Maya Angelou

Am învăţat că în fiecare zi ar trebui să întinzi mâna şi să atingi pe cineva. Oamenii au nevoie de o îmbrăţişare călduroasă sau doar de o bătaie uşoară şi prietenească pe umăr.
Am învăţat că oamenii or să uite ce ai spus, or să uite ce ai făcut, însă nu or să uite niciodată felul în care i-ai făcut să se simtă.
În intreaga lume nu există suflet ca al tău pentru mine. În întreaga lume nu există dragoste ca a mea pentru tine.

Am învăţat că, indiferent de tipul relaţiei pe care o ai cu părinţii, or să-ţi lipsească mult atunci când vor pleca din viaţa ta.

Am învăţat că a-ţi câştiga existenţa nu înseamnă acelaşi lucru cu a-ţi câştiga viaţa.

Victor Hugo

Viaţa este floarea pentru care iubirea este miere.
Când dragostea a strâns laolaltă şi a contopit două suflete într-o unitate sfântă şi îngerească, aceste fiinţe au găsit taina vieţii. Nu sunt decât cele două tulpini alea aceluiaşi destin; sunt două aripi ale aceluiaşi suflet. A iubi înseamnă a pluti.
Cel mai frumos altar este sufletul unui nefericit mângâiat, care mulţumeşte lui Dumnezeu
Dragostei nu-i ajunge nimic. Dacă are fericirea, vrea raiul. Dacă are raiul, vrea cerul.
Nimic nu este mai puternic decât o idee căreia i-a venit vremea.

Nu eşti leneş atunci când eşti cufundat în gânduri. Munca poate fi atât vizibilă cât şi invizibilă. A contempla înseamnă a trudi. A gândi înseamnă a face.

Frumuseţea mă mulţumeşte prin simplul fapt că e frumoasă.
Anumite gânduri sunt rugăciuni. Sunt clipe în care, oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi.

Ai curaj pentru marile suparari din viata si rabdare pentru cele mici; dupa ce ti-ai terminat cu bine treburile zilnice dormi linistit. Dumnezeu este treaz.

 Am întâlnit cândva pe stradă un tânăr sărac foarte îndrăgostit. Cu pălăria roasă, cu haina jerpelită, cu pelerina prea strâmtă, cu pantofi sparţi, prin care intra apa... şi cu stele în suflet.
Priveşti o stea pentru că e luminoasă şi pentru că e de nepătruns. Dar lângă tine se află o strălucire mai dulce şi o taină mai mare: femeia.
Să nu cerem pasiunii logică.
Iubirea înseamnă a fi doi şi a nu fi decât unul. Un bărbat şi o femeie ce se topesc într-un înger.
Să îndrăzneşti, acesta e preţul progresului!
Fericirea a trecut repede prin viaţa mea. Am urmat-o. Şi-am adormit în braţele ei. Când m-am trezit eram singur.
Melancolia este fericirea de a fi trist.
Căci am trăit ca să te aştept şi în inima mea băteau paşii tăi.
Ce lucru minunat să fii iubit! Nu există decât un singur lucru mai minunat: să iubeşti! Inima, trecând prin iubire, devine eroică. Nu mai e alcătuită decât din puritate. Nu se mai reazimă decât pe ceea ce e mare şi înalt. În ea nu poate încolţi nici un gând nevrednic, cum nu pot creşte urzici pe un gheţar. Sufletul înalt şi senin, neatins de patimi şi emoţii josnice, care domină viaţa şi umbrele lumii acesteia, nebuniile, minciunile, urile, vanităţile, mizeriile, locuieşte în albastrul cerului şi nu mai simte decât zguduirile adânci şi subterane ale destinului, aşa cum culmea munţilor simte cutremurele de pământ.

Pablo Neruda

Aici te iubesc!
Vântul se desprinde din pinii întunecaţi.
Luna străluceşte ca fosforul în apa nestatornică.
Zilele, de acelaşi soi, se urmăresc unele pe altele.
Zapada se dezvăluie în forme care dansează.
Un pescăruş argintiu alunecă din vest.
Uneori o corabie. Stele înalte, înalte.
O, catargul unei corăbii.
Singur.
Uneori mă trezesc devreme şi sufletul mi-e ud.
În depărtare, marea sună şi răsună.
Acesta este un port.
Aici te iubesc.
Aici te iubesc şi orizontul te ascunde în zadar.
Te iubesc şi printre aceste lucruri reci.
Uneori, săruturile mele se urcă pe acele corabii grele
ce străbat marea fără destinaţie.
Mă regăsesc uitat ca ancorele vechi.
Porturile devin triste când după-amiaza acostează.
Viaţa mea oboseşte, înfometată, fără niciun scop.
Iubesc ce nu am. Tu eşti atât de departe.
Dezgustul meu se luptă cu amurgul înăbuşit.
Dar noaptea revine şi începe să-mi cânte.
Luna îşi răsfrânge visul neîntârziat.
Cea mai mare stea mă priveşte prin ochii tăi.
Şi, când te iubesc, pinii îţi cântă numele în vânt
cu frunzele lor ca de coarde.

