Izolarea de blocuri, mașini, asfalt (nicicum de oameni) te zguduie. Ea devine profesorul adevăratei libertăți: în brațe de dealuri, iarbă, frunze, soare, cântec de păsări, vânt. Uneori nu putem ține pasul cu zgomotul și alergarea și ritmul lui Dumnezeu nu ne devine ritm.
Ne fură lumea cu toate ale ei..

Satul m-a ajutat să mă întâlnesc cu mine, cu Dumnezeu. Ah ce vremuri!
Nu-mi lipseau lucrurile de la oraș și eram obișnuita să trăiesc cu mai puțin. Simplificarea vieții odihnește.Si cat de mult odihneste, Doamne!

Privesc adesea fotografii cu case frumoase, îngrijite, scumpe. Apoi imi reîntorc privirea spre casa bunicii: simplă, vopsită cu var, cu o sobă de cărămidă, cu geamuri mici.
 Mă ajunge gândul lui Dumnezeu: nimic din cele strânse aici, sub soare, nu vor trece granița Cerului… comorile? unde îți strângi comorile?…merită să ne trudim pentru comori strânse aici? Așa …în liniște mă ajung șoaptele Creatorului meu.
Trebuie să cautam Împărăția Lui și toate celelalte vin pe deasupra, că povestea mea e scrisă de Dumnezeu. Și El, doar El știe să scrie fiecare poveste literă cu literă cu cel mai frumos final. 
Dintr-o dată îmi pare că avem prea multe..și că e nevoie de puțin ca să fim fericiți.

Alegerea de a fi mulțumitori ne aparține.

“Pentru că nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.”