşat, privind evenimentele cum vin şi se duc, este un aspect al naturii tale reale.” „Există în evenimentul prezent ceva excepţional, unic, ceva ce evenimentul precedent ori cel viitor nu îl au. Există o vitalitate, o luminozitate în jurul lui, o realitate; el se conturează de parcă este iluminat. Pe ceea ce este actual există „pecetea realităţii”, pe care trecutul şi viitorul nu o au.” „Ce anume face prezentul atât de diferit? Evident, prezenţa mea. Eu sunt real, căci eu sunt întotdeauna în acum, în prezent, iar ceea ce este cu mine acum, participă la realitatea mea. Trecutul este în amintire, viitorul – în închipuire. Un lucru focalizat în acum este cu mine, căci eu sunt veşnic prezent; propria mea realitate este ceea ce împărtăşesc eu evenimentului prezent.” „A cunoaşte Sinele ca fiind singura realitate, iar toate celelalte ca temporale şi efemere înseamnă libertate, pace şi bucurie. Totul este foarte simplu. În loc să vezi lucrurile aşa cum ţi le închipui, învaţă să le vezi aşa cum sunt. Când vei vedea totul aşa cum este, tu, de asemenea, te vei vedea aşa cum eşti. Este ca şi cum ai lustri o oglindă. Aceeaşi oglindă care îţi arată lumea aşa cum este, îţi va arăta şi propriul tău chip. Gândul “eu sunt” este cârpa de lustruit. Foloseşte-l!” „Caută în tine însuţi ceea ce este permanent. Cufundă-te adânc în interior şi găseşte ce este real în tine.” „Renunţă la toate întrebările în afară de una: “Cine sunt eu?” La urma urmei, singurul fapt de care eşti sigur este că tu eşti. “Eu sunt” este o certitudine. “Eu sunt aceasta” nu este. Luptă-te să descoperi ce eşti tu în realitate. ” „Ca să cunoşti ceea ce eşti trebuie mai întâi să investighezi ceea ce nu eşti.” „Descoperă tot ceea ce nu eşti – corp, sentimente, gânduri, timp, spaţiu, aceasta sau aceea – nimic din ceea ce percepi nu poţi fi tu. Chiar actul perceperii arată că tu nu eşti ceea ce percepi.” „Cu cât înţelegi mai clar că la nivelul minţii poţi fi descris numai în termeni negativi, cu atât mai repede vei ajunge la sfârşitul căutării tale şi vei realiza că tu eşti fiinţa fără de limită.” „Tot ce pot să spun cu exactitate este: „eu sunt”, orice altceva este deducţie. Însă inferenţa a devenit obicei. Distruge toate obiceiurile de gândire şi de vedere. Simţământul „eu sunt” este manifestarea unei cauze mai profunde, pe care o poţi numi Sine, Dumnezeu, realitate sau oricare alt nume. „Eu sunt” este în lume, însă el este cheia care poate deschide poarta de ieşire din lume.” „În fiinţa pură se iveşte conştiinţa; în conştiinţă lumea apare şi dispare. Tot ceea ce există sunt eu, tot ce există este al meu. Înainte de toate începuturile, după toate sfârşiturile – eu sunt. Totul îşi are fiinţa în mine, în “eu sunt”, care străluceşte în fiecare fiinţă vie. Chiar şi nefiinţa este de neconceput fără mine. Indiferent ce se întâmlă, eu trebuie să fiu acolo ca martor ca să privesc aceasta.” „Toate obiectele conştiinţei alcătuiesc universul. Ceea ce este dincolo de amândouă, susţinându-le pe amândouă, este starea supremă, o stare de absolută nemişcare şi tăcere. Oricine ajunge acolo, dispare. Este inaccesibilă prin cuvinte sau minte.” „Această stare nu este perceptibilă, întrucât ea este cea care face percepţia posibilă. Ea este dincolo de fiinţă şi de nefiinţă. Nu este nici oglinda, nici imaginea din oglindă. Ea este ceea ce este – realitatea atemporală, incredibil de dură şi de solidă.” „Singura cale de a o cunoaşte este să fii acea stare.” „Chiar şi simţământul de “eu sunt” este compus din lumina pură a sentimentului de a fi.” „Priveşte-ţi mintea, observă cum ia fiinţă, cum operează. Pe măsură ce îţi priveşti mintea, tu îţi descoperi Sinele ca fiind privitorul. Când stai nemişcat, privind pur şi simplu, tu îţi descoperi Sinele ca fiind lumina din spatele observatorului. Sursa luminii este învăluită în întuneric, necunoscută-i sursa cunoaşterii. Numai acea sursă este.” „Întoarce-te din nou la acea sursă şi rămâi acolo. Ea nu este în cer, nici în eterul atotcuprinzător. Dumnezeu este tot ceea ce este măreţ şi minunat; eu nu sunt nimic, nu am nimic, nu pot să fac nimic. Şi totuşi, totul iese din mine – eu sunt sursa; eu sunt rădăcina, originea.” „Când realitatea explodează în tine, tu poţi să o numeşti experimentarea lui Dumnezeu. Ori, mai degrabă, Dumnezeu este cel care te experimentează pe tine. Dumnezeu te cunoaşte atunci când tu te cunoşti pe tine însuţi. Realitatea nu este rezultatul unui proces; ea este explozie. Ea este complet dincolo de minte.” „Căutarea însăşi este Dumnezeu. În căutare descoperi că tu nu eşti nici corpul, nici mintea, iar iubirea pentru sinele din tine este pentru sinele din toate. Cei doi sine sunt unul singur. Conştiinţa din tine şi conştiinţa din mine, în aparenţă două, în realitate una, caută unitatea, iar aceasta este iubirea.”

