William Shakespeare

Toate zilele sunt nopţi până te văd, iar nopţile strălucesc ca zilele când te visez.
Oamenii care vorbesc puţin sunt cei mai buni.
Citeşte încet ce-a scris iubirea mută, cu harul ei, prin ochi, ea stă şi ascultă.
Experienţa se capătă prin sârguinţă.
Nu iubesc cei ce nu-şi arată iubirea.
Suntem făcuţi din acelaşi material din care sunt ţesute visurile.
Să înveţi a citi ce-ţi scrie iubirea care tace, şi să auzi cu ochii, astea nu le poate face decât gingaşul simţ al iubirii.

Sonet I

Frumoaselor fiinţe le-om cere procrearea,
Când n-o să moară fala întruchipării-n roze;
La fel ca desfrânatul, ar îmbrăca paloarea
Urmaşul său sensibil ce l-ar păstra în poze:

Constrâns de strălucirea scânteilor din gene,
Hrăneşte-ţi în lumină a sufletului flamă,
Grăbind înfometarea averilor viclene,
Din spirit, din duşmanul ce crud te-nchide-n ramă:

Tu, care eşti acuma un ornament al vieţii
Şi doar prevestitorul stridentei primăveri,
Sălăsluieşti plăcerea pe dinăuntrul feţii,
Şi dulcea calicie te-adoarme-n mângâieri:

De milă este lumea sau ce-o fi lăcomie,
Când tu-i culegi dreptatea cu-a morţilor solie.

Iubirea este ca un copil care tânjeşte după tot ce poate atinge.
Prin dăruire te păstrezi de-a pururi,
Şi-asa rămâi, cum ştii să-ţi dai contururi.
Voinţa noastră şi destinul merg atât de opus încât planurile mereu ne sunt răsturnate.
Omul şi muntele se aseamănă, dar cu deosebirea că prin munţii săi pământul încearcă să se ridice la cer, pe când prin oameni, cerul coboară pe pământ.
Iubirea este un fum făcut din arborii suspinelor. Purificată, e un foc în ochii celor ce se iubesc. Tulburată, este o mare hrănită cu lacrimile celor ce se îndrăgesc. Şi încă ce mai e? E nebunia cea mai înţeleaptă, fierea ce înăbuşă, dulceaţa ce ne mântuie.
Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.
A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea.
Ai curaj! Şterge-ţi ochii! Adesea căderea e un mijloc de a te ridica mai sus.
Restul e tăcere.
Iubirea nu vede cu ochii, ci cu mintea. De aceea înaripatul Cupidon este reprezentat orb. În mintea lui, iubirea nu gustă judecata. Aripi, nu raţiune, stau pe emblema grabei sale zăpăcite. Şi spunem că iubirea-i un copil fiindcă în alegere mereu se păcăleşte.
Înfrânge-ţi durerea, fii vesel de se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte.
Sunt slabi cei cruţaţi de suferinţă.
Puţini sunt cei care ştiu cât de mult ar trebui să ştie, ca să ştie cât de puţin ştiu.

Sonetul 43

Când ochii mi-i închid ei văd mai bine
Că ziua n-au prea multe de aflat;
Dar când adorm, în vis pornesc spre tine
Şi-n beznă, vii, viu bezna o străbat.
Tu, umbră ce dai umbrelor splendoare,
Fă umbra ta aievea să-mi apară;
Când ochii orbi o văd strălucitoare,
În clar de zi va străluci mai clară.
Încântă-mi ochii, spun, că tare-aş vrea
Să-i văd pe-ai tăi în fapt de dimineaţă
Aşa cum toată noaptea umbra ta
În somnu-mi greu privirea mi-o răsfaţă.
Când nu te văd, mi-e ziua noapte-ntreagă
Şi noaptea-i zi când visele te-ncheagă.

