„Trezirea spiritualã e o minune la fel de mare ca si un seceris de grâu. Trezirea vine din cer atunci când suflete de eroi
intrã în luptã hotãrâte sã biruie sau sã moarã - sau, dacã trebuie, sã biruie si sã moarã! „Împãrãtia cerurilor se ia cu
nãvala si cei ce dau nãvalã pun mâna pe ea!"
vineri, 18 iunie 2010
Fernando Pessoa
Există destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.
Ce gândesc eu despre lume?
Parcă poţi să ştii ce gândesc eu despre lume!
Am să mă gândesc la asta dacă am să mă îmbolnăvesc.
Ce idee am eu despre lucruri?
Ce opinie despre cauze si efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu, despre suflet
Şi despre facerea lumii?
Nu ştiu. Mie mi se pare că a te gândi la toate acestea înseamnă
A închide ochii nu a gândi. Sau înseamnă a trage perdelele
La fereastra mea (doar că nu am la ea perdele).
Misterul lucrurilor? Parcă poţi să ştii ce-i misterul!
Singurul mister e că mai există unii care se gândesc la mister.
Cel care se aşează la soare şi-nchide ochii,
Începe să nu mai ştie ce este soarele,
Şi se gândeşte la multe lucruri pline de căldură.
Însă deschide ochii şi vede soarele.
Şi din acel moment nu se mai poate gândi la nimic,
Fiindcă lumina soarelui e mai valoroasă decât gândurile
Tuturor filosofilor şi ale tuturor poeţilor.
Lumina soarelui nu ştie ce face
Iată de ce ea nu este eronată, e doar ceva comun şi bun.
Metafizica? Ce fel de metafizică au arborii de acolo?
Decât metafizica de a fi verzi şi stufoşi şi cu ramuri
Ce dau fructe la vremea lor, ceea ce nu ne face să ne gândim,
Pe noi, cei care nu ştim să fim atenţi la ele.
Aşadar ce altă metafizică mai bună decât a lor,
Aceea de a nu şti de ce trăiesc
Şi de a nu şti nici ce înseamnă să nu ştii?
"Constituţia intimă a lucrurilor"...
"Sensul intim al universului"...
Toate sunt false, toate acestea nu înseamnă nimic.
Nici nu-ţi vine să crezi că cineva se poate gândi la aşa ceva.
E ca şi cum te-ai apuca să faci tot felul de planuri şi calcule
Când se anunţă dimineaţa cu primele raze, iar pe conturul arborilor
Un aur lustral începe treptat să îşi piardă întunecimea.
A te gândi la sensul intim al lucrurilor
Este ceva în plus, cum te-ai gândi la sănătate
Sau cum ai aduce un pahar de apă fântânilor.
Singurul sens intim al lucrurilor
E faptul că ele nu au nici un fel de sens intim.
Nu cred în Dumnezeu fiindcă niciodată nu l-am văzut.
Dacă ar vrea el să cred în el,
Fără îndoială că ar veni să-mi vorbească
Şi ar intra la mine în casă pe uşă
Spunându-mi, Iată-mă!
(Poate i se pare ridicul să audă aşa ceva
Celui care, neştiind ce înseamnă să priveşti lucrurile,
Nu-l înţelege pe cel care despre ele vorbeşte
Cu felul de a vorbi deprins prin observarea atentă a lucrurilor).
Dar dacă Dumnezeu înseamnă flori şi arbori
Şi munţi şi soare şi clar de lună,
Atunci şi eu cred în el,
Atunci cred şi eu în fiece clipă,
Şi viaţa mea toată nu-i decât omelie şi liturghie,
Şi comuniune prin văzul ochilor şi prin auz.
Dar dacă Dumnezeu e toate acestea: arborii şi florile
Şi munţii şi clarul de lună şi soarele
De ce să le numesc eu Dumnezeu?
Le spun flori şi arbori şi munţi şi soare şi clar de lună;
Întrucât dacă el se face, pentru ca eu să-l văd,
Soare şi clar de lună şi flori şi arbori şi munţi,
Dacă el îmi apare ca fiind arbori şi munţi
Şi clar de lună şi soare şi flori,
Înseamnă că el doreşte să-l cunosc în chip de
Arbori şi munţi şi flori şi clar de lună şi soare.
Iată explicaţia că ascult de el,
(Ce ştiu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre el însuşi?),
Ascult de voinţa lui trăind, spontan,
Precum cel care deschide ochii şi vede,
Şi îl numesc clar de lună şi soare şi flori şi arbori şi munţi,
Şi-l iubesc fără să mă gândesc la el,
Şi îl gândesc văzând şi auzind,
Şi cu el drumetesc însoţindu-l clipă de clipă.
N-am nici ambiţii, nici dorinţe. Să fiu poet nu-i din ambiţii, e-un fel al meu de a fi singur.
Un poet valorează la fel cât cel mai bun poem al său.
Mai întâi fii liber; apoi cere libertatea!
Arta nu exprimă altceva decât nevoia de a te exprima.
Ce glorie nocturnă să fii mare fără să fii nimic!... Şi simt deodată cât de sublimi sunt călugărul în deşert, schimnicul în cotlonul lui, impregnându-se fiecare de substanţa lui Christos pe care o percep în pietrele şi grotele sihăstriei lor!
Cât e de mare cel care consideră că între distanţa din vale până la cer şi cea de pe munte până la cer nu e nicio diferenţă!
Ce gândesc eu despre lume?
Parcă poţi să ştii ce gândesc eu despre lume!
Am să mă gândesc la asta dacă am să mă îmbolnăvesc.
Ce idee am eu despre lucruri?
Ce opinie despre cauze si efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu, despre suflet
Şi despre facerea lumii?
Nu ştiu. Mie mi se pare că a te gândi la toate acestea înseamnă
A închide ochii nu a gândi. Sau înseamnă a trage perdelele
La fereastra mea (doar că nu am la ea perdele).
Misterul lucrurilor? Parcă poţi să ştii ce-i misterul!
Singurul mister e că mai există unii care se gândesc la mister.
Cel care se aşează la soare şi-nchide ochii,
Începe să nu mai ştie ce este soarele,
Şi se gândeşte la multe lucruri pline de căldură.
Însă deschide ochii şi vede soarele.
Şi din acel moment nu se mai poate gândi la nimic,
Fiindcă lumina soarelui e mai valoroasă decât gândurile
Tuturor filosofilor şi ale tuturor poeţilor.
Lumina soarelui nu ştie ce face
Iată de ce ea nu este eronată, e doar ceva comun şi bun.
Metafizica? Ce fel de metafizică au arborii de acolo?
Decât metafizica de a fi verzi şi stufoşi şi cu ramuri
Ce dau fructe la vremea lor, ceea ce nu ne face să ne gândim,
Pe noi, cei care nu ştim să fim atenţi la ele.
Aşadar ce altă metafizică mai bună decât a lor,
Aceea de a nu şti de ce trăiesc
Şi de a nu şti nici ce înseamnă să nu ştii?
"Constituţia intimă a lucrurilor"...
"Sensul intim al universului"...
Toate sunt false, toate acestea nu înseamnă nimic.
Nici nu-ţi vine să crezi că cineva se poate gândi la aşa ceva.
E ca şi cum te-ai apuca să faci tot felul de planuri şi calcule
Când se anunţă dimineaţa cu primele raze, iar pe conturul arborilor
Un aur lustral începe treptat să îşi piardă întunecimea.
A te gândi la sensul intim al lucrurilor
Este ceva în plus, cum te-ai gândi la sănătate
Sau cum ai aduce un pahar de apă fântânilor.
Singurul sens intim al lucrurilor
E faptul că ele nu au nici un fel de sens intim.
Nu cred în Dumnezeu fiindcă niciodată nu l-am văzut.
Dacă ar vrea el să cred în el,
Fără îndoială că ar veni să-mi vorbească
Şi ar intra la mine în casă pe uşă
Spunându-mi, Iată-mă!
(Poate i se pare ridicul să audă aşa ceva
Celui care, neştiind ce înseamnă să priveşti lucrurile,
Nu-l înţelege pe cel care despre ele vorbeşte
Cu felul de a vorbi deprins prin observarea atentă a lucrurilor).
Dar dacă Dumnezeu înseamnă flori şi arbori
Şi munţi şi soare şi clar de lună,
Atunci şi eu cred în el,
Atunci cred şi eu în fiece clipă,
Şi viaţa mea toată nu-i decât omelie şi liturghie,
Şi comuniune prin văzul ochilor şi prin auz.
Dar dacă Dumnezeu e toate acestea: arborii şi florile
Şi munţii şi clarul de lună şi soarele
De ce să le numesc eu Dumnezeu?
Le spun flori şi arbori şi munţi şi soare şi clar de lună;
Întrucât dacă el se face, pentru ca eu să-l văd,
Soare şi clar de lună şi flori şi arbori şi munţi,
Dacă el îmi apare ca fiind arbori şi munţi
Şi clar de lună şi soare şi flori,
Înseamnă că el doreşte să-l cunosc în chip de
Arbori şi munţi şi flori şi clar de lună şi soare.
Iată explicaţia că ascult de el,
(Ce ştiu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre el însuşi?),
Ascult de voinţa lui trăind, spontan,
Precum cel care deschide ochii şi vede,
Şi îl numesc clar de lună şi soare şi flori şi arbori şi munţi,
Şi-l iubesc fără să mă gândesc la el,
Şi îl gândesc văzând şi auzind,
Şi cu el drumetesc însoţindu-l clipă de clipă.
N-am nici ambiţii, nici dorinţe. Să fiu poet nu-i din ambiţii, e-un fel al meu de a fi singur.
Un poet valorează la fel cât cel mai bun poem al său.
Mai întâi fii liber; apoi cere libertatea!
Arta nu exprimă altceva decât nevoia de a te exprima.
Ce glorie nocturnă să fii mare fără să fii nimic!... Şi simt deodată cât de sublimi sunt călugărul în deşert, schimnicul în cotlonul lui, impregnându-se fiecare de substanţa lui Christos pe care o percep în pietrele şi grotele sihăstriei lor!
Cât e de mare cel care consideră că între distanţa din vale până la cer şi cea de pe munte până la cer nu e nicio diferenţă!
Mecanismul rugăciunii
În invizibil există numeroase categorii de inteligenţe aflate în relaţie cu omul deşi acesta nu este conştient, de cele mai multe ori, de aceste prezenţe. Unele dintre aceste inteligenţe sunt puteri spirituale imense, altele, foarte puţin dezvoltate, dotate cu o conştiinţă inferioară. Această latură ocultă a naturii este cunoscută în toate religiile.
Lumea întreagă este plină de fiinţe vii, invizibile ochilor fizici. Aceste lumi invizibile pătrund în lumea vizibilă, astfel încât în jurul nostru se află în permanenţă o multitudine de inteligenţe. Unele dintre aceste fiinţe se lasă influenţate de cererile noastre, altele sunt gata să se supună voinţei noastre.
Creştinismul recunoaşte existenţa inteligenţelor superioare şi le dă numele de îngeri. Aceşti îngeri sunt spirite aflate în serviciul lui Dumnezeu. Alte fiinţe care ocupă spaţiile invizibile sunt cele create de om, căci vibraţiile gândurilor şi dorinţelor sale determină forme de materie subtilă care se menţin datorită acestor vibraţii.
Formele-gânduri se unesc cu elementalii din natură şi durează atât timp cât sunt hrănite de autorul lor. Este important de reţinut faptul că gândirea este creatoare pe toate planurile, inclusiv în planul fizic. Ea poartă numele de formă-gând atunci când se manifestă în planurile astral sau mental. Gândurile pot pierde sau salva oameni, după cum sunt false sau adevărate, pozitive sau negative. Este sigur că putem crea în corpul nostru fizic o boală, numai gândind-o cu persistenţă. De aceea este foarte important să ne controlăm în mod continuu gândurile pentru a nu accepta decât gândurile pozitive, de iubire, de altruism, sănătate şi bucurie. Conform principiului rezonanţei, gândurile de o anumită vibraţie atrag gânduri de vibraţie similare şi energiile corespunzătoare.
Revenind la fiinţele care populează spaţiile invizibile, omul creează astfel o armată de servitori invizibili, care parcurg lumile invizibile, cătând să execute voinţa sa.
Când o persoană formulează o rugăciune din categoria A, ea poate fi îndeplinită în multiple moduri. Cel care aşteaptă de la Dumnezeu bunuri materiale de care are nevoie, îi va cere pâine cea de toate zilele la fel de natural ca şi copilul, care se adresează tatălui sau mamei sale. Un exemplu tipic pentru aceste fel de rugăciune este dat de George Muller din Bristol, un cunoscut filantrop care în epoca începuturilor operei sale de caritate, nu avea nici prieteni, nici bani. El se ruga pentru a obţine hrana necesară copiilor orfani, a căror existenţă depindea de el, şi obţinea întotdeauna suma fixată, corespunzând nevoilor momentului. Rugăciunea lui Muller era o dorinţă vie şi energică, iar aceasta crea o formă-gând care se rezuma la o singură idee: “este nevoie de ajutor – este nevoie de pâine!” şi, parcurgând lumea subtilă ea căuta.