Ramakrishna, omul-zeu al Indiei:

Motto: ”Omul a cărui imagine o evoc aici a fost încarnarea a două mii de ani de viaţă spirituală, a trei sute de milioane de oameni. Deşi a părăsit această lume, sufletul lui animă încă India modernă. El nu a fost un erou activ precum Gandhi şi nici un geniu poetic precum Tagore. El a fost doar un brahman dintr-un sat micuţ din Bengal a cărui existenţă fizică s-a derulat într-un spaţiu limitat, în afara vieţii sociale şi politice. Însă viaţa lui interioară a cuprins întreaga varietate a oamenilor şi zeilor. El s-a identificat cu suprema energie a lui Dumnezeu, Shakti, pe care Vidyapati, străvechiul poet din Mithila şi Ramprasad o cântă.” - Romain Roland În dimineaţa zilei de 18 februarie 1836, într-o familie de brahmani săraci din districtul Kamarpukur, regiunea Bengal, s-a născut un băieţel pe care lumea, mai târziu, avea să-l cunoască sub numele de Sri Ramakrishna. Faptul că se născuse un mare spirit a fost prezis nu doar de către astrologi, dar şi de anumite semne divine pe care le-au primit părinţii acestuia. Astfel, tatăl lui Ramakrishna povesteşte o viziune în care, aflându-se în templul lui Vishnu, întreaga atmosferă a fost umplută de o beatifică lumină celestă şi toate spiritele care se aflau atunci în templu au căzut în genunchi pentru a omagia apariţia unei Prezenţe Divine aşezată pe tron. Acest personaj strălucitor i-a cerut să se apropie. Tatăl lui Ramakrishna s-a apropiat, s-a prosternat şi a auzit următoarele cuvinte: ”Îmi place deosebit de mult sincera ta devoţiune. Mă voi naşte în satul vostru şi te voi accepta drept tată.” Mai târziu, mama acestui copil divin, aflându-se în templul lui Shiva a văzut o rază de lumină strălucitoare ţâşnind din imaginea lui Shiva şi întrând în inima ei. Copleşită de senzaţia resimţită, ea a căzut fără cunoştinţă. Povestindu-i apoi soţului ei acest eveniment, care avusese deja viziunea premonitorie, a înţeles că vor fi binecuvântaţi de un copil divin. A trăit prima stare extatică la şase ani Copil fiind, Ramakrishna răspândea o deosebită fascinaţie, nu doar asupra părinţilor şi rudelor, ci şi asupra vecinilor care făceau tot posibilul să treacă măcar o dată pe zi să-l vadă. Copilul nu a manifestat un interes deosebit pentru şcoală, îl fascinau însă vieţile şi caracterele sfinţilor şi eroilor spirituali. Băiatul avea o deosebită atracţie către orice subiect spiritual, intrând adesea în meditaţii adânci şi chiar în stări extatice. Prima stare extatică pe care ne-o relatează însuşi Sri Ramakrishna s-a produs la o vârstă foarte fragedă: ”Într-o zi, pe când aveam doar şase sau şapte ani, mă plimbam pe o potecă îngustă ce separa câmpurile de orez, mestecând absent câteva boabe din orezul pe care-l aveam în coş. Privind către cer, am văzut nori vineţii, nori de furtună, care-l acopereau cu repeziciune; în acelaşi timp, ca o salbă de mărgăritare, un şir de cocori în zbor, de o albeaţă sclipitoare, tiveau parcă aceşti nori într-o imagine neasemuit de frumoasă. Contrastul acestei viziuni m-a impresionat atât de mult, încât mintea mea s-a dilatat în nemărginire, făcându-mă să cad în lan, lipsit de cunoştinţă. Mai târziu, m-au găsit câţiva oameni care m-au dus pe braţe acasă”. Băiatul a mai experimentat şi alte stări de extaz: una în timp ce însoţea mai multe femei care mergeau să realizeze un ritual de adorare, iar alta când juca rolul lui Shiva într-un spectacol realizat cu ocazia sărbătoririi Nopţii lui Shiva. În urma acestor trăiri extatice îi era foarte greu să revină în planul conştiinţei normale. Prezenţa Mamei Divine Kali a fost continuă în viaţa lui Mai târziu, aspiraţia sa către Dumnezeu, pe care el îl adora în special, acum, sub aspectul Divinei Mame Kali, simbolica reprezentare tantrică a Timpului Necruţător era atât de intensă, încât adesea el plângea, dansa, ţipa, lucru care i-a determinat uneori pe cei din jur să-l suspecteze de nebunie. Sri Ramakrishna ne povesteşte: ”Într-o zi, eram pradă unei dureri de nesuportat, încât mi se părea că mi se răsuceşte inima ca o rufă udă. Mă sfâşia ideea că nu avusesem încă niciodată în viaţă viziunea realităţii spirituale pe care o intuiam când, o emoţie teribilă m-a cuprins. Percepeam acum un ocean de spirit, fără limite, orbitor. În orice direcţie îmi îndreptam privirea şi oricât de departe priveam, nu vedeam decât enormele valuri în mişcare ale acestui ocean strălucitor de lumină. Ele se precipitau