Cel mai bun crainic al bucuriei este tăcerea. Aş fi prea puţin fericit dacă aş putea spune cât sunt.
Dar pe pământ e mult mai fericit un trandafir ce-şi dăruie mireasma decât cel ce-n sihastră bucurie trăieşte, creşte, şi-apoi se usucă vegheat de feciorelnicii săi spini.
Iubirea aleargă spre iubire aşa cum aleargă şcolarul cât mai departe de cărţile sale; şi aşa cum tot el se îndreaptă spre şcoală încruntat, se desparte şi iubirea de iubire.
Iubirea fuge ca o umbră de adevarata iubire care o urmăreşte: urmărind-o pe cea care fuge de ea şi fugind de cea care o urmăreşte.
Dragostea este pur şi simplu o nebunie.
Mă îndoiesc că stelele sunt de foc. Mă îndoiesc că soarele se mişcă. Mă îndoiesc că adevărul poate fi minciună. Dar nicioadată nu mă îndoiesc că iubesc.
Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.
Dacă aş putea scrie frumuseţea ochilor tăi...

Să fii ce eşti,
Cu fruntea sus să vezi
Doar ce-i frumos şi bun!
Să fii din piatră, din granit,
Când cei din jur te-or fi jignit!
Nu-ţi pese de ţăruşul lor!
Ei sunt moşnegi,
Tu fii voinic!
Să fii în suflet un erou!
Să ştii să dai, dar să şi iei la rândul tău!
Stau de veghe pentru tine atunci când tu veghezi în altă parte, de alţii prea aproape, de mine prea departe.
Nimicul acesta e mai mult decât ceva.
Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.
Ceea ce a trecut este prolog.
Ceea ce vrem să facem, s-o facem atunci când vrem; pentru că acest “vrem” se schimbă şi are scăderi şi amânări.

Sonetul XVIII

Să te asemăn cu o zi de vară?
Frumuseţe şi balanţă ai mai mult.
În mai, ades furtuni muguri doboară,
Iar verile-s prea scurte, şi-n tumult.
De multe ori cerescul ochi prea arde,
Sau ceţuri auriul chip l-au şters,
Şi ce-i frumos din frumuseţe scade
Întâmplător, sau de-al naturii mers.
Dar veşnica ta vară nu se duce,
Minunea chipului tu n-o să-ţi schimbi,
Nu te umbreşte moartea-ntre năluce
Când în eterne versuri creşti în timp.
Cât mai respiră-n lume om, cât ochiu-nvaţă,
Trăi-va şi acest poem şi-ţi va da viaţă.
Primeşte critica oricui, dar rezervă-ţi hotărârea.
În vârtejul pasiunii trebuie păstrată măsura care să-i mai domolească puţin sălbăticia
Dă la fiecare urechea ta, dar la puţini glasul tău.
Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, cu blândeţe, te lasă să creşti în continuare.
Unele cuvinte ar putea ascunde altele.
Întreaga lume este o scenă, iar toţi bărbaţii şi femeile - doar actori: au ieşirile şi intrările lor.
Dragostea pe care o poţi măsura este întotdeauna foarte săracă.
Moartea este o datorie pe care fiecare nu o poate plăti decât o singură dată.
Dragostea este oarbă şi iubiţii nu pot să vadă nebuniile mici pe care le fac.
Mai bine un nebun cuminte, decât un înţelept nerod.
Orice zi este bună, dacă nu, atunci la ce bun să ne mai trezim?
Ascultă-i pe mulţi, vorbeşte la puţini.
De răni nu-i pasă celui care-i teafăr.
Iertarea e fapta cea mai nobilă şi mai rară decât aceea de a te răzbuna.
Prea-i prunc iubirea cuget să-i mai ceri! Dar cugetul e pruncul ei, se ştie.
Ea este frumoasă, de aceea trebuie curtată; ea este femeie, de aceea trebuie cucerită.
Când iubita îmi jură că este întruchiprea adevărului, eu o cred, deşi ştiu că mă minte.
Adeseori un giuvaer convinge în muţenia lui, femeia, mai mult decât o ploaie de cuvinte.
Ochii iubitului vor fi pierduţi asemenea unui vultur orb, urechea iubitului va auzi cele mai joase sunete.