Există întotdeauna oameni caritabili care doresc să dăruiască şi să ajute persoanele aflate în nevoie şi caută, la rândul lor, ocazii să dăruiască. Un asemenea om este pentru forma dorinţă ceea ce magnetul este pentru pilitura de fier: el o atrage. Forma-dorinţă trezeşte în creierul său vibraţii identice cu ale sale, el vede un mod de a pune în aplicare intenţiile sale caritabile, semnează un cec şi îl pune la poştă. Pentru George Muller, Dumnezeu este cel care a pus în inima donatorului ideea de a dărui şi de a da ajutorul necesar. Această explicaţie este exactă, dacă dăm cuvintelor sensul lor profund, pentru că nu există viaţă, nici energie în universul lui Dumnezeu care să nu purceadă din El, dar agentul intermediar a fost forma-dorinţă creată prin rugăciune, în virtutea legilor divine.
Un rezultat asemănător se poate obţine şi printr-un efort metodic de voinţă, fără rugăciune. Este necesar însă pentru aceasta, să se cunoască bine mecanismul şi modul de a-l aplica. Este necesar să se cunoască legea afirmaţiei, lege pe care se bazează de altfel şi rugăciunea. Potrivit acestei legi, când se afirmă un lucru, acest lucru se formează în invizibil. Din acest moment el există şi atrage către el tot ce este necesar pentru a se manifesta în planul vizibil. Această lege a afirmaţiei este expusă de Iisus când afirmă: “Tot ceea ce cereţi când vă rugaţi, credeţi că aţi şi primit şi veţi vedea că se împlineşte”.
Se poate petrece ca astfel de rugăciuni să rămână însă fără răspuns. Explicaţia acestui fapt constă în aceea că orice om contractează în viaţă datorii pe care trebuie să le plătească. Gândurile sale negative, dorinţele şi acţiunile sale negative au format obstacole în calea sa şi uneori îl închid între zidurile închisorii construite de el însuşi. O datorie constituită printr-o acţiune rea se plăteşte prin suferinţă: omul trebuie să suporte consecinţele răului pe care l-a comis. De exemplu, a meritat, ca urmare a răului cauzat, să moară de foame? Nici o rugăciune a sa nu va putea să-i modifice soarta. Forma-dorinţă astfel creată va căuta, dar nu va găsi. Ea va întâlni valul de rău din trecut, care o respinge.
Analizând rugăciunile din categoria B, vom constata că rugăciunile care cer ajutor în caz de dificultăţi morale şi intelectuale, au un dublu rezultat: ele acţionează direct, declanşând ajutorul cerut, ele reacţionează direct asupra persoanei care se roagă. Ele atrag atenţia îngerilor şi discipolilor, care lucrează în afara corpurilor fizice, care caută fără încetare să dea ajutor şi asistenţă celui care cere. Sfaturile, încurajarea, lumina, sunt comunicate atunci conştiinţei cerebrale, iar rugăciunea se află împlinită în felul cel mai direct. “Şi căzând în genunchi, el se rugă…Iar un înger venit din cer îi apăru pentru a-l încuraja” (Luca, XXII, 41, 42). Aceste rugăciuni primesc de asemenea ceea ce numim un răspuns subiectiv: este vorba de reacţia rugăciunii asupra celui care o pronunţă. Prin faptul că se roagă, inima şi mentalul său devin receptive. Aceasta face ca natura inferioară să se liniştească, permiţând în acelaşi timp forţei şi luminii superioare să coboare în el în valuri, fără să întâlnească obstacole.
Când rugăciunea cere lumină spirituală sau creştere spirituală, asistenţa exterioară şi interioară este mai puternică. Toate ajutoarele, fie că sunt îngeri sau oameni lucrând în afara corpurilor fizice, favorizează din toate forţele lor progresul spiritual, sesizând toate ocaziile care le sunt oferite de sufletele care aspiră către lumină şi adevăr. Pe de altă parte, aceste aspiraţii pun în joc energiile unei puteri superioare, căci dorinţa spirituală arzătoare provoacă un răspuns care emană din planul Spiritului.
Rugăciunile cele mai înalte din categoria B duc inevitabil şi aproape insesizabil la cele din categoria C. Rugăciunea pierde aici caracterul său de cerere; ea constă fie dintr-o meditaţie asupra lui Dumnezeu, fie dintr-o adoraţie. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea singur pe ultima bancă a unei biserici goale. Întrebat ce aşteaptă, a răspuns: “Îl privesc şi mă priveşte…”
Într-o lucrare apocrifă “La cosmogonie d’Urantia”, vorbind despre rugăciune, Iisus a spus: “Rugăciunea este în întregime o expresie personală şi spontană a comportamentului faţă de spirit; rugăciunea ar trebui să fie comuniunea fiilor faţă de Tatăl lor spiritual şi expresia fraternităţii. Când este dictată de spirit, rugăciunea conduce la progresul spiritual cooperativ.”
Rugăciunea ideală este o formă de comuniune spirituală care conduce la adoraţia inteligentă. Adevărata rugăciune este atitudinea sinceră a unui elan către cer pentru a atinge idealurile noastre.
Rugăciunea este respiraţia sufletului şi ar trebui să ne îndemne să perseverăm în tentativele noastre pentru a cunoaşte mai bine voinţa Tatălui.
Oamenii ar trebui să se roage mereu şi să nu se descurajeze. “Persistenţa voastră nu este destinată să câştige favoarea lui Dumnezeu, ci să schimbe comportamentul vostru terestru, precum şi să dezvolte aptitudinea sufletului vostru de a primi spiritul. Dar când vă rugaţi, credinţa voastră este slabă. O credinţă adevărată ar deplasa munţi de dificultăţi materiale, care pot bara calea de expansiune a sufletului, ca şi progresul spiritual.” (Uranţia)
Iisus se opunea în special rugăciunii în public. El îi învăţa pe cei 12 apostoli să se roage întotdeauna în secret, de preferinţă în peisajele liniştite ale naturii sau în camera lor şi să închidă uşile când se duc să rostească rugăciunea, adică să pătrundă în profunzimea fiinţei lor în timp ce se detaşează de lume.
Iisus le-a mai dat şi aceste recomandări, conform amintitei lucrări apocrife:
“Când repetaţi o cerere oarecare în mod fervent, când această rugăciune este expresia sinceră a unui copil al lui Dumnezeu şi este exprimată cu credinţă, oricât de puţin ar fi susceptibilă de a primi un răspuns direct şi oricât de nesăbuită ar putea fi, ea nu va înceta niciodată să facă să crească aptitudinea sufletului de receptivitate spirituală.”
“După cum se poate asimila rugăciunea cu încărcarea bateriilor spirituale ale sufletului, tot aşa se poate compara adoraţia cu sincronizarea sufletului pentru a capta telecomunicaţiile universale ale spiritului infinit ale Tatălui Universal.
Rugăciunea este privirea sinceră şi plină de aspiraţie îndreptată de copil spre Tatăl său spiritual.”
“Este posibil ca rugăciunile pentru ajutor spiritual şi lumină să nu primească un răspuns decât mai târziu când cel ce a făcut rugăciunea a ajuns la stadiul de conştiinţă necesar. Când vă veţi consacra în întregime voinţei Tatălui ceresc, toate cererile voastre vor fi împlinite, căci rugăciunile voastre vor fi conforme voinţei Lui.”
“Evitaţi pericolul de a deveni egocentrici în rugăciunile voastre. Evitaţi să vă rugaţi mult pentru voi înşivă, rugaţi-vă mai mult pentru progresul spiritual al fraţilor voştri, al semenilor voştri, dar mai ales pentru cei care vă urăsc şi pentru cei care vă persecută.”
Iisus învăţa că în ordinea importanţei, rugăciunea pentru cunoaşterea voinţei Tatălui ocupă primul loc.
Când apostolul Toma a întrebat cum se poate cunoaşte gradul de dezvoltare spirituală, Iisus I-a răspuns: “Voi nu puteţi observa spiritul acţionând liber în gândirea voastră, dar există o metodă practică pentru a descoperi gradul în care aţi abandonat controlul puterilor voastre psihice directivelor spiritului interior venit de la Tatăl; este gradul iubirii voastre pentru semenii voştri; acest spirit al Tatălui participă la Iubirea Tatălui şi când vă domină, vă conduce infailibil în direcţia adoraţiei divine şi a consideraţiei afectuoase pentru aproapele vostru.”
Lumea întreagă este plină de fiinţe vii, invizibile ochilor fizici. Aceste lumi invizibile pătrund în lumea vizibilă, astfel încât în jurul nostru se află în permanenţă o multitudine de inteligenţe. Unele dintre aceste fiinţe se lasă influenţate de cererile noastre, altele sunt gata să se supună voinţei noastre.
Creştinismul recunoaşte existenţa inteligenţelor superioare şi le dă numele de îngeri. Aceşti îngeri sunt spirite aflate în serviciul lui Dumnezeu. Alte fiinţe care ocupă spaţiile invizibile sunt cele create de om, căci vibraţiile gândurilor şi dorinţelor sale determină forme de materie subtilă care se menţin datorită acestor vibraţii.
Formele-gânduri se unesc cu elementalii din natură şi durează atât timp cât sunt hrănite de autorul lor. Este important de reţinut faptul că gândirea este creatoare pe toate planurile, inclusiv în planul fizic. Ea poartă numele de formă-gând atunci când se manifestă în planurile astral sau mental. Gândurile pot pierde sau salva oameni, după cum sunt false sau adevărate, pozitive sau negative. Este sigur că putem crea în corpul nostru fizic o boală, numai gândind-o cu persistenţă. De aceea este foarte important să ne controlăm în mod continuu gândurile pentru a nu accepta decât gândurile pozitive, de iubire, de altruism, sănătate şi bucurie. Conform principiului rezonanţei, gândurile de o anumită vibraţie atrag gânduri de vibraţie similare şi energiile corespunzătoare.
Revenind la fiinţele care populează spaţiile invizibile, omul creează astfel o armată de servitori invizibili, care parcurg lumile invizibile, cătând să execute voinţa sa.
Când o persoană formulează o rugăciune din categoria A, ea poate fi îndeplinită în multiple moduri. Cel care aşteaptă de la Dumnezeu bunuri materiale de care are nevoie, îi va cere pâine cea de toate zilele la fel de natural ca şi copilul, care se adresează tatălui sau mamei sale. Un exemplu tipic pentru aceste fel de rugăciune este dat de George Muller din Bristol, un cunoscut filantrop care în epoca începuturilor operei sale de caritate, nu avea nici prieteni, nici bani. El se ruga pentru a obţine hrana necesară copiilor orfani, a căror existenţă depindea de el, şi obţinea întotdeauna suma fixată, corespunzând nevoilor momentului. Rugăciunea lui Muller era o dorinţă vie şi energică, iar aceasta crea o formă-gând care se rezuma la o singură idee: “este nevoie de ajutor – este nevoie de pâine!” şi, parcurgând lumea subtilă ea căuta.
Există întotdeauna oameni caritabili care doresc să dăruiască şi să ajute persoanele aflate în nevoie şi caută, la rândul lor, ocazii să dăruiască. Un asemenea om este pentru forma dorinţă ceea ce magnetul este pentru pilitura de fier: el o atrage. Forma-dorinţă trezeşte în creierul său vibraţii identice cu ale sale, el vede un mod de a pune în aplicare intenţiile sale caritabile, semnează un cec şi îl pune la poştă. Pentru George Muller, Dumnezeu este cel care a pus în inima donatorului ideea de a dărui şi de a da ajutorul necesar. Această explicaţie este exactă, dacă dăm cuvintelor sensul lor profund, pentru că nu există viaţă, nici energie în universul lui Dumnezeu care să nu purceadă din El, dar agentul intermediar a fost forma-dorinţă creată prin rugăciune, în virtutea legilor divine.
Un rezultat asemănător se poate obţine şi printr-un efort metodic de voinţă, fără rugăciune. Este necesar însă pentru aceasta, să se cunoască bine mecanismul şi modul de a-l aplica. Este necesar să se cunoască legea afirmaţiei, lege pe care se bazează de altfel şi rugăciunea. Potrivit acestei legi, când se afirmă un lucru, acest lucru se formează în invizibil. Din acest moment el există şi atrage către el tot ce este necesar pentru a se manifesta în planul vizibil. Această lege a afirmaţiei este expusă de Iisus când afirmă: “Tot ceea ce cereţi când vă rugaţi, credeţi că aţi şi primit şi veţi vedea că se împlineşte”.
Se poate petrece ca astfel de rugăciuni să rămână însă fără răspuns. Explicaţia acestui fapt constă în aceea că orice om contractează în viaţă datorii pe care trebuie să le plătească. Gândurile sale negative, dorinţele şi acţiunile sale negative au format obstacole în calea sa şi uneori îl închid între zidurile închisorii construite de el însuşi. O datorie constituită printr-o acţiune rea se plăteşte prin suferinţă: omul trebuie să suporte consecinţele răului pe care l-a comis. De exemplu, a meritat, ca urmare a răului cauzat, să moară de foame? Nici o rugăciune a sa nu va putea să-i modifice soarta. Forma-dorinţă astfel creată va căuta, dar nu va găsi. Ea va întâlni valul de rău din trecut, care o respinge.
