Nespus de luminos, nestiut de iubitor, cel care insamanteaza viata in pantecul Mamei Pamant.
Azi sarbatoarea Soarelui aduce peste pamanturi dragi mie multime de cantareti si dansatori. In haine colorate, cu pene si margele, cu fluiere si tobe, se bucura de darul vietii si canta lumii si luminii.

Azi imi aleg calatoria in Soare.
Azi imi cunun visele vietilor mele cu cele din aceasta viata, trecand peste podul curcubeu si intrand in focul Soarelui.

De pus palma si genunchiul si trupul pe fatza Mamei Pamant el, Soarele, m-a invatat. Acolo, in miezul de piatra de pe Machu Picchu. Acolo, luminandu-mi cununa de pe frunte. Si impletind in inima Cerul si Pamantul.
De urcat visele in Luna... Luna mi-a spus. Dar povestea tot Soarele mi-a soptit-o.
- Si mai departe? am intrebat intr-o zi. Mai departe ce este?
Stiu ca nu-i de ajuns sa pui visul la crescut. Mai e ceva, spre implinire. Ce-i mai trebuie, pe langa poveste si punere in Luna?

- Lumina! mi-a zis Soarele.
Lumina vietii tale.

Lumina vietii...
Cel mai luminos izvor...
Am cautat atunci a intelege. Si cand am inteles ceva, fara s-astept a vedea tot - stiam ca-i doar un inceput de drum - am si pornit. Din drum, o parte-a fost pe podul curcubeu. Apoi a venit Poarta Soarelui.

Si iata. Imi tin in palme visele. Cele mari. Cele de vieti intregi...
Trecand prin Poarta Soarelui, imi vad talpile pasind pe podul curcubeu. Si raman in urma cele sapte raze... De-acum incolo, unite intr-o singura curgere, alcatuiesc doar o lumina. Aur si argint, amestecat... Argint de luna, aur solar... Lumina de femeie, lumina de barbat... Ingemanate, fac drumul catre miezul celei mai dragi stele, cea mai vie in viata mea...
Solar... Solar se face pulsul si deodata sunt trasa drept in miez. Pasesc aici, unde mii de mii de grade m-ar fi topit de buna seama de n-as fi fos vrajita chiar de el, sa pot intra...

Aici unde e focul cel mai foc, lumina cea mai tare, sunt dintr-o data un minuscul punct, ori nici macar. Ciudat, ma simt un puls in miezul unei inimi. Si vad in jur, asa cum sunt de mica, uriase roti luminoase, rosii si aurii, globuri de foc nascand globuri de foc...
E vatra focului celest, e inima de foc, e miezul facerii luminii. A celei vazute. Si nu doar atat...

Mi-s visele scantei in palma. Am cules dintre toate pe ce ce se-aseamna cu ale multora.
Scanteie-n palmele caus, se joaca-n licari colorati dar palizi fata de lumina cea de foc.
Si iata se deschide in miez de soare alt miez, si mai de foc, si mai luminos... Sageata dinspre dansul mii de sulite, si ma intreb cum nu orbesc... Dar nu. Pot sa privesc si iata, vad la fel cu ochii-nchisi ca si cu ei deschisi. Si vad...
In Soare, chipul Soarelui. Stiam ca-i viu, ca tot ce e in lume. Dar nu m-as fi gandit... Un chip de-o frumusete de nespus. Si ca pe orice chip, cei mai frumosi, mai vii, mai plini de viata, sunt ei, ochii. Ochii Soarelui. Stiam candva, vazusem candva, cantasem candva despre ei, Ochii Celui Fara Chip... Acuma iata, pentru mine, pentru a putea sa vad, sa simt, sa inteleg atat cat as putea cu mintea mea cea mica, mi se arata El, cu chip si ochi... Izvorul nesfarsitei Iubiri...

