SOGYAL RINPOCHE - CARTEA TIBETANÃ A VIETII SI A MORTII
 
(Fragmente)

Despre autor:
Sogyal Rinpoche s-a nascut in Tibet, fiind format de unul dintre cei mai desavarsiti maestri spirituali ai acestui secol, Jamyang Khyentse Chokyi Lodro. Dupa ocupatia chineza a Tibetului, a plecat in exil cu maestrul sau, care a murit in Sikkim, Himalaya, in 1959. Rinpoche a primit apoi o educatie moderna, studiind la universitatile din Delhi si Cambridge. A inceput sa predea in anul 1974, continuand sa studieze cu numerosii sai profesori, indeosebi Dudjom Rinpoche si Dilgo Khyentse Rinpoche, care au fost principala sursa de inspiratie a acestei carti. Putini profesori au darul de a comunica al lui Rinpoche si faptul ca traieste in Apus de peste douazeci de ani i-a permis sa inteleaga in profunzime mintea occidentala. Usurinta, umorul, caldura si familiaritatea cu care preda au facut din el unul din cei mai indragiti si mai cautati interpreti ai buddhismului tibetan pentru lumea moderna. Rinpoche calatoreste mult, predand in Europa, America de Nord, Australia si Asia. El este fondatorul si directorul spiritual al Rigpa, o retea internationala de centre si grupuri din intreaga lume care urmeaza calea buddhista sub indrumarea sa.
Sogyal Rinpoche a devenit unul din cei mai importanti maestri budisti care predau in prezent, considerat de multi maestri tibetani de prim rang ca avand de jucat un rol special in viitorul buddhismului, deopotriva in Apus si in Rasarit.

Cuvânt înainte de Sfintia Sa Dalai Lama
Prefatã
VIATA În oglinda mortii MOARTEA ÎN LUMEA MODERNĂ CĂLĂTORIA PRIN VIAŢĂ ŞI PRIN MOARTE
Nepermanenta MAREA DECEPŢIE LENEA ACTIVĂ
PRIVIND MOARTEA ÎN FAŢÃ
SA LUAM VIATA ÎN SERIOS
NORI DE TOAMNÃ

ÎNŢELEPCIUNEA ABSENŢEI EGOULUI
EGOUL PE CALEA SPIRITUALĂ
CĂLĂUZA ÎNŢELEAPTĂ
CELE TREI INSTRUMENTE ALE ÎNŢELEPCIUNII

Sfaturi de suflet pentru a-i ajuta pe muribunzi
A ARĂTA O IUBIRE NECONDIŢIONATĂ
A SPUNE ADEVĂRUL
TEMERI LEGATE DE MOARTE
TREBURI NETERMINATE
A-ŢI LUA RĂMAS BUN
SPRE O MOARTE SENINĂ

Cuvânt înainte
de Sfinţia Sa Dalai Lama

În această carte de actualitate, Sogyal Rinpoche se concentrează asupra felului cum trebuie înţeleasă adevărata semnificaţie a vieţii, cum să acceptăm moartea şi cum să-i ajutăm pe muribunzi şi pe cei morţi.

Moartea este o parte naturală a vieţii cu care toţi va trebui să ne confruntăm, mai devreme sau mai târziu. După părerea mea, există două moduri în care o putem aborda, cât timp suntem în viaţă. Putem opta fie s-o ignorăm, fie să înfruntăm perspectiva propriei noastre morţi şi, reflectând limpede asupra ei, să încercăm să reducem la minimum suferinţa pe care o poate aduce. Totuşi, în nici unul din aceste moduri nu o vom învinge.

Ca budist, eu consider moartea un proces normal, o realitate de care sunt conştient că va apărea atât timp cât rămân în existenţa aceasta mundană. Ştiind că nu pot să scap, nu văd nici un rost să-mi fac griji în această privinţă. Tind să mă gândesc la moarte ca la schimbarea unor haine învechite şi uzate, mai degrabă ca la un sfârşit irevocabil. Cu toate acestea, moartea este imprevizibilă: nu ştim când sau cum se va produce. Astfel că este doar o chestiune de bun simţ să-ţi iei anumite precauţii înainte ca ea să se întâmple în realitate.

Fireşte, cei mai mulţi dintre noi şi-ar dori o moarte senină, dar este foarte clar că nu putem spera să murim împăcaţi dacă viaţa noastră a fost plină de violenţă, sau dacă mintea ne-a fost mereu agitată de emo­ţii precum furia, ataşamentul sau frica. Astfel că dacă vrem să murim bine, trebuie să învăţăm să trăim bine: pentru a spera la o moarte senină, trebuie să cultivăm pacea în mintea noastră şi în modul nostru de viaţă.

După cum veţi citi în cartea de faţă, experienţa reală a morţii este, din punctul de vedere budist, foarte importantă. Deşi modul sau locul în care vom renaşte depinde în general de forţele karmice, starea noastră mentală din momentul morţii poate să influenţeze calitatea viitoarei renaşteri. Astfel că în momentul morţii, în pofida marii diversităţi a Cârmei pe care am acumulat-o, dacă facem un efort special pentru a genera o stare virtuoasă a minţii, putem întări şi activa o karma virtuoasă şi în felul acesta să determinăm o renaştere fericită.

Momentul propriu-zis al morţii este totodată cel în care pot surveni experienţele interioare cele mai profunde şi mai benefice. Printr-o obişnuinţă treptată cu procesul morţii în timpul meditaţiei, un meditator desăvârşit îşi poate folosi propria sa moarte reală pentru a ajunge la o înaltă împlinire spirituală. De aceea practicanţii experimentaţi se anga­jează în practici meditative atunci când mor. Un indiciu al gradului lor de realizare este faptul că adesea corpurile lor nu se descompun mult timp după ce, din punct de vedere clinic, ei sunt morţi.

Nu mai puţin semnificativ decât să ne pregătim noi înşine pentru moarte este să-i ajutăm pe alţii să aibă o moarte bună. Ca nou născut, fiecare dintre noi a fost neajutorat şi, fără îngrijirea şi bunătatea de care am avut parte atunci, n-am fi supravieţuit. Deoarece şi muribunzii sunt incapabili să se ajute singuri, trebuie să le alinăm suferinţa şi temerile şi să-i ajutăm, pe cât suntem în stare, să moară liniştiţi.

Aici aspectul cel mai important este să evităm tot ce ar putea aduce în mintea muribundului şi mai multă tulburare decât poate că există deja. Principalul nostru obiectiv când ajutăm un om care moare este să-1 liniştim şi sunt multe moduri de a face acest lucru. Un muribund familiarizat cu practicile spirituale va fi încurajat şi inspirat dacă acestea îi sunt amintite, dar chiar o asigurare blândă din partea noastră poate genera în mintea sa o atitudine împăcată şi relaxată.

Moartea şi procesul morţii oferă un punct de întâlnire între bu­dismul tibetan şi tradiţiile ştiinţifice. Cred că fiecare poate fi de mare folos celuilalt la nivelul înţelegerii şi al folosului practic. Sogyal Rinpoche este deosebit de bine plasat pentru a facilita această întâlnire; născut şi crescut în tradiţia tibetană, el a fost instruit de unii din cei mai mari Lama ai noştri. De asemenea, beneficiind de o educaţie modernă, tră­ind şi predând mulţi ani în Apus, el s-a familiarizat pe deplin cu modul de gândire apusean.

Această carte îi oferă cititorului nu doar o expunere teoretică des­pre moarte şi procesul morţii, ci şi măsuri practice pentru a înţelege şi a se pregăti, pe sine şi pe alţii, într-un mod calm şi desăvârşit.

2 iunie 1992

Prefaţă

M-am născut în Tibet şi aveam şase luni când am intrat în mănăs­tirea maestrului meu Jamyang Khyentse Chokyi Lodro, în provincia Kham. în Tibet avem o tradiţie unică de a găsi reîncarnările marilor maeştri care au murit. Aceştia sunt aleşi de tineri şi primesc o educaţie specială, care să-i pregătească să devină viitori învăţători. Mi s-a dat numele de Sogyal, deşi doar mai târziu maestrul meu m-a recunoscut ca încarnare a lui Terton Sogyal, un mistic renumit care fusese unul din dascălii săi şi un maestru al celui de al Treisprezecelea Dalai Lama.

Maestrul meu, Jamyang Khyentse, era înalt pentru un tibetan iar când se afla într-o mulţime, întotdeauna părea să fie cu un cap deasupra celorlalţi. Avea părul argintiu, tuns foarte'scurt şi ochi blânzi care scânteiau cu umor. Urechile-i erau lungi, precum ale lui Buddha. Dar lucrul cel mai remarcabil la el era prezenţa. Privirea şi ţinuta îţi spu­neau că este un om înţelept şi sfânt. Vocea sa era puternică, profundă şi fermecătoare, iar atunci când preda capul i se apleca uşor pe spate şi învăţătura curgea din el într-un torent de elocinţă şi poezie. Şi cu tot respectul şi chiar teama pe care le inspira, umilinţa era nelipsită din tot ce făcea.

Jamyang Khyentse este temelia vieţii mele şi inspiraţia acestei cărţi. El a fost încarnarea unui maestru care transformase practica budis­mului în ţara noastră, în Tibet nu a fost niciodată de ajuns să ai pur şi simplu numele unei încarnări, întotdeauna trebuia să-ţi câştigi res­pectul prin învăţătura şi prin practica ta spirituală. Maestrul meu a petrecut ani lungi în sihăstrie şi multe poveşti miraculoase se spun despre el. Poseda cunoştinţe profunde şi împlinire spirituală şi am des­coperit că era o adevărată enciclopedie a înţelepciunii, având răspuns la orice întrebare pe care i-ai fi pus-o. Existau multe tradiţii spirituale în Tibet, dar Jamyang Khyentse era venerat ca o autoritate în toate. A fost, pentru toţi cei care l-au cunoscut sau au auzit despre el, întruparea budismului tibetan, o dovadă vie despre cum trebuie să fie cineva care a înţeles învăţăturile şi a dus practica lor la perfecţiune.

Am auzit că maestrul meu a spus că eu îi voi continua opera şi cu siguranţă el m-a tratat întotdeauna ca pe fiul său. Am sentimentul că ceea ce am fost capabil să realizez acum în munca mea şi audienţa pe care am reuşit s-o obţin, sunt roadele binecuvântării primită de la el.

Toate amintirile mele timpurii sunt legate de el. A fost mediul în care am crescut şi influenţa sa mi-a dominat copilăria. A fost ca un tată pentru mine. Mi-ar fi îndeplinit orice rugăminte. Consoarta sa spiri­tuală, Khandro Tsering Chodron, care îmi este şi mătuşă, obişnuia să spună: „Nu-l deranja pe Rinpoche, poate că e ocupat"', dar eu voiam întotdeauna să fiu alături de el şi el era fericit să mă aibă în preajmă, îl sâcâiam tot timpul cu întrebări şi el întotdeauna îmi răspundea răbdător. Eram un copil neastâmpărat; nici unul din tutorii mei n-au fost în stare să mă cuminţească. Ori de câte ori încercau să mă bată, alergam la maestrul meu şi mă căţăram în spatele său, de unde nici unul n-ar fi cutezat să mă ia. Ghemuindu-mă acolo, mă simţeam mân­dru şi mulţumit de mine însumi; el nu făcea decât să râdă. Apoi într-o zi, fără ca eu să ştiu, tutorele meu a stat de vorbă cu el, explicându-i că, pentru binele meu, lucrurile nu mai puteau continua astfel. Ur­mătoarea dată când am alergat să mă ascund, tutorele meu a intrat în cameră, s-a înclinat de trei ori în faţa maestrului şi m-a tras afară, îmi aduc aminte că mă gândeam, în timp ce eram târât din încăpere, ce ciudat era că el nu părea să se teamă de maestrul meu.

Jamyang Khyentse locuia în camera unde precedenta sa încarnare îşi avusese viziunile şi a iniţiat renaşterea culturală şi spirituală care a antrenat tot Tibetul răsăritean în secolul trecut. Era o încăpere minu­nată, nu prea mare dar cu o atmosferă magică, plină de obiecte sacre, picturi şi cărţi. Era numită „paradisul buddha-şilor" sau „camera împu­ternicirii" şi dacă există vreun loc în Tibet pe care să mi-l amintesc, este acea cameră. Maestrul meu stătea pe un scaun scund din lemn şi curele de piele iar eu şedeam lângă el. Nu acceptam să mănânc decât din blidul său. în micul dormitor de alături se afla o verandă în care domnea mereu întunericul, iar pe o mică sobă din colţ fierbea întotdea­una un ceainic. De obicei dormeam alături de maestrul meu, într-un pătuţ aflat la picioarele patului său. Un sunet pe care nu-l voi uita niciodată este ţăcănitul mărgelelor din mala sa, rozariul budist, în timp ce-şi rostea rugăciunile. Când mergeam la culcare, el era acolo, stând şi practicând; iar dimineaţa când mă deşteptam, el era deja treaz, stând şi practicând din nou, răspândind înjur binecuvântare şi putere. Deschizând ochii şi văzându-l, mă năpădea o fericire caldă şi tihnită. Era atâta pace în jurul său.

Când am mai crescut. Jamyang Khyentse m-a pus să prezidez ce­remoniile, în timp ce el conducea psalmodierile. Am asistat la toate învăţăturile şi iniţierile pe care le-a dat altora; dar mai degrabă decât amănunte, ce-mi amintesc acum este atmosfera. Pentru mine el era Buddha, în privinţa aceasta nu exista nici un dubiu în mintea mea. Lucru cu care toţi ceilalţi erau de acord. Când conferea iniţieri, unii dintre discipolii săi erau într-o asemenea măsură copleşiţi de veneraţie încât abia îndrăzneau să-1 privească în faţă. Unii îl vedeau cu adevărat în forma predecesorului său, sau ca diferiţi buddha ori bodhisattva. Toată lumea îl numea Rinpoche, „Preţiosul", care este titlul dat unui maestru, iar atunci când era el de faţă nici unui alt maestru nu i se mai adresau astfel. Prezenţa sa era atât de impresionantă încât mulţi îl numeau cu afecţiune „Buddha primordial"[1].

Ştiu că dacă nu l-aş fi întâlnit pe maestrul meu, aş fi fost o cu totul altă persoană. Cu căldura, înţelepciunea şi compasiunea sa, el per­sonifica adevărul sacru al învăţăturilor, dându-le în felul acesta un caracter practic şi freamătul vieţii. Ori de câte ori le vorbesc altora despre atmosfera creată în jurul maestrului meu, au şi ei acelaşi sentiment profund care se isca atunci în mine. Aşadar ce anume îmi inspira Jamyang Khyentse? O încredere de nezdruncinat în învăţături şi convingerea despre rolul central şi dramatic al maestrului, întreaga înţelegere pe care o am, ştiu că lui o datorez. Este un lucru pe care nu-1 voi putea niciodată restitui, în schimb îl pot transmite altora.

În tot timpul tinereţii mele în Tibet, am văzut tipul de dragoste pe care Jamyang Khyentse îl emana în comunitate, mai ales în călăuzirea muribunzilor şi a morţilor. Un lama în Tibet nu era doar învăţător spiritual, ci şi înţelept, terapeut, preot de parohie, medic şi tămăduitor spiritual, ajutându-i pe bolnavi şi pe muribunzi. Mai târziu am deprins tehnicile specifice de călăuzire a celor pe moarte şi a celor care au murit deja din învăţăturile cuprinse în Cartea tibetană a morţilor[2]. Dar cea mai grandioasă lecţie despre moarte - şi despre viaţă - am primit-o urmărindu-1 pe maestrul meu în timp ce îi călăuzea pe muribunzi cu infinita sa compasiune, înţelepciune şi înţelegere.

Mă rog ca această carte să transmită lumii ceva din marea sa înţelepciune şi compasiune şi ca prin ea şi tu, oriunde te-ai afla, să vii în contact cu mintea sa înţeleaptă şi să descoperi o legătură vie cu el.

VIAŢA

UNU
În oglinda morţii

Prima experienţă legată de moarte am avut-o în jurul vârstei de şapte ani. Ne pregăteam să părăsim platourile răsăritene pentru a călători spre Tibetul central. Şam ten, unul din servitorii personali ai maestrului meu, era un călugăr minunat care fusese foarte bun cu mine în copilărie. Avea o faţă senină, rotundă şi bucălată, întotdea­una gata să zâmbească. Datorită firii sale bune era favoritul tuturor din mănăstire, în fiecare zi maestrul meu împărţea învăţături şi iniţieri şi conducea practici şi ritualuri. Spre sfârşitul zilei, împreună cu prietenii mei, dădeam câte o mică reprezentaţie teatrală, recon­stituind evenimentele din cursul dimineţii. Samten era cel care-mi împrumuta veşmintele purtate dimineaţa de maestrul meu. Niciodată nu m-a refuzat.

Apoi dintr-o dată Samten s-a îmbolnăvit şi era limpede că nu va supravieţui. A trebuit să ne amânăm plecarea. Nu voi uita niciodată cele două săptămâni care au urmat. Mirosul greu al morţii atârna ca un nor peste toate şi de câte ori mă gândesc la zilele acelea, îmi revine şi mirosul de atunci. Mănăstirea era saturată de o conştiinţă intensă a morţii. Dar nu era deloc ceva morbid sau înfricoşător; în prezenţa ma­estrului meu, moartea lui Samten a căpătat o semnificaţie specială. A devenit o învăţătură pentru noi toţi.

Samten zăcea pe un pat de lângă fereastră, într-un mic templu din reşedinţa maestrului meu. Ştiam că este pe moarte. Din când în când intram şi mă aşezam lângă el. Nu putea vorbi şi eram şocat de schimbarea chipului său, care acum arăta atât de palid şi de istovit. Mi-am dat seama că ne va părăsi şi că nu-1 vom mai vedea niciodată. Am avut un simţământ intens de tristeţe şi singurătate.

Moartea lui Samten nu a fost una uşoară. Sunetul respiraţiei sale chinuite ne urmărea pretutindeni şi îi puteam simţi mirosul corpului în descompunere. O tăcere copleşitoare domnea în mănăstire, cu excepţia respiraţiei sale. Totul se concentra asupra lui Samten. Şi deşi era atâta suferinţă în agonia lui prelungită, vedeam cu toţii că în adâncul său avea o pace şi o încredere lăuntrică. La început mi s-a părut inexpli­cabil, dar mai apoi am înţeles: ele veneau din credinţa şi antrenamentul său şi din prezenţa maestrului nostru. Şi deşi eram trist, ştiam că dacă maestrul nostru este acolo, toate se vor sfârşi cu bine, căci el va fi în stare să-1 îndrume pe Samten spre eliberare Mai târziu am aflat că este visul oricărui practicant să moară în prezenţa maestrului său şi să aibă şansa de a fi călăuzit de el prin moarte.

