Legea Unimii

Legea Unimii afirmă că tot ceea ce vine din Dumnezeu este de la Dumnezeu. Orice îşi are originea în întreg, aparţine întregului. La fel cum Dumnezeu nu poate fi divizat, nici o expresie a lui Dumnezeu nu poate fi divizată. Fiecare este întreg şi complet. Nici o expresie a lui Dumnezeu nu are vreo lipsă şi toate expresiile lui Dumnezeu sunt Bune. Aceasta este legea care a făcut posibilă crearea lui Adam, primul om. Aceasta este semnificaţia cuvintelor din Geneză, când se spune că omul a fost făcut “după asemănarea Sa”.

Dumnezeu, Esenţa Creatoare a Tot Ceea Ce Este, nu poate fi descris pe deplin. Dar, deşi nu-L putem descrie complet prin folosirea cuvintelor şi conceptelor, noi Îl putem experimenta pe Dumnezeu. Această trăire este, în mod esenţial, MISTICA. Este trăirea pe care au avut-o profeţii. Ei au experimentat starea de a fi Una cu Dumnezeu.

Ei au venit la Dumnezeu cu evlavie si respect, dar nu cu frică. La urma urmei, nu se apropiau de “un altul”, ci de sursa – de creatorul lor. La fel ne apropiem şi noi de Dumnezeu, cum vine un fiu sau o fiică la Tatăl sau la Mama sa. Ne apropiem cu mintea şi inima deschise, căutând sfat, înţelepciune, călăuzire, înţelegere şi sprijin.

Iisus ne-a spus că Împărăţia Cerurilor sălăşluieşte în interiorul nostru. Cu toate acestea, mulţi dintre noi am căutat în zadar să-l găsim pe Dumnezeu în afara noastră. Învăţăm să venim la Dumnezeu cu mâinile goale, să venim la altar cu smerenie şi respect. Învăţăm să vorbim direct cu El, din inima noastră – şi să-I cerem îndrumare sau ajutor. Aceasta este adevărata rugăciune. Ea vine din străfundul inimii şi este sinceră.

Atunci când venim la Dumnezeu, intrăm în templul interior. Ne deschidem posibilităţii de a primi iubirea, grija şi îndrumarea lui Dumnezeu. Ne deschidem către posibilitatea ca, indiferent cât de mult ne-am luptat sau am suferit în această viaţă, să ne conectăm la iubire şi adevăr şi să readucem viaţa, din nou, la o stare de armonie şi aliniere cu legile spirituale.

Legea Unimii spune că esenţa noastră trăieşte în Dumnezeu. Este “calea, adevărul şi viaţa” la care trebuie să ne aliniem şi pe care trebuie să le urmăm. Nimeni altcineva nu ne poate da răspunsurile şi nu ne poate purta către acest adevăr. Trebuie să venim la el benevol. Trebuie să ne cerem legătura cu esenţa creatoare din interior. Locul în care cerem acest lucru este adevăratul templu. Nu este vorba despre un loc exterior. Nu e un loc din lume. Este un loc din inima si mintea noastra. Este un loc sfânt, deoarece acolo Îl întâlnim pe Dumnezeu. Nici un alt loc din lume nu este atât de sfânt precum acesta, fiindcă numai în acest loc putem găsi adăpost.

Atunci când Îl găsim pe Dumnezeu în interiorul inimii şi al minţii noastre, nu ne putem da puterea altora şi nici nu vom căuta să devenim o autoritate pentru altcineva. Vom respinge autoritatea exterioară şi vom descoperi autoritatea din interior.

Dat fiind că Dumnezeu este întreg şi complet, iar noi suntem din Dumnezeu şi de la Dumnezeu, şi noi suntem întregi şi compleţi. Esenţa lui Dumnezeu se află în mine şi în tine, căci suntem puieţi al aceluiaşi copac. Scânteia Divină trăieşte în inima noastră. Putem uita că este acolo. Ne putem pierde în spectacolul dramatic al lumii şi în viaţa noastră agitată. Însă scânteia rămâne în miezul fiinţei noastre şi o putem găsi şi îngriji.

Într-adevăr, aceasta este ceea ce practica spirituală aduce după sine. Este comuniunea cu Dumnezeu, în tăcerea inimilor noastre. Practica spirituală are grijă de Scânteia Divină lăuntrică şi o ajută să se dezvolte într-o flacără constantă, care îşi revarsă lumina asupra tuturor locurilor întunecate ale sufletului. Aceasta scoate la lumină greşelile şi arde neadevărul. Ne centrează şi ne ţine conectaţi la Sursa noastră, astfel încât să putem servi în lume cu compasiune pentru alţii şi pentru noi înşine. În felul acesta, dăm naştere propriei divinităţi în timp ce ne aflăm încă în formă umană.

 

Conştiinţa unităţii este starea de conştiinţă în care intrăm atunci când simţim prezenţa lui Dumnezeu în interiorul inimilor şi minţilor noastre. În această stare de conştiinţă, Siritul lui Dumnezeu locuieşte înăuntrul nostru. Putem experimenta această stare ca o căldură sau energie în centrul inimii – şi ca pace şi linişte în interiorul minţii. Trăim în profunzimea deplină a momentului prezent, fără dorinţa de a ne gandi la trecut sau la viitor. În acest moment, ştim că suntem perfecţi exact aşa cum suntem şi la fel sunt şi ceilalţi. Nu vedem probleme. Nu există nimic care ar trebui schimbat sau reparat. Nu există lipsă sau neajunsuri. Totul este perfect, aşa cum este.

Cum este timpul petrecut în comuniune cu Dumnezeu? Este o experienţă de extaz, întrucât simţim recunoştinţa pentru tot ceea ce înseamnă viaţă şi binecuvântăm şi iubim totul.

Atunci când trăim în conştiinţa unităţii, nu ne simţim separaţi de Dumnezeu sau de fraţii şi surorile noastre. Aceasta este semnificaţia “raiului” pe Pământ, întrucât Dumnezeu este prezent în inimile şi gândurile noastre.

Nerespectarea acestei legi atrage după sine starea de separare si de a nu merita ceea ce-ţi doreşti. Mulţi oameni se simt singuri, izolaţi, bandonaţi de Dumnezeu de a cărui existenţă nici nu sunt siguri. De asemeni, sunt mulţi oameni care se luptă cu ideea că poate nu merită să aibă tot ce-şi doresc. Dacă suntem manifestarea umană a unui aspect dumnezeiesc, nu merită oare orice părticică din Dumnezeu să primească tot ceea ce e mai bun? Nu vorbim aici despre pretenţia la titluri sociale sau la un stil de viaţă extravagant, cu cheltuieli frivole, pur şi simplu fiindcă “ni se cuvine”, ci despre a ne îngădui să merităm superlativul absolut al unei vieţi echilibrate, împlinite, conştiente şi bogate, pentru că suntem aici ca să-l slujim pe Dumnezeul din noi.

În contextul universal al vieţii mai există un mod de a aborda chestiunea meritului. Toţi venim pe lume cu trei sarcini principale:

1 – să ştim cine suntem, dintr-o perspectivă spirituală, înseamnă să ne explorăm fiecare aspect al fiinţei, nelăsând nici o piatră neîntoarsă. Prin această explorare, ajungem nu numai să ne cunoaştem Sinele, ci începem să-L cunoaştem şi să-L înţelegem mai bine pe Dumnezeu, din moment ce noi suntem în Dumnezeu şi El e în noi.

2 – să ne trăim misiunea spirituală înseamnă să ne menţinem fiecare aspect al vieţii în armonie şi în concordanţă cu acea misiune. Atunci, fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare faptă vor fi o reprezentare a esenţei noastre divine şi un dar pentru lume. Trăindu-ne misiunea sufletului ne lăsăm însemnul unic asupra lumii şi creem în mod conştient o moştenire pentru generaţiile viitoare.

3 – învăţarea lecţiilor înseamnă să acceptăm şansa de a învăţa şi de a ne dezvolta cu fiecare experienţă. Fiecare interacţiune cu lumea din jurul nostru ne oferă un dar.  Avem îndatorirea să cunoaştem darul sau lecţia, s-o primim şi s-o integrăm în conştiinţa noastră, pentru a ne extinde în continuare sentimentul de Sine.  Când ne concentrăm viaţa asupra acestor trei sarcini, nu se mai pune problema că merităm să ni se împlinească visurile, ci, mai degrabă, că avem responsabilitatea să le concretizăm.

Pentru a ne realinia la conştiinţa unităţii putem apela la ajutorul îngerului păzitor, al Arhanghelului Mihail, al Arhanghelului Metatron, al ingerilor credinţei, fiinţei, ai iubirii, ai recunoştinţei sau a oricăror îngeri pe care sufletul este inspirat sa-i cheme.

