Cand se dechide Usa Luminii, pasii devin insasi lumina. te dizolvi in lumina insasi. Ingerii din Ceruri te intampina si te imbratiseaza. Iti rostesc in cor: aceasta este insasi lumina dumnezeiasca. Stralucirea, puterea, drumul infinit al deschiderii portii luminii, te fac sa privesti jocul care se deruleaza atat de viu, de clar in fata ta. Cand poarta Luminii se deschide, esti cuprins de o caldura infinita. Simti cum te inalti si devii f mare. Esti absorbit de aceasta lumina. Ceea ce ai fost pana atunci, acum este totul de o claritate, pace, zbor, inchinare, uimire si multumire fara margini Aici si acum traiesc deschiderea Usii in Lumina. Poarta de comunicare a sufletului cu a Lui creatie. Cuvintele sunt prea sarace, pentru a defini, cum incet pasesti in Sfera de Lumina a astralului, unde esti intampinat de cele mai suave si delicate muzici. Unde fericirea este insasi Lumina dumnezeiasca. Unde dorul cautarii imbratiseaza pacea atingerii. Unde Cine esti, a devenit Lumina. Unde Ce ai fost, s-a dizolvat in tine. Unde ce ai facut, s-a dilatat in nemarginire. Unde acum-ul clipei, atins este de a Sa Lumina. Ma plec, cu smerenie, cu umilinta si infinita daruire, Celui prin care am trait Lumina. Celui care revarsa in noi Gratia Luminii ancestrale, si o face sa o manifestam aici. Tie, Adoratorul inimii mele, iti multumesc.

Literatura sanscrită este bogată în imnuri închinate diferitelor aspecte ale Divinului, imnuri ce sunt recitate sau cântate zilnic, în timpul orelor de rugăciune. Aceste imnuri nu conţin doar proslăviri sau rugi ci şi teme filosofice sau mistice. Aproape toţi filosofii indieni au compus şi astfel de imnuri, fie ca o expresie a credinţei lor, fie pentru a exprima o trăire mistică sau o teorie filosofică într-o formă poetică, fără a mai fi obligaţi să urmeze regulile scolasticii sau dialecticii. Astfel, aproape toate imnurile de inspiraţie vedantică îi sunt atribuite marelui filosof Shankara. Forma literară a acestora a condus ca, într-o măsură destul de mare, calităţile divine, intensitatea iubirii de Dumnezeu (bhakti), învăţăturile filosofice fundamentale şi experienţele mistice să-şi lase amprenta asupra fiinţei obişnuite, căci aceste imnuri se transmiteau oral, erau învăţate pe de rost şi apoi erau cântate şi ascultate, cu mult mai mult decât orice tratat filosofic. Chiar şi astăzi, în hinduism este foarte vie dorinţa de a cânta sau de a asculta aceste imnuri cu o profundă încărcătură spirituală. Din multitudinea acestor texte spirituale (numite stotra sau stuti), anumite imnuri sunt în mod deosebit apreciate - cum ar fi "Imnurile despre frumuseţea negrăită a lui Shiva" (Shivamahimnastotra sau Mahimnastotra, unul dintre cele mai vechi imnuri ajunse la noi), imnuri ce sunt recitate cu regularitate în ashram-uri, de către sannyasini (pentru a da doar un exemplu). Nici şivaismul din Caşmir nu face o excepţie şi legătura realizată aici între mistică, iubirea de Dumnezeu (bhakti) şi filosofie, a fost un teren deosebit de fertil pentru această formă de expresie literară. Cea mai cunoscută culegere de imnuri ce datează dinaintea lui Abhinavagupta este Shivastotravali, compusă de predecesorul acestuia, Utpaladeva (aprox. 