„Dumnezeu era în mine, mă aştepta.”
Henriette
Yvonne Stahl, scriitoare de origine română, este o personalitate puţin
cunoscută. Viaţa ei a fost caracterizată de o căutare neîncetată a
„sensului” de a trăi, de dorinţa intensă de a afla o fericire „perfectă
şi permanentă”. „Nevoia înnăscută a fericirii perfecte, nostaligia
nemotivată, poetică, pe care orice suflet o cunoaşte în anumite momente,
trebuie să fie dovada de netăguit a existenţei acestei fericiri
perfecte. Repetând iar şi iar declanşarea bucuriei prin diferite forme,
am înţeles că eu eram un sediu unde locuia bucuria. Şi că această
bucurie există ca o virtualitate eternă, în fiecare dintre noi.” În
lucrarea sa, „Martorul Eternităţii”, ea descrie întâlnirea cu maestrul
spiritual, cel care a călăuzit-o, pe calea non-dualismului, către
experienţa realizării Sinelui.
„Acest
zbucium al meu devenea palpabil, tangibil. Atingeam lucrurile din jurul
meu ca şi cum aş fi vrut să mă conving de realitatea lor, priveam
oamenii cu certitudinea că, în curând, aveau să fie cu toţii morţi.
Ştiam că eu însămi, inevitabil, voi muri. Să mor fără să fi înţeles de
ce am venit pe lume, de ce am trăit, de ce am suferit şi am căutat? Sau
să devin Supraom ca să văd în jurul meu numai suferinţă? Bineînţeles nu
există doar suferinţă în această lume, dar bucuria nu şterge lacrimile,
gemetele, urâtul.
Negreşit eram obsedată, nu mă gândeam decât la
asta, zi şi noapte. Oh, aceste nopţi în care spiritul meu nu dormea
niciodată complet, şi aceste zile când, amorţită de neînţelegere, trăiam
în aşteptarea miracolului care ar fi putut să explice totul! Aş fi vrut
să-L rog pe Dumnezeu să se milostivească de mine! Şi m-am rugat acestui
Dumnezeu, în existenţa căruia nu credeam. L-am rugat să aibă milă de
mine. Îmi amintesc ora, exact ora acelei supuneri. Dar nu eram – chiar
implorând – complet supusă, decât doar rugăciunii, fiind mai departe
hotărâtă să-I lansez provocarea de a-L aştepta mereu, până la sfârşitul
vieţii mele. Sufletul meu tânjea să se poată avânta spre iubire. I-am
vorbit lui Dumnezeu ca unui virtual iubit şi, într-o disperare nebună,
I-am făgăduit că nu voi iubi pe nimeni, cu aceaşi intensitate, ca pe El.
Am
făcut, în genunchi, acest act de smerenie. Îmi simţeam faţa inundată de
lacrimi, îmi simţeam corpul, toată fiinţa încordate, şi-mi auzeam vocea
consacrând „pactul” dintre Dumnezeu şi mine. Eu îi ceream, îl imploram
să mi se arate, făgăduind că după aceea voi fi, pentru totdeauna în
serviciul Lui. Fără să ştiu pentru ce iau această decizie, am mai promis
că „după aceea” nu-i voi mai abandona pe oameni, pe aceste fiinţe pe
care El le-a creat atât de departe de perfecţiunea Sa şi care se
declarau totuşi a fi asemănătoare cu El. Epuizată, incapabilă să mai
stau în genunchi, m-am întins pe jos. Am rămas ghemuită acolo mult timp,
cu faţa scăldată în lacrimi, apoi, cu ultima rămăşiţă de putere, m-am
ridicat şi m-am întins pe pat. Un moment de relaxare, cu ochii închişi.
Mi-am amintit, involuntar, acel exerciţiu cu trandafirul, despre care am
citit într-una din cărţile lui Rudolf Steiner. Mi-am imaginat un
trandafir. Era roşu, catifelat acest trandafir şi foarte, foarte
proaspăt, încât roua strălucea deasupra petalelor lui. Cu ochii închişi,
priveam trandafirul. Era frumos şi pur, stătea aproape de faţa mea.