Analizând rugăciunile din categoria B, vom constata că rugăciunile care cer ajutor în caz de dificultăţi morale şi intelectuale, au un dublu rezultat: ele acţionează direct, declanşând ajutorul cerut, ele reacţionează direct asupra persoanei care se roagă. Ele atrag atenţia îngerilor şi discipolilor, care lucrează în afara corpurilor fizice, care caută fără încetare să dea ajutor şi asistenţă celui care cere. Sfaturile, încurajarea, lumina, sunt comunicate atunci conştiinţei cerebrale, iar rugăciunea se află împlinită în felul cel mai direct. “Şi căzând în genunchi, el se rugă…Iar un înger venit din cer îi apăru pentru a-l încuraja” (Luca, XXII, 41, 42). Aceste rugăciuni primesc de asemenea ceea ce numim un răspuns subiectiv: este vorba de reacţia rugăciunii asupra celui care o pronunţă. Prin faptul că se roagă, inima şi mentalul său devin receptive. Aceasta face ca natura inferioară să se liniştească, permiţând în acelaşi timp forţei şi luminii superioare să coboare în el în valuri, fără să întâlnească obstacole.
Când rugăciunea cere lumină spirituală sau creştere spirituală, asistenţa exterioară şi interioară este mai puternică. Toate ajutoarele, fie că sunt îngeri sau oameni lucrând în afara corpurilor fizice, favorizează din toate forţele lor progresul spiritual, sesizând toate ocaziile care le sunt oferite de sufletele care aspiră către lumină şi adevăr. Pe de altă parte, aceste aspiraţii pun în joc energiile unei puteri superioare, căci dorinţa spirituală arzătoare provoacă un răspuns care emană din planul Spiritului.
Rugăciunile cele mai înalte din categoria B duc inevitabil şi aproape insesizabil la cele din categoria C. Rugăciunea pierde aici caracterul său de cerere; ea constă fie dintr-o meditaţie asupra lui Dumnezeu, fie dintr-o adoraţie. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea singur pe ultima bancă a unei biserici goale. Întrebat ce aşteaptă, a răspuns: “Îl privesc şi mă priveşte…”
Într-o lucrare apocrifă “La cosmogonie d’Urantia”, vorbind despre rugăciune, Iisus a spus: “Rugăciunea este în întregime o expresie personală şi spontană a comportamentului faţă de spirit; rugăciunea ar trebui să fie comuniunea fiilor faţă de Tatăl lor spiritual şi expresia fraternităţii. Când este dictată de spirit, rugăciunea conduce la progresul spiritual cooperativ.”
Rugăciunea ideală este o formă de comuniune spirituală care conduce la adoraţia inteligentă. Adevărata rugăciune este atitudinea sinceră a unui elan către cer pentru a atinge idealurile noastre.
Rugăciunea este respiraţia sufletului şi ar trebui să ne îndemne să perseverăm în tentativele noastre pentru a cunoaşte mai bine voinţa Tatălui.
Oamenii ar trebui să se roage mereu şi să nu se descurajeze. “Persistenţa voastră nu este destinată să câştige favoarea lui Dumnezeu, ci să schimbe comportamentul vostru terestru, precum şi să dezvolte aptitudinea sufletului vostru de a primi spiritul. Dar când vă rugaţi, credinţa voastră este slabă. O credinţă adevărată ar deplasa munţi de dificultăţi materiale, care pot bara calea de expansiune a sufletului, ca şi progresul spiritual.” (Uranţia)
Iisus se opunea în special rugăciunii în public. El îi învăţa pe cei 12 apostoli să se roage întotdeauna în secret, de preferinţă în peisajele liniştite ale naturii sau în camera lor şi să închidă uşile când se duc să rostească rugăciunea, adică să pătrundă în profunzimea fiinţei lor în timp ce se detaşează de lume.
Iisus le-a mai dat şi aceste recomandări, conform amintitei lucrări apocrife:
“Când repetaţi o cerere oarecare în mod fervent, când această rugăciune este expresia sinceră a unui copil al lui Dumnezeu şi este exprimată cu credinţă, oricât de puţin ar fi susceptibilă de a primi un răspuns direct şi oricât de nesăbuită ar putea fi, ea nu va înceta niciodată să facă să crească aptitudinea sufletului de receptivitate spirituală.”
“După cum se poate asimila rugăciunea cu încărcarea bateriilor spirituale ale sufletului, tot aşa se poate compara adoraţia cu sincronizarea sufletului pentru a capta telecomunicaţiile universale ale spiritului infinit ale Tatălui Universal.
Rugăciunea este privirea sinceră şi plină de aspiraţie îndreptată de copil spre Tatăl său spiritual.”
“Este posibil ca rugăciunile pentru ajutor spiritual şi lumină să nu primească un răspuns decât mai târziu când cel ce a făcut rugăciunea a ajuns la stadiul de conştiinţă necesar. Când vă veţi consacra în întregime voinţei Tatălui ceresc, toate cererile voastre vor fi împlinite, căci rugăciunile voastre vor fi conforme voinţei Lui.”
“Evitaţi pericolul de a deveni egocentrici în rugăciunile voastre. Evitaţi să vă rugaţi mult pentru voi înşivă, rugaţi-vă mai mult pentru progresul spiritual al fraţilor voştri, al semenilor voştri, dar mai ales pentru cei care vă urăsc şi pentru cei care vă persecută.”
Iisus învăţa că în ordinea importanţei, rugăciunea pentru cunoaşterea voinţei Tatălui ocupă primul loc.
Când apostolul Toma a întrebat cum se poate cunoaşte gradul de dezvoltare spirituală, Iisus I-a răspuns: “Voi nu puteţi observa spiritul acţionând liber în gândirea voastră, dar există o metodă practică pentru a descoperi gradul în care aţi abandonat controlul puterilor voastre psihice directivelor spiritului interior venit de la Tatăl; este gradul iubirii voastre pentru semenii voştri; acest spirit al Tatălui participă la Iubirea Tatălui şi când vă domină, vă conduce infailibil în direcţia adoraţiei divine şi a consideraţiei afectuoase pentru aproapele vostru.”
Idei inspirate
Gândirea lui Swedenborg ar fi putut să înnoiască Biserica în lumea întreagă, dar ea aparţine destinului scandinav care ţine de domeniul visului. Totul se petrece ca într-un vis sau într-o sferă de cristal." Jorges Luis Borges
"Cei care fac eforturi singuri pentru a ajunge în Împărăţia Cerurilor, sau către ceea ce e mai înalt, se străduie în zadar şi sunt supuşi unui permanent pericol; e mai uşor când te adresezi direct lui Dumnezeu care ne ajută."
"Mi se spune că am început să arăt mai frumos şi să semăn cu un înger."
"Ce a fost negru mai înainte, dispare când mergi pe calea pe care ai încredere numai în Dumnezeu şi în Hristos, nu în forţa umană sau în propria înţelegere. Astfel noi suntem soldaţi pentru a lupta continuu împotriva lui Satana."
"Când ai iubirea cea mai profundă pentru Dumnezeu, nu mai simţi nici o altă iubire decât aceea pe care o găseşti în încrederea în Dumnezeu."
"S-a remarcat cu diferite ocazii că există spirite de toate felurile. Un singur spirit, care e cel al lui Hristos, are toată beatitudinea în sine; prin altele eşti sedus într-o mie de feluri, ca să fraternizezi cu ele, dar nefericit e cel care face asta."
"Trebuie să lăsăm lui Hristos toate nevoile noastre, atât în spiritual cât şi în temporal."
"Simţeam mereu acţiunea puternică a Sfântului Duh, acea mulţumire şi acea Împărăţie a cerului pe pământ, care îmi umpleau tot corpul."
"Această senzaţie de bine interior era atât de puternică, mai ales când eram singur, fără compania cuiva, dimineaţa, seara, în timpul zilei, încât se poate compara cu o bucurie cerească aici, pe pământ; şi sper s-o păstrez bine, atâta timp cât, prin graţia unică a Domnului nostru, pot merge pe o cale curată, având o dreaptă înţelegere, căci dacă mă îndepărtez şi caut mulţumire în temporal, aceasta va dispărea."
"Simţeam un fel de exaltation, căci mă gândeam că, atunci când am mulţumirea cerească, de ce să mă duc să caut lumescul, care, în comparaţie, nu e nimic, e inconstant, dăunător, luptând împotrivă acolo şi distrugător."
"Nimic altceva nu ne poate face fericiţi decât Graţia."
"Graţia e în Iisus Hristos, care e tronul milei."
"Nu vreau să fiu al meu, sunt sigur şi cred că Tu, o Doamne, vei permite să fiu al Tău în toate zilele vieţii mele şi nu-mi vei lua Sfântul Tău Duh care-mi dă forţă şi mă susţine."
"Cei care fac eforturi singuri pentru a ajunge în Împărăţia Cerurilor, sau către ceea ce e mai înalt, se străduie în zadar şi sunt supuşi unui permanent pericol; e mai uşor când te adresezi direct lui Dumnezeu care ne ajută."
"Mi se spune că am început să arăt mai frumos şi să semăn cu un înger."
"Ce a fost negru mai înainte, dispare când mergi pe calea pe care ai încredere numai în Dumnezeu şi în Hristos, nu în forţa umană sau în propria înţelegere. Astfel noi suntem soldaţi pentru a lupta continuu împotriva lui Satana."
"Când ai iubirea cea mai profundă pentru Dumnezeu, nu mai simţi nici o altă iubire decât aceea pe care o găseşti în încrederea în Dumnezeu."
"S-a remarcat cu diferite ocazii că există spirite de toate felurile. Un singur spirit, care e cel al lui Hristos, are toată beatitudinea în sine; prin altele eşti sedus într-o mie de feluri, ca să fraternizezi cu ele, dar nefericit e cel care face asta."
"Trebuie să lăsăm lui Hristos toate nevoile noastre, atât în spiritual cât şi în temporal."
"Simţeam mereu acţiunea puternică a Sfântului Duh, acea mulţumire şi acea Împărăţie a cerului pe pământ, care îmi umpleau tot corpul."
"Această senzaţie de bine interior era atât de puternică, mai ales când eram singur, fără compania cuiva, dimineaţa, seara, în timpul zilei, încât se poate compara cu o bucurie cerească aici, pe pământ; şi sper s-o păstrez bine, atâta timp cât, prin graţia unică a Domnului nostru, pot merge pe o cale curată, având o dreaptă înţelegere, căci dacă mă îndepărtez şi caut mulţumire în temporal, aceasta va dispărea."
"Simţeam un fel de exaltation, căci mă gândeam că, atunci când am mulţumirea cerească, de ce să mă duc să caut lumescul, care, în comparaţie, nu e nimic, e inconstant, dăunător, luptând împotrivă acolo şi distrugător."
"Nimic altceva nu ne poate face fericiţi decât Graţia."
"Graţia e în Iisus Hristos, care e tronul milei."
"Nu vreau să fiu al meu, sunt sigur şi cred că Tu, o Doamne, vei permite să fiu al Tău în toate zilele vieţii mele şi nu-mi vei lua Sfântul Tău Duh care-mi dă forţă şi mă susţine."
Botezul Domnului-Fragment din Marea Evanghelie a lui Ioan de Jacob Lorber
Jacob Lorber a trăit în secolul XIX. Muzician de profesie, el a început la un moment dat să scrie cărţi, inspirat fiind, din câte ne relatează el, chiar de Iisus. El a scris practic după dictare (ascultând un fel de voce interioară) un număr impresionant de cărţi, în special referitoare la viaţa lui Iisus. Marea Evanghelie a lui Ioan, o lucrare monumentală în 10 volume, povesteşte evenimentele care au avut loc după ce Iisus a primit botezul lui Ioan şi până la răstignirea şi învierea Lui, adică practic pe întreaga durată în care El s-a manifestat ca propovăduitor al credinţei, ca învăţător, profet şi Fiu al lui Dumnezeu. Marea Evanghelie a lui Ioan este scrisă la persoana I, ca şi cum ar fi povestită de Iisus însuşi. Fragmentul de mai jos face parte din volumul I, apărut în traducerea prof. yoga Gregorian Bivolaru la Editura Shambala. La începutul fiecărui capitol, pentru conformitate, sunt citate versetele corespunzătoare din Evanghelia canonică a lui Ioan.
Capitolul 5
Mărturia lui Ioan Botezătorul, care neagă că ar fi spiritul lui Ilie,
dar care mărturiseşte cu umilinţă că este precursorul lui Mesia
(Ioan I, 19-30)
(19) Iată mărturisirea care a fost făcută de Ioan atunci când Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe:”Tu cine eşti?”
(20) El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu el este Mesia.
(21) Şi ei l-au întrebat „Dar tu cine eşti ? Eşti Ilie ?” Şi el a zis: ”Nu sunt!” ”Eşti proorocul ?” Şi el a răspuns: ”Nu!”
(22) Atunci i-au zis: „Dar tu cine eşti ? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu despre tine însuţi ?”
(23) „Eu”, a zis el, „sunt glasul celui care strigă în pustie: «Neteziţi calea Domnului», aşa cum a zis proorocul Isaia.”
(24) Trimişii erau din partea fariseilor.
(25) Ei i-au mai pus atunci următoarea întrebare: „Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Mesia, nici Ilie, nici proorocul?”
(26) Drept răspuns, Ioan le-a zis: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru se află Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi.
(27) El este Acela care vine după mine, - şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic nici măcar să dezleg cureaua sandalelor lui.”
(28) Toate acestea s-au petrecut în Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.
(29) A doua zi, Ioan L-a văzut pe Iisus venind la el, şi atunci a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care trebuie să ridice păcatul lumii!”