Sonet III

Observă-te-n oglindă şi spune-ntruchipării
Că-i vremea de-o redare a chipului din ramă;
A cărei nouă umbră, de nu-i schimbarea stării,
Ademeneşte lumea şi-aruncă-n chin o mamă.
Nu ar dori frumoasa-ţi neplugărită-n pântec
Ca brazdele să-i fie de plugul tău arate?
Sau cine e nebunul ce-ar trece dintr-un cântec
În sânul nefiinţei cu-a lui posteritate?
Tu eşti oglinda mamei şi ea revede-n tine
Trecuta primăvară din floarea vârstei sale;
Aşa că prin fereastra secundelor susţine
În ciuda-mbătrânirii comorile-ţi sacrale.
De-n viaţă vei rămâne, pălind în amintire,
Străin îţi vei conduce oglinda la pieire.

Krishnamurti

Simplitatea spiritului este lucrul cel mai mare şi mai greu de dobândit; pentru a fi simplu trebuie să fi trecut prin mari experienţe.
O minte religioasă este o minte echilibrată, sănătoasă, activă; ea înfruntă fapte, nu idei.
Nu există frumuseţe decât atunci când mintea şi inima ştiu ce este iubirea.
Libertate înseamnă sfârşitul, încetarea totală a tuturor iluziilor, a tuturor credinţelor, a tuturor dorinţelor adunate în dumneavoastră.
întâlni iubirea fără a o căuta este singura cale de a o găsi: a ajunge la ea pe neaşteptate şi nu ca rezultat al unor sforţări sau al unor experienţe.
Cu greu găseşti puţin spaţiu în tine însuţi. Pentru a înţelege acel ceva care este sacru, spaţiul vast şi nemărginit trebuie să fie în tine, înlăuntrul tău, iar nu în afară. Spaţiu nu înseamnă separaţie. Spaţiu nu înseamnă despărţire.
Ca să trăim complet, total, ca şi cum fiecare zi ar fi o nouă frumuseţe, trebuie să murim pentru ziua de ieri, altminteri trăim mecanic, iar o minte mecanică nu poate cunoaşte niciodată ce este iubirea, nu poate cunoaşte nicio­dată ce este libertatea.
Viaţa este un extraordinar mister - nu misterul pe care îl întâlnim în cărţi, nu misterul despre care oamenii vorbesc, ci misterul pe care fiecare trebuie să îl descopere pentru sine; de aceea este aşa de important să înţelegi puţinul şi măruntul şi pe urmă să înţelegi şi dincolo de acestea.
Iubirea este asemenea unei flori care îşi dăruieşte parfumul: o putem mirosi sau putem trece nepăsători pe lângă ea. Floarea se află acolo pentru toţi, dar mai ales pentru cei care îşi dau osteneala să-i soarbă parfumul şi să o privească cu încântare. Puţin importă pentru floare faptul că suntem în grădină alături de ea, sau că ne aflăm departe; ea continuă să împrăştie în jur suavul său parfum pentru toată lumea.
Când există acel spaţiu, acea tăcere şi acea nemăsurată energie, ia fiinţă acel ceva care este dincolo de orice nume, de orice măsură şi de orice timp; atunci ia fiinţă acel ceva care este sacru. Dar pentru a-l găsi, trebuie să ai mare iubire, mare compasiune, şi totul trebuie să înceapă acasă.

SFÂNTA TEREZA DE AVILA (1515-1582)

