E februarie la noi în sat ..frumusețea colindă ulițele sufletelor noastre când îi dăm voie

„Puii de leu duc lipsă, și li-i foame, dar cei ce cauta pe Domnul nu duc lipsă de nici un bine.

Veniți, fiilor, și ascultați-mă căci vă voi învăța frica de Domnul.

Cine este omul care dorește viața, și vrea să aibă parte de zile fericite?

Ferește-ți limba de rău, și buzele de cuvinte înșelătoare!

Depărtează-te de rău, și fă binele,

Caută pacea, și aleargă după ea!

Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană, și urechile Lui iau aminte la strigătele lor.”

E o dimineață îmbrăcată în soare. Deschid ușa casei și păsările ce se hrănesc cu miez de pâine din zăpadă se ridică și zboară. Închid ochii și las clipa să pășească prin mine.

Am pornit prin ogradă, către toaleta. Pisica alearga bucuroasă după mine. Câinele vecinilor vine și el spre mine. Din depărtare se aude liniștea. Ar părea că vine din altă lume.

Închid ochii din nou și rămân să mă mângâie soarele. Din când în când se lovește de timpanele mele cotcodăcitul găinilor. În el e parcă cuprinsă toată copilăria mea. De la acel cotcodăcit încep să țes în mine copilăria petrecută la țară.

De data aceasta nu îmi e teamă că se tremină vacantă și trebuie să mă întorc la oraș. Nu îmi e teamă de diminețile aglomerate, de claxoane și poluare, de oameni grăbiți, de gălăgie.

Stau clipe multe în zăpadă și mă bucur și mulțumesc. Uitasem cum e să-ți fie viața rugăciune.

După câteva săptămâni aglomerate mi-am regândit strategia în a trăi bucuroasă și mulțumită, cu cât mai puțin stres. Întotdeauna când nu sunt mulțumită  – de mine, de bucuria din inima mea, de mulțumirea mea – schimb planul. Dacă nu sunt mulțumită, dacă viața nu e bucurie și frumusețe ceva fac greșit. Atunci trebuie luată o foaie de hârtie și regândit planul.

De data aceasta mi-a venit în ajutor cartea “O mie de daruri”. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că drumul meu prin lume e păzit de El. Și dacă se întâmplă să mă abat pentru o vreme de la Drumul Frumos, El îmi vine în ajutor: cu un gând pus în mintea unei prietene, cu o predică auzită în biserica noastră, cu o carte, cu un cântec de pasăre, cu un râs de copil, cu un joc de pisică…

Eu îmi las lacrima lângă un fragment citit chiar azi în cartea amintită mai sus. Câteodată cuvintele altcuiva te descriu mai bine decât porpriile-ți cuvinte..

“Am alergat fiindcă dorul meu de frumusețe seamănă cu o manie: o femeie care pleacă de la masă și aleargă după lună, cu șorțul pe ea. Nu cumva atunci când sufletul se tulbură și se frământă, e fiindcă nu găsește frumusețe? Ciudat – nici măcar nu-mi dădusem seama că mi-e dor de Frumusețe până n-am alergat după lună. Ziua de azi a fost aproape strivită de povara vaselor, a aglomerației, a mulțimii de rechizite de-ale copiilor…

Luna cea grea de Gloria lui Dumnezeu, înălțându-se pe cer, îmi umple privirea. Stau îngenuncheată, dorindu-mi să pricep cum poate o rocă suspendată în spațiu să lumineze atât de diafan. Frumusețea aceasta nu e naturală, nu vine numai din natură. Nu e doar formă și culoare, ci e și ,,marginea strălucitoare a veșmintelor lui Dumnezeu,,. Frumusețea e vocea care ne cheamă neîncetat să privim, să dorim…Când o vedem, știm până în măduva oaselor, chiar dacă nu  avem cuvinte să o spunem: Cineva e în spatele ei, în ea. Frumusețea e o Persoană și această Persoană e împlinirea noastră. ”……………………………………………………………………………………………………………………………………….

Să vă spun despre acest februarie alb și nins de culori, de chipuri, de suflete frumoase.

L-am început lângă oameni ce poartă visul de a se muta la țară. Cu toții credem că pentru a ne fi și mai bine avem nevoie de o mică comunitate, de apropiere…

Pentru vise împlinite se cere muncă, răbdare, credință…

În albul zăpezii animalele sunt mai clare. Cum ? Cum să rămâi nemișcat ? Cum să ai inima piatră când stai cu ochii larg deschiși ?

Când se face seară se luminează chipul în lumina focului de lemne…și e Viață!

Pentru că din vise ieșit te îmbraci din nou cu frumusețe.

Și căutând să vezi FRUMUSEȚEA lumii, o vei vedea:

…în gheața din ligheanul portocaliu (gheața…rămășița de apă lăsată de Hari)

…în bucata de cer albastru pictată cu nori de iarnă

…în chipul copilului ce încă doarme (în timp ce eu îl aștept să-mi spună: ,,M-am trezit! Bună dimineața!,,)

…în mâinile soțului meu, mâini ce așează lemnele în sobă și aprinde prima scânteie a zilei

…în creațiile micuțului meu

…în culorile fructelor

…în decupajele timpului nostru sub soare

…în timpul ce poate fi organizat cu înțelepciune

…în jucăriile înșirate prin casă

…în deșteptarea și uimirea 

…în bucuria de a trăi ce răsare pe chip în fiecare dimineață

…în timpul lor…

și în toate terapiile și leacurile lăsate de Dumnezeu..

așa cum e mersul desculț prin rouă și prin zăpadă…

…în literele scrise de Rafael

,,- Rafael, ce ai vrea să mănânci azi?

-Mami, acum îți scriu ce vreau să mânânc!,,

…în animale și în viața cu ele

…în umbre

…în păsări ce vin și îmi cântă

(ușa casei stă adesea deschisă și la -5 grade pentru că eu sunt fericită să gătesc cu mâinile reci, dar ascultând vântul și zăpada care se topește, și caii ce trec pe drum…)

…în copiii ce vin la noi în ogradă

 ,,Soarele lunecă pe semne de răni demult vindecate.

Palma mea ține lumină.,,

(O mie de daruri – Ann Voskamp)

https://andreeastanciu.wordpress.com/