Pe măsură ce Jamyang Khyentse îl călăuzea cu calm pe Samten prin moarte, îl introducea pe rând în toate stadiile procesului pe care îl traversa. Eram uimit de precizia cunoştinţelor maestrului meu, de siguranţa şi calmul său. Când era el de faţă, siguranţa sa senină ar fi liniştit şi persoana cea mai temătoare. Jamyang Khyentse ne dezvăluia acum ce înseamnă curajul în faţa morţii. Nu că ar fi tratat vreodată moartea cu uşurinţă: ne-a spus adesea că-i este frică de ea şi ne-a prevenit să nu o abordăm cu naivitate sau falsă încredere. Şi totuşi, ce-i permitea să înfrunte moartea cu atâta cumpătare şi în acelaşi timp cu inima uşoară, într-un mod atât de practic şi totodată cu o atât de misterioasă lipsă de grijă? întrebarea aceasta mă fascina şi mă absorbea.

Moartea lui Samten m-a şocat. La vârsta de şapte ani am întrezărit pentru prima oară puterea imensă a tradiţiei de care aparţineam şi am început să înţeleg scopul practicii spirituale. Practica îi dăruise lui Samten acceptarea morţii, precum şi înţelegerea clară a faptului că suferinţa şi durerea pot fi parte a unui proces natural şi profund de purificare. Practica îi dăruise maestrului meu cunoaşterea completă despre ce este moartea şi o tehnică precisă pentru călăuzirea indivizilor prin ea.

După ce Samten a murit, am plecat spre Lhasa, capitala Tibetului, un drum călare de trei luni, cu multe ocolişuri. De acolo ne-am continuat pelerinajul spre locurile sacre din centrul şi sudul Tibetului. Acestea sunt lăcaşurile venerate ale sfinţilor, regilor şi învăţaţilor care au adus budismul în Tibet începând din secolul al şaptelea. Maestrul meu era emanaţia multor maeştri din toate tradiţiile şi datorită reputaţiei sale avea parte pretutindeni de o primire entuziastă.

Pentru mine acea călătorie a fost extrem de captivantă şi a rămas plină de amintiri frumoase. Tibetanii se trezesc devreme, pentru a folosi din plin lumina naturală. Ne culcam pe înserat şi ne sculam înainte să se crape de ziuă, iar la ivirea zorilor iacii încărcaţi cu bagaje porneau deja la drum. La strângerea corturilor, ultimele demontate erau bucătăria şi cortul maestrului meu. Un cercetaş mergea înainte ca să aleagă un loc bun de popas, iar în jurul prânzului ne opream şi aşezam tabăra pentru restul zilei, îmi plăcea să poposim pe malul unui râu şi să ascult sunetul apei, sau să stau în cort şi să aud ropotul ploii pe acoperiş.

Eram un grup mic, având cu totul vreo treizeci de corturi. Ziua călăream alături de maestrul meu, pe un cal de culoare galben-aurie. In timpul acesta el mă învăţa, îmi spunea poveşti, practica şi compunea exerciţii special pentru mine. într-o zi, pe când ne apropiam de lacul sacru Yamdrok Tso şi zărisem deja sclipirile de turcoază ale apelor sale, un alt Lama din grupul nostru, Lama Tseten, a intrat în agonie.

Moartea lui Lama Tseten mi-a oferit o altă învăţătură de neuitat. El a fost tutorele soţiei spirituale a maestrului meu, Khandro Tsering Chodron, care este încă în viaţă. Ea este considerată de mulţi cea mai de seamă practicantă spirituală din Tibet, un maestru ascuns care pentru mine este o întrupare a devoţiunii, învăţându-te prin simplitatea prezenţei sale iubitoare. Lama Tseten a fost un caracter de o nesfârşită omenie, asemeni unui bunic. Trecuse de şaizeci de ani, era destul de înalt şi cu părul cărunt şi emana o blândeţe firească. A fost totodată un practicant desăvârşit al meditaţiei şi simplul fapt de a fi în preajma sa îmi dădea un sentiment de pace şi seninătate. Uneori mă certa şi atunci îmi era frică de el; dar cu toată severitatea sa de circumstanţă, nu şi-a pierdut niciodată căldura.

Lama Tseten a murit într-un mod extraordinar. Deşi era o mănăstire în apropiere, el a refuzat să meargă acolo, zicând că nu dorea să le lase povara unui cadavru. Aşa că am făcut popas în tinzând corturile ca de obicei. Khandro îl îngrijea pe Lama Tseten, căci era tutorele ei. Ea şi cu mine eram singurele persoane din cortul său când, deodată, el a chemat-o. Avea un mod afectuos de a o chema „A-mi", însemnând „copilul meu", în dialectul său local. ,A-mi," a spus el cu blândeţe, „vino încoace. A sosit clipa. Nu mai am alte sfaturi să-ţi dau. Eşti minunată aşa cum eşti: sunt mulţumit de tine. Serveşte-ţi maestrul cum ai făcut-o şi până acum."

Imediat ea a vrut să iasă din cort, dar el a apucat-o de mânecă. „Unde mergi?" a întrebat-o. „Mă duc să-1 chem pe Rinpoche," răspunse ea. „Nu-1 deranja, n-are rost," zâmbi el. „Cu maestrul, lucruri precum distanţa nu există." După care şi-a ridicat privirea şi a murit. Khandro s-a eliberat din strânsoarea lui şi s-a repezit afară să-l cheme pe maes­trul meu. Eu stăteam acolo, incapabil să mă mişc.

Eram uluit că cineva în pragul morţii putea să aibă atâta încredere. Lama Tseten l-ar fi putut avea alături pe maestrul său în persoană ca să-l ajute - lucru la care oricine altcineva ar fi râvnit - dar el nu avea nevoie. Acum înţeleg de 'ce: el realizase deja prezenţa maestrului înlă-untrul său. Jamyang Khyentse era mereu împreună cu el, în mintea şi în inima sa; sentimentul despărţirii nu-1 încerca nici un moment.

Khandro s-a dus după Jamyang Khyentse. Nu voi uita niciodată cum s-a aplecat ca să intre în cort. A privit faţa lui Lama Tseten şi, uitându-se în ochii lui, a început să chicotească, întotdeauna obişnuia să-i spună „La Gen", „bătrâne Lama"; era un semn al afecţiunii sale. „La Gen", zise el, „nu rămâne în starea asta!" El putea să vadă, acum îmi dau seama, că Lama Tseten punea în aplicare o anumită formă de meditaţie în care practicantul îşi contopeşte natura minţii cu spaţiul adevărului. „Doar ştii, La Gen, că atunci când faci această practică pot să apară obstacole subtile. Vino încoace. Te voi călăuzi eu."

Am privit încremenit ce s-a întâmplat în continuare şi, dacă n-aş fi văzut eu însumi, nu aş fi crezut niciodată. Lama Tseten a revenit la viaţă. După aceea maestrul meu s-a aşezat lângă el şi l-a însoţit prin phowa, practica pentru călăuzirea conştiinţei în momentele premer­gătoare morţii. Sunt multe modalităţi de a săvârşi această practică, iar cea folosită atunci a culminat cu rostirea de trei ori de către maestru a silabei „A". Când a pronunţat primul „A", l-am auzit pe Lama Tseten acompaniindu-1 desluşit. A doua oară, vocea-i era mai puţin distinctă, iar a treia oară a rămas tăcut; murise.

Moartea lui Samten m-a învăţat scopul practicii spirituale; moartea lui Lama Tseten m-a învăţat că nu este ceva neobişnuit ca practicanţi de calibrul său să-şi ascundă calităţile remarcabile cât sunt în viaţă. De fapt, uneori ei şi le arată o singură dată: în momentul morţii. Am înţeles, chiar copil fiind, că exista o diferenţă izbitoare între moartea lui Samten şi cea a lui Lama Tseten şi am realizat că este diferenţa dintre moartea unui bun călugăr, care a practicat în viaţă, şi moartea unui practicant mult mai avansat. Samten a murit într-un mod obişnuit şi în suferinţă, dar cu certitudinea pe care ţi-o dă credinţa; moartea lui Lama Tseten a fost o demonstraţie de măiestrie spirituală.

Curând după funeraliile lui Lama Tseten, am urcat la mănăstirea Yamdrok. Ca de obicei, am dormit alături de maestrul meu, în camera sa şi îmi aduc aminte că în noaptea aceea am urmărit tremurul umbrelor aruncate pe ziduri de lămpile cu unt. în timp ce toţi ceilalţi dormeau adânc, eu am rămas treaz şi am plâns toată noaptea. Am înţeles în noaptea aceea că moartea este reală şi că eu va trebui de asemenea să mor. Pe când zăceam acolo, gândindu-mă la moarte şi la propria mea moarte, din toată tristeţea mea a început încet să răsară un sentiment adânc de acceptare şi odată cu el hotărârea de a-mi dedica viaţa practicii spirituale.

Astfel că am început să privesc în faţă moartea şi implicaţiile sale de foarte tânăr. Nu mi-aş fi putut imagina pe atunci câte feluri de morţi aveau să urmeze, îngrămădite una peste alta. Moartea care a fost pierderea tragică a ţării mele, Tibetul, după ocupaţia chineză. Moartea care este exilul. Moartea de a pierde tot ce familia mea şi cu mine am posedat. Familia mea, Lakar Tsang, se numărase printre cele mai bo­gate din Tibet, încă din secolul al XlV-lea fusese renumită ca una din cele mai de seamă binefăcătoare ale budismului, susţinând învăţătura lui Buddha şi ajutându-i pe marii maeştri în strădaniile lor.[3]

Dar moartea cea mai zguduitoare urma abia să vină — cea a maes­trului meu Jamyang Khyentse. Pierzându-1, am simţit că mi-am pierdut fundamentul existenţei. S-a întâmplat în 1959, anul căderii Tibetului. Pentru tibetani, moartea maestrului meu a fost o a doua lovitură de­vastatoare. Iar pentru Tibet, a marcat sfârşitul unei ere.

MOARTEA ÎN LUMEA MODERNĂ

Când am venit prima oară în Apus, am fost şocat de contrastul din­tre atitudinea faţă de moarte în care fusesem crescut şi cea pe care am găsit-o acolo. Cu toate realizările ei tehnologice, societatea apuseană modernă nu posedă o reală înţelegere a morţii, sau a ceea ce se întâmplă în momentul morţii, sau după moarte.

Am aflat că astăzi oamenii sunt învăţaţi să nege moartea, spunându-li-se că ea nu este decât anihilare şi pierdere, înseamnă că majori­tatea lumii trăieşte fie în negarea morţii, fie în teroarea ei. Chiar a vorbi despre moarte se consideră a fi ceva morbid şi mulţi cred că simpla ei menţionare riscă să o atragă asupra noastră.

Alţii privesc moartea cu un optimism naiv, nepăsător, crezând că, dintr-un motiv necunoscut, în cazul lor ea va decurge cu bine şi că nu există nici un motiv de îngrijorare. Când mă gândesc la ei, îmi amin­tesc de spusele unui maestru tibetan: „Oamenii fac adesea greşeala de a avea o atitudine frivolă în faţa morţii şi a gândi: 'Ei bine, moartea li se întâmplă tuturor. Nu e mare lucru, e ceva natural. Va fi în regulă.’ E o teorie frumoasă, până ajungi în pragul morţii."[4]

Din aceste două atitudini, una priveşte moartea ca pe ceva de care trebuie să fugi iar cealaltă ca pe un lucru care va decurge de la sine. Cât de departe sunt amândouă de înţelegerea adevăratei semnificaţii a morţii!

Toate marile tradiţii spirituale ale omenirii, incluzând bineînţeles creştinismul, ne-au spus clar că moartea nu este sfârşitul. Toate au transmis viziunea unei vieţi viitoare care conferă vieţii de acum o semnificaţie sacră. Dar în pofida învăţăturilor lor, societatea modernă este în mare măsură un deşert spiritual în care majoritatea oamenilor îşi închipuie că viaţa aceasta este tot ce există. Fără o credinţă reală sau autentică într-o viaţă viitoare, vieţile lor sunt lipsite de orice semni­ficaţie ultimă.           

Mi-am dat seama că efectele dezastruoase ale negării morţii merg cu mult dincolo de individ: ele afectează întreaga planetă. Fundamental convinşi că viaţa aceasta este singura, oamenii moderni nu au dezvoltat nici o viziune pe termen lung. Astfel că nimic nu-i reţine să jefuiască planeta pentru scopurile lor imediate şi să trăiască într-un mod egoist, ce s-ar putea dovedi fatal pentru viitor. De câte avertismente mai avem oare nevoie, precum acesta al fostului ministru brazilian al mediului, responsabil de pădurile ecuatoriale ale Amazonului?

Societatea industrială modernă este o religie fanatică. Demolăm, otrăvim şi distrugem toate sistemele vii de pe pământ. Semnăm nişte poliţe pe care copiii noştri nu vor fi in stare să le plătească ...Ne purtăm de parcă am f i ultima generaţie de pe planetă. Fără o schimbare radicala, în. inimă, minte şt viziune, pământul va sfârşi precum Venus, pârjolit şi mort[5].

Frica de moarte şi ignorarea vieţii viitoare alimentează acea dis­trugere a mediului care ne ameninţă pe toţi. Nu este cu atât mai tul­burător că oamenii nu sunt învăţaţi ce este moartea, sau cum să moară? Sau că nu li se dă nici o speranţă în ce se află după moarte, şi astfel în realitatea din spatele vieţii? Ce ironie mai mare decât că tinerii primesc o educaţie atât de înaltă în orice domeniu, mai puţin cel care reprezintă cheia sensului vieţii şi poate chiar a supravieţuirii noastre?

M-a intrigat adesea cum unii maeştri budişti pe care îi cunosc pun o întrebare simplă celor care li se adresează pentru învăţătură: Crezi într-o altă viaţă după viaţa aceasta? Nu sunt întrebaţi dacă cred în ea ca într-o aserţiune filozofică, ci dacă o simt adânc în inima lor. Maes­trul ştie că dacă oamenii cred într-o viaţă viitoare, întreaga lor perspec­tivă asupra vieţii prezente va fi diferită şi ei vor avea un simţ distinct al responsabilităţii şi moralităţii personale. Ceea ce maeştrii trebuie că bănuiesc este pericolul ca nişte oameni lipsiţi de credinţa fermă într-o viaţă viitoare să creeze o societate fixată asupra unor rezultate pe ter­men scurt, fără a se gândi prea mult la consecinţele acţiunilor lor. Să fie oare acesta principalul motiv pentru care am creat o lume brutală pre­cum cea în care trăim, o lume cu prea puţină compasiune autentică?

Uneori mă gândesc că ţările cele mai îmbelşugate şi mai puternice din lumea dezvoltată seamănă cu tărâmul zeilor descris în învăţăturile budiste. Se spune despre zei că trăiesc într-un lux fabulos, desfătându-se cu toate plăcerile imaginabile, fără nici o preocupare pentru dimensiunea spirituală a vieţii. Toate par să meargă bine până se apropie moartea şi apar semnele neaşteptate ale descompunerii. După care soţiile şi iubitele zeilor nu îndrăznesc să se mai apropie de ei, ci doar le aruncă flori de la distanţă, rugându-se când şi când să renască tot ca zei. Nici o amintire a fericirii sau confortului lor nu-i mai poate feri acum de suferinţa pe care o îndură, ci doar o fac şi mai cruntă. Astfel că zeii muribunzi sunt lăsaţi să moară singuri în mizerie.

Soarta zeilor îmi aminteşte de felul cum sunt trataţi astăzi bătrânii, bolnavii şi muribunzii. Societatea noastră este obsedată de tinereţe, sex şi putere şi evităm bătrâneţea şi descompunerea. Nu este îngrozitor că-i dăm la o parte pe bătrâni atunci când viaţa lor de muncă s-a sfârşit şi nu mai sunt utili? Nu este tulburător că-i azvârlim în azilurile de bătrâni, unde ei mor singuri şi părăsiţi?

Nu este de asemenea timpul să adoptăm o altă viziune şi despre cei suferinzi de boli incurabile precum cancerul sau SIDA? Am cunoscut numeroşi oameni care au murit de SIDA şi am văzut cât de des erau trataţi ca nişte proscrişi, chiar şi de prietenii lor, şi cum stigmatul ataşat bolii îi ducea la disperare, făcându-i să simtă că viaţa lor este dezgustătoare şi că în ochii lumii ea deja s-a sfârşit.

Chiar atunci când o persoană pe care o cunoaştem sau iubim este pe moarte, prea adesea constatăm că nu avem habar cum s-o ajutăm; iar după ce a murit, nu suntem încurajaţi să ne gândim la viitorul persoanei moarte, în ce fel el sau ea vor continua să existe, sau cum i-am putea noi ajuta mai departe. De fapt, orice tentativă de a gândi în acest sens riscă să fie scoasă din discuţie ca absurdă şi ridicolă.

Toate acestea ne arată, cu o claritate dureroasă, că acum mai mult ca niciodată este nevoie de o schimbare a atitudinii noastre în faţa morţii şi a celor aflaţi pe moarte.

Din fericire, mentalităţile încep să se schimbe. Instituţia azilurilor, de exemplu, face o lucrare minunată prin acordarea de îngrijiri fizice şi afective, îngrijirea fizică şi afectivă nu este însă de ajuns; oamenii care mor au nevoie de dragoste şi îngrijire, dar au totodată nevoie de ceva mai profund. Au nevoie să descopere o semnificaţie reală a morţii, şi a vieţii. Fără asta, cum ani putea să le dăm mângâierea finală? Ajutorul dat unui muribund trebuie să includă posibilitatea îngrijirii spirituale, căci doar prin cunoaştere spirituală putem cu adevărat înfrunta - şi înţelege - moartea.

Sunt încurajat de modul cum, în ultimii ani, întregul subiect al morţii şi al procesului morţii a fost deschis în Apus de pionieri precum Elisabeth Kubler-Ross şi Raymond Moody. Examinând în profunzime modul cum ne îngrijim de muribunzi, Elisabeth Kiibler-Ross a arătat că o dragoste necondiţionată şi o atitudine mai luminată pot să facă din moarte o experienţă senină, chiar transformatoare. Studiile ştiinţifice dedicate numeroaselor aspecte diferite ale experienţei din pragul morţii care au urmat curajoasei lucrări a lui Raymond Moody au oferit ome­nirii o speranţă vie şi solidă că viaţa nu se încheie odată cu moartea şi că există într-adevăr o „viaţă după viaţă".

Din păcate, unii nu au înţeles semnificaţia completă a acestor revelaţii despre moarte şi procesul morţii. Ei au mers la extrema de a proslăvi moartea şi am auzit de cazurile tragice ale unor tineri care s-au sinucis deoarece credeau că moartea este ceva minunat şi o eva­dare din viaţa lor deprimantă. Dar fie că ne temem de ea şi refuzăm s-o privim în faţă, fie că o romanţăm, moartea este trivializată, în pri­vinţa morţii, disperarea şi euforia sunt deopotrivă o evaziune. Moar­tea nu este nici deprimantă, nici exaltantă; este pur şi simplu un fapt al vieţii.