900-950) ale cărui stotra-esunt recitate cu evlavie şi astăzi de comunitatea şivaită. Utpaladeva a fost un mare filosof ce a pus bazele sistemului "recunoaşterii divine" (pratyabhijna), însă în Shivastotravali intensa lui iubire mistică închinată Divinului îşi găseşte libera exprimare, multe versuri fiind de fapt rugăciuni trăite în profunzime. O, Doamne, găsindu-mi, în marea bucuriei Tale, armonia unităţii primordiale, fie ca inima mea să se elibereze dintr-o dată din starea aceasta lipsită de sens a separării de Tine. (VII. 1) El descrie atât starea de fuziune cu Dumnezeu, cât şi suferinţele cauzate de separarea de acesta: O, Doamne! Ascultă, Te rog scurta-mi poveste despre fericire şi durere: Doar fuziunea cu Tine dă naştere fericirii, iar separarea de Stăpânul meu este o amară suferinţă. (XIII. 1) Însă el doreşte să-L adore în toate stările de conştiinţă doar pe Dumnezeu. Fie că trăiesc, fie că mor sau sunt în orice altă stare, doar pe Tine, o, Doamne, doresc să Te slăvesc, căci corpul Tău cuprinde Universul preaplin fiind de nectarul Sinelui nepieritor. (XIII. 3) Această neîntreruptă adorare a lui Dumnezeu presupune o acordare prealabilă la Realitatea sa: Ceea ce nu este real aceea nu există pentru mine, ceea ce există cu adevărat aceea să fie şi pentru mine - fie ca în acest mod, o, Doamne, să Te regăsesc în toate stările şi în toate lucrurile, doar pe Tine şi să Te ador neîncetat. (XII. 9) Bhakti şi Advaita, dragostea şi non-dualitatea se contopesc aici într-o singură stare extraordinar de intensă: Acolo unde nu există nici măcar urma vreunui obiect, acolo unde lumina Sinelui este pretutindeni vizibilă, acolo unde Tu, o, Doamne, poposeşti, fă-mă Doamne, acolo, adoratorul Tău pe vecie. (XIII. 9) Această stare de dor a misticului ce aspiră la reunificarea cu Supremul este caracteristică pentru Utpaladeva, dar o vom regăsi mai puţin la Abhinavagupta. Misticul caşmirian Bhattanarayana (aprox. a doua jumătate a secolului IX) a compus, încă înaintea lui Utpaladeva, imnul său Stavacintamani ("Sanctuarul de taină al nestematei Iubirii Divine") care unifică, de asemenea, intensitatea iubirii de Dumnezeu cu limpezimea cunoaşterii mistice. O, Stăpâne al Manifestării, cât timp trăim un singur lucru trebuie să îndeplinim: prin graţia Ta să rămânem etern în starea de uniune cu Tine. (V. 15) Slavă celui Unic, celui Nenăscut, lipsit de orice proprietate, dar care este recunoscut de cei ce cunosc aceste proprietăţi. El, Cel care este lipsit de orice dorinţă, El este suprema împlinire a tuturor dorinţelor. (s. 28) Imnurile lui Abhinavagupta poartă amprenta misticii sale personale, având o puternică tentă filosofică. Ele nu sunt izbucniri ale unei devoţiuni emoţionale, ci sunt mai curând o oglindă a clarităţii conştiinţei lui, reflectând suprema trăire mistică. Ce loc ocupă aceste Stotra-eîn ansamblul operei lui Abhinavagupta? Din conţinutul lor se poate deduce că ele au fost scrise după ce acesta a atins culmea experienţei mistice, prin urmare în fazele mai târzii ale vieţii sale. Un alt indiciu în acest sens ar fi faptul că Anuttara shtika a fost influenţată de comentariul său la Paratrishika, comentariu ce este o lucrare mai târzie. Alte Stotra-esunt însă compuse cu siguranţă în diferite perioade ale vieţii sale, unele fiind citate în scrierile sale mai ample, cum ar fi Tantraloka şi Gitarthasamgraha. Marea libertate interioară şi chiar literară a sa, ce transpare din aceste imnuri, reprezintă în orice caz un indiciu al maturităţii sale. El se adresează prin ele şi elevilor săi mai evoluaţi spiritual fără a mai ţine cont de didactică sau de retorică, nemaisimţindu-se astfel legate de nici o regulă a unei expuneri filosofice ori a unui comentariu hermeneutic, presupunând drept cunoscută întreaga sa teologie la care face doar unele referiri. Dintr-un punct de vedere literar, aceste versuri, care sunt scrise adesea într-o metrică complicată, sunt de o calitate ce corespunde profunzimii conţinutului lor, conţinând aliteraţii, comparaţii şi alte figuri de stil. Unele imnuri au