Pentru că toate fiinţele umane iniţial au fost parte integrantă a conştiinţei divine, acum se realizează procesul invers de reintegrare. Şi de cele mai multe ori reintegrarea se realizează prin acelaşi aspect prin care fiinţa la un moment dat s-a îndepărtat. De aceea, este bine să ne lăsăm inspiraţi de îngerul păzitor, care cunoaşte cel mai bine povestea sufletului nostru încă de când a fost creat.

 

Legea egalitatii

Această lege afirmă că fiecare fiinţă umană este egală şi că nu putem iubi un om, în detrimental altuia. Bărbaţii şi femeile sunt egali, rasele neagră, albă, galbenă şi roşie sunt egale. Hinduşii, creştinii, musulmanii, evreii şi budiştii sunt egali. Heterosexualii şi homosexualii sunt egali, cei bolnavi şi cei sănătoşi, cei cu handicapuri şi cei fără, sunt egali.

Pentru că toţi suntem aspecte ale lui Dumnezeu, nici unul dintre noi nu este, în esenţa lui spirituală, mai bun sau mai rău decât celălalt. Pornim toţi pe picior de egalitate, ca aspecte ale divinului. La nivelul sufletului, nimeni nu poate avea putere asupra ta, nici tu nu poţi avea putere asupra altcuiva. Sufletul nu stie de titluri, de poziţie socială sau de statut economic. Sufletul ştie doar că întâlneşte un alt suflet şi cinsteşte călătoria făcută împreună.

Iisus a mers chiar mai departe, spunând că trebuie să învăţăm să-i iubim pe toţi, până şi pe cei mai sadici criminali. El a spus: „Aşa cum aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, aşa Mi-aţi făcut Mie”. Iar aceasta nu este o învăţătură simplă.

Legea Egalităţii creează o punte între oameni – punte ce deschide canalul spre iubirea divină. Iubindu-se şi acceptându-se unii pe alţii, oamenii îşi pot redeştepta conştiinţa legată de iubirea lui Dumnezeu. Nimeni nu este mai spiritualizat decât altul. Din punct de vedere spiritual, noi suntem cu toţii egali. Cu toţii merităm iubire şi toţi trebuie să învăţăm să o dăruim şi să o primim fără condiţii. În lumea spiritului, nu există ierarhie.

O persoană care trăieşte conform Legii Egalităţii simte, în mod constant, că e nevoie să-şi extindă limitele şi să păşească dincolo de propria zonă de confort. Simte că e necesar să renunţe la prejudecăţi şi să-şi însuşească o perspectivă mai largă şi mai altruistă în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi. I se cere să „intre în pielea” duşmanului său şi să înţeleagă perspectiva aceluia cu care nu este de acord.

Cel care îşi propune să respecte drepturile omului – care sunt dovada, pe planeta Pământ, a principiului spiritual al egalităţii – nu poate avea o minte îngustă şi o inimă închisă. Calea spirituală a acelora care îşi iau un angajament faţă de egalitatea dintre oameni le prezintă ocazii mereu provocatoare de a renunţa la ideile false şi limitate de a adopta un adevăr mai profund şi mai cuprinzător. O astfel de persoană îşi ia angajamentul de a-i iubi nu doar pe aceia care îi aprobă setul de valori şi credinţe, ca şi pe cei care nu o fac.

„Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Aceasta este regula de aur pentru toate interacţiunile umane.

Învăţăturile separării spun că unii au dreptate şi alţii greşesc – iar cei care au dreptate trebuie să-I învingă sau să-i doboare pe aceia care nu au dreptate. Învăţăturile egalităţii afirmă că nici una dintre părţi nu deţine adevărul întreg. Prin urmare, fiecare parte trebuie ascultată cu respect. Calea spre pace, conform învăţăturilor egalităţii, este de a onora viziunea şi credinţele unei persoane care se află de partea opusă – chiar şi dacă nu suntem de acord cu ele.

Practica acceptării afirmă că nu e nevoie ca o persoană să fie de acord cu alta pentru a o accepta, ci doar să asculte ce are de zis, să-i respecte părerea, chiar şi dacă o face să nu se simtă în largul ei. Prin practica acceptării noi creăm egalitatea, pornind tot timpul de la atitudinea că idea celuilalt este la fel de importantă şi demnă de a fi ascultată, ca şi a noastră.

Aceasta reprezintă un progres revoluţionar în interacţiunea umană. Este o deplasare din perspectiva deosebirii – care alimentează conflictul şi neînţelegerile, spre cea a egalităţii – care susţine pacea şi toleranţa. Dacă vrem să avem pace în suflet şi pace în lume, trebuie să renunţăm la următoarele nevoi: nevoia de a avea dreptate (a considera că alţii greşesc) şi nevoia de a fi de acord.Emiterea de judecăţi atrage după sine nerespectarea acestei legi divine.

Cu toţii avem în viaţă oameni pe care îi excludem din legea egalităţii. Suntem dispuşi să acceptăm egalitatea oricăror altor oameni şi grupuri, dar nu şi a „acestuia” – indiferent cine este acesta pentru noi. Mai mult, în fiecare zi, fiecare dintre noi emite sute de judecăţi în legătură cu alţi oameni.

Încercăm să justificăm aceste judecăţi în mintea noastră. Considerăm că sunt obiectivi, atunci când nu suntem. Îi privim pe ceilalţi, nu aşa cum îi vede Dumnezeu – cu înţelegere şi compasiune – ci aşa cum îi percepem noi la un moment dat. Nu avem perspectiva spirituală care să cuprindă întreaga imagine – şi anume, reţeaua de interconexiuni ce o influenţează pe persoana pe care o judecăm. Această perspectivă vine doar dintr-o conştiinţă eliberată de judecată.

Unul din primele lucruri pe care e necesar să le conştientizăm pe cărarea spirituală este că judecăţile noastre nu sunt corecte, nici justificabile. Ceea ce percepem nu este, în mod necesar, adevărat. Ori de câte ori vedem o persoană într-o lumină negativă, o atacăm pe ea şi, în cele din urmă, ne atacăm pe noi înşine. A considera că cineva este rău, nu numai că este supărător pentru acea persoană; este supărător şi pentru noi înşine.

Fiecare inegalitate pe care o percepem este, pur şi simplu, o eroare de percepţie. Dacă dorim să trăim o viaţă de adevăr, trebuie să ne rectificăm percepţiile de inegalitate, înainte de a le lăsa să ne influenţeze şi să provocăm astfel suferinţă pentru noi înşine şi pentru alţii.

Conştiinţa noastră este rezultatul gândurilor pe care le avem şi, dacă emitem multe gânduri negative sau neadevărate, vom fi temători şi necăjiţi tot timpul. Cu toate acestea, nu este nevoie să încercăm să ne formăm să fim pozitivi, atunci când avem gânduri negative. Acest lucru nu face altceva decât să întărească negativitatea, făcând-o să fie ceva rău sau greşit.

Trebuie doar să devenim conştienţi de gândirea noastră negativă şi să ne amintim că nici unadintre judecăţile noastre nu este corectă sau justificabilă. Trebuie doar să înţelegem judecata, fără să ne pedepsim sau să ne umilim pe noi înşine şi, pur şi simplu, să spunem: „Sunt conştient de faptul că judec”, sau „Pot vedea că mi-am închis inima şi că, atunci când ma aflu în această stare, nu privesc lucrurile corect sau drept”.

Conştientizarea este, prin ea însăşi, o rectificare. Nu trebuie să schimbăm nimic. Nu trebuie să negăm judecata sau să o îndepărtăm. Nu trebuie să o considerăm ca fiind ceva rău sau care necesită modificări. Trebuie doar să fim conştienţi de existenţa ei şi să o tratăm cu blândeţe.

Dacă ne tratăm judecăţile cu blândeţe, ne vom da seama că multe dintre ele se nasc din frică. Apoi, ne putem privi frica în faţă şi o putem aborda cu compasiune. Dacă procedăm astfel, într-un final, frica se diminuează. Frica se dizolvă întotdeauna în prezenţa iubirii. Iar judecata nu poate rămâne prezentă , atunci când ne-am luat angajamentul de a practica egalitatea.

Dacă avem nevoie de ajutor, mai ales în procesul de conştientizare a emiterii judecăţilor, dar şi în cel de raportare concretă la cei din jur, îngerul păzitor, îngerii iubirii, ai iertării, îngerii cunoaşterii, ai discernământului, Arhanghelul Mihail, îngerii compasiunii, îngerii împăcării, ai păcii sau ai fraternităţii ne sunt alături şi aşteaptă chemarea noastră. Să nu ezităm să o facem, întrucât procesul de eliminare a judecătilor este anevoios şi necesită o înţelegere profundă a lucrurilor şi multă atenţie, cu atât mai mult cu cât avem în jur persoane care judecă. Iar pacea sufletului nu poate fi obţinută decât integrând această lege divină în viaţa noastră.