Ce trist este că cei mai mulţi dintre noi începem să apreciem viaţa numai când suntem pe punctul de a muri! Mă gândesc adesea la cuvintele marelui maestru budist Padmasambhava: „Cei care-şi închipuie că au timp din belşug încep să se pregătească numai la apropierea morţii. Atunci ei sunt răvăşiţi de păreri de rău. Dar nu este oare mult prea târziu?" Ce comentariu mai descurajant despre lumea modernă s-ar putea face decât că majoritatea oamenilor mor nepregătiţi pentru moarte, aşa cum au trăit nepregătiţi pentru viaţă.

CĂLĂTORIA PRIN VIAŢĂ ŞI PRIN MOARTE

Conform înţelepciunii lui Buddha, ne putem folosi cu adevărat viaţa ca să ne pregătim pentru moarte Nu trebuie să aşteptăm ca moartea dureroasă a cuiva apropiat sau şocul unei boli fatale să ne oblige să ne examinăm viaţa. Nici nu suntem condamnaţi să părăsim viaţa cu mâi­nile goale pentru a întâlni necunoscutul. Putem începe, aici şi acum, să găsim o semnificaţie vieţii noastre. Putem face din fiecare moment o oportunitate de a ne schimba şi a ne pregăti - din toată inima, riguros şi cu o minte împăcată - pentru moarte şi eternitate.

în concepţia budistă, viaţa şi moartea sunt văzute ca un întreg, în care moartea este începutul unui alt capitol al vieţii. Moartea este o oglindă în care se reflectă toată semnificaţia vieţii.

Viziunea aceasta este centrală pentru învăţăturile multora din cele mai vechi şcoli ale budismului tibetan. Mulţi dintre voi veţi fi auzit de Cartea tibetană a morţii. Ce caut eu să fac în cartea de faţă este să explic şi să extind Cartea tibetană a morţii, pentru a include nu doar moartea ci şi viaţa, şi pentru a completa în detaliu întreaga învăţătură din care Cartea tibetană a morţii este doar o parte, în aceste minunate învăţături găsim ansamblul vieţii şi al morţii prezentat laolaltă ca o serie de realităţi tranziţionale în continuă schimbare cunoscute sub numele de bardo. Cuvântul „bardo" este folosit de obicei pentru a desemna starea intermediară dintre moarte şi renaştere, dar în reali­tate bardo-urile apar necontenit de-a lungul vieţii şi al morţii şi sunt puncte de legătură în care posibilitatea eliberării, sau a iluminării, este intensificată.

Bardo-urile sunt oportunităţi deosebit de prielnice pentru eliberare, deoarece există - învăţăturile ne-o dovedesc! - anumite momente mult mai puternice decât altele şi mult mai pline de potenţialităţi, când tot ce faci are un efect crucial şi încărcat de consecinţe. Mă gândesc la un bardo ca fiind asemănător momentului când păşeşti spre marginea unei prăpăstii; un astfel de moment este, de exemplu, când un maestru îl introduce pe discipolul său în natura esenţială, originară şi lăuntrică a minţii sale. Dar cel mai măreţ şi mai plin de semnificaţii dintre aceste momente este cel al morţii.

Astfel, din punctul de vedere al budismului tibetan, putem împărţi întreaga noastră existenţă în patru realităţi ce formează un lanţ continuu: (1) viaţa, (2) agonia şi moartea, (3) după moarte şi (4) renaşterea. Acestea sunt cunoscute drept cele patru bardo: (1) bardo-ul natural al acestei vieţi, (2) bardo-ul dureros al morţii, (3) bardo-ul luminos al dharmata şi (4) bardo-ul karmic al devenirii.

Dată fiind vastitatea şi caracterul atotcuprinzător al învăţăturilor din bardo, cartea aceasta a fost structurată cu grijă. Veţi fi călăuziţi, etapă cu etapă, de-a lungul viziunilor călătoriei prin viaţă şi moarte. Explorarea noastră începe în mod necesar cu o reflecţie directă despre ce înseamnă moartea şi despre multele faţete ale adevărului nepermanenţei - genul de reflecţie care ne dă putinţa să folosim din plin viaţa aceasta cât încă mai avem timp şi ne asigură că, atunci când vom muri, o vom face fără regrete şi auto-incriminări că ne-am irosit viaţa. Aşa cum spunea faimosul sfânt şi poet al Tibetului, Milarepa: „Religia mea este să trăiesc - şi să mor - fără regrete."

Contemplarea aprofundată a mesajului secret al nepermanenţei - care se află de fapt dincolo de nepermanenţă şi de moarte - conduce direct în miezul vechilor şi puternicelor învăţături tibetane: introdu­cerea în „natura esenţială a minţii". A realiza natura minţii, pe care aţi putea-o numi esenţa noastră lăuntrică, acel adevăr pe care cu toţii îl căutăm, este cheia pentru a înţelege viaţa şi moartea. Căci ceea ce se întâmplă în momentul morţii este că mintea obişnuită şi iluziile ei mor, iar în interval natura nemărginită, asemănătoare cerului, a minţii noastre este descoperită. Natura esenţială a minţii este fundalul vieţii şi al morţii în întregul lor, asemeni cerului care cuprinde în îmbrăţişarea sa tot universul.

Învăţăturile arată limpede că dacă tot ce ştim despre minte este acel aspect al ei care se dizolvă la moarte, nu vom avea nici o idee despre ceea ce se continuă, nici o cunoaştere a noii dimensiuni a realităţii mai profunde a naturii minţii noastre. De aceea este vital pentru noi toţi să ne familiarizăm cu natura minţii atât timp cât mai suntem în viaţă. Numai astfel vom fi pregătiţi atunci când ea se dezvăluie spontan şi cu putere în momentul morţii; şi numai astfel vom fi capabili s-o recu­noaştem „la fel de natural", spun învăţăturile, „ca un copil care aleargă în poala mamei sale"; şi rămânând în acea stare, să fim în cele din urmă eliberaţi.

O descriere a naturii minţii conduce în mod firesc la o instruire completă în meditaţie, căci meditaţia este singura cale prin care putem descoperi în mod repetat, realiza şi stabiliza gradual natura minţii. Voi da o explicaţie a naturii evoluţiei umane, a renaşterii şi a /cârmei, care să vă ofere semnificaţia şi contextul cele mai complete posibil ale drumului nostru prin viaţă şi moarte.

Veţi avea atunci o cunoaştere suficientă pentru a fi capabili să pătrundeţi cu încredere în inima cărţii: o relatare cuprinzătoare, extrasă din multe surse diferite, a celor patru bardo-uri şi a diverselor stadii ale morţii şi agoniei. Instrucţiuni, sfaturi practice şi practici spirituale sunt expuse în amănunt pentru a ne putea ajuta atât pe noi înşine cât şi pe alţii în trecerea prin viaţă, prin agonie, prin moarte şi după moarte. Cartea se încheie cu o viziune a modului cum învăţă­turile despre bardo ne pot ajuta să înţelegem natura cea mai profundă a minţii omeneşti, şi a universului.

Studenţii mă întreabă adesea:-.Cum ştim ce sunt aceste bardo-uri şi de unde provin uimitoarea precizie a învăţăturilor despre ele şi cunoaşterea ciudat de limpede a fiecărui stadiu al agoniei, morţii şi renaşterii? Răspunsul ar putea părea la început dificil de înţeles pentru mulţi cititori, deoarece concepţia actuală despre minte a Apusului este una extrem de îngustă, în pofida descoperirilor epocale din ultimii ani, mai ales în domeniul ştiinţei despre minte/corp şi a psihologiei trans-personale, marea majoritate a oamenilor de ştiinţă continuă să reducă mintea la nimic mai mult decât procesele fizice din creier, ceea ce contrazice mărturia a mii de ani de experienţă mistică şi meditativă a tuturor religiilor.

Care este atunci sursa autorităţii din care poate fi scrisă o carte precum aceasta? „Ştiinţa interioară" a budismului se bazează, cum se exprimă un savant american, „pe o cunoaştere temeinică şi cuprin­zătoare a realităţii, pe o înţelegere profundă, deja evaluată a sinelui şi împrejurărilor; altfel spus, pe iluminarea completă a lui Buddha.[6]Sursa învăţăturilor despre bardo este mintea iluminată, mintea complet trează a unui buddha, aşa cum a fost experimentată, explicată şi transmisă de o lungă linie de maeştri ce se extinde în urmă până la Buddha Primordial. Explorările şi formulările lor atente, meticuloase - aproape ştiinţifice aţi putea spune - a descoperirilor privitoare la minte de-a lungul multor secole ne-au oferit imaginea cea mai completă cu putinţă atât a vieţii cât şi a morţii. Această imagine, inspirată de Jamyang Khyentse şi de toţi ceilalţi mari maeştri ai mei, încerc cu umi­linţă s-o transmit acum pentru prima oră Apusului.

De-a lungul multor ani de contemplaţie, predare, practică şi clari­ficare a întrebărilor cu maeştrii mei, am scris Cartea tibetană a vieţii şi a morţii ca o chintesenţă a sfaturilor din inimă ale tuturor maeştrilor mei, pentru a fi o nouă Carte tibetană a morţii şi o Carte tibetană a vieţii. Vreau ca ea să fie un manual, un ghid, o lucrare de referinţă şi o sursă de inspiraţie sacră. Sugestia mea este că doar studiind şi recitind iar şi iar această carte, pot fi dezvăluite multiplele ei straturi de semni­ficaţii. Cu cât o veţi folosi mai mult, veţi constata, cu atât mai adânc îi veţi simţi implicaţiile şi cu atât mai mult veţi realiza profunzimea înţe­lepciunii care vă este transmisă prin mijlocirea învăţăturilor.

Învăţăturile despre bardo ne arată cu exactitate ce se va întâmpla dacă ne pregătim pentru moarte şi ce se va întâmpla dacă nu ne pregătim. Nu poate exista o alegere mai clară. Dacă refuzăm să accep­tăm moartea acum, cât suntem în viaţă, vom plăti scump de-a lungul întregii vieţi, în momentul morţii şi după aceea. Efectele acestui refuz vor devasta viaţa aceasta şi toate cele care-i vor urma. Nu vom fi capa­bili să trăim plenar; vom rămâne prizonierii acelui aspect al nostru care trebuie să moară. Ignoranţa aceasta ne va fura baza călătoriei spre ilu­minare, închizându-ne pe vecie în tărâmul iluziei, în ciclul necontrolat al naşterii şi al morţii, în acel ocean al suferinţei pe care noi, budiştii, îl numim samsara.[7]

Dar mesajul fundamental al învăţăturilor budiste este că dacă suntem pregătiţi, există o speranţă nemăsurată, atât în viaţă cât şi în moarte, învăţăturile ne dezvăluie posibilitatea unei libertăţi uimitoare şi în final fără margini, pentru care putem lucra de pe acum, din timpul vieţii - libertate care ne va permite de asemenea să ne alegem moartea şi prin aceasta renaşterea. Pentru cel care s-a pregătit şi a practicat, moartea nu vine ca o înfrângere, ci ca un triumf, încoronarea şi mo­mentul cel mai glorios al vieţii.

DOI
NEPERMANENTA

Nu se află loc pe pământ unde moartea să nu se poată găsi - chiar de ne-am răsuci mereu capetele spre toate zările, ca într-un ţinut straniu şi ameninţător... De-ar exista vreun adăpost în faţa morţii, n-aşfi eu omul care să fugă de el... Dar e nebunie să crezi că vei izbuti...

Oamenii vin şi pleacă, aleargă şi dansează, dar nu suflă o vorbă despre moarte. Toate bune şifrumoase. Dar când vine moartea - pentru ei, pentru nevestele lor, copiii lor, prietenii lor - însfăcăndu-ifără de veste şi nepregătiţi, ce furtuni de patimi îi copleşesc atunci, ce mai planşete, ce porniri nestăpânite, câtă deznădejde!...

Să facem primul pas prin care să lipsim moartea de marele ei avantaj asupra noastră şi să adoptăm o cale opusă aceleia comune; să-i smulgem morţii caracterul misterios, să o frecventăm, să ne obişnuim cu ea; să nu avem nimic în minte mai des decât moartea ... Nu ştim unde ne aşteaptă ea: s-o aşteptăm de aceea în orice loc. A te deprinde cu moartea înseamnă a te deprinde cu libertatea. Un om care a învăţat cum să moară s-a dezvăţat să fie sclav.

MONTAIGNE

De ce este atât de dificil exerciţiul morţii şi exerciţiul libertăţii? Şi de ce oare moartea ne înspăimântă atât de tare încât evităm până şi s-o privim? Undeva, adânc înlăuntrul nostru, ştim că nu o vom putea ocoli la nesfârşit. Ştim, cu vorbele lui Milarepa, că „Obiectul acesta numit cadavru şi care ne înspăimântă atât de mult, trăieşte cu noi aici şi acum." Cu cât amânăm mai mult să înfruntăm moartea, cu cât o ignorăm mai mult, cu atât sporesc frica şi nesiguranţa care ne bântuie. Cu cât încercăm să scăpăm de frică, cu atât ea devine mai monstruoasă.

Moartea este un vast mister, dar două lucruri putem spune cu cer­titudine despre ea: este absolut sigur că vom muri şi este nesigur când sau cum vom muri. Unica noastră certitudine este, prin urmare, aceas­tă incertitudine privind ora morţii, de care ne agăţăm ca de o scuză pentru a amâna să privim moartea în faţă. Suntem ca nişte copii ce-şi acoperă ochii la un joc de-a v-aţi ascunselea şi cred că astfel nimeni nu-i vede.

De ce trăim într-o asemenea teroare a morţii? Fiindcă dorinţa noastră instinctivă este să trăim şi să continuăm să trăim, iar moartea înseamnă sfârşitul brutal a tot ceea ce ne este familiar. Avem sentimen­tul că la venirea ei vom fi cufundaţi în ceva complet diferit. Ne vedem pe noi înşine pierduţi şi năuci într-o ambianţă terifiant de nefamiliară. Ne imaginăm că va fi ca şi cum ne-am trezi singuri, torturaţi de anxie­tate, într-o ţară străină, fără să ştim nimic despre ţinut sau limbă, fără bani, relaţii, paşaport, prieteni ...

Poate că motivul cel mai profund al fricii noastre de moarte este că nu ştim cine suntem. Credem într-o identitate personală, unică şi separată; dar dacă avem curajul s-o examinăm, descoperim că ea depinde în întregime de o colecţie nesfârşită de lucruri care s-o susţină: numele nostru, „biografia", partenerii, familia, locuinţa, serviciul, prietenii, cărţile de credit ... Pe suportul lor fragil şi efemer ne bizuim pentru siguranţa noastră. Aşa că dacă toate acestea ne sunt luate, vom mai avea habar cine suntem noi de fapt?

Lipsiţi de suporturile noastre familiare, suntem confruntaţi cu noi înşine, o persoană pe care n-o cunoaştem, un străin fără vlagă alături de care am trăit tot timpul dar pe care n-am dorit niciodată cu adevă­rat să-1 întâlnim. Oare nu de asta am încercat să ne umplem fiecare clipă cu zgomot şi activitate, indiferent cât de plicticoasă şi banală, ca să ne asigurăm că nu vom rămâne niciodată singuri şi în tăcere împreună cu acest străin?

Şi nu este acesta indiciul a ceva fundamental tragic în legătură cu modul nostru de viaţă? Trăim sub o identitate asumată, într-o lume de basm nevropat, cu nimic mai real decât Broasca Ţestoasă Batjocoritoare din Alice în Ţara Minunilor. Hipnotizaţi de fiorul construcţiei, ne-am înălţat casa vieţii pe nisip. Lumea aceasta poate părea minunat de convingătoare până când moartea năruie iluzia şi ne alungă din ascunziş. Ce se va întâmpla atunci cu noi dacă nu avem nici un indiciu despre o realitate mai profundă?

Când murim lăsăm totul în urmă, şi mai ales acest corp, pe care l-am îngrijit atât de mult, pe care ne-am bizuit atât de orbeşte şi ne-am străduit cu atâta înverşunare să-1 ţinem în viaţă. Dar minţile noastre nu sunt cu nimic mai demne de încredere decât trupurile. Exami-naţi-vă mintea timp de câteva minute şi veţi vedea că este asemeni unui purice, sărind într-una de colo-colo. Veţi vedea că gândurile apar fără nici un motiv, fără nici o legătură. Măturaţi de haosul fiecărei clipe, suntem victimele nestatorniciei minţii noastre. Dacă aceasta este singura stare de conştiinţă cu care suntem familiarizaţi, atunci a ne baza pe minte în clipa morţii este un joc absurd.

MAREA DECEPŢIE

Naşterea unui om este naşterea durerii sale. Cu cât trăieşte mai mult, cu atât devine mai stupid, fiindcă îngrijorarea sa de a evita moartea inevitabilă devine din ce în ce mai acută. Ce amărăciune! El trăieşte pentru un lucra veşnic de neatins! Setea sa de a supravieţui în viitor îl face incapabil să trăiască în prezent.

HUANG Zî

După moartea maestrului meu, am avut parte de o legătură strânsă cu Dudjom Rinpoche, unul din cei mai mari maeştri de meditaţie, mistic şi yoghin din timpurile recente, într-o zi el călătorea prin Franţa împreună cu soţia sa, admirând din mers ţinutul. Au trecut pe lângă un lung cimitir, proaspăt vopsit şi împodobit cu flori. Soţia lui Dudjom Rinpoche a spus: „Rinpoche, priveşte cât de ordonat şi curat este totul în Apus. Chiar şi locurile unde păstrează cadavrele sunt imaculate, în Răsărit nici măcar casele în care locuiesc oamenii vii nu sunt atât de curate."

„Da, da", a replicat el, „adevărat; este o ţară atât de civilizată. Au case minunate pentru cadavrele celor morţi. Dar, n-ai băgat de seamă? Au nişte case la fel de minunate şi pentru cadavrele în viaţă."

Ori de câte ori îmi amintesc de această istorie, ea mă face să mă gândesc cât de goală şi zadarnică poate fi viaţa când se întemeiază pe o falsă credinţă în continuitate şi permanenţă. Când trăim astfel, devenim, -cum a spus Dudjom Rinpoche, nişte cadavre vii, inconştiente.

Cei mai mulţi dintre noi trăiesc în felul acesta; trăim potrivit unui plan prestabilit. Tinereţea ne-o petrecem cu educaţia. După care ne găsim o slujbă, întâlnim pe cineva, ne căsătorim şi avem copii. Cumpă­răm o casă, încercăm să avem succes în afaceri, nutrim vise precum o casă la ţară sau încă o maşină. Mergem în vacanţă cu prietenii. Plănuim să ieşim la pensie. Cele mai mari dileme pe care le au unii dintre noi sunt unde să ne petrecem următorul concediu sau pe cine să invităm de Crăciun. Vieţile noastre sunt monotone, meschine şi repe­titive, irosite în urmărirea banalului, întrucât se pare că nu cunoaştem nimic mai bun.