tumultoase asupra mea, cu un freamăt melodios divin, ca pentru a mă înghiţi. Într-o clipă ele m-au cuprins inundându-mă. Copleşit de ele, m-am sufocat. Mi-am pierdut apoi cunoştinţa şi am căzut. Cum a trecut acea zi şi următoarea, nu mai ştiu deloc. Mă simţeam ca şi cum în interiorul meu se legăna un ocean de beatitudine inefabilă şi până în cele mai adânci cute ale fiinţei mele eram conştient de prezenţa continuă a ETERNEI MAME COSMICE”. Astfel, prin practică, studiu şi trăiri profunde, Sri Ramakrishna a înţeles că de fapt nenumăraţii zei ai hinduismului nu reprezentau decât manifestări limitate ale Conştiinţei Cosmice Absolute şi Infinite, care numai sub aceste forme putea fi înţeleasă de inteligenţa mărginită şi rigidă a omului. A înţeles atunci de ce Tantra Yoga cere adepţilor să-l adore pe Dumnezeu ca pe un Tată Cosmic ideal sau ca pe o Mamă Cosmică ideală, înainte de a aspira să-l realizeze ca spirit pur transcendent. Căci numele conduce la ceea ce este fără nume, forma la ceea ce este fără formă, cuvântul la tăcere, extazul la calma şi profunda realizare a păcii în absolut. Speriaţi de ardenta lui aspiraţie care nu-i permitea să acorde atenţie necesităţilor fizice, familia s-a hotărât să-l căsătorească. S-a petrecut atunci un alt fenomen inedit: toate încercările disperate ale familiei de a-i găsi o soţie potrivită au fost zadarnice. Atunci, Ramakrishna însuşi, pentru a o linişti pe mama sa, pe care o iubea imens, i-a indicat locul şi familia în care vor găsi fiinţa potrivită şi hărăzită lui într-un mod providenţial. Deşi fetiţa nu avea decât cinci ani şi câteva luni, familia a acceptat această unire, în întregime spirituală. Mult mai târziu, după ce fetiţa a atins vârsta majoratului, s-a mutat cu soţul ei, fiind o soţie devotată, dar mai ales un discipol model al Maestrului, o adevărată mamă pentru toţi discipolii săi şi care a atins ea însăşi realizarea ultimă. Ea s-a numit Sri Sarada Devi. Maeştrii săi au aparţinut mai multor căi spirituale Sri Ramakrishna a avut doi ghizi spirituali care l-au ajutat să-şi canalizeze eforturile. Primul a fost o femeie, Bhairavi Brahmani, adeptă atehnicilor tantrice. Ramakrishna i-a mărturisit cu sinceritate mersul său de orb, întretăiat de străfulgerări divine, neînţelese. Ei au refăcut împreună, cu repeziciune, calea tantrică, Sri Ramakrishna realizând cu o uşurinţă uluitoare toate ritualurile şi tapasurile impuse de gurul său. A obţinut astfel, viziunea lui Dumnezeu sub forma infinitei energii divine, Shakti, experimentând-o sub forma lui Kundalini, imensa forţă potenţială aflată în fiinţa umană. A trebuit apoi Sri Ramakrishna să depăşească planul experienţei relative, al Dumnezeului personalizat, înălţându-se în domeniul insondabil al Absolutului fără formă, etern şi nediferenţiat, cu ajutorul celui de-al doilea ghid al său, Totapuri, un ”yoghin slab, sec şi dur ca o piatră”, adept al filozofiei non-dualiste, Vedanta. Spre totala uimire a maestrului său, într-un efort extraordinar de concentrare, Sri Ramakrishna a realizat dintr-un singur salt ultima etapă: NIRVIKALPA SAMADHI. Iată o mărturie a lui Sri Ramakrishna despre acea trăire: ”Universul se stinge. Spaţiul însuşi nu mai există. Mai întâi umbrele estompate ale ideilor continuă să mai plutească pe fundalul obscur al minţii. Singura, slaba conştiinţă a Eu-lui se repetă, monotonă. Apoi şi aceasta se pierde în Realitatea Sinelui Suprem. Orice dualism se şterge. Spaţiul finit şi spaţiul infinit nu mai sunt decât unul. Dincolo de cuvinte, dincolo de gândire, am realizat Absolutul.” Apoi, Sri Ramakrishna avea să depăşească chiar şi nivelul de realizare al maestrului său, atingând starea de Bhava-mukta – pragul transformării – în care prezenţa conştiinţei divine este continuă şi permanentă, el fiind în acelaşi timp şi în manifestare şi în Supremul Absolut. A iertat totul, a iubit totul, a înţeles totul cu luciditate şi pace Dacă Rama a încarnat modelul divin de morală şi Krishna modelul de iubire divină, Sri Ramakrishna este, fără nici o îndoială, modelul divin de aspiraţie către Dumnezeu. El reprezintă însăşi inima tuturor realizărilor spirituale ale vizionarilor şi înţelepţilor Indiei. Literalmente, întrega lui viaţă a fost o continuă contemplare a lui Dumnezeu. Căutătorii spirituali de pretutindeni, indiferent de religia lor, se simt irezistibil atraşi de fascinanta lui viaţă. Precum o forţă tăcută, Sri Ramakrishna influenţează