un stil simplu şi pătrunzător, adecvat în mod deosebit pentru recitări (de exemplu Bhairavastava). Aproape toate imnurile păstrate au fost tipărite prima dată de K. C. Pauley în anexa la opera sa despre Abhinavagupta, corectate apoi de L. Silburn, de care au fost apoi traduse şi în franceză. În ceea ce-l priveşte pe autorul lor, Abhinavagupta a adăugat unora dintre aceste Stotra un colofon cu numele său, iar altele îi pot fi atribuite cu siguranţă, judecând după stilul lor, după conţinutul, precum şi după tradiţia şivaită care le-a păstrat în Caşmir (de exemplu Anubhavanivedana). Unele dintre imnurile lui Abhinavagupta au ca subiect permanenta rugă spre eliberare şi fuziune cu Dumnezeu (de exemplu Bhairavastava). Cinci din cele opt imnuri sunt închinate lui Shiva, în ele slăvirea lui Dumnezeu nefiind decât un aspect al relaţiei cu acel Tu divin: Bhairavastava, Paramarthacharca, Mahopadeshavimshatika, Bodhapanchadashika şi Dehasthadevatachakrastotra. Două fragmente sunt închinate lui Shakti sau Zeiţei. Celelalte imnuri conţin descrieri mistice cum ar fi Anuttarashtika şi Paramartha-dvadashika, iar Anubhavanivedana descrie suprema stare a yoghinului condensată în patru etape. În toate imnurile însă, fie ele sub forma unei adresări directe către Dumnezeu, fie că au o formă didactică sau extatică, mistica filosofică a autorului este versificată, în adevăratul sens al cuvântului. Prin urmare este necesar să lămurim câte ceva din contextul ei general. În toate imnurile, nu contează în ce formă literară sunt, este vorba de o experimentare directă (şi nu de o cunoaştere intelectuală) a Absolutului, anuttara, paramartha, Bhairava sau sub ce alte nume sau concepte mai poate fi El întâlnit. Două titluri conţin cuvântul paramartha, "ţinta supremă", unul anuttara, "Absolutul", şi un altul Bhairava, Dumnezeul transcendent, pe când un titlu indică drept temă iluminarea, bhoda, iar celălalt trăirea supremă, anubhava. Spre deosebire de unele imnuri vedantice ce apelează la negaţie spre a ajunge la suprema trăire a purei Conştiinţe, spunând printre altele: "Eu nu sunt acest corp, aceste simţuri, aceste gânduri, etc.", Abhinavagupta plonjează direct în această trăire supremă, fără vreo negare dar şi fără trepte intermediare sau vreo pregătire prealabilă. Nu este vorba aici despre o ascensiune treptată a sufletului spre Domnul, respectiv Absolutul, ca în căile eliberatoare descrise în Tantraloka şi Tantrasara, ci este o expunere a chiar miezului realităţii şcolii Trika, acolo unde calea treptată nu mai are nici o importanţă şi unde punctul de plecare şi cel de sosire al căii mistice se contopesc într-unul singur. Şi totuşi, Abhinavagupta priveşte cu o nemărginită adorare spre Stăpânul Suprem, "refugiul celor părăsiţi" (Bhairavastava, s. 1). El apreciază realist situaţia existenţială a omului în lumea renaşterii şi înlănţuirii (samsara, V. 3) din punctul de vedere al suferinţei şi al morţii (ibid., s. 4), îndrumându-şi plin de compasiune şi discipolii mai evoluaţi printre pericolele drumului mistic. Dar, ca să spunem aşa, toate acestea sunt îmbăiate în lumina mistică a celui ce a "degustat" deja din starea Absolutului. Aceasta, în contextul căilor mistice, semnifică faptul că experienţele şi trăirile din aceste imnuri se referă la calea fără de etape (anupaya), dualitatea fiind aici deja transcensă şi chiar şi profunzimea rugii sau a iubirii nu indică o separare între cel ce se roagă şi cel căruia I se roagă, ci mai degrabă o experienţă unificatoare (Bhairavastava, V.1). Cum este totuşi posibil să devenim una cu Absolutul? Aceeaşi întrebare o pune şi zeiţa în