Ritmul vieţii noastre este atât de înfrigurat încât ultimul lucru la care avem timp să ne gândim este moartea. Ne reprimăm temerile se­crete de nepermanenţă înconjurându-ne cu mereu mai multe bunuri, mereu mai multe lucruri, mereu mai multe înlesniri, doar pentru a deveni sclavii lor. Pentru menţinerea lor ne irosim tot timpul şi energia. Curând, unicul nostru scop în viaţă devine acela de a păstra totul cât mai sigur şi ferit. Dacă se petrec schimbări, găsim cel mai rapid re­mediu, vreo soluţie isteaţă şi temporară. Şi astfel vieţile noastre merg mai departe, până când o boală sau un dezastru major ne scot din letargie.

Se pare însă că nu consacram prea mult timp sau gândire nici măcar acestei vieţi. Gândiţi-vă la oamenii care lucrează ani la rând, după care trebuie să se pensioneze, doar pentru a constata că nu ştiu ce să facă cu ei înşişi, pe măsură ce îmbătrânesc şi se apropie de moarte, în pofida sporovăielilor noastre despre spiritul practic, în Apus a fi practic înseamnă a fi ignorant şi adesea de un egoism uşuratic.

Focalizarea noastră mioapă asupra acestei vieţi, şi numai a ei, este marea amăgire, sursa materialismului deprimant şi distructiv al lumii moderne. Nimeni nu vorbeşte despre moarte şi nimeni nu vorbeşte despre viaţa de apoi, deoarece oamenii sunt făcuţi să creadă că astfel de discuţii nu vor face decât să zădărnicească aşa-numitul nostru „progres" în lume.

Dar dacă dorinţa noastră cea mai profundă este într-adevăr să trăim şi să continuăm să trăim, de ce insistăm orbeşte că moartea este sfârşitul? De ce să nu încercăm cel puţin să explorăm posibilitatea exis­tenţei unei vieţi după moarte? De ce, dacă suntem atât de pragmatici pe cât pretindem, nu începem să ne întrebăm în mod serios: Unde se află adevăratul nostru viitor? La urma urmei, nimeni nu trăieşte mai mult de o sută de ani. După care se întinde întreaga eternitate, ne­explicată ...

LENEA ACTIVĂ

Există o veche poveste tibetană, pe care o îndrăgesc, numită „Tatăl lui 'Faimos ca Luna'". Un om foarte sărac, după ce a muncit din greu, a reuşit să adune un sac plin cu grâne. Era mândru de sine, iar când s-a întors acasă a legat sacul cu o funie de unul din căpriorii casei, pentru a-1 feri de şobolani şi hoţi. L-a lăsat să atârne acolo şi, ca o măsură de siguranţă suplimentară, şi-a aşternut culcuşul dedesubt. Stând acolo, mintea începu să-i hoinărească: „De voi putea vinde aceste grâne în porţii mici, profitul va fi cel mai mare. Voi putea atunci să cumpăr mai multe grâne, iar apoi să fac acelaşi lucru şi voi ajunge cineva în comu­nitate. O mulţime de fete se vor ţine după mine. Mă voi căsători cu o femeie frumoasă şi nu după mult timp vom avea un copil ... va fi nea­părat băiat ... cum naiba îl vom numi? " Uitându-se prin cameră, pri­virile i-au căzut pe mica fereastră, prin care a văzut Luna răsărind.

„Ce semn!" s-a gândit el. „Cât de favorabil! Este un nume cu adevă­rat bun. îl voi numi 'Faimos ca Luna'... " în timp ce era purtat în spe­culaţiile sale, un şoarece şi-a croit drum către sacul cu grâne şi i-a ros funia. Chiar în clipa în care de pe buze i-au ieşit cuvintele 'Faimos ca Luna', sacul cu grâne s-a desprins din tavan, omorându-1 pe loc. 'Fai­mos ca Luna', bineînţeles, nu s-a mai născut niciodată.

Câţi dintre noi, asemeni omului din poveste, nu suntem cuprinşi de ceea ce numesc o „lene activă"? Există în mod firesc diferite specii de lene: răsăriteană şi apuseană. Stilul răsăritean este asemenea celui practicat la perfecţiune în India. El constă în a zace toată ziua la soare, fără să faci nimic, evitând orice fel de muncă sau activitate utilă, bând ceşti de ceai, ascultând muzica filmelor indiene trâmbiţată la radio şi flecărind cu prietenii. Lenea apuseană este cu totul diferită. Ea constă din a ne umple viaţa cu o activitate obligatorie, astfel încât să nu rămână deloc timp pentru înfruntarea problemelor reale.

Dacă ne examinăm viaţa, vom vedea limpede câte sarcini fără im­portanţă, aşa-numitele „responsabilităţi" se acumulează pentru a o umple. Un maestru le compara cu „gospodărirea unui vis". Ne spunem că vrem să investim timp în lucrurile importante ale vieţii, dar ni­ciodată nu este timp. Simplul fapt de a te scula dimineaţa presupune să faci atâtea lucruri: deschizi fereastra, faci patul, faci un duş, te speli pe dinţi, hrăneşti câinele sau pisica, speli vasele din seara trecută, constaţi că s-a terminat zahărul sau cafeaua şi mergi să le cumperi, prepari micul dejun - lista este interminabilă. Apoi mai sunt hainele pe care trebuie să le sortezi, să le alegi să le calci şi să le împătureşti din nou. Şi cum rămâne cu părul dvs., sau cu machiajul? Neajutoraţi, asis­tăm cum zilele ni se umplu cu discuţii la telefon şi proiecte mărunte, cu atât de multe responsabilităţi - sau poate ar trebui să le numim „iresponsabilităţi"?

Viaţa pare să ne trăiască pe noi, să posede propriul ei impuls straniu, să ne poarte; în final simţim că nu avem nici o opţiune şi nici un control asupra ei. Fireşte, uneori aceasta ne face să ne simţim rău, avem coşmaruri şi ne trezim transpiraţi, întrebându-ne: „Ce fac cu via­ţa mea?" Dar temerile noastre nu durează decât până la micul dejun; apare servieta şi o luăm de la capăt.

Mă gândesc la sfântul indian Ramakrishna, care i-a spus unuia din discipolii săi: „Dacă ai dedica practicii spirituale numai o zecime din timpul pe care-l pierzi cu distracţii precum alergatul după femei sau câştigarea banilor, ai fi iluminat în numai câţiva ani!" Pe la începutul secolului trăia un maestru tibetan, un fel de Leonardo da Vinci hima-layan, pe nume Mipham. Se spune despre el că a inventat un ceas, un tun şi un aeroplan. Dar fiecare obiect odată terminat, îl distrugea, spunând că acesta ar fi doar cauza unor noi distrageri.

În tibetană, cuvântul pentru corp este lu, având sensul de „ceva pe care îl laşi în urmă", ca un bagaj. De câte ori spunem „lu", ne aducem aminte că suntem doar călători, adăpostindu-ne temporar în această viaţă şi în acest corp. De aceea în Tibet oamenii nu-şi iroseau tot timpul încercând să facă circumstanţele exterioare mai confortabile. Ei erau mulţumiţi dacă aveau mâncare suficientă, o haină în spate şi un acoperiş deasupra capului. Continuând în felul nostru, încercând obsesiv să ne îmbunătăţim condiţiile, acesta poate deveni un scop în sine şi o distragere fără rost. Cine oare, aflat în toate minţile, s-ar gândi să redecoreze fastidios fiecare cameră de hotel în care locuieşte? Iubesc acest sfat al lui Patrul Rinpoche:

Adu-ţi aminte de pilda unei vaci bătrâne,
 Ea e mulţumită să doarmă într-o şură.
Trebuie să mănânci, să dormi şi să defeci -
Acestea sunt inevitabile -
Tot ce e mai mult, nu te priveşte.

Uneori mă gândesc că realizarea cea mai măreaţă a culturii mo­derne este comercializarea genială a samsarei şi a distracţiilor sale sterile. Societatea modernă mi se pare a fi o celebrare a tuturor lucru­rilor care te îndepărtează de adevăr, care fac dificilă viaţa întru adevăr şi îi descurajează pe oameni până şi să creadă în existenţa adevărului. Şi când te gândeşti că toate astea provin dintr-o civilizaţie care pretinde să adore viaţa, dar de fapt o privează de orice semnificaţie reală; care vorbeşte fără încetare că-i face pe oameni „fericiţi", dar în realitate le închide calea spre sursa adevăratei bucurii.

Această samsara modernă întreţine o anxietate şi o depresie pe care le hrăneşte şi în care ne atrage pe toţi, deprinzându-ne cu o maşină consumistă care pentru a funcţiona trebuie să ne menţină aviditatea. Samsara are un nivel înalt de organizare, este versatilă şi sofisticată; ea ne asaltează de pretutindeni cu propaganda ei şi creează în jurul nostru un mediu vicios aproape inexpugnabil. Cu cât încercăm mai mult să scăpăm, cu atât se pare că ne afundăm mai mult în capcanele pe care cu atâta ingeniozitate ni le întinde. După cum spunea maestrul tibetan din secolul al XVIII-lea Jikme Lingpa: „Hipnotizate de simpla varietate a percepţiilor, fiinţele rătăcesc la nesfârşit în cercul vicios al samsarei."

Obsedaţi, aşadar, de false speranţe, vise şi ambiţii, ce promit fericirea dar duc numai la mizerie, suntem ca nişte oameni care se târăsc, istoviţi de sete, printr-un deşert nemărginit. Şi tot ce ne întinde această samsara să bem este o cană cu apă sărată, menită să ne înteţească şi mai mult setea.

PRIVIND MOARTEA ÎN FAŢĂ

Cunoscând şi realizând aceasta, nu se cuvine oare să-i dăm ascultare lui Gyalse Rinpoche când ne spune:

Să faci planuri de viitor este ca şi cum
ai merge să pescuieşti într-o albie seacă;
Nimic nu iese vreodată aşa cum ţi-ai dorit,
aşa că renunţă la toate proiectele şi ambiţiile.
Dacă este să te gândeşti la ceva,
Aceasta să fie nesiguranţa ceasului când vei muri.

Pentru tibetani, principala sărbătoare a anului este Anul Nou, care este Crăciunul, Pastele, Ziua Recunoştinţei şi ziua dvs. de naştere, toate laolaltă. Patrul Rinpoche a fost un mare maestru, a cărui viaţă a fost presărată de episoade excentrice menite să insufle viaţă învăţă­turilor, în loc să celebreze ziua Anului Nou şi să ureze oamenilor un „An nou fericit", la fel ca toată lumea, Patrul Rinpoche obişnuia atunci să plângă, întrebat de ce, el spunea că a mai trecut un an şi atâţia oameni s-au apropiat cu încă un an de moarte, tot nepregătiţi.

Gândiţi-vă la un lucru care probabil că ni s-a întâmplat la aproape toţi, într-o zi sau alta. Ne plimbăm pe stradă, adânciţi în gânduri in­spirate, speculând asupra unor probleme importante, sau doar ascul­tând Walkman-ul. O maşină trece deodată în goană pe lângă noi, cât pe ce să ne calce.

Daţi drumul la televizor, sau răsfoiţi un ziar: veţi vedea moartea pretutindeni. Victimele acelor prăbuşiri de avioane sau accidente de maşină, se aşteptau oare să moară? Ele considerau viaţa la fel de sigură ca şi noi. Cât de des nu auzim despre oameni pe care-i cunoaştem, sau chiar prieteni, care au murit pe neaşteptate? Nu e nevoie să fim bolnavi pentru a muri: trupurile noastre pot ceda subit, defectându-se, la fel ca maşinile. Putem fi perfect sănătoşi într-o zi, pentru ca în următoarea să ne îmbolnăvim şi să murim. Milarepa cânta:

Când eşti sănătos şi în putere,
Nu te gândeşti niciodată la venirea bolii;
Dar ea se abate asupră-ţi năprasnic,
Ca o lovitură de trăsnet.

Când eşti prins de treburile lumeşti,
Nu te gândeşti niciodată la apropierea morţii;
Dar ea vine degrabă, ca tunetul
Ce-ţi bubuie-n urechi[8].

Trebuie să ne scuturăm din când în când şi să ne punem cu ade­vărat întrebarea: „Ce-ar fi dacă aş muri la noapte? Ce-ar fi atunci?" Nu ştim dacă ne vom trezi mâine, sau unde ne vom trezi. Dacă expiri şi nu mai poţi inspira, eşti mort. Nimic mai simplu. Cum spune o zicală tibetană: „Ziua de mâine sau viaţa viitoare - niciodată nu ştim care vine prima."

Unii dintre renumiţii maeştri contemplativi din Tibet, când mergeau seara la culcare îşi goleau cănile şi le lăsau răsturnate, lângă pat. Ei nu erau niciodată siguri dacă se vor trezi dimineaţa şi vor mai avea nevoie de ele. Mergeau până acolo încât seara stingeau focul, fără să se îngrijească să păstreze tăciuni pentru a doua zi. Clipă de clipă, ei trăiau cu posibilitatea morţii iminente.

Lângă sihăstria lui Jikme Lingpa era un eleşteu, pe care el îl traversa cu mare greutate. Câţiva discipoli s-au oferit să-i construiască o punte, dar el le-a răspuns: „La ce bun? Cine ştie dacă voi mai trăi măcar să dorm aici mâine noapte?"

Unii maeştri încearcă să ne sensibilizeze la fragilitatea vieţii cu ima­gini şi mai brutale: aceştia ne spun să reflectăm la noi înşine ca la un condamnat la moarte care-şi face ultima plimbare în afara celulei, ca la un peşte zbătându-se în năvod, ca la un animal aşteptându-şi sfârşitul la abator.

Alţii îşi încurajează elevii să-şi imagineze nişte scenarii însufleţite ale propriei lor morţi, ca parte a unei contemplaţii calme şi organizate: senzaţiile, durerea, panica, neputinţa, supărarea celor dragi, conştien­tizarea a ce au făcut sau nu au făcut cu vieţile lor.

Corpul zăcând întins pe patul de moarte,
Voci murmurând cuvinte de bun rămas,
 Mintea rememorând pentru ultima oară trecutul:
Când va veni drama aceasta şi pentru tine?

Este important să reflectăm, iar şi iar, că moartea este reală şi vine fără înştiinţare. Nu fiţi ca porumbelul din proverbul tibetan. Acesta îşi petrece întreaga noapte agitându-se şi pregătindu-şi culcuşul, iar zorile sosesc înainte ca el să fi avut măcar timp să se culce. Aşa cum a spus un important maestru din secolul al Xll-lea, Drakpa Gyaltsen: „Oamenii-şi petrec întreaga viaţă pregătindu-se, pregătindu-se, pregătindu-se... doar pentru ca viaţa următoare să-i găsească nepregătiţi."

SĂ LUĂM VIAŢA ÎN SERIOS

Poate că numai cei care înţeleg cât de fragilă este viaţa ştiu cât este ea de preţioasă. Odată, pe când luam parte la o conferinţă în Anglia, participanţii erau intervievaţi de B.B.C. în acelaşi timp ei vorbeau cu o femeie aflată pe moarte. Ea era îngrozită, căci nu se gândise cu adevă­rat la realitatea morţii. Acum ştia. A avut un singur mesaj pentru cei care-i vor supravieţui: să ia viaţa, şi moartea, în serios.

A lua viaţa în serios nu înseamnă să ne petrecem tot timpul meditând de parcă am trăi în munţii Himalaya, sau în Tibetul de odinioară, în lumea modernă trebuie să muncim şi să ne câştigăm existenţa, dar asta nu înseamnă să ne lăsăm prinşi în mrejele unei vieţi de la nouă la cinci, în care să trăim fără nici o viziune mai profundă asupra sensului vieţii. Sarcina noastră este să păstrăm un echilibru, să găsim o cale de mijloc, să învăţăm să nu ne lăsăm acaparaţi peste măsură de activităţi Şi preocupări neesenţiale, ci să ne simplificăm viaţa din ce în ce mai mult. Cheia pentru a găsi un echilibru fericit în viaţa modernă este simplitatea.

In budism, acesta este adevăratul sens al disciplinei, în tibetană, termenul pentru disciplină este tsul trim. Tsul înseamnă „potrivit" sau „just", iar trim înseamnă „regulă" sau „cale". Aşadar disciplină înseamnă să faci ce este potrivit sau just; altfel spus, într-o epocă excesiv de complicată, să ne simplificăm viaţa.

Pacea minţii va veni de aici. Vei avea mai mult timp pentru lucru­rile spiritului şi pentru cunoaşterea pe care numai adevărul spiritual o poate aduce, ceea ce te va ajuta să înfrunţi moartea.

Din păcate, este un lucru pe care doar puţini dintre noi îl fac. Poate că ar trebui să ne punem acum întrebarea: „Ce-am realizat eu de fapt în viaţă?" Vreau să spun prin asta, cât am înţeles noi cu adevărat despre viaţă şi moarte? M-am inspirat din rapoartele apărute în studiile despre experienţa din pragul morţii, cum ar fi cărţile prietenului meu Kenneth Ring şi alţii. Un număr frapant de supravieţuitori ai unor accidente aproape fatale sau ai unor experienţe în pragul morţii descriu o „revedere panoramică a vieţii". Cu o vioiciune şi acurateţe stranie, ei îşi retrăiesc evenimentele vieţii. Uneori ei trăiesc chiar şi efectele pe care acţiunile lor le-au avut asupra altora şi resimt emoţiile cauzate de faptele lor. Un bărbat i-a spus lui Kenneth Ring:

Mi-am dat seama că există lucruri pe care fiecare persoană este trimisă pe pământ să le realizeze şi să le înveţe. De exemplu, să împăr­tăşească mai multă dragoste, să fie mai iubitoare faţă de ceilalţi. Să descopere că mai importante sunt relaţiile umane, nu obiectele materiale. Şi să-şi dea seama că fiecare lucru pe care-l faci în viaţă este înregistrat şi chiar dacă pe moment treci pe lângă el fără să-ţi dai seama, el revine întotdeauna mai târziu.

Uneori revederea vieţii are loc în compania unei prezenţe glorioase, o „fiinţă de lumină". Ceea ce se desprinde din feluritele mărturii este că această întâlnire cu „fiinţa" revelă că unicele scopuri serioase în viaţă sunt „să înveţi să-i iubeşti pe ceilalţi oameni şi să dobândeşti cunoştinţe".