încă gândirea spirituală a vremurilor noastre. Puternica lui personalitate aparţine istoriei recente, iar învăţăturile sale nu au fost încă umbrite de legende şi mituri îndoielnice. Viaţa sa, permanent pătrunsă de prezenţa divină este o dovadă a faptului că revelarea lui Dumnezeu se poate petrece oricând, şi că realizarea divină nu este nicicum monopolul unei epoci anume, a unei ţări sau al unui popor. Omul-zeu al Indiei secolului al XIX-lea nu a pus bazele vreunui cult şi nici nu a revelat o nouă cale către eliberare. Mesajul său a fost însăşi conştiinţa sa divină. Când această conştiinţă divină lipseşte, tradiţiile devin dogmatice şi capătă un caracter agresiv iar învăţăturile religioase îşi pierd puterea de transformare a oamenilor. Într-o perioadă în care însăşi bazele credinţei în Dumnezeu se pierd într-un materialism lipsit de scrupule şi plin de scepticism, Sri Ramakrishna, prin realizările sale spirituale ardente, demonstrează, dincolo de orice îndoială, validitatea existenţei lui Dumnezeu şi a tuturor învăţăturilor profeţilor şi sfinţilor din trecut, reclădind astfel edificiul care stătea să se prăbuşească. El nu s-a născut doar pentru a salva hinduismul de la o reală decădere ci, de asemenea, pentru a revigora şi a da un nou avânt tuturor credinţelor. În prezenţa lui, păcătoşii se transformau gradat în fiinţe divine Atraşi de magnetismul personalităţii divine a lui Sri Ramakrishna, oamenii veneau la el de pretutindeni, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, filozofi şi teologi, filantropi şi umanişti, creştini şi musulmani, căutători ai adevărului aparţinând tuturor raselor, crezurilor şi castelor. Camera sa micuţă din grădina templului de la Dakshineswar, aflat la periferia oraşului Calcutta a devenit un veritabil parlament al religiilor. Toţi cei care veneau la el se simţeau înălţaţi de profunda lui spiritualitate, de iubirea neţărmurită şi de perspectiva lui universală. Fiecare căutător vedea în el cea mai înaltă manifestare a propriului său ideal. În prezenţa lui Sri Ramakrishna tot ceea ce era impur devenea pur, ceea ce era pur devenea şi mai pur, iar păcătoşii se transformau gradat în fiinţe divine. El echilibra polii energetici interiori ai fiinţelor, încuraja stăpânirea de sine şi controlul perfect al simţurilor spunând: ”Voi căutaţi Esenţa Supremă? Atunci căutaţi-o în om. Ea este manifestată în om mai mult decât în orice altceva.” El pretindea că, înainte de toate, fiecare trebuie să ajungă să se cunoască pe sine însuşi: ”Nu acceptaţi doar pentru că v-am spus eu. Verificaţi totul prin voi înşivă. Căci cine a atins cunoaşterea este pretutindeni liber.” Totul era la el dăruire de sine: ”Nu mai vorbiţi atâta despre iubirea aproapelui căci mult mai bine este să acţionaţi pentru a vă justifica cuvintele.” Această fiinţă extraordinară metamorfoza tot ceea ce atingea. Deşi foarte bolnav, într-o pornire de o compasiune extraordinară, la o manifestare de devoţiune mai intensă a discipolilor săi, el a spus: ”Vă binecuvântez pe toţi. Lumina divină să coboare asupra voastră!” La aceste cuvinte, Maestrul i-a atins pe toţi cei prezenţi în jurul său, aceştia fiind apoi antrenaţi, printr-o profundă rezonanţă, într-o stare de extaz identică cu cea a Maestrului, care le-a schimbat complet viziunea lor obişnuită despre lume, trăind cu toţii o extrem de înaltă experienţă spirituală. Armonia religiilor nu înseamnă uniformitate, ci unitate în diversitate Cea mai mare contribuţie pe care a adus-o Sri Ramakrishna lumii moderne este mesajul său legat de armonia religiilor. Pentru Sri Ramakrishna toate religiile constituie revelarea lui Dumnezeu în aspectele sale diverse, pentru a satisface cererile multiple ale minţilor umane. Asemenea unor fotografii ale aceleiaşi clădiri luate din diverse unghiuri, diversitatea religiilor ne oferă imaginile aceluiaşi adevăr privit din diverse puncte de vedere. Acestea nu sunt contradictorii, ci complementare. Sri Ramakrishna a practicat cu credinţă disciplinele spirituale a mai multor religii şi a ajuns la înţelegerea că toate conduc la acelaşi scop. Armonia religiilor nu înseamnă uniformitate. Ea constituie unitate în diversitate. Nu este vorba de o fuziune a religiilor, ci de o prietenie a religiilor bazată pe scopul lor unic: comuniunea cu Dumnezeu. Această armonie trebuie realizată cufundându-ne în noi înşine. În lumea actuală, ameninţată de război nuclear şi sfâşiată de