Paratrishika Tantra, întrebare parafrazată de Abhinavagupta în felul următor: "Cum poate fi atins acest Absolut (anuttara)? Renunţând la orice altceva ce nu este chiar acest Absolut sau prin alte mijloace?". Iar în Anuttara shtika el răspunde în felul următor: nu poate fi vorba nici să renunţăm la ceva şi nici să dobândim ceva (s. 1-2) căci nici o metodă, fie ea pozitivă sau negativă nu ne poate ajuta să dobândim Realitatea ultimă, care este omniprezentă. Atunci când aspirantul se simte părăsit văzând că prin acţiunile sale nu poate realiza nimic, răspunsul pentru el este că singură graţia poate face ceea ce nici o strădanie a omului nu va reuşi: Graţia Supremului şi a energiei Sale "care este permanent preocupată de gândul de a-şi dărui graţia întregii lumi", căci doar Absolutul se poate dărui pe Sine, se poate împărtăşi cuiva. Absolutul este "Cel transcendent, căci nu există nimic care să fie transcens", întrucât nu există nimic în afara sa. El este ulterior descris ca fiind Suprema Lumină ce nu poate fi comparată cu cea a soarelui, a lunii sau a unei lămpi (Anuttara shtika, s. 4) deşi ea nu exclude luminile pământeşti ci le include căci ea pătrunde totul (Paramarthacharca, s. 1); ea nu este doar nepieritoarea "lumină a tuturor luminilor", ci este şi "lumina tuturor întunecimilor" în care atât strălucirea cât şi întunericul sunt deopotrivă înglobate şi dizolvate (Bodhapanchadashika, V. 1). Această lumină este Sinele, pura Conştiinţă ce luminează în fiinţa umană ca Sinele său (atman), ca adevăratul său Eu (aham), chiar dacă ea nu are conştiinţa acestui fapt sau îl acoperă cu voalul materialităţii şi al impurităţii. "Nu este Shiva cel ce luminează ca subiect conştient în inimile tuturor fiinţelor? Da, dar chiar dacă El este cel ce străluceşte în ele, nu este în realitate perceput de inimă ca atare. Atâta timp cât Suprema Realitate nu este percepută în inimă, chiar ceea ce luminează pare a nu lumina, la fel cum firele de iarbă şi frunzele nu există pentru carul ce trece peste ele." (Laghuvritti, s. 3) Însă dacă a recunoscut cum "această lumină străluceşte pe firmamentul propriei conştiinţe", misticul va exclama: "Toate formele şi toate luminile sunt în mine însumi. Ele îşi găsesc locul propriu în supremul Vid al Inimii mele, Ale cărui raze strălucesc nediferenţiate în veşnicia splendorii Sinelui meu. Această Lumină a nesfârşitei Cunoaşteri, Neschimbătoare, absolută, Adevărată, neprihănită şi liberă, Care împrăştie întunericul cauzat de cele două credinţe contrarii: dualitate şi non-dualitate, Această Lumină sunt eu!" Paramartha-dvadashika , s. 10. Ce îl poate conduce pe aspirant la această stare de conştiinţă? Pentru a avea acces la Realitatea Absolută, el trebuie să urmeze diferitele îndemnuri, cum ar fi: "Trezeşte-te" (Anuttara shtika, s. 6), "căci tu eşti dintotdeauna treaz şi iluminat" (Paramartha-dvadashika, s. 5), "fii o parte a păcii" (ibid., s.1), "rămâi în propria-ţi fiinţă" (Anuttara shtika, s. 1-2), "nu-ţi mai face griji inutile!" (ibid., s. 3). O condiţie necesară este depăşirea separării, a dualităţii, a diferenţelor (bheda, Paramarthacharca, s. 2. 