Când o femeie dintr-un vechi trib african îşi dă seama că este
însărcinată se pregăteşte pentru cel mai important lucru pe care-l
trebuie să-l facă în aşteptarea copilului. Se retrage în afara
comunităţii cu prietenele, se roagă şi meditează împreună, până când ea
sau o alta aude cântecul celui care se va naşte peste câteva luni.
Foto: Anne Geddes
O
credinţă a locurilor spune că fiecare suflet are propria vibraţie, care
îi exprimă amprenta unică şi menirea
existenţei. Femeia care a prins cântecul din invizibil îl îngână cu
glas tare, iar celelalte frendonează împreună cu ea, ca să-l memoreze şi
să-l poată repeta fără şovăire. Apoi se întorc în trib, unde îl vor
învăţa şi ceilalţi.
În momentul naşterii întreaga
suflare se adună în jurul pruncului şi îi cântă cântecul propriului său
suflet. În anii următori tribul este prezent la fiecare dintre lecţiile
de viaţă pe care le primeşte copilul şi îi
sărbătoreşte fiecare reuşită cu acelaşi cântec. Mai târziu, când intră
în rândul bărbaţilor sau al femeilor, când se căsătoreşte, când are
primul copil… Omul îşi aude cântecul din nou şi din nou. De fiecare dată
primeşte celebrarea colectivă a esenţei sale sufleteşti. Când se
pregăteşte să părăsească această existenţă îl ascultă pentru ultima
oară. La fel ca în prima zi de viaţă, toţi membrii tribului vin la
căpătâiul său şi cântă cântecul care-i însoţeşte naşterea în lumea de
dincolo.
Comunitatea aceasta se conduce după reguli
simple. Dacă cineva din grup comite o greşeală gravă, o nedreptate, un
act imoral sau violent este convocat întregul trib. Oamenii fac cerc în
jurul
celui vinovat. Ce fel de judecată şi ce fel de pedeapsă urmează? Niciuna.
Grupul
începe să cânte celui care a greşit cântecul propriului său suflet.
Tribul ştie că nu pedeapsa este cu adevărat folositoare pentru cineva
care a încălcat codul de convieţuire. Ci iubirea şi reamintirea esenţei
reale a fiinţei sale. Căci atunci când un om îşi recunoaşte cântecul
propriului suflet nu mai are nici cruzimea, nici slăbiciunea de a face
lucruri care îi rănesc pe cei din jur.
Un
prieten adevărat
îţi ştie cântecul pe dinafară şi ţi-l cântă când tu l-ai uitat. Cei
care te iubesc nu se lasă înşelaţi de greşelile pe care le-ai făcut sau
de imaginea catastrofală pe care o poţi avea uneori despre tine însuţi.
Îţi amintesc frumuseţea unică a sufletului tău, tocmai când te simţi mai
urât şi mai nevrednic. Îţi amintesc faptul că eşti complet chiar în
momente când te consideri neputincios şi rupt în bucăţi, îţi aduc aminte
că eşti curat, exact când te simţi mai vinovat. Şi te fac să vezi din
nou care-ţi este menirea în această viaţă, tocmai când eşti mai confuz
şi mai puţin încrezător.
Te-ai născut şi ai crescut
departe de tribul african care în momentele de răscruce fredonează
omului
cântecul esenţial al sufletului său. Dar viaţa îţi arată când ţii linia
melodică şi când nu. Dacă te simţi împăcat şi senin, ceea ce faci se
potriveşte cu adevărat cântecului tău; dacă suferi, te frămânţi, te
revolţi sau te blamezi, probabil că ai început să falsezi. În cele din
urmă însă toţi vom ajunge să ne recunoaştem propriul cântec şi să-l
cântăm desăvârşit.
Nu te îngrijora dacă te simţi
nesigur uneori şi ai senzaţia că glasul îţi derapează. Chiar şi marii
cântăreţi păţesc asta câteodată. Bucură-te de fiecare clipă şi cântă
fără oprire pe drumul tău de întoarcere acasă.