O persoană i-a povestit lui Raymond Moody: „Când s-a ivit lumina, primul lucru pe care mi 1-a spus a fost: 'Ce-mi poţi arăta că ai făcut cu viaţa ta?'" sau ceva de felul acesta... în tot acest timp, ea a continuat să sublinieze importanţa iubirii... Părea foarte interesată şi de lucrurile privitoare la cunoaştere...[9] Un alt bărbat i-a spus lui Kenneth Ring: „Am fost întrebat - fără mijlocirea cuvintelor, prin comunicare menta­lă instantanee - 'Ce am făcut în folosul sau pentru progresul neamului omenesc?'"[10]

Ce am făcut cu viaţa noastră determină ceea ce suntem atunci când murim. Şi totul, dar absolut totul, contează.

NORI DE TOAMNĂ

La mănăstirea sa din Nepal, cel mai bătrân discipol în viaţă al maestrului meu, marele Dilgo Khyentse Rinpoche, tocmai îşi încheiase o lecţie. A fost unul din cei mai de seamă învăţători ai timpului nostru, învăţătorul lui Dalai Lama însuşi şi al multor alţi maeştri care 1-au privit ca pe un tezaur inepuizabil de înţelepciune şi compasiune. Cu toţii îl respectam pe acest munte de om blând şi entuziast, savant, poet şi mistic care-şi petrecuse douăzeci şi doi de ani din viaţă în sihăstrie. S-a oprit, cu privirea aţintită în depărtare: „Am acum şaptezeci şi opt de ani şi am văzut atâtea lucruri în viaţă. Atâţia oameni tineri au mu­rit, atâţia oameni de vârsta mea au murit, atâţia oameni mai bătrâni au murit. Atâţia oameni cu poziţii înalte au ajuns umili. Atâţia oameni care au fost umili ş-au ridicat. Atât de multe ţări s-au schimbat. Au fost atâtea frământări şi tragedii, atâtea războaie şi plăgi, atâtea distru­geri teribile peste tot în lume.

Dar toate aceste schimbări nu sunt mai reale decât un vis. Dacă priveşti adânc, îţi dai seama că nimic nu este permanent şi constant, nimic, nici cel mai mic fir de păr de pe corpul vostru. Iar asta nu este o teorie, este un lucru pe care-1 puteţi cunoaşte, realiza şi vedea cu ochii voştri."

Mă întreb adesea: „De ce se schimbă toate?" Şi nu aflu decât un singur răspuns: Aşa este viaţa. Nimic, absolut nimic nu are un caracter permanent. Buddha a spus:

Această existenţă a noastră e la fel de trecătoare ca norii de toamnă.
A privi naşterea şi moartea fiinţelor
este ca şi cum ai privi mişcările unui dans.
Răgazul unei vieţi este ca un fulger pe cer,
Grăbit ca un torent pe coasta abruptă a unui munte.

Unul din principalele motive pentru care perspectiva morţii ne produce atâta suferinţă şi dificultăţi este faptul că ignorăm adevă­rul nepermanenţei. Vrem cu atâta disperare ca toate să continue neschimbate, încât trebuie să credem că lucrurile vor rămâne mereu la fel. Dar aceasta este o amăgire. Şi cum descoperim atât de des, credinţa are puţin sau deloc de-a face cu realitatea. Această amăgire, cu de­zinformările, ideile şi presupunerile sale, este fundaţia şubredă pe care ne clădim viaţa. Indiferent cât de des ne întrerupe adevărul, noi pre­ferăm să încercăm mai departe, cu bravura deznădejdii, să ne păstrăm iluziile.

În mintea noastră, schimbările echivalează întotdeauna cu pier­derile şi suferinţa. Iar dacă ele se produs, încercăm să ne anesteziem pe cât posibil. Presupunem cu încăpăţânare şi ca pe un fapt indis­cutabil, că permanenţa oferă securitate, iar nepermanenţa nu. Dar, de fapt, nepermanenţa este la fel ca unii oameni pe care-i întâlnim în viaţă - dificili şi inoportuni la început, dar mult mai prietenoşi şi mai puţin supărători decât ne-am fi închipuit, după ce ajungem să-i cunoaştem mai bine.

Reflectaţi la următorul lucru: realizarea nepermanenţei este, în mod paradoxal, singurul lucru de care ne putem agăţa, poate singura noastră posesiune durabilă. Ea este asemeni cerului, sau pământului. Indiferent cât se schimbă sau se prăbuşesc toate lucrurile din jurul nostru, acestea durează. Să presupunem că traversăm o criză emoţio­nală zguduitoare... întreaga noastră viaţă pare să se dezintegreze... soţul sau soţia ne-au părăsit pe neaşteptate. Dar pământul este tot acolo; cerul este la locul său. Bineînţeles, chiar şi pământul se cutremură din când în când, dar numai pentru a ne aminti că nu putem considera nimic drept sigur...

Chiar şi Buddha a murit. Moartea sa a fost o învăţătură, menită să-1 şocheze pe cel naiv, indolent şi mulţumit de sine, să ne trezească la adevărul că totul este nepermanent şi moartea este un fapt inevitabil al vieţii. Apropiindu-se de moarte, Buddha a spus:

Dintre toate urmele,
 A elefantului este mai presus;
Dintre toate meditaţiile profunde,
Cea asupra morţii este mai presus.[11]

Ori de câte ori ne pierdem perspectiva, sau cădem pradă lenei, reflecţia asupra morţii şi nepermanenţei ne produce un şoc care ne readuce pe calea adevărului:

Ce s-a născut, va muri;
Ce s-a strâns, se va risipi;
Ce s-a acumulat, se va irosi;
Ce s-a construit, se va nărui
Şi ce-a fost înălţat, se va coborî.

Întregul univers, ne spun acum savanţii, nu este decât schimbare, activitate şi proces - o totalitate a fluxului care este temelia tuturor lucrurilor:

Orice interacţie subatomică constă din anihilarea particulelor originare şi crearea unor noi particule subatomice. Lumea subatomică este un dans continuu al creaţiei şi anihilării, al transformării masei în energie şi al energiei în masă. Formele tranzitorii apar şi dispar, generând o reali­tate fără sfârşit, mereu recreată[12].

Ce este viaţa noastră, dacă nu acest dans al formelor tranzitorii? Oare nu se schimbă toate, întotdeauna: frunzele arborilor din parcuri, lumina din camera dvs. în timp ce citiţi aceste rânduri, anotimpurile, vremea, orele zilei, oamenii care trec pe stradă? Iar noi? Oare tot ce am făcut în trecut nu ne pare acum un vis? Prietenii cu care am crescut, locurile de joacă ale copilăriei, acele viziuni şi opinii pe care le-am susţinut cândva cu patimă sinceră: pe toate le-am lăsat în urmă. Acum, în momentul de faţă, citirea acestei cărţi vi se pare o realitate vie. Dar curând chiar şi această pagină nu va fi decât o amintire.

Celulele din corpul nostru mor, neuronii din creier se descompun, până şi expresia feţei este în necontenită schimbare, în funcţie de starea noastră de spirit. Ceea ce numim caracterul nostru de bază este doar un „curent mental" şi nimic mai mult. Astăzi ne simţim bine fiindcă lucrurile ne merg bine; dar mâine simţim contrariul. Unde s-a dus senzaţia de bine? Influenţe noi ne acaparează pe măsură ce împrejurările se schimbă: suntem nepermanenţi, influenţele sunt neperrnanente şi nicăieri nu există ceva solid sau durabil spre care să ne putem îndrepta.

Ce-ar putea fi mai imprevizibil decât gândurile şi emoţiile noastre: aveţi vreo idee despre ce veţi gândi sau simţi în viitor? Mintea noastră este, în fapt, la fel de goală, nepermanentă şi trecătoare ca un vis. Exa­minaţi un gând: el vine, stă şi pleacă. Trecutul a dispărut, viitorul încă nu s-a ivit şi chiar gândul prezent, aşa cum îl percepem, devine trecut.

Singurul lucru pe care îl avem cu adevărat este imediatul, clipa de faţă.

Uneori când vorbesc despre aceste lucruri, se întâmplă ca după aceea câte o persoană să vină la mine şi să-mi spună: „Toate astea par evidente! Le-am ştiut dintotdeauna. Spune-mi ceva nou." La care eu îi răspund: „Ai înţeles şi ai realizat în fapt adevărul nepermanenţei? L-ai integrat într-o asemenea măsură în fiecare gând, respiraţie şi mişcare încât viaţa ţi-a fost transformată? Pune-ţi aceste două întrebări: îmi amintesc eu în fiecare clipă că sunt muritor, la fel ca toţi oamenii şi toate lucrurile, astfel încât să tratez întotdeauna toate fiinţele cu compasiune? A devenit înţelegerea mea despre moarte şi nepermanenţă atât de pătrunzătoare şi urgentă încât îmi consacru fiecare secundă năzuinţei către iluminare? Dacă poţi răspunde „da" la amândouă întrebările, atunci ai înţeles cu adevărat nepermanenţă."

( pag. 7-pag.37)

[...]
Autobiografie în cinci capitole


 1. Mă plimb pe stradă.
Este o groapă adâncă în trotuar
Şi cad în ea.
Sunt pierdut… nu am nici o speranţă.
Nu este vina mea.
Îmi trebuie o veşnicie să găsesc o cale de ieşire.

2. Mă plimb pe aceeaşi stradă.
Este o groapă adâncă în trotuar.
Mă fac că n-o văd.
şi cad iarăşi în ea.
Nu-mi vine să cred că sunt în acelaşi loc.
Dar nu este vina mea.
Îmi trebuie şi acum mult timp să ies.

3. Mă plimb pe aceeaşi stradă.
Este o groapă adâncă în trotuar.
O văd că este acolo.
Dar tot cad în ea… este un obicei.
Ochii îmi sunt deschişi.
Ştiu unde mă aflu.
Este vina mea.
Ies numaidecât.

4. Mă plimb pe aceeaşi stradă.
Este o groapă adâncă în trotuar.
O ocolesc.

5. Mă plimb pe o altă stradă.

(Portia Nelson)

Scopul reflecţiei asupra morţii este să producă o schimbare adevărată în adâncul inimii tale şi să ajungi să înveţi cum să eviţi „groapa din trotuar” şi cum „să te plimbi pe altă stradă”. Deseori aceasta va necesita o perioadă de retragere şi contemplaţie profundă, fiindcă numai astfel ochii ni se vor deschide cu adevărat la ceea ce facem cu vieţile noastre.

Examinarea morţii nu trebuie să fie ceva înfricoşător sau morbid. De ce să nu reflectezi asupra morţii atunci când eşti cu adevărat inspirat, relaxat şi confortabil, întins pe pat, în vacanţă sau ascultând o muzică ce te încântă în mod special? De ce să nu reflectezi la ea atunci când eşti fericit, sănătos, încrezător şi plin de bunăstare? Nu aţi observat că sunt momente când ai o tendinţă naturală spre introspecţie? Foloseşte-le cu grijă, fiindcă acestea sunt momentele în care poţi avea o experienţă puternică şi întreaga viziune despre lume să ţi se schimbe rapid. Acestea sunt momentele în care vechile credinţe se năruie de la sine şi te regăseşti transformat.

[...]