4), dar şi o extraordinară iubire pentru Absolut (paramarthakama, ibid., s. 8). În loc să indice o cale treptată, aceste imnuri trezesc în aspirantul plin de dăruire o stare de o intensitate mistică ce îl ridică din planul său obişnuit de conştiinţă într-unul superior, în care orice problemă, nu doar zilnică ci şi spirituală, este rezolvată de la sine, printr-o revărsare de graţie similară doar cu prezenţa (darshana) unui mare yoghin sau eliberat (jivanmukta). Ele conduc însă şi la o formă superioară de adorare (para puja, Mahopadeshavimshatika, V. 20), la o formă de cult interiorizată (ibid., întregul imn precum şi Dehasthadevatachakrastotra, îndeosebi V. 14-15) în care orice diferenţă dintre adorator, adorare şi obiectul adorării dispare cu desăvârşire (Anuttara shtika, s. 3). Dacă există cineva care îşi imaginează că această stare de beţie mistică, de spontaneitate şi fericire nu este foarte deosebită de stările generate de băuturi ameţitoare sau de uniunea sexuală obişnuită, Abhinavagupta explică limpede că nu se poate face nici o comparaţie, căci bucuriile acestei lumi oscilează permanent între două alternative, între iubire şi ură, bucurie şi suferinţă, atracţie şi respingere, pe când preafericirea mistică este dincolo de aceste dualităţi, fiind în întregime liberă (ibid., V. 4). Pe de altă parte toate stările generate de organele de simţ sunt parte a fericirii universale dacă sunt integrate în dimensiunea lor nediferenţiată şi necondiţionată (ibid., s. 5 şi Dehasthadevatachakrastotra). Este vorba aici chiar de o transformare a stării de conştiinţă şi nu de o negare a vreunor experienţe. Când fiinţa umană se îndreaptă spre Absolut, ea îl poate considera ca un Tu, îl poate obiectiva ca un el/ea şi îl poate experimenta ca fiind propriul Sine sau Eu. Abhinavagupta jonglează cu aceste posibilităţi în versurile sale despre "marea învăţătură" (Mahopadeshavimshatika). Nici un pronume personal şi nici o relaţionare nu îl poate însă cuprinde cu adevărat pe cel care deşi este definit prin Tu, poate fi descoperit doar după depăşirea lui tu, eu, el/ea, pentru ca în final să devină adevăratul Eu (V. 4). Dar cât de uşor pot fi mimate şi afişate aceste trăiri mistice! Cât de mult trebuie să ne ferim să exprimăm ceva ce nu izvorăşte dintr-o experienţă interioară profundă (ibid., s. 5-8). Persoanele şi deci pronumele personale, explică Abhinavagupta în comentariul său la Paratrishika, nu pot fi clar separate unele de altele ci se suprapun şi se condiţionează reciproc, pentru ca în final ele să apară ca nişte roluri pe care Shiva şi le asumă ca un suprem actor divin şi pe care le joacă în drama lumilor (s. 10). Totul are o realitate proprie în lumina revelării Stăpânului Absolut ce apare ca fiind diferit, fiind însă în Realitate nediferenţiat în toate lucrurile (s. 9-10). În versurile scurte şi condensate ale acestor imnuri sunt cuprinse toate domeniile experienţei mistice, chiar dacă dimensiunea psihologică joacă un rol secundar. Scopul ultim şi, într-o oarecare măsură punctul de plecare, este starea de jivanmukta, "eliberatul în viaţă", care nu mai trebuie să realizeze nimic, lucru exprimat foarte clar în scurtul imn Anubhavanivedana. Acesta descrie starea îndumnezeită a lui bhairavamudra prin care toate acţiunile yoghinului devin spontane, prin care exteriorul este interiorizat iar interiorul se îndreaptă către exterior. Aceasta este o stare ce este "dincolo de vid şi de non-vid", care împlineşte armonia dintre corp şi Univers, fiind cu adevărat "un preaminunat banchet în regatul plin de lumină al Supremului" (s. 4). Cea mai înaltă treaptă mistică reflectă, în şcoala Trika, libertatea şi spontaneitatea divină ce nu poate genera în fiinţa umană decât uimire şi minunare (adbhuta în V. 4, vismaya în Shiva Sutra, I. 12). Prin urmare, aceste imnuri extatice, care au simultan o filosofie clară, pot fi înţelese doar în lumina acestei conştiinţe transformate în care limitările şi diferenţierile au dispărut, dispărând chiar şi diferenţa dintre înlănţuire şi eliberare - căci în Supremul Absolut dispar toate stările firii (Bodhapanchadashika, s. 14-15).