intoleranţele religioase, mesajul lui Sri Ramakrishna ne conferă speranţă şi ne arată calea care trebuie urmată. În această direcţie, Sri Ramakrishna obişnuia să le spună discipolilor săi: ”Am practicat toate religiile: hinduismul, islamismul, creştinismul şi, de asemenea, am urmat şi căile diferitelor secte hinduse. În final, am descoperit că este vorba despre acelaşi Dumnezeu spre care fiecare îşi îndreaptă paşii, deşi pe căi diferite.” Astăzi, Sri Ramakrishna este venerat de milioane de oameni aparţinând tuturor credinţelor lumii: unii îl privesc ca pe un mare învăţător, alţii ca pe un sfânt, iar alţii ca pe o încarnare divină. Mari gânditori ai lumii descoperă în învăţăturile sale sunetul adevărului universal, aducându-i omagiul.

Sri Sarada Devi:

Mesajul Saradei către umanitate este: "Observați-vă propriile greseli. Învațați să vedeti lumea ca și când ar fi a voastră. Nimeni nu este străin." O copilarie mai puțin obișnuită Sarada Devi s-a născut la 22 decembrie 1853, într-un sat din vestul Bengalului, numit Jayrambati. Numele său era Thakurmani, dar a fost cunoscută mai târziu ca Saradamani. Primii ei ani au fost plini de simplitate, petrecuți în rugaciune și meditație. Născută într-o familie de oameni umili și foarte credincioși, ea a crescut ca o simplă fetiță de la țară, făcând doar puțină școală, deoarece avea foarte mult de lucru acasă și la câmp. Sarada a avut convingerea că destinul ei a fost de a servi omenirea. Copil fiind încă, și-a ajutat mama să gătească și a avut grijă de sora și fratele ei mai mici. Într-un an, în anotimpul de seceriș, lanul de orez a fost distrus de lăcuste. A mers pe întregul câmp culegând boabele de orez rămase și le-a oferit fermierilor ca hrană. Mulți cerșetori au venit la casa ei, iar ea împreună cu tatăl său le oferea acestora orez fiert. Încă de mică, Sarada a manifestat o reală aptitudine pentru meditație. De asemenea, în locul păpușilor sau al altor jocuri și jucării specifice copiilor de vârsta ei, fetița preferă reproducerile din argilă ale unor zeități, precum Lakshmi sau Kali, cărora obișnuia să le consacre cu mare seriozitate flori și frunze. Trimisă de Providența Divină Conform obiceiului foarte răspândit pe atunci în India, Saradamani a fost logodită de când era încă un copil. Nu avea decât șase ani când părinții săi au adus-o în fața bărbatului care avea să îi fie șot. Era Sri Ramakrishna, ce urma să împlinească nu peste mult timp 23 de ani. Trecând printr-o fază de "nebunie" divină, el era complet detașat de mâncare, somn și alte necesități fizice, fiind absorbit zi și noapte în meditație și rugăciune. Pentru că cei din jur l-au catalogat drept nebun, rudele lui au propus să i se găsească o soție, astfel încât să revină la starea mentală normală. Deoarece părinții lui Ramakrishna erau săraci, singura mireasă posibilă era Sarada, care avea doar 6 ani. După încheierea ceremonialului de căsatorie, s-a întors la părinții săi, fiind prea mică pentru a locui alături de soț. Următorii ani Sarada i-a petrecut la Jayrambati. Între timp, s-a răspândit zvonul că soțul ei a înnebunit, iar sătenii au început să o considere ca fiind soția "nebunului". S-a hotărât să viziteze Dakshineswar (unde Sri Ramakrishna se afla ca preot în templul lui Kali) pentru a vedea situația cu proprii ei ochi. Până în acel moment, Ramakrishna își dedicase întreaga viață căutării spirituale și trăise ca un călugăr. Totuși a primit-o pe Sarada cu multă dragoste, simțind că a fost adusă la el de Providența Divină. Dupa ce a ajutat-o să îți revină de pe urma unei boli contactate în timpul călătoriei, Sri Ramakrishna a întrebat-o dacă a venit să îl îndemne către o existență lumească. Fără a ezita, ea îi răspunse: "Nu, sunt aici pentru a te ajuta să îți atingi idealul ales", care - dupa cum ea bine știa - însemna drumul renunțării complete la toate legăturile lumești de dragul realizării lui Dumnezeu. De aceea, în loc să caute împlinirea conjugală, ea a devenit primul discipol al soțului său, care, la rândul lui, o adora ca fiind Shodashi (un aspect al Mamei Divine). Privilegiul de a-l avea ca Maestru pe Ramakrishna A fost alături de Ramakrishna și de discipolii lui timp de multi ani. După ce acesta a murit, ea a continuat misiunea lui spirituală, fiind ghid celor care urmau cu sinceritate calea spirituală. Sarada Devi i-a fost lui Sri Ramakrishna prieten spiritual, soție dăruită, discipol, iar relația dintre