Când mâna-mi lunecă pe trupul tău
Tresaltă-n orice loc o hulubiţă,
De parcă... din lut ai fi iubito faurită
Pentru aceste mâini de bun olar.

 Visele nu se risipesc, dar nici nu zboară dacă nu le dai aripi.

Ramura furata

Ne vom strecura noaptea
sa furam
o ramura inflorita.

Vom sari zidul
in intunericul unei gradini straine,
doua umbre in umbra.

Iarna inca nici n-a trecut
si marul se arata
preschimbat pe neasteptate
intr-o cascada de flori mirositoare.

Vom patrunde in noapte,
vom ajunge pana la firmamentul ei tremurator
si mainile tale mici, si mainile mele
vor fura stelele…

Si in varful picioarelor,
in casa noastra,
prin noapte si umbra,
va patrunde odata cu pasii tai
pasul mut al parfumului
si,
cu picioarele instelate,
trupul limpede al primaverii.

Oda frumoasei mele

Cu inimă pură, cu privire
limpede
te slăvesc frumuseţe,
stăvilind sângele meu,
pentru ca unduind, să ţâşnescă
linia, conturul,
pentru ca
tu să-mi pogori în cântec
ca-ntr-un tărâm de păduri sau de spume:
în miresma pământului
sau în muzica mării.

Frumoasa mea nudă,
la fel
sunt picioarele tale-arcuite
de-o pală străveche
de vânt sau de zvonuri,
precum
sunt urechile tale
scoici mititele
ale splendidei mări americane.
La fel sânii tăi
de împliniţi, doldora
de lumina vieţii,
sunt ca şi
pleoapele tale fremătătoare,
ca de grâu, ce acoperă sau dezvelesc
tărâmurile-adânci ale ochilor tăi.

Linia ce desparte
spatele tău
în pale tărâmuri,
se pierde şi reapare
în două jumătăţi,
ca de măr,
şi şerpuieşte despărţindu-ţi
frumuseţea
în două coloane
de aur aprins, de albastru gingaş,
pierzându-se la picioarele tale,
ca-n două boabe de strugure,
de unde iarăşi se-aprinde şi se înalţă
dublul copac al simetriei tale,
foc înflorit, policandru deschis,
rod plin, ridicat
deasupra legământului mării
şi al pământului.

Din ce substanţă,
cuarţ, agată sau grâu,
a fost trupul tău plăsmuit şi s-a-nălţat
ca pâinea dospind
în dogoare,
şi-a-nvederat
coline de-argint
văi de catifea,
până ce-a rămas întipărită
forma ta de femeie puternică, gingaşă?

Poezia (La Poesía)

Atunci a fost, în epoca aceea
când poezia a venit în căutarea mea...
Nu ştiu, nu ştiu de unde ieşise,
din vreo iarnă, din vreun râu...
Nu ştiu cum, nici când,
nu, nu erau voci, nu erau
vorbe, nici tăcere,
dar mă chema dintr-o stradă,
dintre ramuri de noapte,
parcă dintre ceilalţi,
dintre focuri violente,
acolo era, neînfăţişată
şi mă atingea.

Eu nu ştiam ce să zic, gura
nu îmi ştia numi,
ochii îmi erau orbi,
şi ceva mă zguduia în suflet,
febră ori aripi pierdute,
şi treptat m-am făcut singur,
descifrînd arsura
aceea,

şi aşa am scris primul rând vag,
vag, fără corp,
o inepţie pură,
o înţelepciune pură
a neştiutorului,
şi-am văzut curând
cerul
desţelenit
şi deschis,
planete,
plantaţii palpitante,
umbra peforată,
ciuruită
de săgete, foc şi flori,
noaptea inexorabilă, universul.

Iar eu, fiinţa minimă,
ebriu de enormul neant
constelat,
cu imaginea şi
similitudinea misterului,
m-am simţit atunci parte
pură a abisului,
am început să mă rotesc
cu stelele,
iar inima mi s-a dezlegat în vânt.

 Poate că n-am trăit în propriul meu corp; poate că am trăit viaţa altora... Viaţa mea este o viaţă făcută din toate vieţile: vieţile poetului.

C E Z A R - It's my life - Eurovision 2013