ÎNŢELEPCIUNEA ABSENŢEI EGOULUI
Mă întreb uneori cum s-ar simţi o persoană dintr-un mic sat din Tibet dacă aţi aduce-o brusc într-un oraş modern cu toată tehnologia sa sofisticată. Probabil ar crede că a murit şi se află deja în starea Bardo. S-ar uita cu gura căscată la avioanele zburând pe cer deasupra sa, sau la cineva vorbind la telefon cu o persoană de la celălalt capăt al lumii. Ar presupune că asistă la nişte miracole. Dar toate acestea par normale cuiva care trăieşte în lumea modernă şi posedă o educaţie apuseană ce explică pas cu pas baza ştiinţifică a tuturor acestor lucruri.
În exact acelaşi fel, în budismul tibetan există o educaţie spirituală elementară, normală, fundamentală, un antrenament spiritual complet Pentru bardo-ul natural al acestei vieţi, care vă oferă vocabularul esenţial, ABC-ul minţii. Bazele acestui antrenament sunt ceea ce se numeşte cele „trei instrumente ale înţelepciunii": înţelepciunea de a auzi şi a asculta; înţelepciunea contemplării şi a reflecţiei; şi înţelep­ciunea meditaţiei. Prin ele suntem retreziţi la adevărata noastră natură, Prin ele descoperim şi ajungem să întrupăm bucuria şi libertatea a ceea ce suntem cu adevărat, ceea ce numim „înţelepciunea absenţei egoului".
Imaginaţi-vă o persoană care se trezeşte deodată în spital după un accident de circulaţie şi care suferă de amnezie totală, în exterior, totul este intact: ea are aceeaşi faţă şi aspect, simţurile şi mintea îi sunt la locul lor, dar nu are nici o idee sau urmă de amintire despre cine este cu adevărat, în exact acelaşi fel, nu ne putem aminti adevărata noastră identitate, natura noastră originară. Frenetici şi cuprinşi de groază, ne risipim în jur şi ne improvizăm o altă realitate, de care ne agăţăm cu toată disperarea cuiva care cade inexorabil într-o prăpastie. Identitatea aceasta falsă şi asumată cu ignoranţă, este „egoul".
Prin urmare, egoul este lipsa realei cunoaşteri a cine suntem cu adevărat, dimpreună cu rezultatul ei: condamnarea la a ne agăţa, cu orice preţ, de paleativul peticit al unei imagini despre noi înşine, un sine cameleonic, înşelător şi inevitabil, într-o continuă schimbare la care este obligat pentru a menţine ficţiunea existenţei sale. în tibetană, egoul se numeşte dak dzin, care înseamnă „agăţarea de un sine". Egoul se defineşte atunci prin gesturile neîncetate de a ne agăţa de noţiunile iluzorii de „eu" şi „al meu", sine şi altul şi toate concepţiile, ideile, do­rinţele şi activitatea care vor susţine acea construcţie falsă. O astfel de agăţare este inutilă din start şi condamnată la frustrare, căci nu există nici o bază sau adevăr în ea şi lucrul de care încercăm să ne agăţăm este prin natura sa imposibil de apucat.
Însăşi nevoia pe care o simţim de a ne agăţa şi de a persevera în această agăţare arată că în adâncul fiinţei noastre ştim că sinele nu are o existenţă inerentă, în această cunoaştere secretă, lipsită de curaj, îşi au originea toate nesiguranţele şi temerile noastre fundamentale.
Atât timp cât nu am demascat egoul, acesta continuă să ne amăgească, asemenea unui politician şleampăt care etalează la nesfârşit nişte promisiuni false, sau a unui avocat care născoceşte minciuni şi apărări perfide, sau a unui amfitrion de talk show care nu încetează să vorbească, întreţinând o sporovăială afabilă, dar care nu convinge pe nimeni şi în fond nu spune absolut nimic.
Vieţi în şir de ignoranţă ne-au făcut să identificăm ansamblul fiinţei noastre cu egoul. Cel mai mare triumf al său este să ne amăgească să credem că interesele sale majore sunt şi interesele noastre majore, şi chiar să identificăm propria noastră supravieţuire cu a sa. Aceasta este o ironie brutală, dat fiind că egoul şi tendinţa sa de agăţare sunt rădă­cina tuturor suferinţelor noastre. Dar cu toate acestea, egoul este atât de convingător şi am fost păcăliţi de el vreme atât de îndelungată, încât gândul că am putea rămâne fără el ne înspăimântă. A fi lipsiţi de ego, ne şopteşte el, înseamnă a pierde tot bogatul romantism al condiţiei umane, a fi reduşi la starea unui robot insensibil sau a unei vegetale fără creier.
Egoul joacă în mod strălucit cartea fricii noastre fundamentale de necunoscut şi de a pierde controlul. Ne-am putea spune: „Ar trebui cu adevărat să mă debarasez de ego. îmi produce atâta suferinţă; dar dacă o fac, ce se va întâmpla cu mine?"
Egoul îţi va şopti mieros: „Ştiu că uneori sunt o belea şi crede-mă, te înţeleg foarte bine când vrei ca eu să plec. Dar oare vrei asta cu ade­vărat? Gândeşte-te numai: dacă eu plec, ce se va alege de tine? Cine va veghea asupra ta? Cine te va apăra şi îngriji cum am făcut-o eu în toţi aceşti ani?"
Şi chiar dacă nu ne lăsăm păcăliţi de minciunile egoului, suntem prea speriaţi pentru a-1 abandona; căci fără o cunoaştere autentică a naturii, sau adevăratei identităţi a minţii, pur şi simplu nu avem alternativă. Cedăm iar şi iar cerinţelor sale cu acea ură de sine tristă pe care o resimte alcoolicul când pune mâna pe băutura despre care ştie că-1 distruge, sau toxicomanul când bâjbâie după drogul despre care ştie că după un scurt extaz îl va lăsa deprimat şi disperat.
EGOUL PE CALEA SPIRITUALĂ
O apucăm pe calea spirituală pentru a pune capăt bizarei tiranii a egoului, dar resursele sale sunt aproape infinite şi el ne poate sabota şi perverti dorinţa de a ne elibera în orice stadiu. Adevărul este simplu şi învăţăturile sunt cum nu se poate mai clare; dar am constatat iar şi iar, cu mare tristeţe, că îndată ce ele încep să ne impresioneze şi influ­enţeze, egoul încearcă să le complice, deoarece ştie că este ameninţat în mod fundamental.
La început, când suntem pentru prima oară fascinaţi de calea spirituală cu toate posibilităţile ei, egoul ne poate chiar încuraja, zicându-ne: „Iată ceva cu adevărat minunat. Exact lucrul de care ai nevoie! învăţătura aceasta este plină de tâlc!"
Apoi, când spunem că vrem să încercăm practica meditativă sau să mergem într-un loc retras, egoul ne cântă în strună: „Ce idee minunată! De ce n-aş veni şi eu cu tine? Am avea amândoi de învăţat." în toată luna de miere a dezvoltării noastre spirituale, egoul va continua să ne îmboldească: „Este minunat - atât de uimitor, de inspirator ..."
Dar imediat ce intrăm în etapa căii spirituale pe care o numim „spălătorul de vase" şi învăţăturile încep să ne mişte profund, suntem confruntaţi inevitabil cu realitatea sinelui nostru. Pe măsură ce egoul este dezvăluit, sunt atinse punctele sale dureroase şi vor începe să apară tot felul de probleme. Este ca şi cum în faţa noastră ar fi fixată o oglindă în care ne este imposibil să nu privim. Oglinda este perfect clară, dar din ea se holbează la noi un chip urât şi ursuz, chiar chipul nostru. începem să fim revoltaţi, fiindcă detestăm ce vedem; putem să 116 înfuriem şi să spargem oglinda în ţăndări, dar ea se va fărâma în sute de chipuri urâte identice care se vor holba în continuare la noi.
Acum este momentul să dăm frâu liber mâniei şi să ne tânguim cu amărăciune; şi unde este egoul nostru? Stă devotat alături şi ne instigă:
„Ai absolută dreptate, este scandalos şi insuportabil. Să nu tolerezi aşa ceva!" în timp ce ascultăm subjugaţi, egoul continuă să invoce tot felul de îndoieli şi de emoţii demente, turnând gaz pe foc: „Nu vezi că învăţătura asta nu este pentru tine? Doar ţi-am spus tot timpul! Nu-ţi dai seama că învăţătorul ăsta nu este al tău? La urma urmei, tu eşti o persoană apuseană modernă, inteligentă, sofisticată şi lucruri exotice ca zen, sufism, meditaţie, budism tibetan aparţin unor culturi răsăritene, străine. La ce ţi-ar putea folosi o filozofie inventată în Himalaya cu o mie de ani în urmă?"
Pe măsură ce egoul asistă bucuros cum noi ne prindem tot mai tare în plasa lui, el va da vina pe învăţături şi chiar pe profesorii noştri pentru toate suferinţele, singurătatea şi dificultăţile prin care trecem în procesul cunoaşterii de sine: „Acestor guru oricum nu le pasă, indife­rent ce ţi se întâmplă. Ei urmăresc doar să te exploateze. Dacă folosesc cuvinte precum 'compasiune' sau 'devoţiune', este numai pentru a pune stăpânire pe tine... "
Egoul este suficient de deştept pentru a răstălmăci învăţăturile în scopurile sale; la urma urmei, „diavolul poate cita din scripturi, dacă aceasta îi este de folos". Ultima armă a egoului este să îndrepte cu ipocrizie un deget acuzator spre învăţător şi adepţii săi, zicând: „Nici unul dintre aceştia nu pare să trăiască adevărul învăţăturilor!" Acum egoul pozează, în arbitrul cinstit al oricărui comportament: poziţia cea mai vicleană din care să vă submineze credinţa şi să vă erodeze devoţiunea şi hotărârea de transformare spirituală.
Dar oricât s-ar strădui egoul să vă saboteze calea spirituală, dacă o veţi urma cu perseverenţă şi veţi aprofunda practica meditaţiei, veţi începe, încet-încet să realizaţi cât de înşelătoare au fost promisiunile sale: false speranţe şi false temeri. Treptat vă veţi da seama că atât speranţele cât şi temerile sunt duşmanii păcii voastre mentale; speran­ţele vă induc în eroare şi vă lasă goi pe dinăuntru şi dezamăgiţi, iar temerile vă paralizează în celula strâmtă a falsei voastre identităţi, începeţi de asemenea să vedeţi cât de atotcuprinzătoare a fost domi­naţia egoului asupra minţii voastre, iar în spaţiul de libertate deschis de meditaţie, când sunteţi debarasaţi pentru moment de aviditate, întrezăriţi vastitatea îmbucurătoare a adevăratei voastre naturi. Realizaţi că timp de ani egoul vostru, asemeni unui artist dement, v-a înşelat cu aranjamente, planuri şi promisiuni care n-au fost niciodată reale şi v-au dus doar la faliment interior. Atunci când, în calmul meditaţiei, vedeţi acest lucru, fără nici o consolare sau dorinţă de a vă ascunde descoperirea, toate planurile şi aranjamentele se dovedesc găunoase şi încep a se nărui.
Acesta nu este un proces pur destructiv. Căci concomitent cu reali­zarea precisă şi uneori dureroasă a caracterului fraudulos şi virtual criminal al egoului vostru, şi al oricui altcuiva, ia amploare un sentiment de expansivitate interioară, o cunoaştere directă a „absenţei egoului" şi a interdependenţei tuturor lucrurilor şi acea dispoziţie însufleţită şi generoasă care este semnul distinctiv al libertăţii.
Deoarece aţi învăţat prin disciplină să vă simplificaţi viaţa, reducând astfel oportunităţile egoului de a vă seduce; şi deoarece aţi practicat cu atenţie meditaţia, slăbind influenţa agresivităţii, aderenţei şi negativi-tăţii asupra întregii voastre fiinţe, înţelepciunea intuitivă poate răsări treptat. Iar în claritatea atotrevelatoare a luminii sale, această intuiţie vă poate arăta, distinct şi direct, atât lucrările cele mai subtile ale propriei voastre minţi, cât şi natura realităţii.
CĂLĂUZA ÎNŢELEAPTĂ
Doi oameni au trăit în voi toată viaţa voastră. Unul este egoul, limbut, pretenţios, isteric, prudent; celălalt este fiinţa spirituală ascunsă, a cărei voce silenţioasă a înţelepciunii aţi auzit-o sau urmat-o doar arareori. Ascultând tot mai mult învăţăturile, reflectând asupra lor şi integrându-le în viaţa voastră, glasul vostru lăuntric, înţelepciunea înnăscută a discernământului, ceea ce numim în budism „conştientă discriminativă", este trezită şi întărită şi începeţi să faceţi distincţie între călăuzirea ei şi feluritele voci gălăgioase şi ademenitoare ale egoului. Amintirea adevăratei voastre naturi, cu toată splendoarea şi încrederea ei, începe să vă revină.
Veţi constata, de fapt, că aţi descoperit în voi înşivă propria voastră călăuză înţeleaptă. Deoarece el sau ea vă cunoaşte temeinic, deoarece el sau ea este una cu voi înşivă, călăuza voastră vă poate ajuta, cu tot mai mare claritate şi bună dispoziţie, să treceţi peste toate dificultăţile gândurilor şi emoţiilor voastre. Ea poate fi de asemenea o prezenţă continuă, veselă, delicată, sâcâitoare uneori, care ştie întotdeauna ce este cel mai bine pentru voi şi vă va ajuta să găsiţi alte şi alte căi de ieşire din obsesia reacţiilor obişnuite şi a emoţiilor confuze. Pe măsură ce glasul conştientei voastre discriminatorii devine mai clar şi mai puternic, veţi începe să faceţi distincţie între adevărul său şi diferitele amăgiri ale egoului şi veţi fi capabil să-i daţi ascultare cu discernământ şi încredere.
Cu cât veţi asculta mai des de această călăuză înţeleaptă, cu atât mai uşor vă veţi putea schimba singuri stările de spirit negative, le veţi înţelege şi chiar veţi râde de ele, de dramele absurde şi de iluziile ridicole care sunt ele de fapt. Treptat veţi constata că sunteţi în stare să vă debarasaţi tot mai rapid de emoţiile întunecate care v-au condus viaţa şi capacitatea de a face acest lucru este cel mai mare miracol dintre toate. Terton Sogyal, misticul tibetan, spunea că nu este cu adevărat impresionat de cineva care poate să transforme podeaua în tavan, sau focul în apă. Un miracol adevărat, spunea el, este ca cineva să se elibereze măcar de o singură emoţie negativă.
Din ce în ce mai mult, aşadar, în locul flecărelii stridente şi fragmentate cu care v-a obişnuit egoul toată viaţa voastră, veţi constata că auziţi în minte îndrumările clare ale învăţăturilor, care vă inspiră, vă mustră, vă călăuzesc şi vă dirijează la flecare întorsătură. Cu cât ascultaţi mai mult, cu atât veţi primi mai multe îndrumări. Dacă urmaţi vocea călăuzei voastre înţelepte, vocea conştientei discriminatorii şi reduceţi egoul la tăcere, ajungeţi să experimentaţi prezenţa înţelepciunii, bucu­riei şi beatitudinii care sunteţi cu adevărat. O viaţă nouă, complet diferită de cea în care purtaţi masca egoului, începe în voi. Iar la venirea morţii, veţi fi învăţat încă din timpul vieţii cum să controlaţi acele emoţii şi gânduri care altminteri, în stările de moarte, bardo, ar căpăta o realitate copleşitoare.
Când amnezia privind adevărata voastră identitate începe să fie tămăduită, veţi realiza în cele din urmă că dak dzin, ataşamentul faţă de sine, este rădăcina tuturor suferinţelor voastre. Veţi înţelege în final cât rău v-a făcut el vouă înşivă şi altora şi veţi realiza că cel mai nobil şi totodată cel mai înţelept lucru de făcut este să vă îngrijiţi de alţii în loc să vă îngrijiţi de voi înşivă. Aceasta vă va vindeca inima, mintea şi spiritul.
Este important de reţinut că principiul absenţei egoului nu înseamnă că la început a existat un ego, pe care mai apoi budismul l-a înde­părtat. Dimpotrivă, el înseamnă că nu a existat niciodată un ego de la care să pornim. Realizarea acestui fapt se numeşte „absenţa egoului".
CELE TREI INSTRUMENTE ALE ÎNŢELEPCIUNII
Calea către descoperirea libertăţii reprezentată de înţelepciunea absenţei  egoului,   ne  sfătuiesc maeştrii,  este  procesul ascultării şi urmării, al contemplaţiei şi reflecţiei şi al meditaţiei. Ei ne sfătuiesc să începem ascultând în mod repetat învăţăturile spirituale. Pe măsură ce ascultăm, ele ne vor aminti iar şi iar de natura înţelepciunii noastre ascunse. Este ca şi cum am fi persoana pe care v-am cerut să v-o imaginaţi, stând într-un pat de spital, suferind de amnezie şi cineva care ne iubeşte şi căruia îi pasă de noi ne-ar şopti la ureche adevăratul nostru nume şi ne-ar arăta fotografii ale familiei şi ale vechilor prieteni, în încercarea de a ne readuce în memorie identitatea noastră pierdută. Treptat, pe măsură ce ascultăm învăţăturile, anumite pasaje şi intuiţii din ele vor atinge o coardă ciudată în noi, amintiri ale adevăratei noastre naturi vor începe să se deruleze şi un sentiment profund despre ceva domestic şi straniu de familiar se va trezi cu încetul.
A asculta este un proces mult mai dificil decât îşi închipuie majoritatea oamenilor; a asculta cu adevărat în modul recomandat de maeştri înseamnă să ne detaşăm complet de noi înşine şi să ne debarasăm de toate informaţiile, concepţiile, ideile şi prejudecăţile care ne îmbâcsesc mintea. Dacă ascultaţi cu adevărat învăţăturile, conceptele care sunt obstacolul nostru real şi care se interpun între noi şi adevărata noastră natură, pot fi înlăturate încet şi sigur.
Încercând să ascult cu adevărat, am fost adesea inspirat de maestrul Zen, Suzuki-roshi, care a spus: „Dacă mintea voastră este goală, ea este întotdeauna pregătită pentru orice. Există numeroase posibilităţi în mintea începătorului, dar puţine în mintea specialistului."(5) Mintea începătorului este o minte deschisă, o minte goală, o minte receptivă şi dacă ascultăm cu o autentică minte de începător, avem toate şansele să începem să înţelegem. Deoarece ascultând cu o minte tăcută, cât mai detaşaţi posibil de larma ideilor preconcepute, se va crea o posibilitate ca adevărul învăţăturilor să ne pătrundă şi semnificaţia vieţii şi a morţii să capete o tot mai mare şi mai izbitoare claritate. Maestrul meu Dilgo Khyentse Rinpoche a spus: „Cu cât asculţi mai mult, cu atât auzi mai mult; cu cât auzi mai mult, cu atât înţelegerea ta devine mai profundă."
Adâncirea înţelegerii, aşadar, vine prin contemplaţie şi reflecţie, al doilea instrument al înţelepciunii. Pe măsură ce contemplăm cele auzite, acestea încep treptat să se răspândească în fluxul nostru mental şi să ne satureze experienţa interioară a vieţii. Evenimentele de zi cu zi încep să oglindească şi să confirme tot mai mult şi mai subtil adevărul învă­ţăturilor, pe măsură ce contemplaţia dezvăluie şi îmbogăţeşte încet ceea ce am început să înţelegem intelectual şi coboară acea înţelegere din cap în inimă.
Al treilea instrument al înţelepciunii este meditaţia. După ce am ascultat învăţăturile şi am reflectat asupra lor, punem în practică in­tuiţiile câştigate şi le aplicăm direct, prin procesul meditaţiei, la nevoile vieţii cotidiene.

(pag 115-121)

Sfaturi de suflet pentru a-i ajuta pe muribunzi

A ARĂTA O IUBIRE NECONDIŢIONATĂ
A SPUNE ADEVĂRUL
TEMERI LEGATE DE MOARTE
TREBURI NETERMINATE
A-ŢI LUA RĂMAS BUN
SPRE O MOARTE SENINĂ
Într-un azil pe care-l cunosc, Emily, o femeie care se apropia de şaptezeci de ani, murea de cancer la sân. Fiica ei o vizita zilnic şi între cele două femei părea să existe o relaţie fericită. Dar după plecarea fiicei sale, Emily stătea aproape întotdeauna singură şi plângea. După un timp a devenit limpede că motivul era că fiica refuzase cu desăvâr­şire să accepte inevitabilitatea morţii mamei sale, şi-şi petrecea tot timpul încurajând-o să „gândească pozitiv", cu speranţa că astfel cancerul se va vindeca. Singurul rezultat a fost că Emily era silită să-şi păstreze pentru ea gândurile, temerile profunde, panica şi tristeţea, fără nimeni căruia să i le împărtăşească, nimeni care s-o ajute să le exploreze, nimeni care s-o ajute să-şi înţeleagă viaţa şi nimeni care s-o ajute să găsească un sens vindecător în moarte.
Esenţialul în viaţă este stabilirea unei comunicări sincere, nebazată pe teamă, cu ceilalţi şi niciodată nu este mai important acest lucru decât cu o persoană aflată pe moarte, cum mi-a dovedit Emily.
Deseori muribundul simte reţinere şi nesiguranţă şi nu este sigur de intenţiile voastre când îl vizitaţi prima oară. De aceea nu arătaţi că s-ar întâmpla ceva ieşit din comun, fiţi naturali şi relaxaţi, fiţi voi înşivă. Deseori muribunzii nu spun ce vor sau ce gândesc, iar cei de lângă ei nu ştiu ce să spună sau să facă. Este greu să descoperi ce încearcă ei să spună, sau chiar ce încearcă să ascundă. Uneori nici ei înşişi nu Ştiu. Aşa că primul lucru esenţial este să destindeţi tensiunile din atmosferă în modul pe care-1 găsiţi cel mai uşor şi mai natural.
Odată ce s-a stabilit încrederea, atmosfera devine relaxată, ceea ce-i va permite muribundului să aducă în discuţie lucrurile despre care vrea cu adevărat să vorbească, încurajaţi călduros persoana să-şi exprime cât mai liber cu putinţă gândurile, temerile şi emoţiile privind agonia şi Moartea. Mărturisirea aceasta onestă şi fermă a emoţiilor este esenţială Pentru orice posibilă transformare - împăcarea cu viaţa sau a muri de o moarte frumoasă - şi trebuie să lăsaţi persoanei libertate deplină, îngăduindu-i să spună orice doreşte.
Când muribundul îşi comunică în final simţămintele cele mai intime, nu-1 întrerupeţi, nu-l contraziceţi şi nu-i desconsideraţi spusele. Bolnavul în faza terminală sau muribundul se găsesc în cea mai vulnerabilă situaţie din viaţa lor şi veţi avea nevoie de toată abilitatea şi de toate resursele de sensibilitate, căldură şi iubire compătimitoare pentru a le permite să se destăinuie. Învăţaţi să ascultaţi şi învăţaţi să primiţi în linişte: o tăcere calmă şi deschisă care face cealaltă persoană să se simtă acceptată. Fiţi cât mai relaxaţi; fiţi în largul vostru: aşezaţi-vâ lângă prietenul sau ruda voastră care moare ca şi cum nu aţi avea nimic mai important sau mai agreabil de făcut.
Am constat că în toate situaţiile grave ale vieţii, două lucruri sunt de cel mai mare folos: o abordare de bun simţ şi umorul. Umorul are calitatea minunată de a lumina atmosfera, contribuind la a pune procesul morţii în perspectiva sa adevărată şi universală şi risipind seriozitatea excesivă şi intensitatea situaţiei. Apelaţi aşadar la umor, cât mai abil şi mai blând posibil. Am constatat de asemenea, din proprie experienţă, că este esenţial să nu pui nimic prea la inimă. Când vă aşteptaţi mai puţin, muribundul vă poate face ţinta mâniei şi a reproşurilor sale. Cum spune Elisabeth Kubler-Ross, mânia şi reproşurile „pot fi uneori îndrep­tate în toate direcţiile şi proiectate în jur uneori aproape la întâm­plare".l" Nu vă imaginaţi că furia aceasta vă vizează cu adevărat; înţe­legând frica şi durerea care o generează, nu veţi reacţiona într-o manieră ce v-ar putea afecta relaţia.
Uneori aţi putea fi tentaţi să-i peroraţi celui ce moare, sau să-i oferiţi propria voastră formulă spirituală. Evitaţi cu străşnicie această ispită, mai ales dacă bănuiţi că nu este ceea ce vrea muribundul! Nimeni nu doreşte să fie „salvat" cu credinţele altuia. Amintiţi-vă că misiunea voastră nu este să convertiţi pe cineva la ceva, ci să ajutaţi persoana din faţa voastră să-şi păstreze puterea, încrederea, credinţa şi spiritualitatea, oricare ar fi acestea. Bineînţeles, dacă este o persoană cu adevărat deschisă problemelor spirituale şi vrea într-adevăr să ştie ce credeţi în această privinţă, de asemenea nu ezitaţi.
Nu aşteptaţi prea mult de la voi înşivă şi nu vă aşteptaţi ca ajutorul vostru să producă efecte miraculoase asupra muribundului, sau să-1 „salveze". Nu veţi fi decât dezamăgiţi. Oamenii vor muri aşa cum au trăit. Pentru stabilirea unei comunicări reale, trebuie să faceţi un efort hotărât de a vedea persoana în termenii vieţii, caracterului, ambianţei şi istoriei sale şi să o acceptaţi fără rezerve. De asemenea nu fiţi abătuţi dacă ajutorul vostru pare să dea prea puţine rezultate şi muribundul nu răspunde. Nu avem de unde să ştim care sunt efectele mai profunde ale grijii noastre.