(30) El este Acela despre care eu ziceam: „După mine trebuie să vină un Om, care este înaintea mea, căci El era înainte de mine.
...
20. Lumea rămâne mai departe aceeaşi şi ea continuă să se afle în deşertul Betabara (simbolic vorbind), acolo unde Ioan a adus mărturia sa. Iar Eu sunt şi rămân mereu Cel care vine la oameni acum şi în toate timpurile, aşa cum am venit atunci la evrei pentru a le înfrâna orgoliul şi pentru a trezi în ei umilinţa şi iubirea. Fericiţi vor fi cei care Mă recunosc cu adevărat şi Mă acceptă aşa cum Ioan M-a recunoscut şi M-a acceptat, fiind martorul Meu, în ciuda trufiei şi mâniei preoţilor şi leviţilor din Ierusalim.
21. A doua zi, în timp ce toţi aceşti trimişi erau încă la Betabara, continuându-şi cercetările pentru a afla ce făcea Ioan şi ce semnifica de fapt predicile lui, el încă le vorbea despre Mine în momentul în care Eu am sosit din deşert pentru a-i cere să Mă boteze.
22. Ioan, chiar în momentul în care Eu mă apropiam, tocmai era pe cale să vorbească cu conducătorul acelei delegaţii, care îşi petrecuse întreaga noapte pentru a delibera asupra celor aflate. Ioan a spus atunci: „Iată, Cel care soseşte este Mielul lui Dumnezeu, care va lua asupra Lui toate greşelile oamenilor, astfel încât cei care Îl acceptă şi cred în El să aibă, prin El, o nouă viaţă. Această viaţă nouă le va da lor puterea de a se numi copiii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu poate să vină şi în taină, fără fulgere şi fără furtună, întocmai ca o briză uşoară”.
23. Ioan a repetat încă o dată, atunci, ceea ce el spusese despre Mine cu o zi înainte. El a dorit să spună, pe de o parte, că Eu le arăt oamenilor ca într-o oglindă adevărul şi umilinţa. Şi că, prin această umilinţă, Eu am venit în ajutorul oamenilor, susţinându-i în slăbiciunea lor (care generează smerenia) şi nu în presupusa lor forţă pe care, de fapt, ei nu o au. Pe de altă parte, Ioan a dorit să spună că cel care îl numeşte Mielul lui Dumnezeu este Cel care a existat înaintea oricărui lucru. Expresia „El a fost înaintea mea” semnifică aici faptul că Ioan a dorit să-i facă să înţeleagă pe acei trimişi că, din moment ce recunoaşte în El elevarea spiritului său divin, în el există acelaşi spirit originar, de aceeaşi constituţie, care de fapt provine din acel spirit originar, care este acela care sălăşluieşte în acest Miel, nu prin propria sa putere, ci prin puterea acestui spirit originar (al lui Dumnezeu Tatăl), care a fost pus într-o fiinţă complet liberă şi perfect independentă. Ori, trebuie să se ştie că printr-o asemenea creaţie, care este cu adevărat o operă a spiritului originar (al lui Dumnezeu Tatăl), începe o nouă epocă înaintea căreia nimic n-a existat în tot infinitul, în afara spiritului originar al lui Dumnezeu care este, dincolo de orice îndoială, cel care apare (fiind încarnat) în acest Miel al lui Dumnezeu, care vine la Ioan pentru a fi botezat.
Capitolul 6
Ioan mărturiseşte că nu-L cunoştea pe Domnul.
Dublul botez. Ioan Îl botează cu apă pe Domnul Iisus
şi Iisus îl botează pe Ioan cu Duhul Sfânt.
(Ioan I, 31-34)
(31) Eu nu-L cunoşteam dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă; ca El să fie făcut cunoscut lui Israel.”
(32) Ioan a făcut următoarea mărturisire: „Am văzut atunci Duhul pogorându-Se din cer întocmai ca un porumbel şi oprindu-Se în El.
(33) Eu nu-L cunoşteam; dar Cel care m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul Sfânt pogorându-se şi oprindu-se în El, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.»
(34) Şi eu am văzut atunci lucrul acesta şi apoi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.”
1. Trimişii l-au întrebat pe Ioan: „De când îl cunoşti tu pe acest om ciudat şi de unde ştii tot ceea ce spui despre El?” Ioan a răspuns foarte natural şi firesc că, în calitatea sa de fiinţă umană, nu L-a cunoscut înainte, dar că spiritul Lui i-a revelat toate acestea şi l-a îndemnat să-i pregătească pe oameni să se spele de greşelile lor cu apa din Iordan.
2. Ioan arată aici că el Mă vede pentru prima dată sub forma umană şi că spiritul Meu îi revelase lui cine sunt Eu. Trimişii au de asemenea acest om în faţa lor şi îl observă în timpul scurtului moment al botezului, pe care Ioan a ezitat la început să-l realizeze, gândind că Eu trebuia să-l botez pe el şi nu invers dar, la dorinţa Mea puternică de a Mă boteza, el a cedat şi a acceptat să facă acest lucru înlăuntrul lui că de fapt spiritul Meu l-a îndrumat spre deşertul Betabara şi a realizat că spiritul Meu este spiritul lui Dumnezeu, pentru că propriul Meu spirit originar este acela care apare sub forma unui mic nor luminos, sub forma unui porumbel care coboară din cerul luminii asupra Mea şi rămâne deasupra capului Meu. În acest moment, el a auzit aceste cuvinte:
3. „Iată-L pe Fiul meu mult iubit” sau, altfel spus: „Iată lumina Mea, propria Mea fiinţă originară, în care Eu am binevoit să pun iubirea Mea esenţială care există dint toată eternitatea. Iată-L pe Acela pe care trebuie să-L ascultaţi!”
4. De aceea, Ioan a spus: „Eu nu L-aş fi recunoscut”.
5. După ce a realizat acest botez, Ioan le-a povestit trimişilor ce au văzut şi ce au auzit şi a jurat că L-a botezat pe Mielul lui Dumnezeu, pe Mesia cel aşteptat de întregul Israel şi a cărui venire a anunţat-o. „El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, adică propria fiinţă primordială şi originală a lui Dumnezeu întru Dumnezeu!”
6. Şi Ioan a mărturisit că a văzut atunci cu proprii săi ochi Spiritul lui Dumnezeu coborând asupra acestui om şi întrând în el, nu ca şi cum acest om ar fi primit un astfel de spirit pentru prima dată, ci dimpotrivă, acest fenomen i-a apărut lui Ioan pentru ca el să-L poată recunoaşte pe Cel pe care nu-L cunoscuse până atunci!
7. Prin urmare, nu este cazul să ne întrebăm dacă trimişii Ierusalimului au văzut şi au auzit toate acestea. Eternul răspuns este suficient: ‘Acest miracol nu va fi revelat decât oamenilor umili şi simpli, dar pentru cei care se cred, fără ca să fie, înţelepţii acestei lumi, el va rămâne ocultat şi ascuns’.
8. Trimişii Ierusalimului nu au fost decât martorii botezului cu apă şi ei s-au înfuriat atunci când Ioan le-a spus că a văzut şi a înţeles ceea ce ei n-au putut vedea. Ei l-au insultat pe Ioan, spunând că minte; dar numeroşi discipoli ai lui Ioan, care erau prezenţi, au confirmat atunci că Ioan spusese doar adevărul.
9. Trimişii au negat însă dând din cap şi spunând: „Ioan este învăţătorul vostru şi voi sunteţi discipolii lui, iată de ce acum cu toţii îl aprobaţi. Noi însă suntem instruiţi şi cunoaştem tot ceea ce este scris în Scripturile transmise de Moise şi de profeţi, şi de aceea noi ştim să recunoaştem în cuvintele şi faptele voastre că sunteţi la fel de nebuni ca şi învăţătorul vostru, că nu vedeţi nimic şi nu ştiţi nimic, iar prin nebuniile voastre voi suciţi capul multor oameni. Încă de multă vreme, acest lucru nu este pe placul Templului; de aceea, cel mai bun lucru ar fi să vă opriţi”.
10. Atunci, Ioan s-a supărat şi a spus: „Rasă de şerpi, rasă de vipere! Voi credeţi că veţi scăpa astfel judecăţii? Uitaţi-vă, această secure cu care voi doreaţi să ne distrugeţi este deja la picioarele voastre. Spuneţi, cum veţi putea scăpa? Dacă nu vă veţi pocăi şi dacă nu vă veţi boteza, veţi fi până la urmă spulberaţi, întocmai ca un sac de cenuşă.
11. Căci este adevărul adevărat, iată-L pe Cel despre care v-am spus că va veni după mine, Cel care a fost înaintea mea; pentru că El a fost înaintea mea! Din plenitudinea Lui, noi am primit cu toţii graţia!” (sensul profund al acestor cuvinte a fost deja explicat în versetele 15 şi 16).
12. Convinşi de cuvintele hotărâte a lui Ioan, o parte dintre trimişi au rămas pentru a fi botezaţi, dar majoritatea s-au întros la Ierusalim foarte supăraţi.
13. Aceste versete respectă doar ordinea istorică, iar puţinul sens profund pe care îl au a fost explicat în versetele precedente. Trebuie precizat aici că asemenea versete pot fi înţelese mai bine dacă ştim să le corelăm cu faptele de atunci. Pentru că în epoca în care evanghelistul a scris toate aceste lucruri, părea inutil să se noteze lucrurile care se înţelegeau de la sine, astfel încât toate frazele inutile au fost scoase, nefiind păstrate decât frazele esenţiale; a fost lăsată astfel deoparte toată succesiunea logică a faptelor, care poate fi totuşi citită printre rânduri, cum s-ar spune astăzi. [...]
Capitolul 5
Mărturia lui Ioan Botezătorul, care neagă că ar fi spiritul lui Ilie,
dar care mărturiseşte cu umilinţă că este precursorul lui Mesia
(Ioan I, 19-30)
(19) Iată mărturisirea care a fost făcută de Ioan atunci când Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe:”Tu cine eşti?”
(20) El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu el este Mesia.
(21) Şi ei l-au întrebat „Dar tu cine eşti ? Eşti Ilie ?” Şi el a zis: ”Nu sunt!” ”Eşti proorocul ?” Şi el a răspuns: ”Nu!”
(22) Atunci i-au zis: „Dar tu cine eşti ? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu despre tine însuţi ?”
(23) „Eu”, a zis el, „sunt glasul celui care strigă în pustie: «Neteziţi calea Domnului», aşa cum a zis proorocul Isaia.”
(24) Trimişii erau din partea fariseilor.
(25) Ei i-au mai pus atunci următoarea întrebare: „Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Mesia, nici Ilie, nici proorocul?”
(26) Drept răspuns, Ioan le-a zis: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru se află Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi.
(27) El este Acela care vine după mine, - şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic nici măcar să dezleg cureaua sandalelor lui.”
(28) Toate acestea s-au petrecut în Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.
(29) A doua zi, Ioan L-a văzut pe Iisus venind la el, şi atunci a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care trebuie să ridice păcatul lumii!”
(30) El este Acela despre care eu ziceam: „După mine trebuie să vină un Om, care este înaintea mea, căci El era înainte de mine.
...
20. Lumea rămâne mai departe aceeaşi şi ea continuă să se afle în deşertul Betabara (simbolic vorbind), acolo unde Ioan a adus mărturia sa. Iar Eu sunt şi rămân mereu Cel care vine la oameni acum şi în toate timpurile, aşa cum am venit atunci la evrei pentru a le înfrâna orgoliul şi pentru a trezi în ei umilinţa şi iubirea. Fericiţi vor fi cei care Mă recunosc cu adevărat şi Mă acceptă aşa cum Ioan M-a recunoscut şi M-a acceptat, fiind martorul Meu, în ciuda trufiei şi mâniei preoţilor şi leviţilor din Ierusalim.
21. A doua zi, în timp ce toţi aceşti trimişi erau încă la Betabara, continuându-şi cercetările pentru a afla ce făcea Ioan şi ce semnifica de fapt predicile lui, el încă le vorbea despre Mine în momentul în care Eu am sosit din deşert pentru a-i cere să Mă boteze.
22. Ioan, chiar în momentul în care Eu mă apropiam, tocmai era pe cale să vorbească cu conducătorul acelei delegaţii, care îşi petrecuse întreaga noapte pentru a delibera asupra celor aflate. Ioan a spus atunci: „Iată, Cel care soseşte este Mielul lui Dumnezeu, care va lua asupra Lui toate greşelile oamenilor, astfel încât cei care Îl acceptă şi cred în El să aibă, prin El, o nouă viaţă. Această viaţă nouă le va da lor puterea de a se numi copiii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu poate să vină şi în taină, fără fulgere şi fără furtună, întocmai ca o briză uşoară”.