Fiică a nobilului Sanchez de Cepeda şi a Beatricei de Ahumada şi-a scris ea însăşi viaţa. S-a acuzat din copilărie că a citit lecturi frivole şi a avut relaţii de prietenie cu persoane oneste, dar nedorite de părinţii ei, care erau foarte evlavioşi. Cu toate aceste mici abateri, nu a păşit niciodată contra legii divine. S-a convertit la o viaţă virtuoasă, pe calea iluminativă, privind mai ales chipul Iată, Omul (Patimile lui Isus) şi citind Confesiunile Sf. Augustin. La vârsta de 20 de ani a intrat în mănăstirea carmelitelor numită A Întrupării Domnului la Avila (1535). Peste un an a făcut profesiunea, dar căzu bolnavă timp de patru ani, necesitând serioase îngrijiri în mănăstire şi în afara ei. Însănătoşindu-se, în 1540 se reîntoarse la mănăstire, însă se lasă stăpânită de afecţiuni prea umane, cuprinsă de răceală spirituală, fapt ce-o împiedică să primească graţii supranaturale. Îşi reveni însă curând pe calea rugăciunii intense şi reprimi favoruri supranaturale, de cunoaştere contemplativă a prezenţei lui Dumnezeu. Între anii 1555-1558, în viaţa Sf. Tereza s-a produs o profundă convertire, încât putea să spună, în diferite stări de rugăciune, că viaţa ei este viaţa lui Dumnezeu în mine. În acest fel, a fost învrednicită de Dumnezeu nu numai de a trăi viaţa spirituală în toată deplinătatea ei, ci şi de a vorbi despre ea, în expuneri simple, atrăgătoare, pe înţelesul tuturor. Ea a popularizat Teologia vieţii spirituale, Teologia mistica (P. Bernard Ştef, Sfânta Tereza de Avila, Editura Mikel şi Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1995, p. 54).

Ea scrie un mic tratat de rugăciune în care compara sufletul cu o grădină udată cu apa unei fântâni, scoasă fie cu găleata, fie cu roata. Apa simbolizează harul sfinţitor cu care ne udăm sufletul prin rugăciune, reuşind să-l facem unit cu Dumnezeu urcând mai multe trepte. Sufletul este ca un castel în care exista mai multe lăcaşuri, apartamente, ce reprezintă, de fapt, şapte faze ale progresului spiritual. Uşa de intrare în castel este meditaţia, prin care sufletul trebuie să se reculeagă şi să-şi orienteze viaţa spre Dumnezeu, dacă vrea să ajungă la fericire. Păcătoşii nu sunt în castel, ci în afara lui, deci progresul presupune har în suflet. Creştinii care încep progresul, luptă şi înving înclinările spre păcat, consolidând astfel deprinderile bune. Această luptă cuprinde primele doua trepte ale perfecţiunii şi constituie calea curăţitoare. Continuând desăvârşirea, sufletele evlavioase îşi întăresc virtuţile, rugăciunea devine mai uşoară, iubirea creşte în suflet. Astfel, ne găsim pe a treia treaptă a progresului, care este calea iluminativă. Toate aceste daruri supranaturale, de a fi stăpâniţi de virtuţile morale şi a ne apropia de Dumnezeu, sunt haruri mistice contemplative. Treptat, sufletul, cu ajutorul Spiritului Sfânt, lucrează mai intens, producându-se în el o cunoaştere superioară a lucrurilor dumnezeieşti şi o mare iubire pe care nu ar fi putut-o câştiga prin eforturile proprii. În această stare, sufletul credincios intră în Calea unitivă, constituită din ultimele trei lăcaşuri din acest castel spiritual terezian. Harurile acestea superioare sunt, de multe ori, însoţite de haruri supranaturale, cum sunt: viziunile, revelaţiile, vorbele supranaturale, apariţiile cereşti ş. a. Astfel de daruri le dă Tatăl Ceresc anumitor suflete, spre folosul şi edificarea Bisericii. Faţă de Sf. Tereza, Dumnezeu a fost foarte darnic, ea primind harul de a vorbi despre ele, le-a şi descris cu o măestrie neîntrecută până astăzi. Totuşi, aceste favoruri extraordinare nu alcătuiesc sfinţenia, nici nu sunt mijloace necesare spre a ajunge la ea. Pe calea desăvârşirii, Sf. Tereza a dat o mare important rugăciunii, socotindu-o canalul prin care vin haruri de la Dumnezeu. Ea a insistat mai ales asupra rugăciunii mintale, care, de fapt, este meditaţia, considerată ca legătură intimă de prietenie cu Dumnezeu, prin care sufletul stă adeseori de vorbă în intimitate cu Acela pe care-L iubeşte. Prin meditaţie se ajunge la contemplaţie, izvorul cu apă vie, unirea cu Cristos chinuit şi răstignit, iar de aici la rugăciunea de linişte, starea deja supranaturală, când sufletul pierde atracţia pentru cele pământeşti, totul devenind o fericire curată.