 

Legea reflectarii

Legea reflectării afirmă că ceea ce e deasupra, la fel şi dedesubt, ceea ce e înăuntru, la fel şi în afară. Fiecare din noi are întreg universul în interiorul său – fiecare om este o reprezentare a universului la nivel microcosmic. Iar Universul, la rândul său, ne reprezintă pe fiecare la nivel macrocosmic.

Legea reflectării ne spune că totul există la fiecare nivel de realitate. Prin urmare, persoana care-ţi doreşti să devii există deja în tine. Transformarea personală înseamnă înţelegerea profundă a firii noastre divine – trebuie să învăţăm să ne mişcăm permanent între sfera fizică şi cea spirituală, între perspectiva eului şi cea a sufletului şi, în cele din urmă, să vedem toate perspectivele în acelaşi timp.

Există o armonie, un raport, o corespondenţă între diferitele planuri de manifestare a vieţii şi a fiinţei. Tot ceea ce conţine universul emană din acelaşi izvor; aceleaşi legi, aceleaşi principii, aceleaşi caracteristici se aplică la fiecare unitate sau la orice combinaţie de unităţi, de activităţi şi fiecare dintre ele manifestă propriile sale fenomene pe propriul său plan.

Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea sa. Cu alte cuvinte, omul este o reflectare a divinităţii. “Precum în cer aşa şi pe Pământ” ne spune Iisus în rugăciunea “Tatăl nostru”. Ceea ce nu se potriveşte cu această reflectare face parte din experienţa umană.

Din perspectiva experienţei umane, această lege ne spune că fiecare persoană pe care o întâlnim ne reflectă înapoi ceva legat de noi înşine. Viaţa din planul orizontal (lumea exterioară) este o oglindă a ceea ce se întâmplă în conştiinţă (lumea interioară).

Mulţi dintre noi încercăm să găsim soluţii pentru problemele din relaţii privind mai întâi tiparele comportamentale interpersonale şi încercând să le schimbăm. Acest lucru nu e valabil decât uneori, întrucât ignoră cauzele care au declanşat respectivele probleme, ca şi structura persoanelor implicate.

Problemele de natură exterioară reflectă problemele de natură interioară. Dacă ne urâm pe noi înşine şi dacă ne e ruşine de vreun aspect din viaţa noastră, nu vom putea să acţionăm cu consecvenţă într-un mod iubitor faţă de altcineva. Este vorba de relaţia conflictuală pe care o avem cu noi înşine. Există blocaje sau obstacole în conştiinţa noastră. Nu vrem să ne vedem prejudecăţile, să ne uităm la suferinţa sau mânia noastră. Nu vrem să înţelegem de ce îi minţim pe alţii sau nu ne ţinem promisiunile. Nu vrem să ne analizăm frica şi nesiguranţa sau să verificăm de ce suntem ambivalenţi ori tensionaţi.

Considerăm că relaţiile ar trebui să fie distractive şi ar trebui să ne distragă atenţia de la problemele pe care le avem şi că nu ar trebui să ne facă să muncim. E necesar să ne găsim curajul de a privi aceste impedimente şi a le remedia.

Greşeala face parte din experienţa umană – ne arată că suntem oameni. Ea are rostul de a ne oferi ocazia să învăţăm şi să evoluăm. Cu cât profităm mai curând de această ocazie, cu atât vom învăţa şi vom evolua mai repede, altfel vom repeta greşelile până când vom fi dispuşi să învăţăm din ele.

Nu se pune problema de a încălca această lege, pentru ca universul nostru interior se reflectă încontinuu în universul exterior, indiferent de starea de spirit sau de gradul de evoluţie pe care îl avem. Ci mai degrabă să urmărim să ne recunoaştem ca fiind reflectarea divinităţii şi să împlinim scopul pentru care am fost creaţi. Dar cum ajungem să facem acest lucru? Pentru că suntem implicaţi prea mult în sentimente de vină, ruşine şi în proiecţie reciprocă, astfel încât nu mai putem vedea ce anume ne aparţine nouă şi ce aparţine celorlalţi.

De fapt, este foarte simplu, dar trebuie să ne reamintim acest lucru, întrucât tendinţa de a proiecta este foarte puternică. Dacă suntem furioşi sau trişti, cine este responsabil pentru furia şi tristeţea noastră? Dacă învinuim, criticăm sau încercăm să reparăm ceva, cine este responsabil pentru cuvintele noastre? Dacă ne plângem de milă, pretinzând că suntem victime sau ne rănim intenţionat, cine este responsabil pentru comportamentul nostru?

Ceilalţi oameni s-ar putea să ne declanşeze aceste stări, dar noi suntem responsabili pentru tot ceea ce gândim, simţim, spunem sau facem. Deseori ştim că suntem responsabili, dar nu îndrăznim să ne asumăm răspunderea. Asumarea se exersează şi este un semn al maturităţii emoţionale şi spirituale. Altfel, vom continua să ne proiectăm lucrurile personale asupra altor oameni. Există foarte multe modalităţi de a proiecta şi cu toţii suntem extrem de inventivi atunci când se pune problema de a crea noi metode.

Înţelegerea felului în care ne proiectăm ne poate ajuta mult, dacă avem curajul de a privi acest proces. Însă toate formele de proiecţie pot fi reduse la un simplu mesaj: „Nu e vorba despre mine, ci despre tine”. Acesta este substratul. Refuzăm să ne uităm la ceea ce ne aparţine şi încercăm să transmitem totul celuilalt. Proiecţia este un mecanism al negării (nu eu sunt cauza) şi al exteriorizării sau asumării false a răspunderii (tu eşti cauza).

Cu toţii avem tendinţa de a refuza să recunoaştem şi sa ne asumăm răspunderea că am făcut o greşeală. Pentru că ne e teamă şi refuzăm să ne simţim vinovaţi sau ruşinaţi, prin urmare, evităm să ne asumăm responsabilitatea. Dar, procedând astfel, nu mai avem ocazia de a ne îndrepta greşelile. Acest tipar este un cerc vicios. Evitând recunoaşterea şi asumarea, dăm vina pe ceilalţi – iar aceştia ne răspund, învinuindu-ne la rândul lor. Ciclul de atac şi contra-atac continuă la infinit, până când cineva îşi face curaj şi ia atitudine.

Cealaltă persoană se va simţi eliberată şi odată ce înţelege că nu vrei să o învinuieşti sau să o umileşti, nu se va mai simţi ameninţată, chiar mai mult va avea respect pentru curajul dovedit.

Iisus ne-a vorbit despre spovedanie. Aceasta presupune sa-ti recunoşti vina, să-ţi asumi greşeala şi să-ţi ceri iertare. Un asemenea gest este foarte puternic; este ceva care te transformă profund. Cheia integrării corecte a acestei legi în viaţa noastră este recunoaşterea. Recunoaşterea propriilor gânduri, sentimente, cuvinte şi acţiuni, asumarea lor şi recunoaşterea reflectării divinităţii în noi înşine. Sunt procese care se produc simultan.

Recunoaşterea şi asumarea a ceea ce ne aparţine atrage după sine răspunsul din noi înşine a acelui aspect divin recunoscut. Cu cât facem mai des acest lucru, cu atât accelerăm procesul cunoaşterii de sine şi al recunoşterii scânteii divine din noi.

Cunoaşterea de sine nu e un lucru uşor. Dumnezeu ne-a dăruit întreaga libertate pentru a reuşi acest lucru şi o lume în care să ne oglindim. Ne-a mai dăruit o mulţime de îngeri care să ne asiste în acest proces. Să nu ezităm să cerem ajutorul îngerului păzitor, Arhanghelului Metatron, îngerilor cunoaşterii, ai discernământului, ai fiinţei, îngerilor maturităţii sau ai iertării.

 

Legea cauzei si efectului

Legea cauzei şi efectului spune că orice cauză are un efect rezultant si fiecare efect devine cauza unui alt efect. Nu există nimic la întâmplare. Nimic nu începe un nou lanţ de evenimente. Universul e un ciclu perpetuu. Orice spunem sau facem are o consecinţă. Asta nu înseamnă că trebuie sa privim consecinta ca pe o pedeapsă.

Pur şi simplu, are un rezultat. Karma e doar rezultatul sau consecinţa unei acţiuni.

( Nota: Vremurile exceptionale pe care le traim permit ca prin cresterea vibratiei sa iesim din karma: http://www.lucratorul-in-lumina.com/channels/transmutarea.htm

Există multe expresii care ilustrează această lege: “Ce semeni, aia culegi”,”Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezeşte gura”, “Cum îţi aşterni, aşa dormi”, “După faptă şi răsplată”. Altfel spus, ceea ce emiţi se întoarce la tine (de fapt, nici nu te părăseşte vreodată).

E important să examinăm efectele din viaţa noastră şi cauzele lor. Trebuie să devenim conştienţi de toate alegerile pe care le facem, pentru că toate vor deveni cauzele rezultatelor de pe parcursul drumului. Dacă gândurile noastre sunt cele care ne creează viaţa, cum trebuie să ne schimbăm gândurile (cauza) pentru a obţine un efect diferit? Şi căror forţe exterioare le permitem să provoace efecte asupra vieţii noastre?