23. Ioan a repetat încă o dată, atunci, ceea ce el spusese despre Mine cu o zi înainte. El a dorit să spună, pe de o parte, că Eu le arăt oamenilor ca într-o oglindă adevărul şi umilinţa. Şi că, prin această umilinţă, Eu am venit în ajutorul oamenilor, susţinându-i în slăbiciunea lor (care generează smerenia) şi nu în presupusa lor forţă pe care, de fapt, ei nu o au. Pe de altă parte, Ioan a dorit să spună că cel care îl numeşte Mielul lui Dumnezeu este Cel care a existat înaintea oricărui lucru. Expresia „El a fost înaintea mea” semnifică aici faptul că Ioan a dorit să-i facă să înţeleagă pe acei trimişi că, din moment ce recunoaşte în El elevarea spiritului său divin, în el există acelaşi spirit originar, de aceeaşi constituţie, care de fapt provine din acel spirit originar, care este acela care sălăşluieşte în acest Miel, nu prin propria sa putere, ci prin puterea acestui spirit originar (al lui Dumnezeu Tatăl), care a fost pus într-o fiinţă complet liberă şi perfect independentă. Ori, trebuie să se ştie că printr-o asemenea creaţie, care este cu adevărat o operă a spiritului originar (al lui Dumnezeu Tatăl), începe o nouă epocă înaintea căreia nimic n-a existat în tot infinitul, în afara spiritului originar al lui Dumnezeu care este, dincolo de orice îndoială, cel care apare (fiind încarnat) în acest Miel al lui Dumnezeu, care vine la Ioan pentru a fi botezat.
Capitolul 6
Ioan mărturiseşte că nu-L cunoştea pe Domnul.
Dublul botez. Ioan Îl botează cu apă pe Domnul Iisus
şi Iisus îl botează pe Ioan cu Duhul Sfânt.
(Ioan I, 31-34)
(31) Eu nu-L cunoşteam dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă; ca El să fie făcut cunoscut lui Israel.”
(32) Ioan a făcut următoarea mărturisire: „Am văzut atunci Duhul pogorându-Se din cer întocmai ca un porumbel şi oprindu-Se în El.
(33) Eu nu-L cunoşteam; dar Cel care m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul Sfânt pogorându-se şi oprindu-se în El, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.»
(34) Şi eu am văzut atunci lucrul acesta şi apoi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.”
1. Trimişii l-au întrebat pe Ioan: „De când îl cunoşti tu pe acest om ciudat şi de unde ştii tot ceea ce spui despre El?” Ioan a răspuns foarte natural şi firesc că, în calitatea sa de fiinţă umană, nu L-a cunoscut înainte, dar că spiritul Lui i-a revelat toate acestea şi l-a îndemnat să-i pregătească pe oameni să se spele de greşelile lor cu apa din Iordan.
2. Ioan arată aici că el Mă vede pentru prima dată sub forma umană şi că spiritul Meu îi revelase lui cine sunt Eu. Trimişii au de asemenea acest om în faţa lor şi îl observă în timpul scurtului moment al botezului, pe care Ioan a ezitat la început să-l realizeze, gândind că Eu trebuia să-l botez pe el şi nu invers dar, la dorinţa Mea puternică de a Mă boteza, el a cedat şi a acceptat să facă acest lucru înlăuntrul lui că de fapt spiritul Meu l-a îndrumat spre deşertul Betabara şi a realizat că spiritul Meu este spiritul lui Dumnezeu, pentru că propriul Meu spirit originar este acela care apare sub forma unui mic nor luminos, sub forma unui porumbel care coboară din cerul luminii asupra Mea şi rămâne deasupra capului Meu. În acest moment, el a auzit aceste cuvinte:
3. „Iată-L pe Fiul meu mult iubit” sau, altfel spus: „Iată lumina Mea, propria Mea fiinţă originară, în care Eu am binevoit să pun iubirea Mea esenţială care există dint toată eternitatea. Iată-L pe Acela pe care trebuie să-L ascultaţi!”
4. De aceea, Ioan a spus: „Eu nu L-aş fi recunoscut”.
5. După ce a realizat acest botez, Ioan le-a povestit trimişilor ce au văzut şi ce au auzit şi a jurat că L-a botezat pe Mielul lui Dumnezeu, pe Mesia cel aşteptat de întregul Israel şi a cărui venire a anunţat-o. „El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, adică propria fiinţă primordială şi originală a lui Dumnezeu întru Dumnezeu!”
6. Şi Ioan a mărturisit că a văzut atunci cu proprii săi ochi Spiritul lui Dumnezeu coborând asupra acestui om şi întrând în el, nu ca şi cum acest om ar fi primit un astfel de spirit pentru prima dată, ci dimpotrivă, acest fenomen i-a apărut lui Ioan pentru ca el să-L poată recunoaşte pe Cel pe care nu-L cunoscuse până atunci!
7. Prin urmare, nu este cazul să ne întrebăm dacă trimişii Ierusalimului au văzut şi au auzit toate acestea. Eternul răspuns este suficient: ‘Acest miracol nu va fi revelat decât oamenilor umili şi simpli, dar pentru cei care se cred, fără ca să fie, înţelepţii acestei lumi, el va rămâne ocultat şi ascuns’.
8. Trimişii Ierusalimului nu au fost decât martorii botezului cu apă şi ei s-au înfuriat atunci când Ioan le-a spus că a văzut şi a înţeles ceea ce ei n-au putut vedea. Ei l-au insultat pe Ioan, spunând că minte; dar numeroşi discipoli ai lui Ioan, care erau prezenţi, au confirmat atunci că Ioan spusese doar adevărul.
9. Trimişii au negat însă dând din cap şi spunând: „Ioan este învăţătorul vostru şi voi sunteţi discipolii lui, iată de ce acum cu toţii îl aprobaţi. Noi însă suntem instruiţi şi cunoaştem tot ceea ce este scris în Scripturile transmise de Moise şi de profeţi, şi de aceea noi ştim să recunoaştem în cuvintele şi faptele voastre că sunteţi la fel de nebuni ca şi învăţătorul vostru, că nu vedeţi nimic şi nu ştiţi nimic, iar prin nebuniile voastre voi suciţi capul multor oameni. Încă de multă vreme, acest lucru nu este pe placul Templului; de aceea, cel mai bun lucru ar fi să vă opriţi”.
10. Atunci, Ioan s-a supărat şi a spus: „Rasă de şerpi, rasă de vipere! Voi credeţi că veţi scăpa astfel judecăţii? Uitaţi-vă, această secure cu care voi doreaţi să ne distrugeţi este deja la picioarele voastre. Spuneţi, cum veţi putea scăpa? Dacă nu vă veţi pocăi şi dacă nu vă veţi boteza, veţi fi până la urmă spulberaţi, întocmai ca un sac de cenuşă.
11. Căci este adevărul adevărat, iată-L pe Cel despre care v-am spus că va veni după mine, Cel care a fost înaintea mea; pentru că El a fost înaintea mea! Din plenitudinea Lui, noi am primit cu toţii graţia!” (sensul profund al acestor cuvinte a fost deja explicat în versetele 15 şi 16).
12. Convinşi de cuvintele hotărâte a lui Ioan, o parte dintre trimişi au rămas pentru a fi botezaţi, dar majoritatea s-au întros la Ierusalim foarte supăraţi.
13. Aceste versete respectă doar ordinea istorică, iar puţinul sens profund pe care îl au a fost explicat în versetele precedente. Trebuie precizat aici că asemenea versete pot fi înţelese mai bine dacă ştim să le corelăm cu faptele de atunci. Pentru că în epoca în care evanghelistul a scris toate aceste lucruri, părea inutil să se noteze lucrurile care se înţelegeau de la sine, astfel încât toate frazele inutile au fost scoase, nefiind păstrate decât frazele esenţiale; a fost lăsată astfel deoparte toată succesiunea logică a faptelor, care poate fi totuşi citită printre rânduri, cum s-ar spune astăzi. [...]
Maria Magdalena din Pazzi emana o căldură tainică
Maria Magdalena din Pazzi emana o căldură tainică
Sfânta Maria Magdalena din Pazzi, o alta mare mistica, care a trait în secolul al XVI-lea nu putea purta veşminte groase, de lâna, nici macar în iernile cele mai aspre din cauza caldurii tainice pe care o emana mai mereu.
Conform biografului ei, parintele Cepari, aflam: "La un moment dat ea a simţit ca faţa îi ia foc cu o atât de mare intensitate încât a trebuit sa-şi faca ore în şir vânt cu voalul, apoi a alergat la fântâna şi a baut multe înghiţituri de apa îngheţata, şi-a spalat faţa şi braţele, şi-a varsat apa pe piept. Atât de mare era în cazul ei flacara mistuitoare care îi ardea în interiorul pieptului încât parea ca acest foc tainic o consuma."
Sfânta Maria Magdalena din Pazzi, o alta mare mistica, care a trait în secolul al XVI-lea nu putea purta veşminte groase, de lâna, nici macar în iernile cele mai aspre din cauza caldurii tainice pe care o emana mai mereu.
Conform biografului ei, parintele Cepari, aflam: "La un moment dat ea a simţit ca faţa îi ia foc cu o atât de mare intensitate încât a trebuit sa-şi faca ore în şir vânt cu voalul, apoi a alergat la fântâna şi a baut multe înghiţituri de apa îngheţata, şi-a spalat faţa şi braţele, şi-a varsat apa pe piept. Atât de mare era în cazul ei flacara mistuitoare care îi ardea în interiorul pieptului încât parea ca acest foc tainic o consuma."
Sfinţii luminau cu aura lor chilia în care se aflau
Există şi unele cazuri moderne de luminozitate corporală, care sunt autentificate de mărturii filmate şi studiate de biologi competenţi, dar cu toate acestea ele nu au suscitat nici cea mai mică dorinţă de cercetare din partea celor care consideră că miracolele nu există.
În această direcţie, Dr. Proti a realizat un film despre o femeie care în anul 1934 a devenit luminoasă sub efectul unei intense exaltări religioase. Astfel, acest film împreună cu observaţiile doctorului au devenit nişte mărturii incontestabile despre toate simptomele care au fost descrise până acum: excitarea tiroidei, palpitaţii etc. Totuşi nu ştim nimic despre ce fel de stare mistică (ce gen de exaltare religioasă, cum a fost ea numită) trăia femeia în acele momente!
Printre cazurile celebre de luminozitate corporală merită să menţionăm şi pe acelea ale părintelui Francisco Suarez, ale sfântului Francois de Paule, ale sfântului Alphonse de Vigori, ale sfintei Catherina de Ricci. Despre toţi aceştia se povesteşte că adeseori deveneau atât de luminoşi, încât luminau chilia în care se aflau! Dar efectele luminoase tainice nu sunt singurele care sfidează orice interpretare materialist-ştiinţifică a fenomenelor încă necunoscute. Şi ele nici măcar nu sunt cele mai remarcabile. Postul total, prelungit ani de zile şi verificat cu stricteţe chiar în secolul nostru, merită în această direcţie un studiu separat. Evident că în aceste cazuri nu ne mai aflăm în domeniul fiziologiei. Aşa cum am precizat în legătură cu levitaţia sfinţilor, examenul atent al realităţii manifestate în experienţele mistice extraordinare, dovedeşte adeseori apariţia unor proprietăţi cu totul inedite ale universului nostru material. Printr-un proces tainic, pe care ştiinţa modernă nu a început încă să îl studieze la modul serios, fervoarea iubirii divine reuşeşte să transforme în scurt timp biologia celor care trăiesc această graţie: hipertermie reflexă, metabolism accelerat, post prelungit fără urmări asupra greutăţii şi sănătăţii corpului fizic.
Apoi, această biologie excepţională a determinat, la rândul său, apariţia unei fizici insolite: fenomene de levitaţie, manifestări luminoase fără nici o explicaţie rezonabilă. Este oare imposibil? Este absurd? Dar, de fapt, ce înseamnă aceste cuvinte? Cu siguranţă pare imposibil ca un corp solid, având o masă considerabilă, să se poată ridica "în aer" fără nici o intervenţie vizibilă din exterior şi apoi să se menţină astfel, sau ca o fiinţă vie să emită radiaţii electromagnetice în spectrul vizibil în momentul în care creierul său se află într-o stare sublimă de concentrare, care prezintă o intensitate cu totul excepţională. Oare toate acestea nu evidenţiază clar declanşarea unor procese de rezonanţă cu focare nesfârşite de energie care se află în Macrocosmos?
Un anumit fapt care este sigur observat în mod obiectiv nu poate fi nici imposibil, nici absurd, iar mai devreme sau mai târziu el va fi cercetat şi explicat ştiinţific. Dar pentru aceasta este stringent necesar ca savanţii să înceapă măcar să îl admită şi apoi să îl supună observaţiei.
Dacă examinăm atent experienţa mistică a luminozităţii, urmărind să o integrăm în înseşi spirele evoluţiei vieţii, observăm că materia a evoluat pornind de la particule chimice elementare, de la chimie la viaţă, de la viaţă la gândire: gândurile noastre se dezvoltă şi au în aparenţă ca bază fizică creierul nostru, în care se desfăşoară o întreagă chimie organică şi minerală, care se fundamentează pe fizica particulelor elementare. Chiar în această evoluţie schiţată aici observăm că o treaptă inferioară nu lasă să se bănuiască spectaculozitatea fenomenelor care aparţin unei trepte superioare. Viaţa realizează, spre exemplu, fenomene pe care simpla chimie minerală nu le realizează. Vom spune atunci că este imposibil sau absurd?
În această direcţie, Dr. Proti a realizat un film despre o femeie care în anul 1934 a devenit luminoasă sub efectul unei intense exaltări religioase. Astfel, acest film împreună cu observaţiile doctorului au devenit nişte mărturii incontestabile despre toate simptomele care au fost descrise până acum: excitarea tiroidei, palpitaţii etc. Totuşi nu ştim nimic despre ce fel de stare mistică (ce gen de exaltare religioasă, cum a fost ea numită) trăia femeia în acele momente!