A treia treaptă a rugăciunii este semnul facultăţilor, care aduce al patrulea grad de desăvârşire: rugăciunea de unire simplă, apoi deplină, logodna spirituală cu Dumnezeu în lăcaşurile VI din acel Castel interior pe care Sfânta şi l-a imaginat. În fine, ultima etapă, unirea transformatoare sau căsătoria spirituală, constă în a ne conforma voinţa noastră cu a lui Dumnezeu, făcând tot ce vrea El.

În acel grad, sfânta a avut extaze, adevărate răpiri temporare ale sufletului, deslipiri de tot ceea ce-i creat, auzind vorbe supranaturale. Uneori a avut şi viziunea imaginativă a Mântuitorului. Cu toată această stare de înaltă desăvârşire spirituală, Sfânta nu a fost înţeleasă suficient, nici ajutată de unii dintre confesorii ei, unul dintre ei fiind părintele Baltazar Alvarez, iezuit. Alţii, ca Sf. Petru de Alcantara, au ajutat-o la opera de reformare a Ordului carmelit, considerată de ea ca o despăgubire a lui Isus Cristos prin formarea unei elite religioase sfinte, bazată pe regule austere, pe sărăcia absolută şi pe o viaţă înaltă de rugăciune. Această elită religioasă o considera ca o compensare adusă lui Isus şi Bisericii Sale în schimbul sufletelor pierdute prin luteranism. În acest scop, ea a reunit, cu mari greutăţi şi piedici, să înfiinţeze 30 de mănăstiri carmelitane (16 de călugăriţe şi 14 de călugări), fiind ajutată în această opera de Sf. Ioan al Crucii şi sprijinită de Papa Plus al V-lea. în acest scop a scris Drumul perfecţiunii prin exhortaţie (Cristian Tămaş, Sf. Tereza de Aquila, Drumul perfecţiunii, laşi, 1995), ce s-a răspândit în multe case reformate. Ea a preconizat practicarea virtuţilor, debarasarea de toate, rugăciunea mintală sau contemplaţia asupra patimilor lui Isus Cristos, până la unirea cu Dumnezeu, cum a gândit din propria ei experienţă în Castelul interior. Lucrarea Cartea fundaţiilor (care sunt mănăstirile înfiinţate de ea) este istoria acestor mănăstiri pe care, ajutată de mulţi superiori spirituali, le-a înfiinţat. În ultimii zece ani a trăit o viaţă de sfinţenie eroică, dând exemplu acelor carmelite desculţe cum trebuie să trăiască în perfecţiune creştină. În calitate de stareţă a mănăstirii Sf. Iosif, a adus o noua experienţă în viaţa spirituală, însă a ajuns într-o vreme să fie considerată chiar de Nunţiul Apostolic ca o Femeie neliniştită şi vagabonda. Sfântul Ioan al Crucii, care i-a fost de mare sprijin şi colaborator, mai ales în folosul călugărilor carmeliţi, a stat - din această cauză - şase luni în închisoare într-o mănăstire. Închisă a fost şi Sf. Tereza. A trebuit să intervină regele în favorul Sfântului şi a Sfintei ca să fie trataţi mai uman. În 1570 s-a aprobat separarea mănăstirilor reînnoite, înfiinţate de ea, într-o provincie distinctă, marcând triumful Sfintei Tereza în această reformă. Dumnezeu a permis să sufere chiar din partea propriilor ei fiice sufleteşti. O stareţă, nepoată de a sa, o alungă din mănăstire cu câtva timp înainte de moarte. A murit în mănăstirea Alba de Tonnes, însă a fost dusă pe ascuns la Avila, După trei ani de la moarte, m 1585, părinţii carmelitani i-au transportat trupul la Alba, după ce, în prealabil, episcopul, un număr de doctori şi alte persoane l-au examinat găsindu-l neputrezit şi cu carnea fragedă şi parfumată, ca şi în ceasul morţii şi au făcut demersuri pentru a li se restitui. Procesul a ajuns până la Roma, unde Papa Sixt al V-lea a hotărât ca trupul să rămână pe locul unde s-a întâmplat decesul, adică la Alba. A fost aşezat într-un sicriu nou şi s-a depus în mănăstire, unde se păstrează, la Alba de Tonnes, şi în ziua de astăzi. Este adevărat că unele părţi din trupul ei au fost detaşate şi transportate şi în alte părţi.