I-am simţit parfumul. Acest parfum alunecă în inima mea. După aceea nu a
mai fost nici un trandafir. Esenţa trandafirului a acaparat totul. Era
ca şi cum esenţa parfumului de trandafir mă înlocuise în interiorul
inimii mele. Apoi un gol. Un vid imens se cască în mine, ţinându-mă
trează. Am căzut în acest vid, identificându-mă cu el. Şi în golul din
fiinţa mea, Dumnezeu îşi găsi locul Său. Era acolo. Mă aştepta.
Momentul
în care Îi facem lui Dumnezeu loc în noi, seamănă cu moartea. Mori tu
însuţi, cel care a fost până în acea clipă. Eu însămi am simţit asta,
dar exact acest lucru m-a eliberat de eu-l meu. Eternitatea era cea care
locuia atunci în mine. O frică sacră care m-a ajutat să asist la
această moarte a propiei mele fiinţe, dăruindu-mi o fericire fără limite
şi dându-mi apoi şansa de a înţelege ce înseamnă să te naşti din nou.
Mi-a fost imposibil să aflu cât a durat această trăirea unică: două
minute? Un sfert de oră? Un ceas? Revenind la conştiinţa cotidiană,
primul lucru de care mi-am dat seama a fost că-mi era greu să-mi reiau
respiraţia normală. Bănuiam că, o vreme, probabil nici nu respirasem.
Deci, poţi trăi fără să respiri! Deci viaţa este independentă de corp!
Aceste gânduri mi s-au părut, pentru moment, de cea mai mică importanţă;
mi-au traversat cugetul, fulgerător.
Ceea ce avea importanţă în
momentul acela era calitatea bucuriei care mă domina. O bucurie calmă,
profundă. Nu seamănă câtuşi de puţin cu o beţie; dimpotrivă, era o stare
trează, de dragoste implinită. O dragoste sacră. Fiecare fibră a
fiinţei mele beneficia de această revelaţie. Dar de-o importanţă supremă
a fost orbitoare descoperirea că, în afară de tot ceea ce am putea
gândi şi simţi, există un lucru necunoscut, ascuns în noi, depăşind
orice aşteptare, orice imaginaţie. Sacralitatea acestei descoperiri era
copleşitoare. Prin nici un mijloc cerebral, prin nici o forţă volitivă
n-ai fi putut atinge această nouă dimensiune a conştiinţei. Depăşind în
mod absolut cadrul logic al mentalului era evident că limbajul uman nu
putea fi un instrument adecvat pentru exprimarea unui lucru, existând
într-o dimensiune ultramentală. Mi-am dat seama, cu umilinţă, că li se
reproşează pe nedrept sfinţilor, misticilor, yoghinilor că nu vorbesc
despre experienţe lor extatice. Chiar dacă ar vrea, n-ar putea şi, să nu
fii în stare să exprimi această fericire, această stare de graţie,
devine o tortură pentru cel care, după ce a trăit extazul, în
„realitatea” sa nemijlocită, se află în imposibilitatea de a împărtăşi
totul celor apropiaţi care vor să înţeleagă. Nu le rămâne altceva de
făcut decât să se exprime prin exemplul propriei lor vieţi. Poţi să
exprimi muzica unui surd când, pentru a o înţelege, însăşi muzica este
aceea pe care trebuie să o asculţi?”
„Martorul Eternităţii
trezindu-se în mine, am devenit eu însămi conştientă de această
Eternitate. Contopirea dintre conştiinţă şi eternitate fiind realizată,
fiecare moment devenise, implicit, etern, prin faptul de a se petrece în
această Eternitate. A fi nu înseamnă altceva decât asta: A fi.
Eternitatea, conţinând o infinitate de modalităţi, cuprindea cu uşurinţă
şi Iluzia. Paradoxul nu mai avea o valoare, fie că era vorba despre o
afirmaţie sau o negaţie. Orice lucru supra-adăugat nu modifica întru
nimic perfecţiunea iniţială, absolută a Eternităţii. Era tulburător, era
practic, era natural, viabil, real, exaltant. Nu depindeam de nimic.