Legea karmei este legea vindecării în acţiune. Ea afirmă că nu poţi ataca o persoană, fără să te ataci pe tine însuţi. Într-un final, trebuie să simţi suferinţa pe care ai cauzat-o.

Agresiunea este o forma de proiecţie prin care încercăm să-i dăm altuia durerea noastră. Dacă suferim, dorim ca şi alţii să sufere – aşadar, agresam, iar apoi ne simţim vinovaţi. Vina menţine agresiunea în câmpul nostru energetic. Credem că am scăpat de suferinţa noastră, dar nu este aşa. Ea se află încă acolo. Apoi, într-o zi, în viaţa noastră intră cineva sau ceva care ne declanşează vina şi o aduce la suprafaţă pentru a fi vindecată.Poate că suntem agresati sau răniţi de către altcineva. Poate că doar vizionăm un film sau citim o carte care ne tulbură. Atunci când vina se ridică la suprafaţă şi ne cuprinde, iese la lumină şi ocazia  de a ne vindeca. Primim o şansă pentru a ne asuma greşelile şi remuşcările cu privire la ceea ce am spus sau făcut altuia. Avem ocazia să ne recunoaştem greşeala, să o corectăm şi să cerem iertare.

Negarea ne împiedică întotdeauna să ne manifestăm responsabilitatea adecvată pentru gândurile, sentimentele, cuvintele şi acţiunile noastre. Până nu înlăturăm acest mecanism de negare, nu putem înfrunta adevărul despre noi înşine. Legea karmei ne asigură că vina şi ruşinea noastră vor fi conştientizate şi aduse spre vindecare. Deci, chiar dacă nu facem nimic spre a ne sparge cochilia negării, viaţa o va face, într-un final, în locul nostru, întrucât, mai devreme sau mai târziu, trebuie să ne asumăm responsabilitatea corespunzătoare.

Majoritatea dintre noi suntem mai fericiţi atunci când ne oferim benevol să ne asumăm responsabilitatea, decât atunci când suntem “forţaţi” de evenimente să o facem. De ce să ne proiectăm vina asupra celorlalţi, când aceasta creează o distanţă inutilă sau o amânare între păcatul nostru şi îndreptarea lui? De ce să-i implicăm şi pe alţii în melodrama noastră, dacă putem descoperi rădăcina suferinţei sau a fricii şi tratarea ei?

Roata karmică nu reprezintă decât oameni care îşi proiectează durerea şi încearcă să o trateze într-o relaţie cu altcineva. Ea ne oferă multe ocazii de a ne privi problemele şi de a ni le asuma. Roata karmică nu este alimentată de electricitate. Ea se autosusţine. Prin urmare, nu încetează să se rotească. Nu te dai jos de pe roata karmică, oprind-o. Te dai jos, prin asumarea propriilor probleme – o dată pentru totdeauna.

Acesta nu e însă un lucru uşor, dar avem cu toţii însoţitori puternici, iar ajutorul de care avem nevoie ne va fi dat. Trebuie să avem încredere în acest lucru. Şi, cu cât vom crede mai mult, cu atât mai repede vom avea rezultate.

Arhanghelii Metatron, Gabriel, Mihail, Uriel şi Rafael, îngerul păzitor, îngerii înţelegerii, ai cunoaşterii, ai dicernământului, îngerii înţelepciunii aşteaptă momentul în care să le solicităm ajutorul. S-o facem chiar în momentul în care ne confruntăm cu situaţia în sine, înainte de a trece la fapte şi a crea efecte pe care apoi să le regretăm. Să le cerem îndrumarea şi ea ne va fi oferită.

http://www.lumeaingerilor.ro

Sfantul Vladimir Ghika

 

Ghidata de glasul inimii am ajuns astazi la biserica Sfantul Iosif din Bucuresti, un loc special, cu o vibratie aparte. Sfantul Vladimir Ghika, ne privea adanc si bland, patrunzand pana in adancul sufletului, chiar daca o facea doar dintr-un afis. Un sfant al Romaniei, mult har si binecuvantare. In catedrala ii sunt prezente moastele, iar cei ce simt se pot ruga pentru canonizare: (http://vladimiri-ghika-amicus.blogspot.ro/p/rugaciunea.html).

Iata o parte din mesajele sale:

Înălţimile nu sunt atât de cutreierate ca pieţele publice. Cu cât urci mai sus, cu atât ai mai puţini tovarăşi de drum.

Unele flori cresc numai acolo unde au căzut lacrimi.

Se suferă proporţional cu dragostea pe care o ai. Capacitatea de a suferi este în noi aceeaşi cu capacitatea de a iubi. Este, într-un fel, umbra ei arzătoare şi teribilă.

Adevărata iubire nu vorbeşte despre sine, adevărata iubire este cea care nu are nevoie să fie numită pentru a fi recunoscută.

Nu scăpa din vedere că eşti pus la încercare să faci binele când îţi stă în putinţă, şi să nu faci răul atunci când eşti tentat să-l faci.

Ne tragem în linie directă din bucuria lui Dumnezeu.

Nu-L iubim pe Dumnezeu asa cum se cuvine dacã, iubindu-L, nu stim sã-l facem iubit.

Cu privire la lucrurile lui Dumnezeu, singurii care stiu ceva cu adevãrat, sunt cei care iubesc.

Dumnezeu dãruieste celor care dãruiesc.
Dumnezeu Se dãruieste celor care se dãruiesc.

Dacã stii sã-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o sã-L regãsesti în tot ceea ce ti se întâmplã.

Viata este frumoasã prin ceea este.
Mai frumoasã încã prin ceea ce ascunde.
Dar mult mai mult încã prin ceea ce dobândeste.

Tot ceea ce deformeazã viata nostrã interioarã se poate reduce la felul, mai mult sau mai putin constient, în care denaturãm în noi textul din “Tatãl Nostru”.

Il loc sã spunem “Tatãl Nostru care esti în Ceruri”, ceea ce spunem este potrivit calitãtii noastre sufletesti, “Judecãtorul Nostru care esti la Tribunal”, “Furnizorul Nostru care esti la Tejghea”, “Creditorul Nostru care prea des ne bati la usã”, “Cauza noastrã primã al cãrei efect pierdut în depãrtãri suntem”, “Stãpânul nostru Suprem în fata cãruia nu suntem decât pulbere”, “Camaradul nostru cu care tratãm liber” – si asa mai departe, într-o dezolantã varietate… Nu mai spunem în adevãrul lor tocmai cuvintele pe care Dumnezeu ne-a învãtat sã le rostim cînd ne rugãm. Tatãl Nostru… si care esti în Ceruri.

Cu cât Îl iubim mai mult pe Dumnezeu, cu atât simtim mai mult cã vointa noastrã se face nu numai asemãnãtoare cu a Sa, ceea ce ar fi natural (si n-ar merita sã fie subliniat), dar, lucru surprinzãtor, cã voinþa Sa devine din ce în ce mai asemãnãtoare cu a noastrã…

A fi supus numai lui Dumnezeu – nu poate exista o libertate mai absolutã decât aceasta, si oricare fiu al Bisericii o poate cunoaste…

“Itinerarul sufletului cãtre Dumnezeu” este, aici pe pãmânt, calea urmatã de Spiritul Sfânt de la Tatã spre Fiu si de la Fiu spre Tatã, prin mijlocirea tuturor lucrurilor.

Cele nouã coruri ale îngerilor în suflete cântã, în timp ce urcã scara:
A-L iubi pe Dumnezeu.
A iubi întru Dumnezeu.
A nu iubi decât întru Dumnezeu.
A iubi totul din dragoste de Dumnezeu.
A iubi totul întru Dumnezeu.
A nu iubi totul decât întru Dumnezeu.
A nu-L iubi pe Dumnezeu decât pentru Dumnezeu.
A nu iubi nimic atât de mult ca pe Dumnezeu.
A-L iubi pe Dumnezeu cu toatã puterea lui Dumnezeu.

De la un Dumnezeu al filozofilor la Dumnezeul cel Viu… Dumnezeu despre care se vorbeste… Dumnezeu care vorbeste… Dumnezeu care ne vorbeste… Dumnezeu care ne vorbeste despre El… Dumnezeu care vorbeste pânã si în noi…

Poti avea dusmani. Tu însuti n-ar trebui sã fii dusmanul nimãnui.

A sti cum trebuie sã-ti iubesti dusmanii, înseamnã a începe sã întelegi ce este Dumnezeu.

Dacã nu iubesti din profunzimea ofensei care ti-a fost adusã, încã n-ai ajuns cu adevãrat sã rãscumperi, prin bine, rãul.