ei a fost întotdeauna castă. Starea de fericire și de pace interioară erau în permanență atât de profunde, încât nici un obstacol lumesc nu o putea afecta. Ea era întruchiparea purității. Nu a pierdut niciodată comuniunea cu Dumnezeu, pe care îl descria ca fiind în inima ei, deși era implicată zi și noapte în diverse activități. Soțul ei a fost cel care a inițiat-o în multe discipline spirituale, a învățat-o să o adore pe Mama Divină Cosmică. Îl vedeau pe Dumnezeu în ei înșiși și unul în celălalt. Sri Ramakrishna i-a acordat inițierea în importante mantra-e și a instruit-o să îi ghideze spiritual pe cei care îi căutau ajutorul. Sarada Devi se considera discipolul umil al Maestrului său, iar acest fapt reprezenta pentru ea privilegiul suprem și fericirea cea mai înaltă pe care o putea trăi. Imediat după moartea soțului ei, în 1886, Sri Sarada Devi a iîceput un pelerinaj în nordul Indiei. Pentru un timp a locuit la Vrindavan, unde a atins cea mai înaltă stare de conștiință, numită Nirvikalpa Samadhi, și atunci a început cu adevarat și rolul său de guru. Desăvârșirea spirituală cere umilință și dăruire La întoarcerea sa, Sri Sarada Devi a mers la Kamarpukur, unde a întâmpinat o intensă ostilitate din partea sătenilor. Fiindcă nu avea nici un ban, a fost nevoită să sape singură pământul pentru a putea cultiva câteva legume. Când discipolii lui Sri Ramakrishna au auzit despre situația dificilă în care se afla, au invitat-o la Calcutta. Acolo a devenit cunoscută ca Mama cea Sfântă și a oferit multor oameni ghidare spirituală. S-a facut remarcată prin tandrețea ei maternă și prin ospitalitatea de care dădea dovadă, prin darul de a vindeca și prin ajutorul permanent acordat discipolilor săi. În 1909 Sri Sarada Devi s-a mutat în ceea ce este acum Casa din Calcutta a Mamei cea Sfântă și a locuit acolo pentru urmatorii 11 ani, împreună cu alte câteva femei sfinte. Felul ei de a fi, natural și spontan, făcea ca ceilalți să o perceapă ca pe un copil, chiar dacă vârsta ei era destul de înaintată. Învățăturile spirituale ale acestei mari femei-profet sunt o fereastră spre frumusețea sufletului ei. "Precum norii sunt îndepărtați de vânt, așa setea pentru plăcerile materiale va fi alungată prin rostirea numelui lui Dumnezeu", spunea ea. Dacă vreți pace mentală, nu căutați greșelile celorlalți În 1919 Sarada Devi s-a îmbolnăvit de febra neagră și, chiar dacă avea dureri mari, a continuat să își ajute discipolii. La vârsta de 67 de ani, se afla în pragul morții. La începutul anului 1920, febra i s-a amplificat și a fost mutata la Calcutta pentru tratament, unde multimi de oameni au venit pentru a-i primi binecuvantarea. Mesajul său final către o lume tulburată și sfâșiată de ură, numai cu doi ani după încheierea primului război mondial, a fost rostit cu 5 zile înaintea morții sale: "Dacă vreți pace mentală, nu căutați greșelile celorlalți. Căutați-le mai degrabă pe ale voastre. Nimeni nu este străin, copiii mei. Lumea întreagă vă aparține." Marți, 21 iulie 1920, la 1.30 noaptea, a respirat cu greu de câteva ori și a intrat într-o stare profundă de samadhi (extaz divin) din care nu s-a mai întors niciodată la conștiința corpului fizic. Întregul trup, distrus de o lungă boală, s-a relaxat brusc și a emanat o lumină celestă. Mulți dintre discipolii ei au fost înșelați de această lumină crezând pentru un timp că Mama cea Sfântă încă era cu ei în această lume. Întreaga sa viață, Sarada i-a privit pe toți oamenii ca fiind proprii ei copii, chiar dacă erau hinduși sau occidentali. A atras multi discipoli străini prin compasiunea sa, prin iubirea ce le manifestă permanent. A impulsionat discipolii lui Ramakrishna să ducă mesajul acestuia și în țările din care ei proveneau. Trupul neînsuflețit al Sfintei, plin de ghirlande și flori, a fost dus la Belur Math, peste Gange, și ars pe un rug din lemn de santal. Pe acel loc a fost înălțat un templu alb, în memoria vieții sale pline de puritate. Un alt templu alb a fost ridicat în localitatea nașterii sale, la Jayrambati, în vârful căruia flutură un steag pe care este întipărit un singur cuvânt - "Ma", amintind discipolilor ei, de aproape sau de departe, cuvintele sale: "Sunt mama celor slabi, precum sunt și mama celor virtuoși. Oricând te simți pierdut, spune-ți cu încredere: Eu am o mamă. " Sarada Devi a fost plină de compasiune și iubire și a trăit pentru a ușura suferința și durerile celor din jur. Ducând