În 1595, Nunţiul Apostolic din Madrid a deschis procesul informativ asupra vieţii şi virtuţilor Sfintei Tereza şi, după doi ani, s-a introdus cauza de beatificare la Roma. În 1614, Papa Paul al V-lea o declara fericită pe Tereza, dând voie familiei carmelitane să o serbeze în ziua de 15 octombrie.

În 1622, Papa Grigore al XV-lea o înscrie în rândul sfintelor fecioare şi permite cultul ei pentru Biserica întreagă. Tot atunci a fost declarată Doctor al rugăciunii. Sf. Tereza a fost o femeie desăvârşită, de un solid bun simţ şi delicateţe în inimă şi de o inegalabilă fermitate în ceea ce priveşte siguranţa simţului natural. Ea rămâne o pildă de sfinţenie nu numai de admirat, ci şi de urmat.

Scriitorul şi publicistul ortodox Nichifor Crainic, spune despre ea: Trăind în timpul lui Cristofor Columb care a descoperit America, Sf. Tereza descoperea creştinilor continentul lăuntric al experienţei religioase, pe care îl determina cu o intuiţie şi cu o putere de analiză într-adevăr genială... Mistică, în sensul sublim al cuvântului, ea este, în acelaşi timp, o mare scriitoare. Teologii sunt de acord cu acceptarea distincţiilor sale asupra lucrurilor de contemplaţie, precum oamenii de ştiinţă, credincioşi şi necredincioşi, o considera ca tipul reprezentativ al Teologiei religioase (N. Crainic, Curs de Teologie mistică, Bucureşti, 1943, p. 2260). Papa Paul al VI-lea, la 27 septembrie 1970, a declarat-o pe Sf. Tereza Doctor al Bisericii, fiind prima femeie căreia i s-a acordat acest titlu.

A batut la usa Ta

bătut la uşa ta, Cineva;
Nu-i deschide nimenea.
În tăcerea negrei nopţi
Stă un om şi plânge,
Faţa lui e numai răni,
Pieptul numai sânge.


Cine eşti Străin pribeag, cine eşti?
De-al cui dor Tu pribegeşti?
Pentru cine Te-au brăzdat
Bice fără număr?
Ce povară Ţi-a lăsat
Rana de pe umăr?


Eu sunt robul ce slujesc tuturor,
Un om al durerilor.
Nimeni plată nu mi-a dat
Decât spini şi ură,
Şi cu roşii trandafiri
Pieptul mi-L umplură.


Eu sunt pâinea ce s-a frânt lumii-ntregi,
Şi sunt vinul Noii Legi.
N-am venit să plâng în drum
Răni usturătoare,
Plâng pe cei ce pierd acum
Ultima chemare.


A bătut la uşa ta, Cineva,
O, deschide-i, nu mai sta!
Nu-L lăsa să plece trist,
Poate niciodadă
Mâna Lui la uşa ta
N-are să mai bată.

SFÂNTUL IOAN AL CRUCII (1542-1591)

Viaţa Sf. Ioan al Crucii nu poate fi înţeleasă dacă este izolată de viaţa să interioară, căci astfel i se clarifică şi opera doctrinală care, în parte, este o sistematizarea experienţelor sale personale. Cei 49 de ani câţi i-a trăit se pot împarţi în trei perioade: l. perioada pregătirii, aşteptând lumina; 2. perioada de ascensiune sau de realizare în singurătate a luminii primite; 3. perioada strălucirii prin lucrări exterioare şi scrieri.