Nu reprosa nimãnui ingratitudinea sa fatã de tine. N-ai reusi decât sã-i faci ingratitudinea mai putin ingratã, fãrã sã aduci vreun remediu potrivit greselii sale. Acestea sunt obligatii care, pentru a fi bine fãcute, trebuie sã fie îndeplinite de altii decât de fiinta nesocotitã sau rãnitã.

A fi tratat cu ingratitudine: unul din felurile – si nu cel mai neînsemnat – de-a semãna cu Dumnezeu.

Simtitã, o absentã de Dumnezeu e mare ca însusi Dumnezeu si, tocmai prin aceasta, ea ni-L readuce ca prezentã, în chip straniu si uluitor.

“Dacã par a nu-ti da nimic, o fac pentru cã Eu vreau ca tu sã pari a-Mi da ceva…”

Dumnezeu si-a deschis gura ca sã spunã: “Sã se facã Luminã !” si s-a fãcut Luminã. – Acelasi lucru s-a petrecut uneori si în sufletul tãu. – Dacã alteori însã aceastã gurã – totusi atât de apropiatã si de dãtãtoare de har- pãrea sã se fi închis fãcând loc întunericului cu aceeasi fortã cu care a fãcut luminã, nu te teme. Dimpotrivã, lasã bucuria sã te îmbete… Buzele se-nchid când vor sã sãrute… Repetã dimpreunã cu Cântarea: “Sãrutul gurii Tale Tu mi l-ai dat”.
Pentru a sãruta, buzele se-nchid.

Suferinta este [...] o vizitã a lui Dumnezeu; un fel de sacrament nemaiauzit, prin care Fiinta eternã vine la noi, pe fondul unui neant, al unei absente, în care privatiunea, nu numai de un lucru, ci de un lucru iubit, posedat ori dorit, înseamnã Dumnezeu si poate produce un har [...] Este o vizitã, dar una misterioasã, o vizitã a Fiintei supreme, pãtrunzând în noi tocmai prin acea imputinare a fiintei noastre, prin acea lezare a iubirii noastre…”

(Vladimir Ghika – “Gânduri pentru zilele care vin”)

 http://naturadivina.com

Porţile Ierusalimului Celest

Extras din conferinta minunata a maestrului Omraam Aivanhov:

“Stă scris în Apocalipsă: “Şi am văzut Cetatea Sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din Cer, de la Dumnezeu… Şi avea zid mare şi înalt şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi douăsprezece Îngeri şi nume înscrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit trei porţi şi spre miazănoapte trei porţi şi spre miazăzi trei porţi şi spre apus trei porţi… Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar”.

Veţi spune: “Cum să fie făcută fiecare poartă dintr-o singură perlă ? Ar trebui să existe stridii gigante pentru a produce perle de o asemenea dimensiune ! Unde se găsesc acestea ? Sunt stridii şi în Înalt ?”… Evident, aceste perle reprezintă un simbol. În ştiinţa ezoterică perla simbolizează puritatea şi ea este consacrată lunii prin analogie cu puritatea lunii.

Rolul unei porţi este de a permite trecerea dintr-un loc în altul, dacă nu pentru fiinţele umane, cel puţin pentru curenţi, forţe sau entităţi. Această problemă a porţilor este esenţială. Apocalipsa vorbeşte despre douăsprezece porţi ale Ierusalimului Celest (din Cabală), despre cele cincizeci de porţi ale lui Binah… Iar copilul care vine pe pământ nu trece şi el printr-o poartă ? Fiinţa umană posedă, deci, şi ea porţi, şi nu numai porţi fizice, ci şi porţi spirituale. Deseori unele sunt închise, înfundate, iar puritatea face tocmai ca aceste porţi să se deschidă cu scopul de a lăsa să treacă numai entităţile celeste. Deocamdată, acest lucru nu vă este prea clar, dar aveţi răbdare…

V-am vorbit, de mai multe ori, despre Noul Ierusalim explicându-vă că nu trebuie să îl aşteptăm ca pe un oraş care coboară din Cer. Îl aşteptăm de două mii de ani sub această formă şi putem să mai aşteptăm încă multe mii de ani, fiindcă el nu va coborî în acest fel. Noul Ierusalim este un simbol. Când vorbim despre un oraş, acest lucru presupune un mare număr de locuitori, iar Ierusalimul, ce coboară din Cer, reprezintă o adevărată categorie de creaturi atât de pure şi evoluate încât fiecare dintre ele va avea 12 porţi deschise complet pentru curenţii divini.

Ce reprezintă cei 2 ochi ai noştri ? 2 porţi. Dar cele 2 urechi ? Alte 2 porţi. Dar cele 2 nări ? Încă 2 porţi pe unde trec cei 2 curenţi Ida şi Pingala. Deci în total 6. Dacă adăugăm şi gura, totalizăm 7. Alte două porţi se află în piept (sânii). Ele sunt diferite de altele, dar totuşi sunt porţi, chiar dacă la oameni ele nu mai au nici o funcţie. A zecea poartă este buricul de care este ataşat cordonul ombilical; prin această poartă mama îşi hrăneşte copilul trimiţându-i sângele şi toate elementele de care are acesta nevoie. Cât despre cele 2 ultime porţi (organul sexual şi anusul), vă las să le găsiţi voi înşivă. În total 12. Nu este extraordinar să vedeţi cum a lucrat natura asupra corpului omenesc pentru a deschide aici 12 porţi ? Or, deseori, aceste porţi nu funcţionează foarte bine pentru că ele sunt înfundate: ochii văd, dar rău, fiindcă se opresc adesea asupra a ceea ce este negativ şi urât; urechile aud, dar deformat sau nu reţin decât ceea ce flatează sau jigneşte personalitatea; gura vorbeşte, dar pronunţă, deseori, numai cuvinte nocive, distructive sau lipsite de sens.

Atunci când Ioan descrie Ierusalimul Celest, ca pe un oraş poleit în aur cu temeliile din pietre preţioase şi o lumină ce nu se va stinge niciodată, el vroia să spună că vor coborî din Cer fiinţe evoluate şi foarte pure în care lumina va străluci: fii şi fiice ale Domnului care vor veni să aducă Noul Învăţământ.

Există multe lucruri de spus despre porţi. Deseori eraţi miraţi pentru că insistăm asupra necesităţii de a şti să deschideţi şi, mai ales, să închideţi uşile dintr-o casă. Da, eraţi uimiţi că mă opresc asupra unor detalii aparent nesemnificative. Dar multe accidente vin pentru că nu aţi ştiut, niciodată, când să închideţi şi când să deschideţi, nici măcar ce să închideţi şi să deschideţi. Dacă ar fi fost cazul, numai, porţilor fizice, nu ar fi fost atât de grav, dar există şi alte porţi în afară de cele fizice şi despre aceste porţi doresc să vă vorbesc. În spatele lumii fizice, eu descopăr o altă lume, şi când constat, de pildă, că anumiţi fraţi şi surori lasă, în mod inconştient, porţile caselor sau ale camerelor lor deschise, eu ştiu dinainte că alte porţi, din sinea lor, sunt, deopotrivă, larg deschise pentru toţi vizitatorii şi spiritele nepoftite care pătrund după bunul lor plac (citiţi conferinţa: “Nepoftiţii”), sau fiindcă nu au ştiut să păstreze toate bogăţiile spirituale ce le-au fost dăruite… Din moment ce totul este deschis, este uşor să fie prădaţi.

Mulţi mi se plâng că, întorcându-se acasă, după o zi la Izgrev sau la Bonfin, nu mai simt acelaşi entuziasm, acelaşi elan. Dar este foarte simplu, ei nu ştiu să păstreze, prea mult timp, lumina şi căldura spirituală aici. Veţi spune: “Da, dar cum să le păstrez mai mult timp ?”. Închizând uşile. Dacă am pierdut atât de repede inspiraţia, înseamnă că suntem neştiutori şi nu am ştiut să ne închidem porţile, şi din moment ce ele erau deschise, hoţii au intrat şi au furat totul. Iată lucruri la care nici nu ne gândim ! Atunci când este zgomot, într-o cameră alăturată, închidem uşa şi zgomotul se atenuează. Ştim deci ce este de făcut în planul fizic; dar în planul astral, lăsăm totul deschis şi apoi ne întrebăm de ce suntem tulburaţi şi bolnavi. Această problemă a porţilor este, deci, foarte vastă. De exemplu, inima si intelectul vostru sunt, de asemenea, porţi, dar cum nu stiţi pentru cine să le deschideţi şi pentru cine să le închideţi, îi lăsaţi să intre pe filfizoni şi hoţi, iar pe Dumnezeu îl lăsaţi afară.

Întreaga viaţă se bazează pe aceste două mecanisme: închidere – deschidere. Este ceea ce ne învaţă cochiliile, stridiile, dar noi nu le-am înţeles. Cochiliile care de deschid şi se închid ne învaţă că viaţa nu este altceva decât o alternanţă a deschiderii şi a închiderii. Este, deci, esenţial pentru ca omul să ştie în ce moment să se deschidă şi în ce moment să se închidă, altminteri el nu va putea fi niciodată pur.