o viață strictă și plină de austeritate, ea a învățat oamenii să iubească totul. Țelul vieții este realizarea stării de îndumnezeire "Sri Ramakrishna m-a lăsat în urma lui să manifest în lume aspectul de Mamă Divină." "Nu voi putea să întorc spatele nimănui care mi se adresează cu Mamă." "Dacă fiul meu se joacă în praf sau în noroi, eu sunt cea care trebuie să curăț toată murdăria de pe trupul său și să îl țin în brațe." "Țelul vieții este realizarea stării de îndumnezeire și de a rămâne absorbiți în contemplarea Divinului." "Dumnezeu singur este real, și orice altceva este fals." "Cum pot fi oamenii împărțiți în caste? Copiii sunt toți egali." "Omul ar trebui să își dorească doar lipsa de dorințe, deoarece dorința însăși este rădăcina tuturor suferințelor. Dar te poti ruga pentru dăruire și detașare. Acestea nu pot fi clasificate drept dorințe." "Iubirea este forța noastră. Prin iubire, familia Maestrului a căpătat formă." "Scopul vieții unui om este atins numai atunci când el poate oferi bucurie altcuiva." (Sarada Devi)

Pentru că Feminitatea este cel mai preţios har cu care vii în această viaţă. Cel mai preţios dar pe care îl ai de oferit.. şi cel mai preţios dar pe care ţi-l poţi oferi în primul rând chiar ţie însăţi. Îţi poţi oare imagina câtă fericire poate aduce în viaţa ta feminitatea exprimată rafinat, cu iubire şi măiestrie? Este un secret al vieţii, descoperit prin practică: atunci când îţi asumi rolul tău de Femeie plină de graţie şi iubire, foarte multe din problemele cu care te confruntai pur şi simplu încep să dispară. Îşi găsesc rezolvarea foarte uşor. Lucrurile şi fiinţele potrivite îţi vin în întâmpinare. Viaţa devine bună cu tine.. şi deşi pare un miracol, este doar armonia din tine însăţi, bunătatea din tine însăţi, ce îşi găseşte ecou şi în afară. Este o lege universală: dăruind vei dobândi; primeşti ceea ce oferi. De ce are trezirea noastră ca femei un impact atât de mare asupra vieţii în general? Pentru că Feminitatea exprimată cu gingăşie, liber şi din plin chiar este percepută ca un dar: aduce zâmbetul pe buzele celor ce te privesc, aduce dorinţa de frumos în inimi, aduce curaj, gentileţe, dorinţa de a fi mai buni în inimile bărbaţilor. Feminitatea înseamnă relaxare, înseamnă candoare, înseamnă frumuseţe, înseamnă alinare şi iubire multă. Cine nu are nevoie de toate acestea? Regăseşte-te şi dăruieşte-te în tot ceea ce eşti cu adevărat.. în tot ceea ce ai mai frumos.. Bucură-te de tine însăţi! Descoperă-te şi dezvăluie minunile sufletului tău, bucurându-i pe oameni. Fii mâna care mângâie, cuvântul care alină, frumuseţea care inspiră, strălucirea care trezeşte. Străluceşte în lumina frumuseţii tale! Puterea binefăcătoare a Eternului Feminin Acum, în întreaga lume, tot mai multe femei îşi caută "rădăcinile" şi se reîntorc în suflet, lăsându-se ghidate de iubire, de frumuseţe, de bunătate, de puterea binefăcătoare a Eternului Feminin regăsită în propria fiinţă prin toate calităţile minunate, specifice ei, cu care femeia a fost înzestrată de la natură. Femeile nu mai vor să fie bărbaţi, ci Femei în adevăratul sens al cuvântului. Faptul că în filme, reclame, fotografii căutăm un etalon de frumuseţe, admirând şi încercând să imităm adesea femeile frumoase devenite celebrităţi - ascunde un secret, din păcate pervertit, al naturii umane: avem nevoie de frumos, nu putem trăi în lipsa frumosului şi căutăm toată viaţa să exprimăm frumuseţea... chiar dacă în ziua de azi, de multe ori ideea de frumos este distorsionată şi manipulată. Femeia este frumuseţe. De aceea toate acele reclame, filme, fotografii se folosesc de ea. De fapt, încercăm, prin etaloanele de frumuseţe oferite, să ne aducem aminte de Ea, Frumuseţea cea dintâi, iar mulţi speculează aceasta, orientându-ne în direcţii greşite, spre folosul lor material. Asumă-ți propria feminitate Când tu îţi asumi feminitatea ta, unicitatea ta, când tu exprimi feminitatea şi frumuseţea aşa cum ele izvorăsc din suflet, aşa cum este natural - feminitatea vie, poleită de iubire... acele false modele nu mai au nicio şansă, se dezintegrează într-o grămadă de cenuşă la picioarele tale delicate şi maiestoase. Căci frumuseţea adevărată are un ecou de neoprit în inimile oamenilor. Este cu adevărat ceea ce căutăm toată viaţa - frumuseţea exprimată cu şi prin iubire. Ea este înscrisă în codul nostru genetic şi ne aduce aminte cine suntem cu adevărat. Ne face fericite.