Printre cazurile celebre de luminozitate corporală merită să menţionăm şi pe acelea ale părintelui Francisco Suarez, ale sfântului Francois de Paule, ale sfântului Alphonse de Vigori, ale sfintei Catherina de Ricci. Despre toţi aceştia se povesteşte că adeseori deveneau atât de luminoşi, încât luminau chilia în care se aflau! Dar efectele luminoase tainice nu sunt singurele care sfidează orice interpretare materialist-ştiinţifică a fenomenelor încă necunoscute. Şi ele nici măcar nu sunt cele mai remarcabile. Postul total, prelungit ani de zile şi verificat cu stricteţe chiar în secolul nostru, merită în această direcţie un studiu separat. Evident că în aceste cazuri nu ne mai aflăm în domeniul fiziologiei. Aşa cum am precizat în legătură cu levitaţia sfinţilor, examenul atent al realităţii manifestate în experienţele mistice extraordinare, dovedeşte adeseori apariţia unor proprietăţi cu totul inedite ale universului nostru material. Printr-un proces tainic, pe care ştiinţa modernă nu a început încă să îl studieze la modul serios, fervoarea iubirii divine reuşeşte să transforme în scurt timp biologia celor care trăiesc această graţie: hipertermie reflexă, metabolism accelerat, post prelungit fără urmări asupra greutăţii şi sănătăţii corpului fizic.
Apoi, această biologie excepţională a determinat, la rândul său, apariţia unei fizici insolite: fenomene de levitaţie, manifestări luminoase fără nici o explicaţie rezonabilă. Este oare imposibil? Este absurd? Dar, de fapt, ce înseamnă aceste cuvinte? Cu siguranţă pare imposibil ca un corp solid, având o masă considerabilă, să se poată ridica "în aer" fără nici o intervenţie vizibilă din exterior şi apoi să se menţină astfel, sau ca o fiinţă vie să emită radiaţii electromagnetice în spectrul vizibil în momentul în care creierul său se află într-o stare sublimă de concentrare, care prezintă o intensitate cu totul excepţională. Oare toate acestea nu evidenţiază clar declanşarea unor procese de rezonanţă cu focare nesfârşite de energie care se află în Macrocosmos?
Un anumit fapt care este sigur observat în mod obiectiv nu poate fi nici imposibil, nici absurd, iar mai devreme sau mai târziu el va fi cercetat şi explicat ştiinţific. Dar pentru aceasta este stringent necesar ca savanţii să înceapă măcar să îl admită şi apoi să îl supună observaţiei.
Dacă examinăm atent experienţa mistică a luminozităţii, urmărind să o integrăm în înseşi spirele evoluţiei vieţii, observăm că materia a evoluat pornind de la particule chimice elementare, de la chimie la viaţă, de la viaţă la gândire: gândurile noastre se dezvoltă şi au în aparenţă ca bază fizică creierul nostru, în care se desfăşoară o întreagă chimie organică şi minerală, care se fundamentează pe fizica particulelor elementare. Chiar în această evoluţie schiţată aici observăm că o treaptă inferioară nu lasă să se bănuiască spectaculozitatea fenomenelor care aparţin unei trepte superioare. Viaţa realizează, spre exemplu, fenomene pe care simpla chimie minerală nu le realizează. Vom spune atunci că este imposibil sau absurd?
Meditaţia isihastă
Rugăciunea inimii – o formă esoterică a practicii creştine
Fiind o abordare esoterică a creştinismului, isihasmul este rezervat unei categorii restrânse de călugări a căror aspiraţie către mântuire şi către Dumnezeu sunt extrem de intense, devenind în cazul lor un adevărat modus vivendi.
Practica de bază a isihasmului este ceea ce călugării numesc rugăciunea inimii, o formă de rugăciune care atinge în etapele sale cele mai înalte, profunzimile meditaţiei yoghine.
Isihaştii afirmă că rugăciunea cu adevărat desăvârşită este rugăciunea inimii, adică acea rugăciune care face ca toate gândurile să fie îndreptate către Dumnezeu şi apoi chiar şi acestea să fie cu uşurinţă stopate şi, chiar mai mult decât atât, în ultimele etape ale rugăciunii, mintea să fie complet anulată. Nici măcar gândurile cele mai nevinovate nu trebuie să mai tulbure mintea în timpul practicării rugăciunii inimii. Atunci mintea se uneşte cu sufletul într-o aspiraţie frenetică şi toată fiinţa nu mai imploră decât compasiunea lui Dumnezeu.
Rugăciunea inimii este, de fapt, o formă de meditaţie, specifică sistemului yoga, prin faptul că ea nu are un obiect anume spre care să se orienteze şi pentru că nu mai foloseşte nici un cuvânt, aşa cum o fac celelalte forme – tradiţionale – de rugăciune.
Ajuns pe cele mai înalte culmi ale vieţii duhovniceşti, aspirantului la desăvârşire i se cere să-şi facă rugăciunea neîntrerupt. Aceasta înseamnă propriu-zis o menţinerea constantă în câmpul conştiinţei a numelui lui Dumnezeu sau al lui Iisus, însă nu cu excluderea ideilor spirituale, ci în paralel cu ele, ca un mijloc de menţinere a purităţii conştiinţei sale.
Trebuie făcută diferenţa între “rugăciunea neîncetată” şi “rugăciunea inimii sau a minţii”. Între cele două forme de rugăciune există o strânsă legătură întrucât nu se poate ajunge brusc la rugăciunea desăvârşită care este rugăciunea inimii, dacă nu ne-am obişnuit să-l avem mereu pe Dumnezeu în minte. De aceea, rugăciunea inimii nu este decât flacăra care se ridică din ce în ce mai des din focul rugăciunii neîncetate.
Călugării isihaşti susţin că unul dintre criteriile după care ne putem da seama de progresul realizat în practica rugăciunii inimii constă “în împuţinarea cuvintelor şi înmulţirea lacrimilor”.
Etapele şi efectele meditaţiei isihaste
Meditaţia isihastă implică trei faze:
În prima fază se rosteşte simplu rugăciunea: la început de trei mii de ori pe zi, apoi de şase mii de ori, pe urmă de douăsprezece mii de ori pe zi şi apoi tot timpul. Această primă fază este similară anumitor procedee specifice din Japa Yoga.
Practicantul urmăreşte să găsească cu imaginaţia locul inimii şi să sincronizeze cuvintele rugăciunii cu bătăile inimii şi cu ritmul respiraţiei. Acestea sunt aspecte specifice tehnicilor de pranayama.
In această fază are loc cu adevărat rugăciunea inimii. Acum mintea fuzionează perfect cu rugăciunea fără să mai aibă nevoie de cuvinte. Această etapă este asemănătoare cu tehnicile de Laya yoga.
Condiţii preliminare pentru realizarea rugăciunii inimii:
Mintea practicantului trebuie să se orienteze către interior, spre “inima” sa, abandonând orice exteriorizare către un obiect anume. Inima reprezintă, de fapt, centrul fiinţei, locul în care tradiţia spirituală yoghină localizează sediul spiritului divin nemuritor ATMAN. Mintea, întorcându-se în inimă, se întoarce, de fapt, “acasă”.
Mintea va menţine ca preocupare doar câteva cuvinte adresate lui Iisus, ca mijloc care o ajută să se focalizeze şi o îndrumă spre ţinta unică la care trebuie să ajungă. Aceste cuvinte se constituie practic ca o formulă ce trebuie menţinută în minte neîncetat: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine credinciosul Tău.” Aceste cuvinte exprimă dependenţa omului de compasiunea iubitoare a lui Dumnezeu.
Efecte:
Mintea, nemaifiind orientată către exterior, nu mai este supusă pornirilor inferioare. Ea devine o forţă unitară, eliminând împrăştierea şi vagabondajul inutil şi epuizant.
Prin această concentrare mintea rezonează cu Iisus şi astfel, graţie procesului de rezonanţă, gândurile negative dispar. În alt sens, păzirea inimii înseamnă, de fapt, păzirea minţii, pentru ca mintea să nu plece din inimă.
Prin practica acestei meditaţii speciale, individul poate accede la o cunoaştere nemijlocită a lui Dumnezeu. Este practic un efort individual, ascendent al omului către Divinitate, o recunoaştere a limitelor umane şi în acelaşi timp a măreţiei şi a compasiunii plină de iubire nesfârşită a lui Dumnezeu. Pe măsură ce interiorizarea este din ce în ce mai mare şi se ajunge la niveluri profunde de meditaţie, survine starea inefabilă de comuniune profundă cu conştiinţa christică.
Are loc o deschidere din ce în ce mai mare a inimii spirituale, prin concentrarea neîntreruptă asupra ei, deci practic o dinamizare intensă a centrului subtil de forţă Anahata chakra, şi în etapele ultime, chiar accesul la Sinele Divin individual.
Toate aceste aspecte privind practica rugăciunii inimii le întâlnim în scrierile marilor sfinţi ai tradiţiei creştine, a celor care au practicat cu fervoare rugăciunea inimii şi au ars pe rugul iubirii de Dumnezeu. Toate etapele necesare pentru aprofundarea acestei tehnici nu fac decât să reveleze unitatea în esenţă a acestor două căi spirituale, yoga şi creştinismul, diferite doar în aparenţă.
Fiind o abordare esoterică a creştinismului, isihasmul este rezervat unei categorii restrânse de călugări a căror aspiraţie către mântuire şi către Dumnezeu sunt extrem de intense, devenind în cazul lor un adevărat modus vivendi.
Practica de bază a isihasmului este ceea ce călugării numesc rugăciunea inimii, o formă de rugăciune care atinge în etapele sale cele mai înalte, profunzimile meditaţiei yoghine.
Isihaştii afirmă că rugăciunea cu adevărat desăvârşită este rugăciunea inimii, adică acea rugăciune care face ca toate gândurile să fie îndreptate către Dumnezeu şi apoi chiar şi acestea să fie cu uşurinţă stopate şi, chiar mai mult decât atât, în ultimele etape ale rugăciunii, mintea să fie complet anulată. Nici măcar gândurile cele mai nevinovate nu trebuie să mai tulbure mintea în timpul practicării rugăciunii inimii. Atunci mintea se uneşte cu sufletul într-o aspiraţie frenetică şi toată fiinţa nu mai imploră decât compasiunea lui Dumnezeu.
Rugăciunea inimii este, de fapt, o formă de meditaţie, specifică sistemului yoga, prin faptul că ea nu are un obiect anume spre care să se orienteze şi pentru că nu mai foloseşte nici un cuvânt, aşa cum o fac celelalte forme – tradiţionale – de rugăciune.
Ajuns pe cele mai înalte culmi ale vieţii duhovniceşti, aspirantului la desăvârşire i se cere să-şi facă rugăciunea neîntrerupt. Aceasta înseamnă propriu-zis o menţinerea constantă în câmpul conştiinţei a numelui lui Dumnezeu sau al lui Iisus, însă nu cu excluderea ideilor spirituale, ci în paralel cu ele, ca un mijloc de menţinere a purităţii conştiinţei sale.
Trebuie făcută diferenţa între “rugăciunea neîncetată” şi “rugăciunea inimii sau a minţii”. Între cele două forme de rugăciune există o strânsă legătură întrucât nu se poate ajunge brusc la rugăciunea desăvârşită care este rugăciunea inimii, dacă nu ne-am obişnuit să-l avem mereu pe Dumnezeu în minte. De aceea, rugăciunea inimii nu este decât flacăra care se ridică din ce în ce mai des din focul rugăciunii neîncetate.
Călugării isihaşti susţin că unul dintre criteriile după care ne putem da seama de progresul realizat în practica rugăciunii inimii constă “în împuţinarea cuvintelor şi înmulţirea lacrimilor”.
Etapele şi efectele meditaţiei isihaste
Meditaţia isihastă implică trei faze:
În prima fază se rosteşte simplu rugăciunea: la început de trei mii de ori pe zi, apoi de şase mii de ori, pe urmă de douăsprezece mii de ori pe zi şi apoi tot timpul. Această primă fază este similară anumitor procedee specifice din Japa Yoga.
Practicantul urmăreşte să găsească cu imaginaţia locul inimii şi să sincronizeze cuvintele rugăciunii cu bătăile inimii şi cu ritmul respiraţiei. Acestea sunt aspecte specifice tehnicilor de pranayama.
In această fază are loc cu adevărat rugăciunea inimii. Acum mintea fuzionează perfect cu rugăciunea fără să mai aibă nevoie de cuvinte. Această etapă este asemănătoare cu tehnicile de Laya yoga.
Condiţii preliminare pentru realizarea rugăciunii inimii:
Mintea practicantului trebuie să se orienteze către interior, spre “inima” sa, abandonând orice exteriorizare către un obiect anume. Inima reprezintă, de fapt, centrul fiinţei, locul în care tradiţia spirituală yoghină localizează sediul spiritului divin nemuritor ATMAN. Mintea, întorcându-se în inimă, se întoarce, de fapt, “acasă”.