Cât despre perlă, există, de asemenea, multe de spus. Cum apare perla dintr-o scoică ? Mai întâi, există un grăunte de nisip care cade în scoică, iar acel grăunte de nisip constituie o dificultate pentru scoică, el o irită. “Ah, îşi spune ea, cât mă enervează ! Cum să scap de el ? El mă zgârie, îmi mănâncă pielea, dar eu nu am nici braţe, nici picioare pentru a-l alunga… Cum să procedez ?”. Şi iată că începe să gândească; se concentrează, cere sfatul, şi învaţă că există un întreg proces chimic de transformare: să iei un element sau altul pe care să îl combini într-un anume fel sub influenţa lunii etc. Şi scoica se pune pe treabă, respectând fazele lunii, iată ceea ce voi nu ştiţi. Evident, trebuie mult timp pentru a fabrica o perlă, dar sunt anumite perioade în care ele sunt în activitate şi alte perioade în care se opresc. Cum ştiu acest lucru ? Am mers să le observ…

Deci scoicile secretă o materie specială cu care învăluie grăuntele de nisip care este rugos, iritant, astfel încât devine neted, lustruit, catifelat. Şi când ele au reuşit, sunt mulţumite şi îşi spun: “Am învins un obstacol !”.

De mii de ani scoica perlieră îi instruieşte pe oameni, dar oameni sunt atât de limitaţi încât nu au înţeles lecţia. Şi care este această lecţie ? Că trebuie să facem la fel. De ce nu învăluiţi greutăţile voastre şi tot ceea ce vă supără într-o materie luminoasă, strălucitoare ? Veţi avea bogăţii minunate în interiorul vostru. Iată ceea ce trebuie să înţeleagă discipolii: că este necesar să lucreze asupra greutăţilor lor pentru a face perle preţioase. Acest lucru vi se pare că a venit dintr-o poveste din “O mie şi una de nopţi”, dar este adevărul: adevăraţii discipoli încearcă să îşi învăluie greutăţile, chiar şi duşmanii, şi să îi folosească pentru a deveni foarte bogaţi. Dar atât timp cît nu faceţi altceva decât să vă plângeţi, cât timp sunteţi nemulţumiţi, nu veţi reuşi să secretaţi această materie specială ce vă poate învălui greutăţile.

Dacă v-aş spune că toate perlele pe care le am se datorează greutăţilor pe care le-am întâlnit în viaţă !… Şi chiar atunci când întâlnesc o persoană insuportabilă, mă bucur spunându-mi: “Doamne Dumnezeule, ce şansă ! Iată încă o perlă în perspectivă ! Şi ţin o conferinţă formidabilă fără ca voi să ştiţi vreodată că acest mic firicel de nisip care mă deranja şi care a devenit cauza conferinţei se află în sală. Nu am pretenţia că am transformat toate greutăţile mele în perle preţioase, nu voi face mari declaraţii pentru a nu provoca lumea invizibilă, dar totuşi, sunt multe firicele de nisip pe care am reuşit să le învăluiesc. Dar ce faceţi voi când întâlniţi o dificultate ? Oare o folosiţi pentru a vă înălţa, pentru a vă întări ? Mă îndoiesc. Mergeţi, însă, înainte ! Cât timp voi fi alături de voi pentru a vă vorbi despre toate acestea ? Dacă înţelegeţi această imagine, a scoicii perlifere, veţi avea de lucru întreaga viaţă.

Aţi citit, în Evanghelii, parabola omului care caută perle valoroase; când a găsit o perlă de mare preţ, a vândut tot ceea ce poseda pentru a o putea cumpăra. Trebuie să ştiţi ce este această perlă şi de ce acest om a vândut totul pentru a o avea. Este un simbol.

     Perla este de o culoare albă foarte specială şi prin emanaţiile sale are legături cu luna. Pe Arborele Sefirotic (din Cabală) scoica perliferă este Iesod, baza, căreia îi corespunde, simbolic, organele genitale. Ei bine, aici trebuie să se formeze perla. Această perlă reprezintă chintesenţa cea mai pură a iubirii dezinteresate. Scoica perlieră este principiul feminin, femeia care aduce pe lume o perlă, copilul; şi deseori, cum anumite scoici nu reuşesc să formeze o perlă cu adevărat pură şi sclipitoare (am adus din Japonia perle care sunt aproape negre), există şi femei care aduc pe lume copii bolnăvicioşi sau răi, copii care vor fi, mai târziu, hoţi, criminali. Iată perla: copilul.

     Perla este un simbol care merge foarte departe. Scoica perlieră, adică principiul feminin, trebuie să formeze Copilul Iisus din interiorul nostru, adică corpul de glorie. Noi suntem această perlă şi din chintesenţa noastră cea mai pură vom forma în noi perla preţioasă. Corpul de slavă, corpul de veşnicie, corpul de lumină, corpul lui Hristos, aceasta este perla.

     V-am explicat, deja, ce vedea Ioan atunci când vorbea despre această imagine extraordinară a Noului Ierusalim coborând din Cer cu cele douăsprezece porţi de perle (“Ierusalimul Celest” volumul XXVI). Dar să revenim la puritate, fiindcă nu am terminat de explicat profunzimea şi bogăţia ei.

Să ne referim la virginitate şi la castitate la care făceam aluzie la început. Mulţi oameni îşi imaginează că puritatea nu este altceva decât castitate fizică şi consideră apropierile fizice ca impure. Dar au existat atât de mulţi Înţelepţi şi Profeţi căsătoriţi ! Şi chiar dacă nu ar fi fost căsătoriţi, s-au născut tot dintr-un tată şi dintr-o mamă. Şi ce au făcut acest tată şi această mamă pentru a-i aduce pe lume ? Contacte fizice… Dar cum se face că au adus pe lume Iniţiaţi, Maeştri, Profeţi, Divinităţi ? Pentru că erau puri… Când apropierile fizice, între oameni, sunt primitive şi senzuale, în acel moment, da, pot fi considerate impure. Dar când aceste apropieri sunt sublime, printr-un gând, un ideal, o iubire şi prin metode potrivite, ei pot face să coboare divinităţile pe pământ.

Chiar şi pentru cei mai mari Maeştri, care vin să se încarneze pe pământ, trebuie să existe un bărbat şi o femeie care să îi aducă pe lume. Dar uniunea lor nu trebuie să fie nici senzuală, nici pasională; corpul fizic nu este decât un mijloc de care se folosesc pentru că este imposibil să facă altfel. În spatele acestor apropieri fizice sunt impulsuri luminoase, divine, şi în acel moment sunt genii şi divinităţi care vin să se încarneze. Krishna şi chiar Iisus – dacă creştinii nu ştiu nimic despre naşterea lui Iisus – nu s-au născut altfel.

Nimeni, nu va putea dovedi, niciodată, că o creatură a ajuns în planul fizic fără să fi avut un tată şi o mamă – nu vorbesc aici despre cazurile de înseminare artificială… poate că, într-un viitor îndepărtat, va fi posibil, şi de altfel am ţinut conferinţe despre acest subiect, explicând că, într-o zi, copiii nu se vor mai naşte în aceeaşi manieră. Dar până atunci se va mai continua, cu bucurie sau cu dezgust, ştiu eu, dar perpetuarea umanităţii se va face prin contacte fizice ! Vor exista întotdeauna binefăcători care se vor ocupa să nu lase să piară biata rasă umană, şi nu câţiva mistici sau câţiva puritani cu teoriile lor bizare vor putea să îi împiedice.

Îmi pare rău dacă îi şochez pe unii dintre voi, dar am căutat, am comparat, şi am văzut că ceea ce se spune despre naşterile virginale, sub influenţa Duhului Sfânt, este în contradicţie flagrantă cu tot ceea ce se întâmplă în natură. Fie că acceptaţi sau nu, îmi este egal, eu sunt obligat să spun adevărul, poate nu pentru voi, dacă nu doriţi să îl acceptaţi, dar pentru toţi aceia care vor dori, într-o zi, să îşi lărgească înţelegerea.

Bărbatul şi femeia pot concepe un copil în cea mai mare puritate atunci când nu mai există în ei nici pasiuni, nici dorinţe. Dar ceea ce se povesteşte despre Duhul Sfânt, că el ar fi tatăl copilului, nu. De altfel, dacă ar fi fost cu adevărat Duhul Sfânt acela s-ar fi ocupat de crearea unui copil, el l-ar fi putut, foarte bine, face să se nască imediat fără a-l lăsa să rămână nouă luni în pântecul unei femei. Bineînţeles, este posibil să fii conceput Duhul Sfânt, dar nu cum se înţelege în general. Duhul Sfânt înseamnă că toate forţele, calităţile, sentimentele, sunt absolut pure, că ele nu conţin nimic uman, nimic terestru. Toate fiinţele pot fi locuite de Duhul Sfânt şi aduce pe lume copilul divin. Astfel au venit pe lume aproape toţi Marii Fondatori de Religii, chiar şi Iisus. Dar iată un lucru pe care creştinii nu vor să îl accepte. Li s-a prezentat naşterea lui Iisus aşa cum spunem copiilor atunci când nu dorim să le spunem adevărul şi acum ei cred acest lucru cu străşnicie. Nici eu nu doresc să îi conving de contrariul. Să îşi păstreze credinţele dacă acestea îi pot ajuta !