A ARĂTA O IUBIRE NECONDIŢIONATĂ
O persoană pe moarte are nevoie înainte de orice să i se arate o iubire necondiţionată, eliberată de orice aşteptări. Să nu credeţi că pentru aceasta e nevoie să fiţi experţi. Fiţi naturali, fiţi voi înşivă, fiţi un prieten adevărat şi muribundul va fi convins că îi sunteţi într-adevăr alături, comunicând cu el simplu şi ca unui egal, ca de la o fiinţă umană la alta. Am spus, „arătaţi muribundului o iubire necondiţionată", dar în unele situaţii aceasta este departe de a fi uşor. Putem avea o istorie lungă şi nefericită împreună cu acea persoană, putem simţi vinovăţie pentru ce i-am făcut în trecut, sau mânie şi resentiment pentru ce ne-a făcut ea.
Aşa că permiteţi-mi să vă sugerez două modalităţi foarte simple prin care puteţi manifesta iubirea din voi faţă de cel ce moare. Eu şi studenţii mei care lucrăm cu muribunzii am constatat că amândouă sunt eficiente, în primul rând, priviţi la muribundul din faţa voastră ca la o persoană asemeni vouă, cu aceleaşi nevoi, aceeaşi dorinţă fun­damentală de a fi fericit şi de a evita suferinţa, aceeaşi singurătate, aceeaşi frică de necunoscut, aceleaşi zone secrete de tristeţe, acelaşi simţământ pe jumătate admis de neajutorare. Veţi descoperi că dacă faceţi într-adevăr acest lucru, inima vi se va deschide către acea persoană şi între voi iubirea va fi prezentă.
A doua modalitate, pe care am găsit-o încă şi mai puternică, este de a vă pune pe voi înşivă, direct şi cu stoicism, în locul celui care moare. Imaginaţi-vă că sunteţi în patul din faţa voastră şi înfruntaţi moartea. Imaginaţi-vă că sunteţi nefericiţi şi singuri. Apoi puneţi-vă cu seriozi­tate întrebarea: Ce aţi avea nevoie în primul rând? Ce v-ar place cel mai mult? Ce aţi dori cu adevărat de la prietenul din faţa voastră?
Săvârşind aceste practici veţi constata, cred eu, că muribundul îşi doreşte ceea ce şi voi v-aţi dori cel mai mult: să fie cu adevărat iubit şi acceptat.
Am văzut apoi adesea că oamenii foarte bolnavi tânjesc să fie atinşi, să fie trataţi ca nişte oameni vii şi nu ca nişte boli. O mare consolare li se poate aduce celor grav bolnavi pur şi simplu atingându-le mâinile, privindu-i în ochi, masându-i cu blândeţe sau ţinându-i în braţe, sau respirând uşor în acelaşi ritm cu ei. Corpul are propriul său limbaj al iubirii; folosiţi-1 fără frică şi veţi vedea că aduceţi muribundului mulţu­mire şi consolare.
Uităm adesea că cel ce moare îşi pierde întreaga lume: casa, slujba, cunoştinţele, trupul, mintea - el pierde totul. Toate pierderile posibile din timpul vieţii se reunesc într-o pierdere copleşitoare atunci când murim, deci cum ar putea un muribund să nu fie uneori trist, alteori Panicat, sau mânios? Elisabeth Kubler-Ross sugerează cinci etape în Procesul împăcării cu moartea: negarea, mânia, târguiala, depresia şi acceptarea. Bineînţeles că nu oricine va trece prin toate aceste stadii şi flu neapărat în această ordine; iar pentru unii, calea spre acceptare ar Putea fi una extrem de lungă şi spinoasă; alţii s-ar putea să nu ajungă Niciodată să accepte moartea. Cultura noastră nu le dă oamenilor prea multe perspective autentice asupra gândurilor, emoţiilor şi trăirilor lor Şi mulţi oameni confruntaţi cu moartea şi cu provocarea ei finală se înşelaţi de ignoranţa lor şi teribil de frustraţi şi de furioşi, mai ales fiindcă nimeni nu pare dornic să-i înţeleagă, pe ei şi nevoile lor cele mai profunde. După cum scris Cicely Saunders, marele pionier al mişcării azilurilor în Marea Britanie: „L-am întrebat odată pe un bărbat care ştia că este pe moarte ce-şi doreşte cel mai mult la cei care-1 îngrijesc. El a răspuns: 'Ca ei să arate ca şi cum încearcă să mă înţeleagă.' într-adevăr, este imposibil să înţelegi complet o altă persoană, dar nu am uitat niciodată că el nu a cerut reuşită deplină, ci doar suficient interes din partea cuiva încât să încerce".
Este esenţial să ne pese destul ca să încercăm şi să asigurăm acea persoană că indiferent ce simte, oricare i-ar fi frustrările şi mânia, ele sunt normale. Moartea va scoate la suprafaţă multe emoţii reprimate: tristeţe sau torpoare sau vinovăţie, sau chiar gelozie faţă de cei care sunt încă sănătoşi. Ajutaţi persoana m cauză să nu-şi reprime aceste emoţii atunci când ele apar. Staţi alături de ea când se sparg valurile suferinţei şi ale tristeţii; odată cu acceptarea, cu timpul şi cu înţele­gerea răbdătoare, emoţiile se diminuează şi muribundul revine la acea stare fundamentală de seninătate, calm şi normalitate psihică ce-1 caracterizează în modul cel mai profund şi autentic.
Nu încercaţi să fiţi prea înţelepţi; nu căutaţi întotdeauna să spuneţi ceva profund. Nu trebuie să faceţi sau să spuneţi ceva pentru a îmbu­nătăţi lucrurile. Fiţi pur şi simplu prezenţi cât mai plenar. Iar dacă vă simţiţi copleşiţi de anxietate şi teamă şi nu ştiţi ce să faceţi, mărturisiţi deschis acest lucru muribundului şi cereţi-i ajutorul. Această onestitate vă va apropia şi mai mult şi va contribui la o comunicare mai liberă. Uneori muribunzii ştiu mult mai bine decât noi cum pot fi ajutaţi iar noi trebuie să ştim să profităm de înţelepciunea lor şi să-i lăsăm să ne ofere ceea ce ştiu. Cicely Saunders ne-a cerut să nu uităm că, în relaţia cu muribunzii, nu suntem noi singurii care dăruiesc. „Mai devreme sau mai târziu, toţi cei care lucrează cu oameni pe moarte realizează că primesc mai mult decât oferă, întâlnind răbdarea, curajul şi adesea umorul. Trebuie să spunem aceasta..."'3' Recunoaşterea curajului său îi poate fi adesea de folos muribundului.
Şi eu am observat că mi-a fost de ajutor să-mi amintesc un lucru: că muribundul din faţa mea este întotdeauna, pe undeva, intrinsec bun. Indiferent de furia sau emoţiile ce apar, oricât de şocante sau îngrozitoare ar putea fi ele pe moment, focalizarea pe acea bunătate interioară vă va da controlul şi perspectiva de care aveţi nevoie spre a fi de cât mai mare ajutor. Aşa cum atunci când vă dondăniţi cu un bun prieten nu uitaţi de părţile sale bune, faceţi la fel cu muribundul: nu-1 judecaţi după emoţiile care se ivesc. Această acceptare din partea voastră îi va permite celui pe moarte să fie atât de neinhibat pe cât are nevoie. Trataţi-i pe muribunzi ca şi cum ar fi aşa cum sunt uneori capabili să fie: deschişi, iubitori şi generoşi.
La un nivel spiritual mai profund, am găsit întotdeauna extrem de util să-mi amintesc că muribundul posedă adevărata natură de buddha, indiferent dacă este sau nu conştient de ea, şi potenţialul pentru iluminarea completă. Pe măsură ce se apropie de moarte, posibilitatea aceasta este mai mare în multe privinţe. De aceea ei merită şi mai multă grijă şi respect.
A SPUNE ADEVĂRUL
Oamenii mă întreabă adesea: „Trebuie să li se spună oamenilor că sunt pe moarte?" Iar răspunsul meu este întotdeauna: „Da, în modul cel mai calm, mai blând, mai sensibil şi mai abil cu putinţă." După ani în care m-am ocupat de pacienţi bolnavi şi muribunzi, sunt de acord cu Elisabeth Kubler-Ross, care a observat că: „Majoritatea, dacă nu toţi pacienţii ştiu oricum. Ei simt asta după schimbarea atenţiei care li se acordă, după comportamentul nou şi diferit al oamenilor faţă de ei, după coborârea vocii şi evitarea zgomotelor, după faţa înlăcrimată a unei rude sau chipul de rău augur, lipsit de zâmbet al unui membru al familiei ce nu-şi poate ascunde adevăratele simţăminte."!7)
Am constatat adesea că oamenii ştiu din instinct că sunt pe moarte, dar se bazează pe alţii - medicul lor sau cei dragi - care să le-o confirme. Dacă aceştia nu o fac, muribundul poate crede că este din cauză că membrii familiei nu sunt în stare să suporte vestea. Şi atunci nici el nu va mai aborda subiectul. Lipsa aceasta de onestitate nu va face decât ca el să se simtă şi mai izolat şi mai anxios. Cred că este esenţial să i se spună muribundului adevărul; el merită atâta lucru. Dacă nu i se spune adevărul, cum se va putea el pregăti de moarte? Cum va putea duce raporturile din viaţa sa către o concluzie adevărată? Cum se ve putea ocupa de multele probleme practice pe care le are de rezolvat? Cum îi va putea ajuta pe supravieţuitorii ce vor rămâne în urmă?
Din punctul meu de vedere ca practicant spiritual, cred că moartea este o mare ocazie pentru oameni să se împace cu întreaga lor viaţă; şi am văzut mulţi, mulţi indivizi care s-au folosit de această ocazie, în modul cel mai inspirat, pentru a se transforma şi a se apropia de adevărul cel mai profund al fiinţei lor. Astfel că spunându-le oamenilor cu blândeţe şi sensibilitate, la cel dintâi prilej, că urmează să moară, le dăm realmente şansa să se pregătească, să-şi descopere puterile proprii Şi semnificaţia vieţii lor.
Să vă spun o întâmplare ce mi-a fost povestită de Sora Brigid, o infirmieră catolică ce lucra într-un azil irlandez. Dl.Murphy trecuse de Şaizeci de ani şi medicii i-au spus soţiei sale că el nu mai are mult de trăit. A doua zi, d-na Murphy şi-a vizitat soţul la azil, iar cei doi au stat de vorbă şi au plâns toată ziua. Sora Brigid urmărea cum bătrânul cuplu discuta şi izbucnea frecvent în lacrimi, iar după trei zile s-a întrebat dacă e cazul să intervină. Dar în ziua următoare soţii Murphy au părut dintr-o dată foarte relaxaţi şi liniştiţi, ţinându-se de mână şi arătându-şi multă tandreţe.
Sora Brigid a oprit-o pe d-na Murphy pe coridor şi a întrebat-o ce s-a petrecut între ei de a survenit o asemenea schimbare în purtarea lor. Femeia i-a spus că atunci când au aflat că soţul ei era pe moarte, ei au rememorat anii petrecuţi împreună şi multe amintiri le-au venit în minte. Fuseseră căsătoriţi aproape patruzeci de ani şi fireşte că simţeau o durere enormă, gândindu-se şi vorbind despre toate lucrurile pe care niciodată nu le vor mai putea face împreună. Dl. Murphy şi-a scris atunci testamentul şi ultimele mesaje către copiii săi, acum adulţi. Toate acestea au fost teribil de triste, fiindcă era atât de greu să te desparţi, dar ei au trecut peste asta, căci dl.Murphy dorea să-şi încheie viaţa împăcat. Sora Brigid mi-a spus că în cele trei săptămâni cât a mai trăit dl.Murphy, cuplul a radiat pace şi un sentiment simplu, minunat, de iubire. Chiar şi după ce soţul ei a murit, d-na Murphy a continuat să viziteze pacienţii din azil, unde era o sursă de inspiraţie pentru toţi.
Povestea aceasta îmi arată cât e de important să le spui oamenilor din timp că urmează să moară precum şi marele avantaj de a înfrunta deschis durerea pierderii. Soţii Murphy ştiau că vor pierde multe lu­cruri, dar înfruntând acele pierderi şi suferind împreună, ei au desco­perit ce nu puteau să piardă, iubirea adâncă dintre ei care va rămâne şi după moartea dl.Murphy.
TEMERI LEGATE DE MOARTE
Sunt sigur că unul din lucrurile care i-au permis d-nei Murphy să-şi ajute soţul a fost că şi-a înfruntat propriile ei temeri de moarte. Nu poţi ajuta un muribund până nu conştientizezi felul cum frica lui de moarte te tulbură şi-ţi stârneşte spaimele cele mai dezagreabile. A lucra cu muribunzii este ca şi cum ai avea în faţă o oglindă şlefuită şi crudă a propriei tale realităţi. Vezi în ea chipul despuiat al panicii tale şi al spaimei de suferinţă. Dacă nu priveşti şi nu accepţi acel chip al panicii şi al fricii în tine însuţi, cum vei fi în stare să-1 suporţi la persoana din faţa ta? Când încerci să ajuţi un muribund, va trebui să-ţi examinezi fiecare reacţie, căci reacţiile tale vor fi reflectate în cele ale persoanei care moare şi vor contribui din plin, fie în folosul, fie în detrimentul ei.
Examinarea cu onestitate a propriilor temeri vă va ajuta de aseme­nea în drumul vostru spre maturizare spirituală. Uneori sunt înclinat să cred că nu există metodă mai eficientă de a ne accelera creşterea ca fiinţe omeneşti decât a lucra cu muribunzii, îngrijirea unui muribund este în sine o profundă contemplaţie şi reflecţie asupra propriei tale morţi. Este o metodă de a-i face faţă şi a o modela. Când lucrezi cu muribunzii, poţi ajunge la un fel de hotărâre, o înţelegere clară a ce este esenţial în viaţă. A învăţa realmente să-i ajutăm pe cei ce mor înseamnă a începe să devenim noi înşine netemători şi responsabili faţă de propria noastră moarte şi să găsim în noi izvorul unei compa­siuni nelimitate pe care poate nu am bănuit-o niciodată.
A conştientiza propriile voastre temeri de moarte vă va ajuta nemăsurat în a conştientiza temerile muribundului. Imaginaţi-vă în profunzime care ar putea fi acestea: teama de o durere în creştere, necon­trolată, teama de suferinţă, teama de umilinţă, teama de dependenţă, teama de a fi dus o viaţă fără sens, teama de a fi despărţiţi de tot ce iubim, teama de a pierde controlul, teama de a pierde respectul; poate cea mai mare din temerile noastre este cea faţă de teama însăşi, care devine cu atât mai puternică cu cât încercăm s-o eludăm.
De regulă când îţi este frică te simţi izolat, singur şi părăsit. Dar când cineva îţi ţine tovărăşie şi-ţi vorbeşte de propriile sale temeri, realizezi că frica este ceva universal şi tăişul ei, suferinţa personală, este înlăturat. Temerile voastre sunt repuse în contextul uman şi universal. Atunci sunteţi capabili să înţelegeţi, să aveţi mai multă compasiune şi să vă abordaţi temerile într-un mod mult mai pozitiv şi inspirat.
Ajungând să înfruntaţi şi să acceptaţi propriile voastre temeri, veţi deveni tot mai sensibili la cele ale persoanei din faţa voastră şi veţi constata că vi se dezvoltă inteligenţa şi intuiţia necesară pentru a ajuta acea persoană să-şi aducă spaimele la lumină, să se ocupe d€ -ele şi să înceapă cu abilitate a le risipi. Căci, veţi constata, înfruntându-vă temerile, nu doar că veţi deveni mai compătimitori, mai curajoşi şi mai curaţi; aceasta vă va face de asemenea mai abili şi acea abilitate vă va deschide tot felul de posibilităţi de a-1 ajuta pe muribund ca, la rândul său, să le înţeleagă şi să le înfrunte.
Una din temerile cel mai uşor de risipit este frica pe care o încer­căm cu toţii de o durere insuportabilă în procesul morţii. Mi-ar plăcea să cred că toată lumea ştie acum că temerea aceasta nu mai are obiect. Suferinţa fizică trebuie ţinută la un nivel minim; în moarte există oricum destulă suferinţă. Un studiu efectuat la St. Cristopher's Hospice din Londra, pe care îl cunosc bine şi unde au murit unii dintre studenţii mei, a arătat că, dacă primesc o îngrijire corespunzătoare, 98% dintre pacienţi pot avea parte de o moarte liniştită. Mişcarea azilurilor a dezvoltat o diversitate de moduri de a ţine durerea sub control utilizând felurite combinaţii de medicamente şi nu numai simple narcotice. Maeştrii budişti vorbesc despre necesitatea de a muri conştienţi, cu o stăpânire cât mai lucidă, neînceţoşată şi senină asupra minţii. A ţine durerea sub control fără a tulbura conştiinţa muribundului este prima condiţie pentru aceasta şi acum ea poate fi îndeplinită: oricine este îndreptăţit la acest ajutor simplu în momentul cel mai dificil al trecerii.
TREBURI NETERMINATE
O altă anxietate pe care o are deseori muribundul este cea de a lăsa în urmă treburi neterminate. Maeştrii ne spun că trebuie să murim liniştiţi, „fără să ne agăţăm, să tânjim sau să ne ataşăm de nimic". Acesta nu se poate realiza pe deplin dacă treburile unei vieţi întregi nu sunt, în măsura posibilului, finalizate. Uneori veţi constata că oamenii se agaţă de viată şi le este frică să moară fiindcă nu ajuns la o împă­care cu ceea ce au fost şi au făcut. Iar atunci când o persoană moare nutrind vinovăţie sau sentimente răuvoitoare faţă de alţii, suferinţa celor care-i supravieţuiesc este şi mai adâncă.
Uneori oamenii mă întreabă: „Nu este oare prea târziu pentru a vin­deca durerile trecutului? Nu a existat oare prea multă suferinţă între mine şi prietenul sau ruda mea care moare, ca vindecarea să mai fie posibilă?" Este convingerea mea, şi ea vine din experienţă, că niciodată nu este prea târziu; chiar şi după enorme suferinţe şi abuzuri, oamenii pot găsi o cale de a se ierta unul pe altul. Momentul morţii are o măreţie, o solemnitate şi o finalitate ce-i poate face pe oameni să-şi reexamineze toate atitudinile, să fie mai deschişi şi mai dispuşi să ierte ceea ce înainte nu ar fi tolerat. La capătul vieţii, chiar şi greşelile unei vieţi întregi pot fi şterse.
Există o metodă care ajută la ducerea la bun sfârşit a treburilor rămase neterminate, pe care eu şi studenţii mei care ne-am ocupat de muribunzi am găsit-o foarte utilă. Am elaborat-o pornind de la practica budistă a echivalării şi schimbării sinelui cu alţii şi de la tehnica Gestalt, creată de Christine Longaker, una din primele mele studente, care a ajuns să se preocupe de moarte şi de procesul morţii după ce soţul ei a decedat de leucemie.'5> Treburile nefinalizate sunt uneori rezultatul unui blocaj de comunicare; când am fost ofensaţi, devenim adesea extrem de defensivi, argumentând întotdeauna de pe poziţia celui ce are dreptate şi refuzând orbeşte să examinăm şi punctul de vedere al celuilalt. Aceasta nu este numai inutil, dar blochează posibi­litatea oricărui schimb real. Prin urmare, când faceţi acest exerciţiu, începeţi cu motivaţia puternică de a vă scoate la lumină toate gândurile şi sentimentele negative pentru a încerca să le înţelegeţi, să le abordaţi şi să le soluţionaţi, iar în cele din urmă să vă debarasaţi de ele.
Apoi vizualizaţi în faţa voastră persoana cu care aveţi problema. Priviţi-o cu ochiul minţii, exact aşa cum v-a privit ea întotdeauna.
Consideraţi acum că se produce o schimbare reală, astfel că respectiva persoană este mult mai deschisă şi mai receptivă să asculte ce aveţi de spus, mai dispusă ca niciodată să împărtăşească onest şi să contribuie la rezolvarea problemei dintre voi. Vizualizaţi intens persoana în această nouă stare de deschidere. Aceasta vă va ajuta să vă simţiţi la rândul vostru mai deschis faţă de ea. După care veţi simţi, în adâncul inimii, ce anume este cel mai important să-i spuneţi. Spuneţi-i care este problema, spuneţi-i toate sentimentele voastre, greutăţile, ce v-a rănit, ce regretaţi. Spuneţi-i tot ce nu aţi considerat destul de sigur, sau de potrivit, să-i spuneţi înainte.
Luaţi acum o foaie de hârtie şi scrieţi ce aţi dori să spuneţi, totul. Apoi, după ce aţi terminat, începeţi imediat să scrieţi ce v-ar putea răspunde persoana în cauză. Nu vă opriţi să vă gândiţi ce obişnuia ea să zică: amintiţi-vă că acum, aşa cum aţi vizualizat, ea v-a ascultat cu sinceritate şi este mai deschisă. Aşa că pur şi simplu scrieţi tot ce vă vine în mod spontan; şi îngăduiţi persoanei, în mintea voastră, să-şi exprime nestingherită şi punctul ei de vedere asupra problemei.
Cercetaţi-vă şi vedeţi dacă mai este ceva ce trebuie să-i spuneţi persoanei - orice alte sentimente rănite sau regrete din trecut pe care le-aţi refulat sau nu le-aţi destăinuit niciodată. De fiecare dată după ce v-aţi declarat simţămintele, scrieţi şi un răspuns al ei, punând pe hârtie tot ce vă vine în minte. Continuaţi acest dialog până simţiţi că într-adevăr nu mai ascundeţi nimic, sau că nu mai este nimic care să trebuiască spus.
Pentru a vedea dacă sunteţi cu adevărat pregătiţi să încheiaţi dialogul, interogaţi-vă în profunzime dacă sunteţi acum capabili să vă detaşaţi din toată inima de trecut, cu adevărat capabili ca, satisfăcuţi de introspecţia şi alinarea pe care vi le-a dat acest dialog scris, să iertaţi acea persoană, sau să simţiţi că ea v-ar ierta. Când simţiţi că aţi realizat acest lucru, amintiţi-vă să exprimaţi orice sentimente finale de dragoste sau apreciere pe care le veţi mai fi reţinut şi luaţi-vă rămas bun. Vizualizaţi apoi persoana care se întoarce şi pleacă; şi chiar dacă trebuie să vă despărţiţi de ea, ţineţi minte că puteţi păstra întotdeauna în inimă dragostea pentru ea şi amintirile calde ale aspectelor cele mai plăcute din relaţia voastră.
Pentru o reconciliere şi mai clară cu trecutul, găsiţi un prieten că­ruia să-i puteţi citi dialogul scris, sau citiţi-1 singuri, cu voce tare, acasă. După ce aţi citit cu glas tare acest dialog, veţi fi surprinşi să observaţi o schimbare în voi înşivă, ca şi cum aţi fi comunicat în realitate cu cealaltă persoană, şi aţi fi clarificat în realitate cu ea toate problemele pe care le-aţi avut. Pe urmă veţi constata că vă este mult mai uşor să vă detaşaţi, să vorbiţi direct celeilalte persoane despre dificultăţile voas­tre. Iar când v-aţi detaşat realmente, se va produce o mutaţie subtilă în chimia dintre voi şi cealaltă persoană, iar tensiunea din relaţie, care s-a menţinut atâta timp, se va dizolva adesea. Uneori, în mod surprin­zător, puteţi deveni cei mai buni prieteni. Nu uitaţi niciodată ce a spus cândva faimosul maestru tibetan Tsongkhapa: „Un prieten se poate transforma într-un duşman şi tot aşa un duşman se poate transforma într-un prieten."
A-ŢI LUA RĂMAS BUN
Nu doar de tensiuni trebuie să învăţaţi a vă detaşa, ci şi de persoana care moare. Dacă arătaţi ataşament şi vă agăţaţi de muribund, îi puteţi provoca mult zbucium inutil, făcând să-i fie foarte greu să se desprindă Şi să moară liniştit.
Uneori muribundul poate agoniza multe săptămâni sau luni în plus faţă de previziunile medicilor şi să încerce enorme suferinţe fizice. Christine Longaker a descoperit că pentru a fi capabilă să se detaşeze Si să moară liniştită, o asemenea persoană are nevoie să primească
două asigurări verbale explicite din partea celor dragi, în primul rând, aceştia trebuie să-i dea permisiunea de a muri, iar în al doilea rând trebuie s-o asigure că după ce va muri, lor nu li se va întâmpla nimic rău şi că nu trebuie să-şi facă nici o grijă în această privinţă.
Când oamenii mă întreabă care este cea mai bună modalitate de a-i da cuiva permisiunea să moară, le zic să-şi închipuie că stau la căpătâiul persoanei dragi şi că-i spun cu cea mai adâncă şi sinceră delicateţe: „Sunt aici cu tine şi te iubesc. Vei muri şi este ceva absolut natural; i se întâmplă oricui. Aş dori să poţi sta cu mine aici, dar nu vreau să mai suferi. Timpul pe care 1-am petrecut împreună a fost suficient şi-mi voi aduce întotdeauna aminte cu drag. Te rog acum să nu te mai agăţi de viaţă. Poţi pleca, îţi dau din toată inima îngăduinţa să mori. Nu eşti singur, acum sau în veci. Ai toată dragostea mea."
Un student de-al meu care lucrează într-un azil mi-a povestit despre o scoţiancă în vârstă, Maggie, pe care a vizitat-o după ce soţul ei, aflat pe moarte, intrase deja în comă. Maggie era de o tristeţe neconsolată, căci nu-i vorbise niciodată soţului despre dragostea ce i-o purta, nici nu-şi luase rămas bun, iar acum simţea că este prea târziu, îngrijitoa­rea de la azil a încurajat-o, zicându-i că deşi pare inconştient, este posibil s-o mai poată auzi. Ea citise că mulţi oameni ce par a fi inconştienţi pot de fapt percepe ce se întâmplă, aşa că a îndemnat-o să petreacă un timp cu soţul ei şi să-i spună tot ce doreşte. Maggie nu s-ar fi gândit să facă aşa ceva, dar a acceptat şi i-a vorbit soţului ei de toate clipele fericite petrecute împreună, despre cât de mult îi va lipsi şi cât de mult 1-a iubit. La sfârşit, după ce şi-a luat rămas bun, i-a zis: „Mi-e greu să rămân singură, dar nu vreau să te mai văd suferind, aşa că e bine pentru tine să plec". Când ea a terminat de vorbit, soţul ei a scos un suspin lung şi a murit împăcat.
Nu doar muribundul, ci şi întreaga sa familie trebuie să înveţe cum să se despartă. Fiecare membru al familiei se poate găsi într-un stadiu diferit de acceptare, lucru de care va trebui să se ţină seama. Una din marile realizări ale mişcării azilurilor este de a fi recunoscut cât este de important ca întreaga familie să fie ajutată să-şi depăşească mâhnirea şi nesiguranţa cu privire la viitor. Unele familii se împotrivesc plecării celor dragi, crezând că a proceda altminteri ar fi o trădare, un semn că nu-i iubesc destul. Christine Longaker le spune acestor familii să se imagineze în locul muribundului, „închipuiţi-vă că staţi pe puntea unui pachebot, gata să porniţi în larg. Vă uitaţi înapoi pe ţărm şi vedeţi în­treaga voastră familie şi pe toţi prietenii făcându-vă semne de bun rămas. Nu aveţi de ales în privinţa plecării şi vasul s-a pus deja în mişcare. Cum aţi vrea să-şi ia rămas bun de la voi cei pe care i-aţi iubit? Ce v-ar ajuta cel mai mult în călătorie?"
Chiar şi un exerciţiu simplu precum acesta poate fi de mare ajutor, permiţând fiecărui membru al familiei să lupte în felul său cu tristeţea de a spune bun rămas.
Uneori oamenii mă întreabă: „Ce să-i spun copilului meu despre moartea rudei sale?" Le răspund să procedeze delicat, dar să spună adevărul. Nu faceţi copilul să creadă că moartea este ceva straniu sau înspăimântător. Lăsaţi-1 să ia parte cât mai mult posibil la viaţa muri­bundului şi răspundeţi cinstit oricăror întrebări ce le-ar putea pune. Naturaleţea şi inocenţa unui copil pot aduce prospeţime, graţie, uneori chiar şi umor, în suferinţa morţii, încurajaţi copilul să se roage pentru muribund, astfel încât să simtă că este realmente de ajutor. Iar după ce moartea a survenit, asiguraţi-vă că-i acordaţi copilului o atenţie şi o afecţiune speciale.