Motto: „Atunci când iubirea devine infinită, imposibilul devine cu uşurinţă posibil... ...şi iubirea devine DUMNEZEU”. DUMNEZEU este IUBIRE şi IUBIREA divină este calea cea mai directă către DUMNEZEU, căci atunci când iubirea devine infinită ea îşi regăseşte spontan şi aproape instantaneu propria-i sursă, care este DUMNEZEU. Întreaga creaţie a fost structurată de către DUMNEZEU ca manifestare a Iubirii Sale infinite exprimată într-o formă concretă, din iubire, pentru iubire, pentru ca acesta să se regăsească pe sine însăşi, recunoscându-şi esenţa printr-un gen de autorevelare am putea spune, căci atunci când orice impuritate a fost eliberată din iubirea umană şi aceasta se transformă în iubire divină nimic nu o mai împiedică să fie ceea ce a fost creată să fie şi să manifeste – autorevelarea tainicei vibraţii infinite şi supreme a Inimii lui DUMNEZEU. Iubirea divină este infinită, eternă, constantă, nesfârşit de profundă, continuu egală ca manifestare sau altfel spus absolut necondiţionată. Ea nu cere niciodată nimic, nu reproşează nimic, ci pur şi simplu există într-o continuă exprimare şi autorevelare de sine a Inimii (Conştiinţei) Supreme a lui DUMNEZEU. Singur jocul iluziei cosmice (MAYA) este cel care prin Voinţa Supremă a lui DUMNEZEU face ca ea, iubirea, să fie uneori revelată, alteori ocultată, numai şi numai pentru a spori în inima creaturii dorul infinit după Creatorul său, Supremul Tată Ceresc - DUMNEZEU. Însăşi Suprema Mamă Divină, MAHASHAKTI, nu este altceva decât prima proiecţie exterioară (nemanifestării) a lui DUMNEZEU, Supremul Tată Ceresc, ca manifestare a Inimii Sale, al cărei freamăt inefabil nu exprimă altceva decât iubirea Sa infinită. Tocmai de aceea, la acest nivel ultim, Tatăl şi Mama Divină sunt etern şi indisolubil fuzionaţi în Suprema Unitate Divină, Doi într-Unul, Cuplu Divin SHIVA – SHAKTI, expresie eternă a Conştiinţei şi Beatitudinii divine în pura sa Existenţă (SAT-CIT-ANANDA), din a căror iubire supremă şi eternă totul s-a născut. De aceea DUMNEZEU ne spune: „Eu vă iubesc dinainte ca voi să vă naşteţi, iubirea mea vă dă viaţă şi vă susţine în fiecare moment al ei. [...] Realizaţi copiii mei, iubirea mea este cea după care voi tânjiţi!” (Paramahansa Yogananda – Vinul misticilor). De aceea iubirea creaturii faţă de Creator, iubirea fiinţei faţă de DUMNEZEU, Îl cheamă pe DUMNEZEU şi face ca acesta să rămână în inima fiinţei, revărsându-Şi harul, Duhul Său Sfânt. IISUS spunea: „Iubirea pentru voi oamenii M-a atras pe acest Pământ! Iubirea fiinţei umane pentru DUMNEZEU este Spiritul lui DUMNEZEU în inima omului. Eu sunt adevărata viaţă din om, prin iubirea sufletului său pentru Mine, iar această iubire este esenţa Mea în fiecare om. Cel care-şi trezeşte iubirea pentru Mine, acela îşi trezeşte şi spiritul dat lui de către Mine şi, pentru că acest spirit sunt şi trebuie să fiu Eu Însumi, deoarece în afara Mea nu va exista niciodată un alt spirit de viaţă, el Mă trezeşte astfel chiar pe Mine în el şi va renaşte pe deplin în viaţa veşnică. [...] El va fi una cu Mine.” „Nu există decât un singur simţ care se numeşte iubire şi care sălăşluieşte în inimă. Mai ales acest simţ trebuie întărit, dezvoltat şi purificat, şi tot ceea