Acum vă voi cere să păstraţi în voi imaginea Noului Ierusalim care coboară din Cer. Gândiţi-vă că, într-o zi, veţi fi, poate, acest oraş celest cu cele douăsprezece porţi de perle, adică ochi care vor vedea, urechi care vor auzi, un nas care respiră chintesenţa pranei, o gură care va profera cuvinte magice pentru a ajuta, a lumina, a însufleţi fiinţele. Nu doresc să vă revelez celelalte cinci funcţii ale fiecărei porţi; deocamdată nu cunoaşteţi decât două, dar ele sunt şapte, iar pe celelalte cinci nu le cunoaşteţi, nu aveţi nici cea mai mică idee de ceea ce se poate face cu aceste porţi. Dar să lăsăm aceste lucruri; ele sunt prea profunde, prea sacre. În aceste lucruri sunt mistere, perlele pe care lumea invizibilă le apără nedorind să le dăruiască oricui. Într-o zi acest lucru se poate întâmpla, dar pentru a primi aceste revelaţii mai trebuie să lucraţi.

Aveţi răbdare, vă voi mai da şi alte explicaţii despre Iesod, fiindcă mistele lui Iesod sunt mari. Un minut de meditaţie.”

(recomand ” Misterele lui Iesod Al nouălea sefirot în Pomul Vieţii”)

 http://naturadivina.com

Rani din trecut, temeri din prezent, vindecari din viitor

Rani din trecut, temeri din prezent, vindecari din viitor

Am auzit de multe ori expresia ' timpul vindeca', sa mai treaca putin timp si va trece, etc. O mare tampenie - pentru unii oameni totul s-a intamplat ieri, acum cinci minute, se intampla acum, totul ramane proaspat intens si dureros, chiar daca 'pe calendar' evenimentele s-au intamplat acum zeci de ani. Nu. Timpul nu vindeca. Estompeaza, poate, in cel mai bun caz. Dar pentru asta exista o explicatie cat se poate de fireasca, si ea vine din chiar modul in care creierul nostru este construit. Pentru a putea acumula informatii noi, amintirile vechi trebuie sa fie 'arhivate', trecute undeva in planul secund, in inconstient, in subconstient. Nu avem capacitatea de a functiona in parametri normali daca nu 'uitam'. Este si motivul pentru care cei ce au suferit traume si socuri puternice isi pierd pentru un timp memoria recenta, devin amnezici. Este modul organismului de a se auto-apara. Dar incet incet ei trebuie sa accepte trauma, pentru a putea sa-si recapete sanatatea. De aici nevoia de psihanaliza, de sondare a straturilor profunde ale mintii noastre. Tocmai pentru ca nimic nu 'dispare' cu adevarat, nici la nivel mental, nici emotional. Ramane undeva ingropat in adancuri, si atata timp cat nu este constientizat, poate sa ne scape de sub control. Devenim noi insine cel mai mare dusman al nostru.

Apropos de timp, exista un proverb care mie imi place foarte mult : Absenta este pentru dragoste, ceea ce este vantul pentru foc: pe cel mic il stinge, pe cel mare il aprinde si mai tare. Ochii care nu se vad se uita doar atunci cand 'focul' era mic, cand era doar un 'foc de paie'.Dar ochii care au fost iubiti cu puterea unui foc mistuitor ce-si inalta flacarile la zeci de metri spre cer, nu vor fi uitati niciodata.
La fel este si cu ranile trecutului: sa pui un bandaj peste o rana adanca, in speranta ca timpul o va vindeca, nu ajuta la nimic. Oricat de mult timp ar trece, si oricate bandaje ai pune peste acea rana, tot puroi ramane dedesubt, si mai devreme sau mai tarziu, va iesi la suprafata, cand te astepti mai putin. Este mentalitatea pe care multi o au, ca nu e 'frumos' sa vorbesti despre ceea ce te framanta, in unele familii exista subiecte care nu au fost deschise niciodata, dintr-o jena prosteasca, dintr-o teama stupida, sau din inconstienta. Lasa, ca trece. Mai punem un bandaj, ne mai prefacem ca nu s-a intamplat nimic, mai zambim amar, si trece.

Nu, dragii mei. Nu trece. 

Si iata ca intr-o zi, ajungi aproape de peritonita. Pentru unii este al doisprezecelea ceas. Vine cineva si-i trezeste la realitate, si le spune ' ori tai cu bisturiul tot, ori mori'. Ce preferi?

O sa ziceti - normal ca preferi sa traiesti, sa renunti, sa tai, sa cauterizezi. Sa lasi totul in urma. Sa poti sa o iei de la inceput, curat, cu o cicatrice dar cu sansa la o noua viata.

Din pacate nu toti aleg asta. De ce? Din comoditate, pentru ca s-au obisnuit cu suferinta lenta, e a lor, face parte deja din modul lor de gandire. Din lipsa de iubire de sine, in cazul altora (aud atat de des ca nu sunt buni de nimic incat ajung chiar sa creada asta), din teama ca nu merita ceva mai bun, din teama de a nu rani pe ceilalti, si asa mai departe. 

Incet incet ajung in faza in care nici nu mai concep ca se poate trai si ALTFEL.Si cu cat aluneca mai mult pe panta regretelor,a neiertarii, de sine si de ceilalti, a fricii de separare, isi fac si lor si celor din jur mult mai mult rau. 

Eu fac parte din categoria celor care prefera sa ia bisturiul in mana si sa taie 'din radacina' decat sa se minta ca totul e in ordine. Am taiat legaturi pe care altii nu le-ar fi taiat, pentru ca asa am simtit ca e cel mai bine. Nu doar pentru mine, dar si pentru celalalt. 

Ce facem defapt, atunci cand continuam o relatie care este daunatoare, doar din teama de separare? Credeti ca e un act de egoism sa te eliberezi, nu-i asa? Si daca v-as spune ca egoism inseamna sa impiedici evolutia celui de langa tine, si ca tu incurajand un comportament daunator, stopezi evolutia acelui om? Este exact invers! Nu-i faci bine celui langa care stai 'cu orice pret'. Nu, din contra. Pentru ca daca stai in minciuna este egal cu zero. Mintindu-ne impiedicam trezirea reala. Constientizarea. Acel om, atata timp cat nu primeste de la tine adevarul, va trai in continuare in credinta ca ceea ce face este bine, si corect. Nu va vedea motivatia de a se schimba, atata timp cat i se accepta tot ce face. 

Asa ca nu mai stati pe ganduri. Luati bisturiul si taiati si scoateti puroiul. Si traiti liberi. Plecati acum din minciuna, din durere si din frica, lasati-le in urma. Dumnezeu v-a deschis intotdeauna drumuri noi, usi noi, trebuia doar sa vreti sa le vedeti, si mai ales, sa pasiti prin ele.

Aveti dreptul la fericire. Aveti dreptul la liber arbitru. Aveti dreptul sa alegeti o noua viata. Curaj!

Cuvintele pot fi arme

Cuvintele pot rani asemeni gloantelor, si ranile pe care le lasa sunt uneori atat de adanci incat poate dura o viata intreaga pentru a se vindeca. Aveti grija cum folositi cuvintele. Ele au o vibratie atat de puternica, incat cu un singur cuvant puteti vindeca, si cu un singur cuvant puteti ucide. Si nu doar pe cei din jur, dar si pe voi insiva.
Doar cei foarte puternici reusesc sa nu se lase atinsi de cuvinte, sau sa le transforme (ca la sfarsitul clipului) in altceva - in lectii de viata, in intelepciune, in evolutie.
Ma gandesc la ceva ce s-a intamplat recent in familia mea, si la suferinta care a urmat.
Tineti minte secventa din Matrix cand personajul principal, Neo, realizeaza in final care-i este rolul, si in loc sa se mai lupte, intinde mana si gloantele se opresc si cad, fara sa mai ajunga la el? Va doresc sa atingeti acel prag al evolutiei, in care sa realizati de ce vi se intampla ceea ce vi se intampla, in care sa intelegeti 'matricea' din spate, sensul profund al intamplarilor din viata voastra, iar propria putere si propriul potential sa va fie atat de evidente, incat sa nu mai aveti nevoie de lupta. Sa nu mai fie nevoie nici macar sa va 'feriti' de gloante. Ci pur si simplu sa nu va mai atinga ..



 http://voceainimii.blogspot.ro/

Cand sufletul iti este tulburat

Prizonier al disperării şi al angoasei lui fiind, omul îşi refulează fără încetare fiinţa lui profundă. Din această suferinţă care zvâcneşte, inexplicabilă la început pentru conştiinţa obişnuită, se poate naşte o imensă nostalgie, nostalgia a ceva ce nu cunoaştem şi care totuşi ne locuieşte. O anume agitaţie, simţămintele de frică, de vinovăţie şi de gol lăuntric devin însoţitorii noştri obişnuiţi. Ei sunt acolo fără un motiv aparent şi nimic de pe lume nu poate remedia ceva: toate măsurile noastre de siguranţă lasă neschimbată această frică aflată în noi, nici una din bogăţiile acumulate nu acoperă acest gol ce se cască tot mai mult iar omul onest, care duce o viaţă fără reproş, continuă să resimtă o ciudată vinovăţie. Căci este vorba, de fapt, de cu totul altceva.