Mintea va menţine ca preocupare doar câteva cuvinte adresate lui Iisus, ca mijloc care o ajută să se focalizeze şi o îndrumă spre ţinta unică la care trebuie să ajungă. Aceste cuvinte se constituie practic ca o formulă ce trebuie menţinută în minte neîncetat: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine credinciosul Tău.” Aceste cuvinte exprimă dependenţa omului de compasiunea iubitoare a lui Dumnezeu.
Efecte:
Mintea, nemaifiind orientată către exterior, nu mai este supusă pornirilor inferioare. Ea devine o forţă unitară, eliminând împrăştierea şi vagabondajul inutil şi epuizant.
Prin această concentrare mintea rezonează cu Iisus şi astfel, graţie procesului de rezonanţă, gândurile negative dispar. În alt sens, păzirea inimii înseamnă, de fapt, păzirea minţii, pentru ca mintea să nu plece din inimă.
Prin practica acestei meditaţii speciale, individul poate accede la o cunoaştere nemijlocită a lui Dumnezeu. Este practic un efort individual, ascendent al omului către Divinitate, o recunoaştere a limitelor umane şi în acelaşi timp a măreţiei şi a compasiunii plină de iubire nesfârşită a lui Dumnezeu. Pe măsură ce interiorizarea este din ce în ce mai mare şi se ajunge la niveluri profunde de meditaţie, survine starea inefabilă de comuniune profundă cu conştiinţa christică.
Are loc o deschidere din ce în ce mai mare a inimii spirituale, prin concentrarea neîntreruptă asupra ei, deci practic o dinamizare intensă a centrului subtil de forţă Anahata chakra, şi în etapele ultime, chiar accesul la Sinele Divin individual.
Toate aceste aspecte privind practica rugăciunii inimii le întâlnim în scrierile marilor sfinţi ai tradiţiei creştine, a celor care au practicat cu fervoare rugăciunea inimii şi au ars pe rugul iubirii de Dumnezeu. Toate etapele necesare pentru aprofundarea acestei tehnici nu fac decât să reveleze unitatea în esenţă a acestor două căi spirituale, yoga şi creştinismul, diferite doar în aparenţă.
Confesiunile Sfântului Augustin (2)
TU eşti Cel Care stărui în memoria mea
Iată deci cât m-am plimbat încoace şi încolo prin memoria mea, căutându-Te pe Tine, Doamne, şi nu Te-am aflat în afara ei. Dar nici altceva în legătură cu Tine n-am găsit, ceva de care să nu-mi fi amintit, din momentul în care am început să Te cunosc. Căci, din acel moment în care am început să Te cunosc, nu am mai uitat de Tine. Fiindcă acolo unde am găsit Adevărul, acolo L-am găsit şi pe Dumnezeul meu, Adevărul însuşi pe care, din clipa în care am învăţat să-L cunosc, nu L-am mai uitat. Aşadar, Tu stărui să rămâi în amintirea mea, din clipa în care am învăţat să Te cunosc, şi, când îmi aduc aminte de Tine, acolo Te găsesc şi mă desfăt întru Tine. Acestea sunt preacuratele mele desfătări, cele pe care Tu mi le-ai dat cu marea Ta milă, întorcându-Ţi privirile la sărăcia mea.
TU, în mod sigur, locuieşti în ea
Dar în memoria mea, O, Doamne, Tu unde stai când continui să rămâi acolo? Ce fel de culcuş Ţi-ai făcut Ţie însuţi acolo? Ce fel de sanctuar Ţi-ai construit Ţie acolo? Tu ai dat memoriei mele această vrednicie, ca să rămâi în ea; dar, mă întreb acum, în care parte a ei Te afli Tu aici? Fiindcă, atunci când mi-am amintit de Tine am depăşit părţile acelea ale ei, cele pe care le au şi animalele, întrucât acolo, printre imaginile lucrurilor corporale, nu Te aflam; şi am venit la acele părţi ale ei, unde am făcut să sălăşluiască simţirile sufletului meu, şi nici acolo nu Te-am găsit. Şi am pătruns chiar în lăcaşul sufletului meu, lăcaş pe care el îl are în memoria mea, pentru că sufletul meu îşi aminteşte şi de el; şi Tu nici acolo nu erai; fiindcă, aşa cum Tu nu eşti nici imagine corporală şi nici simţire a unei fiinţe vii (după cum se întâmplă când ne veselim, când ne întristăm, când dorim ceva, ne temem, ne amintim, uităm şi multe altele de genul acestora), tot aşa Tu nu eşti nici sufletul însuşi, deoarece Tu eşti Domnul Dumnezeul sufletului, şi, în timp ce toate acestea se schimbă, Tu rămâi mereu neschimbat, deasupra tuturor, şi ai binevoit să locuieşti în memoria mea, din ziua în care am învăţat să Te cunosc. Şi pentru ce vreau să ştiu în care anume loc al memoriei mele locuieşti, ca şi când acolo ar exista, într-adevăr, locuri? Dar Tu locuieşti în mod sigur în ea, fiindcă îmi amintesc de Tine din momentul în care am învăţat să Te cunosc, şi în ea Te regăsesc, ori de câte ori îmi amintesc de Tine.
Tu, Care eşti Adevărul, veghezi peste toate
Aşadar, unde Te-am aflat eu, ca să învăţ să Te cunosc? Căci Tu nici măcar nu erai în memoria mea, înainte de a învăţa să Te cunosc. Deci, unde Te-am găsit, ca să învăţ să te cunosc, dacă nu în Tine, deasupra mea? Şi un anume loc pentru Tine nu există nicăieri, şi, cu toate că noi ne îndepărtăm şi ne apropiem de Tine, locul Tău nu există. Tu eşti Adevărul prezent peste tot şi veghezi asupra tuturor celor care-Ţi cer sfatul şi răspunzi în acelaşi timp celor care Te întreabă lucruri diferite. Da! Tu le răspunzi cu claritate, dar ei nu aud toţi cu claritate. Toţi Te întreabă despre ceea ce vor ei, dar nu întotdeauna aud ceea ce vor. Cel mai bun slujitor al Tău este acela care nu urmăreşte să audă de la Tine mai mult decât a voit el însuşi, ci mai degrabă să vrea să facă ceea ce a auzit de la Tine.
Târziu Te-am iubit: Tu însă Te aflai înlăuntrul meu şi eu în afară
Târziu de tot Te-am iubit, O, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare; am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta.
Tu eşti doctorul, eu sunt cel bolnav; Tu eşti milostiv, iar eu sunt demn de milă
Când mă voi fi lipit cu toată fiinţa mea de Tine, nu va mai exista niciodată pentru mine nici durere şi nici osteneală, şi vie va fi viaţa mea, în întregime plină de Tine. Acum însă, pentru că Tu îl sprijini pe cel pe care îl umpli, dat fiind că eu încă nu sunt plin de Tine, îmi sunt mie spre povară. Bucuriile mele jeluinde se luptă din greu cu tristeţile mele vesele şi nu ştiu de ce parte va fi victoria. Vai mie, Doamne, ai milă de mine. Se luptă din greu tristeţile răutăţii mele cu bucuriile cele bune, şi nu ştiu de partea cui va fi victoria. Vai mie, Doamne, ai milă de mine! Vai mie! Iată că nu-mi ascund rănile. Tu eşti medicul, iar eu sunt cel bolnav. Tu eşti milostiv, iar eu sunt demn de milă. Oare viaţa omului pe pământ nu este o încercare continuă? Cine ar dori să aibă parte de supărări şi de strâmtorări? Tu ne porunceşti să le răbdăm, nu să le iubim. Or, nimeni nu iubeşte ceea ce rabdă, chiar dacă este de acord cu faptul de a răbda. Căci, oricât s-ar bucura el că rabdă, preferă totuşi să nu existe ceea ce ar trebui să rabde. Doresc fericirea în nenorocire şi mă tem de nefericire în clipele de prosperitate. Între toate acestea, care ar mai putea să fie locul intermediar, în care viaţa omului nu este o permanentă încercare? Vai de bucuriile veacului acesta, vai, şi iarăşi vai, din cauza temerii lui de nenorociri şi de înveninarea bucuriei lui! Vai de bucuriile veacului acesta, vai şi iarăşi vai! De trei ori vai!, datorită dorinţei lui de fericire şi fiindcă însăşi nefericirea lui este aspră, iar răbdarea lui este gata să se frângă! Oare viaţa omului pe pământ nu este o continuă ispită?
Dă-mi ceea ce porunceşti şi porunceşte ceea ce vrei
Şi toată speranţa mea nu se află decât în Mila Ta cea mare. Dă-mi ceea ce porunceşti şi porunceşte ceea ce vrei. Tu ne porunceşti nouă cumpătarea. Şi cineva zice: Şi, întrucât eu ştiu că nimeni nu poate să fie cumpătat, decât dacă Dumnezeu îi dă lui această putere, a şti al cui dar anume este acesta este deja înţelepciune, prin însuşi acest fapt. De bună seamă, prin stăpânirea de sine, noi ne reculegem şi ne adunăm într-un singur loc, cel de care ne-am îndepărtat lunecând spre multe altele. Căci pe Tine Te iubeşte mai puţin cel care nu iubeşte ceva împreună cu Tine, fiindcă nu din cauza Ta nu iubeşte acesta. O, iubire, tu, care arzi fără încetare şi niciodată nu te stingi, tu, dragoste, O, Dumnezeule al meu, aprinde-mă! Tu porunceşti stăpânirea de sine: Tu dă-ne nouă ceea ce porunceşti şi apoi porunceşte ceea ce vrei.
Iată deci cât m-am plimbat încoace şi încolo prin memoria mea, căutându-Te pe Tine, Doamne, şi nu Te-am aflat în afara ei. Dar nici altceva în legătură cu Tine n-am găsit, ceva de care să nu-mi fi amintit, din momentul în care am început să Te cunosc. Căci, din acel moment în care am început să Te cunosc, nu am mai uitat de Tine. Fiindcă acolo unde am găsit Adevărul, acolo L-am găsit şi pe Dumnezeul meu, Adevărul însuşi pe care, din clipa în care am învăţat să-L cunosc, nu L-am mai uitat. Aşadar, Tu stărui să rămâi în amintirea mea, din clipa în care am învăţat să Te cunosc, şi, când îmi aduc aminte de Tine, acolo Te găsesc şi mă desfăt întru Tine. Acestea sunt preacuratele mele desfătări, cele pe care Tu mi le-ai dat cu marea Ta milă, întorcându-Ţi privirile la sărăcia mea.
TU, în mod sigur, locuieşti în ea
Dar în memoria mea, O, Doamne, Tu unde stai când continui să rămâi acolo? Ce fel de culcuş Ţi-ai făcut Ţie însuţi acolo? Ce fel de sanctuar Ţi-ai construit Ţie acolo? Tu ai dat memoriei mele această vrednicie, ca să rămâi în ea; dar, mă întreb acum, în care parte a ei Te afli Tu aici? Fiindcă, atunci când mi-am amintit de Tine am depăşit părţile acelea ale ei, cele pe care le au şi animalele, întrucât acolo, printre imaginile lucrurilor corporale, nu Te aflam; şi am venit la acele părţi ale ei, unde am făcut să sălăşluiască simţirile sufletului meu, şi nici acolo nu Te-am găsit. Şi am pătruns chiar în lăcaşul sufletului meu, lăcaş pe care el îl are în memoria mea, pentru că sufletul meu îşi aminteşte şi de el; şi Tu nici acolo nu erai; fiindcă, aşa cum Tu nu eşti nici imagine corporală şi nici simţire a unei fiinţe vii (după cum se întâmplă când ne veselim, când ne întristăm, când dorim ceva, ne temem, ne amintim, uităm şi multe altele de genul acestora), tot aşa Tu nu eşti nici sufletul însuşi, deoarece Tu eşti Domnul Dumnezeul sufletului, şi, în timp ce toate acestea se schimbă, Tu rămâi mereu neschimbat, deasupra tuturor, şi ai binevoit să locuieşti în memoria mea, din ziua în care am învăţat să Te cunosc. Şi pentru ce vreau să ştiu în care anume loc al memoriei mele locuieşti, ca şi când acolo ar exista, într-adevăr, locuri? Dar Tu locuieşti în mod sigur în ea, fiindcă îmi amintesc de Tine din momentul în care am învăţat să Te cunosc, şi în ea Te regăsesc, ori de câte ori îmi amintesc de Tine.
Tu, Care eşti Adevărul, veghezi peste toate
Aşadar, unde Te-am aflat eu, ca să învăţ să Te cunosc? Căci Tu nici măcar nu erai în memoria mea, înainte de a învăţa să Te cunosc. Deci, unde Te-am găsit, ca să învăţ să te cunosc, dacă nu în Tine, deasupra mea? Şi un anume loc pentru Tine nu există nicăieri, şi, cu toate că noi ne îndepărtăm şi ne apropiem de Tine, locul Tău nu există. Tu eşti Adevărul prezent peste tot şi veghezi asupra tuturor celor care-Ţi cer sfatul şi răspunzi în acelaşi timp celor care Te întreabă lucruri diferite. Da! Tu le răspunzi cu claritate, dar ei nu aud toţi cu claritate. Toţi Te întreabă despre ceea ce vor ei, dar nu întotdeauna aud ceea ce vor. Cel mai bun slujitor al Tău este acela care nu urmăreşte să audă de la Tine mai mult decât a voit el însuşi, ci mai degrabă să vrea să facă ceea ce a auzit de la Tine.