Existam. Existam etern. Această deschidere care putea să se opereze în
om, printr-o dilatare naturală a fiinţei sale, continua într-o altă
dimensiune. Omul se lasă purtat spre ea, cu luciditate, stăpân pe sine
şi apt să-şi asume responsabilitatea vieţii. Un extaz, o beatitudine
inconştientă era o experienţă omenească în plus şi, oricât de
extravagantă, rămâne mai mult sau mai puţin egală cu orice altă
experienţă umană. Totuşi, o legătură directă cu Absolutul – stabilit
fiind în Absolut – era o experienţă care te putea proiecta în afară de
tot ceea ce era cunoscut, dincolo de mental sau, mai bine zis, îţi
permitea să depăşeşti orice experienţă, înglobându-le pe toate.”
joi, 7 februarie 2013
Dac-ar fi
Dac-ar fi să aleg un loc în care să fiu acum... mi-ar plăcea
să fiu întinsă pe iarba verde, să-i simt mirosul.
să mă atingă cu gingășia firelor,
să-mi cânte păsările,
să mă mângâie soarele.
Câtă splendoare!
Dac-ar fi să aleg un
gând, aș alege cel al clipei brăzdate în
amurg.
Dac-ar fi să aleg un
timp, l-aș alege pe cel vechi, boem, plin de romantism și erotism.
Dac-ar fi să aleg o
privire, aș alege privirea oglindirii în chipurile întâlnirii cu Tine.
Dac-ar fi să aleg o
întamplare, aș alege sărutul Cerului cu Pământul.
Dac-ar fi să aleg un
poem, l-aș scrie cu dor de Cer, ghidată
de inspiraţia Ta.
Dac-ar fi să aleg un
vers, aș alege: “Tu esti! omniprezent și omniscient.”
Dac-ar fi să mă aleg
pe mine, m-aș alege prin Tine.
Dac-ar fi să aleg un
călător, Te-aș urma cu dor.
Dac-ar fi să aleg o ţară, aș alege cântarea de odinioară.
Dac-ar fi să aleg un
strop, aș alege al vremii soroc.
Dac-ar fi să aleg o taină, aș alege pacea interioară.
Dac-ar fi să aleg ce
am făcut, si ce n-am făcut,
Aș alege Voia Ta, m-aș
adânci în ea și aș asculta.
Dac-ar fi să mă
realeg din
gândurile vieţii,
din poveștile
timpului,
din amintirile
trecutului,
din ceea ce am întâlnit,
iubit, crezut, dăruit,
Aș alege Acum-ul
Timpului Tău,
definit de Tine,
presărat cu Tine.
Ghidat de Tine,
îmbrăţisat de Tine,
trăit doar prin Tine,
contopit cu Tine,
mulţumită cu Tine,
Dansând cu Tine,
Mângâiată de Tine.
Dac-ar fi să aleg din
Totul Tău,
Pe Tine, Tată, Te-am
ales.
Alege-mă Tu, și
cuprinde-mă în Tine.
Acolo, alegerea
nemuririi este la ea acasa.
Acolo, casa Ta, este:
Lumina însăși.
Iubire paradisiacă.
Umilinţă eternă.
Recunoștinţă infinită.
Contopire absolută.
Pace dumnezeiască.
Zbor ancestral.
Bunătate infinită.
Credinţă smerită.
Speranţă desăvârșită.
Adorare aleasă.
Rugăciune închinată.
Grădini de balsamuri.
Muzică înaltă.
Pași calzi.
Voci iubitoare.
Îmbrăţișări
atemporale.
Priviri lucitoare.
Scântei diafane.
Chipuri serafice.
întâlniri încântătoare.
Dansuri zburdalnice.
Clinchete jucăușe.
Arome suave.
Parfum dumnezeiesc.
Mulţumire
și
seninătate.
Toate casa
Ta sunt.