Într-un anumit fel, este impulsul Fiinţei. Prin nostalgia lui, omul actual presimte, în secret, existenţa unei plenitudini eliberatoare, dincolo de orice „a avea, a putea, a şti” care înlănţuie şi reduc eul lui la zădărniciile lumeşti. El presimte posibilitatea de a fi un cu totul altul într-o transformare niciodată terminată, precum şi existenţa unui sens dincolo de toate sensurile şi non-sensurile tuturor dreptăţilor şi nedreptăţilor, aşa cum le înţelege doar raţiunea lui. El presimte, în definitiv, existenţa iubirii dincolo de orice iubire particulară, independentă şi capabilă să zămislească independenţa, dincolo de orice singurătate depopulată.

Unitatea fiinţei este întreruptă şi conştiinţa de a aparţine unui Tot nedivizat, deschiderea spre dincolo din adâncul lui, unde omul îşi are originea şi de unde se primeşte, s-a pierdut. Ancorarea lui nu mai este în Absolut. Divizat în sine şi în consecinţă separat de restul universului, al cărui rezumat era el însuşi într-un anume fel, separat de la Sursa de viaţă, el s-a întors spre „micul eu” de suprafaţă care exacerbează voinţa lui proprie. Şi iată că domeniul nelimitat al misterului lui devine o închisoare minusculă în care el, singur, ajunge să se adore pe sine însuşi! Descentrat fiind de Dumnezeu, concentrat asupra sa, omul se situează pe sine însuşi ca scop ultim al vieţii lui. „Patimile au intrat toate în suflet odată cu autarhia” , spune Teofan Zăvorâtul

Duhul, separat de Dumnezeu şi ne mai hrănindu-se din El, parazitează sufletul, hrănindu-se din acesta. Dar sufletul, negăsind decât vidul acolo unde Dumnezeu transmitea plinătatea vieţii Lui, parazitează la rândul lui corpul şi caută plăcerile trupului. Mai mult, corpul însuşi, Templu profanat de acum, ne mai locuit de Sfântul Sfinţilor, este literalmente ca şi aruncat în afară, extravertit prin toţi porii şi prin cele cinci simţuri, dedat avariţiei şi posesiunii, parazitajului universului ambiant şi al cosmosului întreg.

… A „păcătui”, într-unul din sensurile lui etimologice, înseamnă a rata ţinta, a se înşela asupra direcţiei şi deci de a rata scopul…

Omul care s-a separat astfel de rădăcinile lui în divin, de dincolo din adâncul lui însuşi, nu mai trăieşte decât în dimensiunile reduse ale spaţiului şi timpului (dimensiunea orizontală) cu o conştiinţă redusă la „micul lui eu”. El a încetat să fie om şi nu mai este decât individ. Şi-a pierdut dimensiunea lui esenţială, de dincolo de spaţiu şi de timp, cea care îl constituie ca persoană. Va putea acest om să fie vreodată fericit?

În definitiv aventura cea mai eroică a omului nu este explorarea universului său exterior, oricât de infinit ar fi acesta, ci aceea de a deveni om. Adevăratul infinit pentru om este omul însuşi. Începând de acolo şi numai de acolo se va putea re-crea lumea, căci acolo este originea ei: forţa interioară a omului! Omul cunoaşte trei feluri de revoluţii. Cele materiale au rezultate puternice; cele morale şi intelectuale sunt infinit mai vaste prin orizontul lor şi mai bogate prin roadele lor; dar cele spirituale sunt marile semănături

Cea mai mică căutare de puteri sau de efecte, satisfacţia personală şi privirea narcisiacă, adesea atât de subtile şi pitite în intenţiile noastre sincere, opresc evoluţia noastră.

Singurul remediu: o dublă decizie. Mai întâi cea de a-L urma pe Cristos şi numai pe El, apoi cea, motivată de prima, de a ne crucifica patimile. De aceea crucea este întotdeauna personală, ca şi calea însăşi, ea este pe măsură, la dimensiunea ego-ului meu, intim legată de individualitatea şi profunzimea mea. Ea îmi este, într-un fel, constitutivă şi numai acceptând-o mă revelează ea propriei mele realităţi. Această cruce nu are nimic de a face cu „relele” exterioare din cotidian, cu care a fost prea adesea identificată; ea este Legea mea de maturizare interioară şi profundă, Calea Crucii a mea, Scara mea de realizare; este ceea ce anticii numeau entelechia, program înscris în fiinţa mea unică şi care trebuie să se realizeze dacă vreau să mă împlinesc, tensiune a Chipului lui Dumnezeu în mine spre Asemănarea sa, dorinţă a Fiinţei de a lua formă în mine… Cu alte cuvinte, este Chemarea lui Dumnezeu adresată mie, ca şi copilului lui unic, iar răspunsul meu oricât ar costa, îl ştiu: cu preţul morţii mele celei mai personale… 

Cine mă face surd la această Chemare? Cum se traduce foarte concret pentru mine, în viaţa mea şi în istoria mea de astăzi, orgoliul? Este capital să ieşim din generalităţi referitoare la toată lumea şi să fim realişti până în detaliul banal unde se încrustează răul în mine. Numai această privire asupra noastră cum o numesc Părinţii, constantă şi regulată, în lumina lui Dumnezeu, afinează conştiinţa mea, dezvăluie puţin câte puţin înclinaţia mea principală, pune în relief motivele gândurilor mele, ale dorinţelor mele, ale acţiunilor mele. Unde se îndreaptă fără oprire preferinţele mele, aspiraţiile mele…? Poate că nu există decât o povară care să mă tragă fără încetare în jos şi tot restul să graviteze în jur! Fiecare are Isaac-ul lui, unicul lui ataşament, pe care este invitat să-l sacrifice… Căci „acolo unde este comoara voastră, acolo este inima voastră!”.

Cu cât ne apropiem mai mult de Cristos, cu atât mai mult luăm cunoştinţă de îndepărtarea noastră de El şi de nivelul la care suntem purtători ai răului sub toate formele lui. Cel mai mic lucru pe care-l facem este amprentat de orgoliu, dincolo de cel mai mic detaliu al acţiunii sau al comportamentului nostru, se strecoară inconştient dorinţa de a fi văzut. Iar de când începem să ne dăm importanţă se deschide în noi abisul neantului. Dumnezeu este dat afară…

Prima condiţie pentru vindecare este recunoaşterea şi acceptarea deplină. Departe de a căuta în meditaţie nu ştiu ce puteri sau daruri, trebuie să intrăm acolo şi să ne apropiem de Dumnezeu ca şi ultimul dintre păcătoşi şi să nu aşteptăm altceva decât iertarea Lui. (Dincolo, în adâncul nostru, de Alphonse si Rachel Goettmann,
Editura Herald, Bucuresti 2008)

 http://naturadivina.com

"Auziți cum se spun niște acuzații la adresa cuiva...Evitați să le difuzați, mai ales dacă nu sunteți siguri că aceste acuzații sunt întemeiate. Fiindcă orice cuvânt are o consecință. Dacă rostiți niște critici mincinoase, să știți că într-un fel sau altul treziți ceva negativ la cel care face obiectul lor, la cel care vă ascultă, și deopotrivă în voi. Da, lucrurile merg foarte departe! Aș adăuga chiar că, dacă sunteți obligați să menționați că o anumită persoană a acționat greșit, încercați, din rațiuni pedagogice, să încheiați conversația menționând una din calitățile persoanei...ea trebuind să aibă cel puțin una! Menționarea defectelor oamenilor nu a folosit niciodată la îndreptarea lor. Așadar, atunci când criticați pe cineva fără să indicați că are totuși anumite calități, puneți un rău peste alt rău: nu este o atitudine constructivă. Dacă vreți să acționați ca o ființă conștientă, luminată, atunci când veți fi obligați să rostiți niște cuvinte negative, încercați să încheiați prin ceva pozitiv – menționând o a doua persoană care posedă calitățile ce îi lipsesc celei dintâi. Da, esențialul constă în a încheia mereu printr-un cuvânt pozitiv." Omraam Mikhaël Aïvanhov