Filehost Ferrini Paul - Iubire fara conditii:

Fiecare greşeală este un dar, fiindcă îţi oferă şansa corecţiei. De ce nu ţi-ai mărturisi greşelile, ca să nu mai fii nevoit să-ţi petreci tot timpul apărându-le? Lumina care se află în mine este şi în tine. Iar eu nu sunt mai iubit de Dumnezeu decât eşti tu. Onestitatea emoţională este esenţială pentru creşterea spirituală. Iubirea îţi aparţine pentru eternitate ...lipsită de formă, dar omniprezentă, necondiţionată şi totuşi răspunzândcu uşurinţă la condiţiile date. Ori de câte ori îţi parvin veşti ce par proaste, gândeşte-te la aceasta: ţi-ar da oare Dumnezeu un dar îndoielnic? Nu te lăsa păcălit de ambalaj, ci deschide-l cu o inimă deschisă. Şi,dacă încă nu înţelegi semnificaţia darului, stai liniştit şi aşteaptă. Dumnezeu nu dă daruri îndoielnice. Adesea, până ce darul nu e pusîn acţiune în viaţa ta, nu vei cunoaşte semnificaţia darului. Acest lucru poate fi frustrant, dar este inevitabil. Darurile lui Dumnezeu nu alimentează aşteptările ego-ului. Valoarea lor este de ordin superior. Ele te ajută să te deschizi la adevărata tanatură şi la adevăratul tău rost aici. Câteodată, ele par să închidă o uşăşi nu înţelegi de ce. Numai atunci când uşa potrivită se deschide,pricepi de ce uşa nepotrivită a fost închisă. Recunoştinţa este opţiunea de a vedea Iubirea lui Dumnezeu în toate lucrurile. Dacă vrei să înţelegi ce înseamnă flexibilitate, urmăreşte comportamentul unui copăcel tânăr în bătaia vântului. Trunchiul său estesubţire şi fragil, dar dispune de o impresionantă forţă şi rezistenţă.Aceasta se datorează faptului că el se mişcă împreună cu vântul, nu împotriva lui. Atunci când condiţiile sunt potrivite ca ceva să se întâmple, aceasta se va întâmpla fără mare efort. Când condiţiile nu sunt potrivite, chiar şi un mare efort nu va reuşi. A te mişca împreună cu vântul necesită osensibilitate faţă de condiţiile existente. Există momente pentru odihnă şi retragere şi momente pentru a temişca energic înainte. Dacă vrei să înţelegi necondiţionarea, priveşte copacul mişcându-se în bătaia vântului. E cea mai bună metaforă pe care o poţi găsi.Copacul are rădăcini adânci şi ramuri întinse. Jos e neclintit, iar sus eflexibil. Este un simbol al tăriei şi al capitulării. Poţi dezvolta aceeaşi tărie de caracter, mişcându-te flexibil o dată cutoate situaţiile din viaţa ta. Stai drept şi fii înrădăcinat în momentul de faţă. Cunoaşte-ţi nevoile, dar îngăduie ca ele să fie satisfăcute cum ştieviaţa mai bine. Nu insista ca nevoile tale să fie satisfăcute într-un anumit mod, căci, dacă insişti, vei opune o rezistenţă inutilă. Trunchiul copacului se frânge, atunci când încearcă să se opună vântului. Mişcă-te o dată cu vântul. Viaţa ta e un dans. Ea nu este nici bună, nici rea. E o mişcare, un continuum. Alegerea ta este una simplă: poţi dansa sau nu. Decizia de a dansa nu te va scoate de pe ringul de dans. Dansul va continua în jurul tău. Dansul va continua şi tu eşti parte din el. Există o demnitate simplă în asta. Te încurajez să te bucuri de pura stare de graţie de a fi viu. Dacă vei căuta în viaţă un sens mai elevat, vei fi dezamăgit. Dincolo de dans, nu se află nici un sens.