Casa inimii Tale, a
fiecăruia în parte.
Dac-ar fi să alegi o imagine clară si iubitoare a casei tale interioare,
care ar fi aceasta. definește-o acum și aici,
cu vocea interioară a contopirii depline cu Preaiubitul Dumnezeu.
“Am răsărit plină de nădejde că voi înflori ca
o floare de bumbac. Culegătorul şi dărăcitorul m-au făcut să îndur grele
lovituri şi fără de număr, iar fusul torcătoarei a tors din fiinţa mea un fir
cu totul şi cu totul nou. Nici în atelierul ţesătorului nu am fost cruţată, iar
spălătorul m-a lovit cu o piatră şi m-a frecat nemilos cu argilă şi săpun. În
sfârşit, croitorul m-a tăiat în bucăţi cu foarfeca sa. Abia atunci, am atins întru veşnicie desăvârşirea
supremă.”
„Absorbită în Tine, îmi rămâneai ascuns. Aşa
îmi petreceam fiece clipă, în căutarea Ta şi a mea. Apoi, contemplându-Te în
mine, ne-am acordat, Ţie ca şi mie, extazul nemărginit.”
„Lumea de lut a amăgirii s-a ofilit înlăuntrul meu. Sufletul s-a mistuit în focul iubirii. Şi astfel L-am aflat pe Shiva.”
„Lumea de lut a amăgirii s-a ofilit înlăuntrul meu. Sufletul s-a mistuit în focul iubirii. Şi astfel L-am aflat pe Shiva.”
„Eram în căutarea propriei mele fiinţe şi mă
istoveam în van, căci nimeni nu a izbutit vreodată să obţină înţelepciunea
ascunsă a lui Dumnezeu prin strădanii sterpe. Atunci m-am absorbit în El
(Sinele esenţă Atman) şi totodată am pătruns fulgerător în încăperea nectarului
– „luna” ascunsă – unde se află nenumărate urcioare pline, din care însă,
nimeni, nimeni (niciun om obişnuit) nu bea.” „Ţineam piept propriilor mele
credinţe şi tot ceea ce limba îmi cerea îi refuzam. Am început apoi să-L
contemplu, datorită graţiei Sale,
dar iată, am văzut zăvoarele porţii Lui.” Acum Lalla rămâne pur şi simplu pe
loc, liniştită, resemnată în faţa neputinţei ego-ului, dar mai apoi
perseverenţa şi intensitatea absolută a dorinţei sale o conduc până la capăt:
„În chiar acelaşi moment, dorul nesfârşit de El a pătruns adânc, ţintuindu-mă
pentru totdeauna, şi chiar acolo unde eram, L-am contemplat extaziată.”
„În căutarea-mi ardentă am ieşit din sufletul
meu, în plin clar de lună. În căutarea-mi ardentă am ajuns să realizez că
acelaşi Dumnezeu se uneşte cu acelaşi Dumnezeu. Această întreagă lume eşti Tu,
Doamne! Ce sunt toate aceste lucruri şi fiinţe? Sunt ochii Tăi!”
RUGACIUNEA INIMII MELE
Tatal meu,fie ca mintea mea,
In mintea Divina sa o centrez;
Si inima in iubirea cea mai
pura
In bratele tale,sa o abandonez!
Fie ca prin Tine,eu sa ma manifest
In fiecare clipa,voia ta,sa o infaptuiesc!
Fie ca prin mine Tu sa vorbesti…
De Scanteia Divina din ei,oamenilor,
In fiecare moment,sa le reamintesti!
Uitarea si separarea in foc sa o topesti!
In momentul in care ele au fost create
In punctul Zero,din a Ta entitate
In Aici si Acum sa fie
transformate!
De Esenta a ceea ce suntem,sa ne reamintim
Si fie ca la Viata,complet sa ne trezim!
Una cu Totul,cu Tine,mereu sa fim!
AMIN!
Atunci cand esti in inima si esti impacat cu tine insuti,devii o ofranda mareata pt intreaga lume.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)