Născut la Fontiberas (Vechea Castilie), în 1542, dintr-o familie nobilă, dar ruinată, Ioan de Yopez încercă din tinereţe diferite meserii (ţesător, ceaprăzar, sculptor), făcând bune studii de gramatică şi umaniste într-un colegiu iezuit din Medina (1556-1562). Puţin după aceea, a fost trimis la Salamanca pentru studii teologice (1564-1568) şi urmă cursurile universităţii. Fiind hirotonit preot în 1567 la Medina, a avut atunci prilejul unei întrevederi cu Sf. Tereza de Avila, care i-a împărtăşit proiectele ei de a reforma viaţa călugăriţelor carmelite. De îndată a fost cucerit de această măreaţă întreprindere ce corespundea cu propriile sale aspiraţii spre un gen de viaţă perfectă. Punerea ei în practică o făcu curând. În anul următor, tânărul preot făcu mai mulţi paşi pe calea sfinţeniei şi, în zece ani, ajunse la cele mai înalte culmi. În 1568, cu permisiunea superiorului general, se deschise un noviciat al reformei la Durvelo din care făcu parte şi abatele Medinei. Părintele Ioan de Sfântul Matei deveni de atunci Părintele Ioan al Crucii. Aici se ocupă de formarea novicilor, apoi, mai târziu, în colegii, de studenţii ordului iezuit. La cererea Sf. Tereza, a fost numit confesor carmelitelor de la mănăstirea Întruparea Domnului de la Avila, în mai 1572, unde a rămas până în 1577, făcând progrese interioare împreună cu fiicele sale sufleteşti, intrând în unirea transformantă. În aceşti ani de retragere, are loc războiul uşuraţilor care ajută puternic Ordul în Spania, fără să-l tulbure pe Sf. Ioan al Crucii. Dar, în noaptea de 3/4 decembrie 1577, a fost scos din singurătatea să, din ordinul superiorilor iezuiţi liniştitori, şi închis într-o chilie întunecoasă şapte luni. Suferinţele fizice şi morale îndurate, unite cu încercările supranaturale, au determinat purificarea sufletului său şi l-au introdus în acea unire transformantă cu Dumnezeu. Atunci a scris strofele de profundă gândire teologică inspirate din cântecul ale cărui comentarii vor deveni operele sale. După eliberarea sa, a fondat o provincie reînnoită, iar părintele Ioan al Crucii a fost numit provincial al acesteia, apoi rector al Colegiului teologic din Baiza, abate al Granadei, vicar provincial, din nou abate al Granadei (1587-1588) şi, în fine, abate al Segoviei (1588-1591). În toată această perioadă, el se ocupă de problemele administrative absorbit de viaţa interioară, fapt pentru care primul general, P. Deria, ce avea alte vederi asupra reformei, superior autoritar, îl scoase din sarcinile avute. Muri în 14 decembrie 1591 cerând lui Isus să-i permită să sufere şi să fie dispreţuit, ceea ce s-a chiar împlinit, căci a murit ca simplu călugăr în dizgraţie într-o mănăstire din Andaluzia, la Ubeda.

El a ilustrat cu viaţa sa doctrina pe care a lăsat-o ca moştenire în cărţile sale. Mulţi ani, scrierile Sf. Ioan al Crucii au fost cunoscute numai în Ordul carmeliţilor. După prima lor ediţie, 1618, ele au străbătut întreaga Biserică şi au stabilit autoritatea să doctrinală, recunoscută prin canonizarea din 1726 şi proclamată solemn de Pius al XI-lea în 1927, când a fost declarat Doctor al Bisericii.

Opera. Noaptea întunecată comentează un cântec, de opt strofe, cunoscut după primul vers: în timpul unei nopţi întunecoase... Alte doua strofe, scrise în 1584, comentează, de asemenea, doua cântece: primul de patru strofe, al doilea de patruzeci de strofe, completând gândirea autorului (Ricarda Maria Terschak, Sf. Ioan al Crucii, Noaptea întunecată, traducere, Sibiu, 1991).