ce omul face, vrea, gândeşte şi judecă trebuie să fie luminat şi examinat în lumina caldă şi vie ce izvorăşte din focul iubirii curate, pentru ca toate spiritele vieţii să se trezească în dimineaţa vieţii care trebuie să ia naştere în inima omului, (...) căci în esenţă DUMNEZEU este iubire pură şi nu poate fi simţit şi înţeles altfel decât prin iubire! (...) Nimeni nu-L poate recunoaşte pe DUMNEZEU în afara spiritului divin pe deplin revelat din inima omului, care, asemenea lui DUMNEZEU Însuşi, este iubirea cea mai pură şi eterna sărbătoare din inima omului.” (Marea Evanghelie a lui Ioan, transcrisă de Jakob Lorber) De aceea, aşa cum spunea şi Sfântul Ioan al Crucii, într-o anumită etapă a ei, calea care duce către DUMNEZEU nu este decât o creştere continuă în iubire. În căutarea sa „sufletul Îl iubeşte pe DUMNEZEU cu o iubire atât de mare, chiar dacă e ascunsă şi nu o simte, încât ar fi gata să suporte întru gloria lui DUMNEZEU nu doar etapele uneori dificile ale căii, dar chiar şi multe morţi. [...] Ar fi în stare să săvârşească curajos, calm şi fără reţinere faţă de nimeni, lucrurile cele mai ieşite din comun, cele mai neobişnuite, prin puterea şi beţia dragostei sale pline de dor, numai din dorinţa de a se întâlni cu Cel pe care Îl iubeşte (DUMNEZEU)”. Iubirea divină este darul nepreţuit al lui DUMNEZEU pentru fiecare dintre noi, dar pe care putem şi chiar este absolut necesar să-l împărtăşim cu semenii noştri și, mai presus de orice, chiar cu Acela care ni l-a dăruit, Supremul Tată Ceresc. Nu mai puţin important este să manifestăm iubire față de noi înşine, acceptându-ne în fiecare clipă exact aşa cum suntem, fără însă a neglija prin aceasta continua noastră creştere şi transformare. De aceea toate marile religii şi filosofii ale lumii ne învaţă: „Iubeşte-L pe DUMNEZEU mai presus de orice şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Atunci când inima se deschide, ea este plină de o nesfârşită iubire şi capacitatea ei de a dărui nu se mai bazează pe nimic exterior. Ea dăruieşte pur şi simplu dintr-un elan interior, fără a aştepta ceva în schimb, deoarece ea îşi găseşte spontan şi firesc împlinirea în însuşi actul dăruirii şi primeşte doar spre a dărui şi mai mult, într-o divină împărtăşire a darului primit, împlinind astfel miracolul iubirii. Iubirea necondiţionată este un atribut firesc al sufletului. A avea o inimă deschisă înseamnă să-i priveşti pe ceilalţi ca fiindu-ţi egali, căci inima recunoaşte spontan esenţa, scânteia divină din fiecare, indiferent care ar fi gradul acesteia de trezire şi manifestare, sfidând în totalitate împărţirea în inferior şi superior, pe care doar egoul o poate face. De aceea, o inimă deschisă este întotdeauna un sanctuar al iubirii și, astfel, o poartă larg deschisă spre dumnezeire. Şi în acest sens, iată un exectițiu foarte simplu, edificator: opriți-vă pentru câteva clipe din ceea ce faceți, fiind cât mai conştienți de momentul prezent şi puneţi-vă întrebarea: Sunt eu acum, în acest moment, conştient de iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu pentru mine? Dacă răspunsul este „Da” atunci veți simţi cu siguranţă în inimă căldura inefabilă a Prezenţei Divine. Dacă răspunsul este încă „Nu” atunci conştiinţa vă va face să vă amintiți acea Prezenţă şi să o atrageți în fiinţa voastră. Această practică simplă nu poate da greş. Încercați-o şi vă veți convinge! Trăirea profundă a stării de compasiune exprimă întotdeauna vibraţia spontană a iubirii din inima noastă, gata oricând să întindă o mână de ajutor şi să aducă alinare unui suflet aflat în nevoie. Disponibilitatea de a ne ierta pe noi înşine şi pe ceilalţi, eliberându-i astfel de judecăţile noastre, este una dintre cele mai mari puteri de care dispunem în această încarnare. Singura putere care este mai mare decât aceasta este puterea iubirii însăşi. Dar fără gestul iertării care îndepărtează vălul fricii, puterea iubirii nu ne stă la dispoziţie. În schimb, de fiecare dată când iertăm, noi dizolvăm o condiţie pe care am impus-o propriei noastre capacităţi de a iubi. De fiecare dată când iertăm, iubirea este trezită în noi la niveluri tot mai profunde, capacitatea noastră de a ne expansiona iubirea creşte tot mai mult şi astfel însuşi drumul reîntoarcerii acasă, în suprema Sursă a Iubirii, este regăsit. Dacă vreodată un semen al nostru ne atacă, să fim conştienți că el nu se simte iubit. Dacă ar simţi iubire, nu ar ataca. De aceea să nu reacţionăm niciodată la atacul său ci, dimpotrivă, să găsim o cale de a-i reaminti că este iubit! Nu există ceva mai înălţător decât a le aminti altora şi nouă înșine ca suntem iubiți, pentru că astfel apare reamintirea şi recunoaşterea a însăşi omniprezenţei pline de infinită iubire a dumnezeirii. Pentru a regăsi calea reîntoarceii la DUMNEZEU trebuie să ne dăm seama că dincolo de iluzia jocului suprem al manifestării, „separarea” nu poate fi menţinută decât de opţiunea noastră de a refuza iubirea sau iertarea ori de a face voia Tatălui Suprem. Dar încrezându-ne pe deplin în El şi făcând voia Sa inimile nostre vor deborda întotdeauna de iubire şi acceptare şi astfel toate limitările pământului vor fi absorbite în iubirea infinită a Cerului şi însăşi Împărăţia lui DUMNEZEU se va revela în inimile noastre. Să mulţumim împreună lui DUMNEZEU cu infinită recunoştinţă pentru darul nepreţuit al Iubirii Sale ce deschide pentru fiecare dintre noi calea reîntoarcerii Acasă, în Inima Sa!

MOYA BRENNAN - HEAR MY PRAYER

Hear my prayer Bring me through the darkness, hear my heart Draw me in On this bright, new morning Here I am, stay with me Never too late to forgive Here I am, set me free Sing Hallelujah Angels walk with me Guide me to the water's edge Wash away my doubts, my fears Lord, strengthen me and bring me back to you Change my heart With a gentle touch you change my world Hold me close Fill my life with beauty Hear my voice, stay with me Bring cool water to my lips Hear my prayer, set me free Sing Hallelujah Angels walk with me Guide me to the water's edge Wash away my doubts, my fears Lord, strengthen me and bring me back to you Angels walk with me Guide me to the water's edge Wash away my doubts, my fears Lord, strengthen me and bring me back to you

Imi place sa citesc urmele de tus pe hartie alba, imi place sa intind limitele curajului si ale nebuniei. Vreau sa iubesc si sa-mi daruiesc toata inima. Dragostea neconditionata nu se sfarseste nicicand ..