SPRE O MOARTE SENINĂ
Când îmi aduc aminte de Tibet şi de morţile la care am asistat acolo, sunt frapat de ambientul calm şi armonios în care au survenit multe dintre ele. Acest tip de ambient, vai, lipseşte adesea în Apus, dar experienţa mea din ultimii douăzeci de ani mi-a arătat că, cu ajutorul imaginaţiei, el poate fi creat. Eu consider că ori de câte ori este posibil, oamenii trebuie să moară acasă, deoarece probabil că acasă se simt cel mai bine majoritatea oamenilor. Iar moartea liniştită pe care o recomandă maeştrii budişti este cel mai uşor de obţinut într-un mediu familiar. Dar dacă cineva trebuie totuşi să moară în spital, cei dragi lui puteţi face foarte mult ca el să aibă o moarte cât mai uşoară şi inspirată. Aduceţi plante, flori, picturi, fotografii ale celor dragi, desene ale copiilor şi nepoţilor, un casetofon cu înregistrări muzicale şi, dacă este posibil, mâncare pregătită acasă. Puteţi chiar obţine permisiunea ca muribundul să fie vizitat de copii, sau cei apropiaţi să rămână peste noapte.
Dacă muribundul este budist, sau membru al unei alte credinţe, prietenii pot improviza un mic altar în camera sa, cu picturi sau imagini inspiratoare, îmi amintesc de un student al meu, Reiner, care era pe moarte într-o rezervă a spitalului din Miinchen. Anume pentru el a fost făcut un altar, cu fotografii ale maeştrilor săi. Am fost foarte impresionat de acest lucru şi am realizat cât de profund îl ajuta pe Reiner atmosfera astfel creată, învăţăturile budiste ne spun să facem un altar cu ofrande atunci când moare cineva. Văzând devoţiunea lui Reiner şi pacea sa mentală, am înţeles câtă putere îţi poate da acest lucru şi cum îi poate inspira pe oameni să facă din moartea lor un proces sacru.
Când o persoană este foarte aproape de moarte, vă sugerez să cereţi personalului spitalului să nu-1 mai deranjeze atât de des şi să înceteze analizele. Am fost deseori întrebat ce atitudine am faţă de moartea în unităţile de tratament intensiv. Trebuie să spun că a te găsi într-o Unitate de tratament intensiv va face ca o moarte liniştită să fie extrem de dificilă şi cu greu va permite o practică spirituală în momentul rnorţii. Aici nu e nici o intimitate în moartea unui om: el e conectat la monitoare şi se fac încercări de resuscitare când i se opreşte respiraţia, sau inima încetează să bată. Nu va exista nici o şansă ca trupul să nu fie deranjat o perioadă după moarte, cum recomandă maeştrii.
Dacă puteţi, aranjaţi cu medicul să vă spună când nu mai există nici o posibilitate de vindecare a persoanei, apoi, cu acordul acesteia, cereţi să fie mutată într-un salon individual, cu monitoarele deconectate. Asiguraţi-vă că personalul cunoaşte şi respectă dorinţele muribundului, în special dacă el nu vrea să fie resuscitat, şi de asemenea că nu va deranja corpul după moarte cât mai mult timp cu putinţă. Fireşte că într-un spital modern este imposibil să laşi cadavrul singur trei zile cât se obişnuia în Tibet, dar mortului trebuie să i se asigure pe cât posibil liniştea şi pacea pentru a putea să-şi înceapă călătoria post-mortem.
De asemenea, încercaţi să faceţi astfel încât în fazele finale injecţiile şi orice alte proceduri stingheritoare să înceteze. Acestea pot provoca furie, iritare şi durere şi, aşa cum voi explica mai târziu în detaliu, este absolut crucial ca în clipele premergătoare morţii mintea persoanei să fie cât mai calmă.
Majoritatea oamenilor mor în stare de inconştienţă. Un fapt pe care 1-am învăţat din experienţele în pragul morţii este că pacienţii în comă şi muribunzii pot fi mult mai conştienţi de lucrurile din jurul lor decât ne dăm noi seama. Mulţi dintre cei care au avut experienţe în pragul morţii au relatat despre stări extracorporale din care au fost capabili să facă descrieri surprinzător de amănunţite ale lucrurilor înconjurătoare şi, în unele cazuri, ale altor încăperi din acelaşi spital. Acest fapt arată clar importanţa de a vorbi pozitiv şi frecvent unui muribund sau unei persoane în comă. îngrijirea conştientă, alertă şi plină de iubire activă a muribundului trebuie să continue până în ultimele clipe de viaţă şi, aşa cum voi arăta, chiar după aceea.
Unul din lucrurile la care sper de pe urma acestei cărţi este ca medicii din întreaga lume să considere ca maximă seriozitate necesitatea de a i se permite muribundului să moară liniştit şi senin. Vreau să apelez la bunăvoinţa breslei medicale şi sper s-o inspir să găsească modalităţi de a face foarte dificila tranziţie către moarte cât mai uşoară, lipsită de durere şi liniştită cu putinţă. O moarte liniştită este într-adevăr un drept esenţial al omului, poate mai important chiar decât dreptul la vot sau la justiţie; este un drept de care, toate tradiţiile religioase ne-o spun, depinde în mare măsură bunăstarea şi viitorul spiritual al persoanei care moare.
Nu există dar sau act caritabil mai important decât a ajuta o persoană să moară bine.

( Pag. 165-176)

Sursa: fragmente selectate din volumul:
Sogyal Rinpoche – Cartea tibetană a vieţii şi a morţii,
Editura Herald, Bucureşti, 2009, Trad. Walter Fotescu,

NOTE
PREFAŢĂ

1.     Rinpoche, un termen de respect însemnând „Preţiosul", este dat în Tibet unor învăţători deosebit de veneraţi. El a fost utilizat pe scară largă în partea centrală a ţării; dar în Tibetul răsăritean, termenul a fost atât de stimat încât a existat tendinţa de a-1 aplica doar celor mai mari maeştri.

2.     Un bodhisattva este o fiinţă a cărei unică dorinţă este să fie utilă tuturor fiinţelor vii şi care prin urmare îşi dedică întreaga viaţă, muncă şi practică spirituală dobândirii iluminării, pentru a fi de cel mai mare ajutor altor făpturi.

3.     Jamyang Khyentse a fost de asemenea un conducător,  care a inspirat mişcări de transformare spirituală; în tot ce a făcut, el a promovat armonia şi unitatea. A sprijinit mănăstirile care treceau prin perioade dificile; a descoperit practicanţi spirituali necunoscuţi,  dar de o mare împlinire spirituală; şi a încurajat maeştri aparţinând unor linii puţin cunoscute,
dându-le girul său astfel încât au fost recunoscuţi în comunitate. Avea o mare forţă de atracţie şi a fost ca un centru spiritual viu. De câte ori exista vreun proiect care trebuia dus la îndeplinire, i-a atras pe cei mai buni experţi şi meseriaşi ca să lucreze la el. De la regi şi prinţi la oamenii cei mai de rând, el a acordat oricui cu generozitate atenţia sa personală. Nu există nimeni
care să-1 fi întâlnit şi să nu aibă propria sa istorie de povestit despre el.

I. IN OGLINDA MORŢII

1.   Numele Lakar a fost dat familiei de marele sfânt tibetan Tsongkhapa în secolul al XlV-lea, când a poposit la ei în drumul său către Tibetul central, venind din provincia nord-estică Amdo.

2.   Chagdud Tulku Rinpoche, Life in Relation to Death (Cottage Grove, OR: Padma Publishing, 1987), 7.

3.   Jose Antonio Lutzenberger, citat în Sunday Times, Londra.martie 1991.

4.   Robert A.F.Thurman în „Mind Science" An East-West Dialogue (Boston: Wisdom, 1991), 55.

5.   Samsara este ciclul necontrolat al naşterii şi morţii în care fiinţele vii, mânate de acţiuni necugetate şi emoţii destructive, îşi perpetuează în mod repetat propriile suferinţe. Nirvana este o stare dincolo de suferinţă, realizarea adevărului ultim,  sau buddhaitatea. Dilgo Khyentse Rinpoche spune:   „Când  natura minţii este recunoscută,  ea se  numeşte nirvana.
Când este întunecată de iluzie, ea se numeşte samsara."

II.  NEPERMANENŢĂ

---

[1] Rinpoche, un termen de respect însemnând „Preţiosul", este dat în Tibet unor învăţători deosebit de veneraţi. El a fost utilizat pe scară largă în partea centrală a ţării; dar în Tibetul răsăritean, termenul a fost atât de stimat încât a existat tendinţa de a-1 aplica doar celor mai mari maeştri.

[2] Vezi Cartea tibetană a morţilor, trad. rom. Horia Căbuţi, Editura Herald, Bucureşti, 2004

[3] N Jose Antonio Lutzenberger, citat în Sunday Times, Londra.martie 1991.

[4] Chagdud Tulku Rinpoche, Life in Relation to Death (Cottage Grove, OR: Padma Publishing, 1987), 7

[5] Jose Antonio Lutzenberger, citat în Sunday Times, Londra.martie 1991

[6] Robert A.F.Thurman în „Mind Science" An East-West Dialogue (Boston: Wisdom, 1991), 55.

[7] Samsara este ciclul necontrolat al naşterii şi morţii în care fiinţele vii, mânate de acţiuni necugetate şi emoţii destructive, îşi perpetuează în mod repetat propriile suferinţe. Nirvana este o stare dincolo de suferinţă, realizarea adevărului ultim,  sau buddhaitatea. Dilgo Khyentse Rinpoche spune:   „Când  natura minţii este recunoscută,  ea se  numeşte nirvana.
Când este întunecată de iluzie, ea se numeşte samsara."

[8] Milarepa, The Hundred Thousand Songs of Milarepa, voi. 2, tradu­cere de Garma C.C.Chang (Boston: Shambhala, 1984), 634.

[9] Raymond Moody, Jr., M.D., Life After Life (New York: Bantam, 1976), pag. 65-67.

[10] Ring, Heading Towards Omega, 67

[11] în Mahaparinirvana Sutra.

[12] Gary Zukav, The Dancing WuLiMasters (New York: Bartam, 1980), 97.

 http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Sogyal_Rinpoche_cartea_tibetana.htm