Cartea Urcuşul Carmelului are ca obiect purificarea activa a sufletului şi mortificarea simţurilor. Simţurile sunt piedică în calea Spiritului lui Dumnezeu şi cauzează multe pagube: oboseală, suferinţă, orbire, necurăţie, răceală, ceea ce impune mortificarea după un frumos plan de ascetism propus de Sf. Doctor. Cărţile 11-111 ale acestei opere tratează noaptea întunecoasă activa a sufletului, considerată în partea lui raţională ce cuprinde: priceperea, memoria, voinţa. Prin credinţă, speranţă şi iubire fiecare din aceste facultăţi este purificată, ajungându-se până la unirea cu Dumnezeu şi bucuria de a-L avea prin graţia divină, obţinută prin exerciţiul credinţei, speranţei şi iubirii, exerciţiu prin care se purifică simţurile şi se realizează cea mai Înaltă curăţire a sufletului, primind graţiile cele mai înalte. În Flacăra vie a iubirii Sf. Ioan al Crucii comentează elocvent şi entuziast, doar în patru strofe, sentimentele unui suflet ajuns la unirea transformantă. Scrierea ne face să cunoaştem starea sufletelor transformate, dezbrăcate de orice preocupări lumeşti şi oarecum spiritualizate.

Cântecul spiritual este un alt comentariu, de patruzeci de strofe, scris după eliberarea să din chilia întunecoasă şi definitivat, spre anul 1584, la cererea stareţei carmelitelor din Beas, Ana lui Isus, în care tratează unirea mistică, arătând mai întâi dispoziţiile pe care le cere această, apoi logodnele, încredinţările spirituale cu preparative imediate şi, în fine, unirea însăşi, sau căsătoria spirituală. Doctrina mistică a Sf. Ioan al Crucii, eminent doctor mistic, se adresează îndeosebi sufletelor avansate în contemplare, în practicarea virtuţilor pe care o concepe ca o atenţie generală şi afectuoasă a lui Dumnezeu, o cunoaştere generală şi plină de iubire a lui Dumnezeu. Această contemplare este, pe de o parte, foarte simplă, iluminând şi întărind credinţa, iar pe de altă parte, cuprinzând, sesizând cu forţă voinţa. În spiritualitatea Sf. Ioan al Crucii se disting două căi: una ascetică, alta mistică, conducând fiecare, prin mijloace proprii, la perfecţiune; activul şi pasivul nu sunt doua stări distincte, ci două aspecte ale unei singure şi unice căi ale sfinţeniei, ale unirii transformante. Această treaptă a desăvârşirii este precedată de calea curăţitoare, apoi de cea iluminativă (starea sufletelor ce primesc grafii mistice, chiar foarte elevate, dar inferioară unirii transformante) şi, în fine, treaptă unirii transformante. Prin noaptea întunecată, Sf. Ioan al Crucii cere purificarea simţirilor şi a sufletului prin exerciţiul virtuţilor teologice, cu ajutorul rugăciunii şi al meditaţiei, detaşându-ne treptat de tot ceea ce este străin de Dumnezeu şi făcându-ne apţi să primim unirea transformantă ce presupune o asimilare morală perfectă a spiritului cu Dumnezeu, înlăturând orice preocupări, bunuri particulare (= Nimicul) ce ar putea împiedica sufletele noastre să se conformeze perfect voinţei lui Dumnezeu (Totul), să se supună, real şi total, Spiritului Sfânt, ale cărui şapte daruri se răspândesc în suflet fără nici o piedică, într-o pace continua, fiind într-o comunicare directă cu înţelepciunea lui Dumnezeu care a primit sufletul într-o îmbrăţişare de dragoste. pacea deplină va fi atinsă când întreg sufletul sensibil va asculta de spirit, iar acesta nu-l va domina cu adevărat pe celălalt, până nu va fi el însuşi purificat deplin. Această este împreunarea, unirea transformantă, adevărată spiritualizare a întregii activităţi a omului, în care facultăţile şi operaţiunile lui devin mai mult divine decât umane, forţele câştigă o admirabilă aptitudine de a cunoaşte, fără efort, tot ceea ce ni se oferă din ordinea superioară: voinţa îmbrăţişată de dragoste devine în întregime divină şi se identifică cu voinţa lui Dumnezeu.

Prin această doctrină, Sf. Ioan al Crucii a reformat pe carmeliţii dominicani, dând credincioşilor un model eficient de viaţă contemplativă.