Cu ochii-n ochii Soarelui privesc si vad. Prin ei se vede iara ce-am vazut cu douazeci de ani in urma. Rotile. Marile roti. Acelea care invartesc lumile. Marile roti...
Uriasa e vederea... Dau sa cad, mi se topeste trupul de vederea asta. Maini calde si fierbinti ma tin, sa vad mai departe. Din nou ma tine fara-de-sfarsita Iubire...
Ochii de raze trec in ape line si vad oceane, mari, lacuri si rauri... Paduri si munti impaduriti. Ceruri senine si-nnorate si perindari de stele, nopti si zile... Vad case si locuitori si pruncii lor si paine in cuptoare, flori si grau si cresteri si descresteri. Aici vad visele-mplinite. Visele lumii noastre si-ale altor lumi... E nesfarsita marea ce de vise, si poti vedea cum tese omenirea vis de veacuri.
Si Soarele le creste si le face vii. Si cu fara-de-margine iubirea care prin el curge, ca lumina, ele se fac facute pentru noi, aduse-n viata.

Mi-am primit darul intelegerii de la un calator, ce mi-a vorbit de trecerea in stea. Acum tin bine visele, intrata chiar in steaua vietii mele, si-astept... Luminile din miezul miezului se fac o raza, una singura. Cu ochii-n ochii Soarelui, sorb raza de lumina si primesc in inima puterea si caldura ei. Si toat-acea iubire nesfarsita. E-asa de multa, nesfarsita...
Tasneste chiar prin inima si arde visele din palme. Focul cel sfant si lumina solara, in vatra Soarelui. Magie, alchimie... Iubire. Viata.
Acum se face. Faca-se.

Stiu doar, asa cum mi s-a aratat, ca hrana visului e-n inima. Aici pastrez aprinsa flacara, sa lege de-mplinire orice vis, sa creasca puntea catre Soare.

Raman o vreme chiar aici, in miez, sa mai privesc la visele omenirii. Inauntrul vetrei se tot fac miracole si-i prea frumos ce vad ca sa ma dau plecata...
Mai suflu putin aici, inauntru, in caldura asta care, plina de iubire, imi da atata racoare cat sa-mi fie bine si sa pot sa stau. E bine din cel mai bun.

Intre timp...
Intre timp o parte din mine umbla prin lume, firesc vazuta, firesc stralucinda...
In aceste zile, cel putin in astea de langa solstitiu, sunt solara, ma simt si ma port luminos...

Ca sa canti la harpa inimii tale,
Intai ai nevoie de coarde.
Doua n-ajung, nici chiar noua...
Sunt multe, coardele inimii desfacute candva,
Poate rupte, poate chiar pierdute sau risipite.
Ori cele care s-au inmultit dintr-o data, cele din clipele inflorite.
Puse bine, pastrate cu grija, acum fac o harpa.
Legate in lemn mangaiat sa-si invie chemarea aceea de viu si de cald,
Coardele harpei sunt gata.
Mai ramane cantecul.
Acesta vine singur, de cele mai multe ori nu-ti da veste.
Uneori vine si chemat, alteori insoteste cantarea altei harpe,
Facuta din coardele altei inimi...
Si-alteori poti gasi un camp intreg de cantareti leganandu-se,
Mangaind duios coardele inimii lor si lasand valul dulce al dragostei
Sa le poarte vietile acolo unde vrea el.
Pe campurile aride cantecul seaca si se opreste ani buni.
Uneori sute de ani, ori milenii...
Dar ajunge o singura inima sa fie gata sa-si adune coardele
Ca sa cante.
O singura pereche de maini iubitoare sa prinda, sa lege in lemn si sa mangaie.
O singura fiinta gata sa-si lase inima sa cante.
Celelalte inimi, atat de dornice de atata timp, vor simti repede
Ceea ce se cheama rezonanta.
Si vor intra si ele in cantec.
Si incet intai, apoi mai repede, si mai repede,
Pamantul isi va primi iar campurile lui
In care se leagana cantaretii, respirand aceeasi suflare,
Cantand in aceeasi bataie de inima...

Ha! Uite inca o coarda, crescuta in clipa asta de inflorire.
Ma leg cu ea de cer si las cantecul sa se curga...
Atingeti doar bland, degete, coarda asta,
Orele noptii inca picura vise. Si cantec de dragoste...
.