Târziu Te-am iubit: Tu însă Te aflai înlăuntrul meu şi eu în afară
Târziu de tot Te-am iubit, O, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare; am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta.
Tu eşti doctorul, eu sunt cel bolnav; Tu eşti milostiv, iar eu sunt demn de milă
Când mă voi fi lipit cu toată fiinţa mea de Tine, nu va mai exista niciodată pentru mine nici durere şi nici osteneală, şi vie va fi viaţa mea, în întregime plină de Tine. Acum însă, pentru că Tu îl sprijini pe cel pe care îl umpli, dat fiind că eu încă nu sunt plin de Tine, îmi sunt mie spre povară. Bucuriile mele jeluinde se luptă din greu cu tristeţile mele vesele şi nu ştiu de ce parte va fi victoria. Vai mie, Doamne, ai milă de mine. Se luptă din greu tristeţile răutăţii mele cu bucuriile cele bune, şi nu ştiu de partea cui va fi victoria. Vai mie, Doamne, ai milă de mine! Vai mie! Iată că nu-mi ascund rănile. Tu eşti medicul, iar eu sunt cel bolnav. Tu eşti milostiv, iar eu sunt demn de milă. Oare viaţa omului pe pământ nu este o încercare continuă? Cine ar dori să aibă parte de supărări şi de strâmtorări? Tu ne porunceşti să le răbdăm, nu să le iubim. Or, nimeni nu iubeşte ceea ce rabdă, chiar dacă este de acord cu faptul de a răbda. Căci, oricât s-ar bucura el că rabdă, preferă totuşi să nu existe ceea ce ar trebui să rabde. Doresc fericirea în nenorocire şi mă tem de nefericire în clipele de prosperitate. Între toate acestea, care ar mai putea să fie locul intermediar, în care viaţa omului nu este o permanentă încercare? Vai de bucuriile veacului acesta, vai, şi iarăşi vai, din cauza temerii lui de nenorociri şi de înveninarea bucuriei lui! Vai de bucuriile veacului acesta, vai şi iarăşi vai! De trei ori vai!, datorită dorinţei lui de fericire şi fiindcă însăşi nefericirea lui este aspră, iar răbdarea lui este gata să se frângă! Oare viaţa omului pe pământ nu este o continuă ispită?
Dă-mi ceea ce porunceşti şi porunceşte ceea ce vrei
Şi toată speranţa mea nu se află decât în Mila Ta cea mare. Dă-mi ceea ce porunceşti şi porunceşte ceea ce vrei. Tu ne porunceşti nouă cumpătarea. Şi cineva zice: Şi, întrucât eu ştiu că nimeni nu poate să fie cumpătat, decât dacă Dumnezeu îi dă lui această putere, a şti al cui dar anume este acesta este deja înţelepciune, prin însuşi acest fapt. De bună seamă, prin stăpânirea de sine, noi ne reculegem şi ne adunăm într-un singur loc, cel de care ne-am îndepărtat lunecând spre multe altele. Căci pe Tine Te iubeşte mai puţin cel care nu iubeşte ceva împreună cu Tine, fiindcă nu din cauza Ta nu iubeşte acesta. O, iubire, tu, care arzi fără încetare şi niciodată nu te stingi, tu, dragoste, O, Dumnezeule al meu, aprinde-mă! Tu porunceşti stăpânirea de sine: Tu dă-ne nouă ceea ce porunceşti şi apoi porunceşte ceea ce vrei.
Confesiunile Sfântului Augustin (1)
Eu caut viaţa fericită
Aşadar, în ce fel să Te caut eu pe Tine, Doamne? Căci atunci cînd încerc să Te aflu pe Tine, o, Dumnezeul meu, eu caut viaţa fericită. Te voi căuta pe Tine, pentru ca sufletul meu să trăiască, întrucât trupul meu trăieşte din sufletul meu, iar sufletul meu trăieşte din Tine. Deci, în ce fel pot eu să aflu viaţa fericită? Fiindcă n-am să pot s-o am, până când n-am să pot spune: „destul, este aici!”, după care va trebui să spun în ce fel am găsit-o. Oare prin reamintire, ca şi când aş fi uitat-o (şi, într-adevăr, ţin minte că până acum am tot uitat-o), sau prin dorinţa de a mi-o însuşi pe calea învăţării, ca pe una necunoscută, ori ca pe una pe care nu am ştiut-o niciodată, sau ca pe una pe care am uitat-o în aşa măsură încât nici nu-mi amintesc că am uitat-o? Oare nu poate fi numită viaţă fericită însăşi viaţa pe care toţi şi-o doresc şi nu există absolut nimeni care să n-o vrea? De unde au aflat de ea, de şi-o doresc aşa de mult toţi? În ce loc au văzut-o, ca astfel s-o iubească? Fără îndoială, eu unul nu ştiu cum avem această noţiune. Şi mai există un mod, cel conform căruia, când cineva o deţine, atunci acela este fericit; sau când unii, care evident există, sunt fericiţi prin speranţa ei. Aceştia din urmă o deţin într-un mod inferior, în raport cu aceia care sunt fericiţi deja prin faptul însuşi că o deţin; însă ei sunt totuşi mai buni decât aceia care nu sunt fericiţi nici prin speranţă, nici prin faptul propriu-zis. Şi totuşi, aceştia dacă nu ar deţine-o în vreun fel, nu şi-ar dori atât de mult să fie fericiţi, lucru pe care ei îl vor la modul cel mai sigur şi cât se poate de limpede.
Nu ştiu în ce fel o cunosc, şi de aceea ei o deţin prin nu ştiu ce cunoaştere, în legătură cu care eu mă frământ dacă ea se află sau nu în memorie, fiindcă, dacă se află acolo, atunci noi am fost deja fericiţi cândva; dar oare am fost fericiţi cu toţii sau fiecare în parte, ori numai omul acela, care a păcătuit cel dintâi, şi în care noi toţi am şi murit şi din care noi toţi ne-am născut cu starea de păcat; un lucru de care nu mă ocup acum, ci mă întreb doar dacă viaţa fericită se află sau nu se află în memorie. Pentru că, dacă noi n-am cunoaşte-o, nu am iubi-o. Auzim numele acesta şi toţi mărturisim că dorim acest lucru; fiindcă noi nu ne mulţumim doar la auzul său. Căci atunci când un grec aude termenul acesta pronunţat în latină, nu este mulţumit, întrucât el ignoră ceea ce i s-a spus; noi însă suntem încântaţi să-l auzim, aşa cum ar fi şi acela, dacă l-ar auzi pronunţat în limba greacă, deoarece lucrul desemnat nu este nici grec, nici latin, ci este lucrul pe care şi grecii, şi latinii, şi oamenii care vorbesc alte limbi ar dori din tot sufletul să-l dobândească. Este, aşadar, ştiut de toţi că, dacă oamenii ar putea să fie întrebaţi în aceeaşi limbă dacă ar dori să fie fericiţi, ei ar răspunde fără nicio întârziere că ar dori. Or, lucrul acesta nu s-ar putea întâmpla dacă lucrul care este denumit prin aceasta, nu ar fi deţinut deja de memoria lor.
Viaţa fericită nu poate fi văzută cu ochii
Oare tot aşa ne amintim şi de viaţa fericită, cum îşi aminteşte cineva de Cartagina, în cazul în care a văzut-o? Nu, fiindcă viaţa fericită nu se vede cu ochii, dat fiind că ea nu este fizică. Sau poate ne amintim de ea aşa cum ne amintim de numere? Nu, căci cel care le cunoaşte pe acestea nu mai caută să şi le însuşească; în timp ce viaţa fericită, deşi noi avem cunoştinţă despre ea, motiv pentru care o şi iubim, încă mai voim să o dobândim, spre a fi fericiţi. Ori poate ne amintim de ea, aşa cum ne amintim de regulile elocinţei? Nu, căci, cu toate că după ce au auzit termenul respectiv, oamenii îşi reamintesc conţinutul elocinţei, aş zice chiar că şi-l amintesc şi cei care nu sunt încă elocvenţi, mulţi dintre ei dorindu-şi să fie elocvenţi — fapt din care rezultă că ea există şi în cunoaşterea lor; totuşi ei, prin simţurile trupului lor, i-au văzut pe alţii mai elocvenţi şi s-au simţit desfătaţi, dorindu-şi să fie şi ei în această situaţie; deşi, dacă nu s-ar fi simţit desfătaţi graţie unei cunoaşteri interioare, nici n-ar vrea să fie într-o situaţie similară, dacă nu s-ar simţi desfătaţi. Dar viaţa fericită n-o putem afla la alţii prin niciun simţ al trupului.
Oare ne amintim de viaţa fericită aşa cum ne amintim de bucurie? Probabil că da. Căci eu îmi amintesc de bucuria mea chiar şi când sunt trist, după cum îmi amintesc de viaţa fericită atunci când sunt nefericit; dar niciodată, printr-un simţ al trupului meu, nu am văzut, nu am auzit, nu am mirosit, nu am gustat şi nu am pipăit bucuria mea, ci am experimentat-o în sufletul meu, atunci când m-am bucurat, iar cunoaşterea ei s-a fixat în aşa fel în memoria mea, încât sunt în stare să mi-o amintesc uneori cu dispreţ, alteori cu o anume dorinţă, în funcţie de diversitatea lucrurilor acelora de care îmi aduc aminte că m-am bucurat. Căci eu am fost cuprins şi de o anumită bucurie izvorâtă din lucrurile urâte, pe care, reamintindu-mi-le acum, le detest şi le resping cu oroare; dar mi-am amintit uneori şi de lucrurile bune şi cinstite, pe care, dorindu-le, le rechem în memorie. Acestea, chiar dacă uneori nu sunt prezente, tocmai de aceea îmi readuc în memorie cu tristeţe bucuria mea de altădată.
Aşadar, unde şi când am cunoscut eu în mod direct viaţa mea fericită, pentru ca acum să-mi amintesc de ea, s-o iubesc şi s-o doresc? Fiindcă nu doar eu sau un număr mic de oameni dorim să fim fericiţi, ci absolut toţi; fapt pe care dacă nu l-am fi cunoscut printr-o cunoaştere sigură, nu ni l-am dori cu o voinţă atât de fermă.
Dar ce mai este şi asta, fiindcă, dacă li s-ar pune la doi indivizi întrebarea în ce măsură vor ei să fie militari, s-ar putea ca unul dintre ei să răspundă că vrea, iar celălalt că nu vrea; dar dacă li s-ar cere să răspundă în ce măsură ar dori să fie fericiţi, atunci fără niciun fel de ezitare şi unul şi celălalt ar afirma imediat că doresc să fie fericiţi: unul, că vrea să fie militar pentru niciun alt motiv decât ca să fie fericit, iar celălalt, că nu vrea să fie militar, tot pentru a fi fericit. Oare este aşa din cauză că unul îşi dobândeşte bucuria dintr-un fapt, iar celălalt dintr-altul? Aşa stând lucrurile, ei sunt de comun acord că amândoi vor să fie fericiţi, după cum tot într-un acord deplin ar fi şi dacă ar fi întrebaţi şi despre următorul lucru: vor ei să se bucure, într-adevăr, şi numesc ei bucuria însăşi viaţa fericită? În ciuda faptului că unul dobândeşte lucrul acesta într-un domeniu, iar celălalt într-altul, totuşi atât unul, cât şi celălalt tind spre acelaşi lucru —bucuria. Şi fiindcă acesta este lucrul pe care nimeni nu poate să spună că nu l-a încercat, tocmai de aceea, după ce a fost descoperit în memorie, este recunoscut atunci când se face auzit termenul de viaţă fericită.
Viaţa fericită este să mă bucur de Tine
Lipsească! Lipsească, o, Doamne, de la inima robului Tău, care Ţi se mărturiseşte Ţie, lipsească de la mine gândul de a mă considera fericit, atunci cînd mă bucur de orice fel de bucurie. Căci bucuria este ceva care nu se dă celor nelegiuiţi, ci acelor care Te cinstesc pe Tine într-un mod dezinteresat, cei pentru care bucuria eşti Tu însuţi. Şi iarăşi, viaţa fericită înseamnă a se bucura de Tine, la Tine şi din cauza Ta: căci numai aceasta este bucurie, iar o alta nici nu mai există. Cei care cred că mai există şi o altă bucurie se îndreaptă către aceea, dar ea nu este cea adevărată. Cu toate acestea însă, voinţa lor nu se abate de la o anumită imagine a bucuriei.
Viaţa fericită este bucuria de Adevăr
Aşadar, nu este sigur că toţi vor să fie fericiţi, fiindcă cei care nu vor să se bucure de Tine, singura viaţă fericită care există, nu vor în niciun caz viaţă fericită. Dar oare toţi vor aşa ceva? Dar, pentru că trupul pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul pofteşte împotriva trupului, pentru ca acestea să nu facă ceea ce vor ele, ei decad în ceea ce pot şi se mulţumesc cu acest fapt; deoarece lucrul pe care nu sunt în stare să-l facă nu şi-l doresc atât de mult cât ar fi de ajuns ca să-l poată face. Eu, unul, aş vrea să-i întreb pe toţi dacă ei preferă să se bucure mai mult de adevăr decât de minciună. Dar, pe atât nu ezită să spună că preferă să se bucure de adevăr, pe cât nu pregetă să afirme că vor să fie fericiţi. Într-adevăr, viaţa fericită nu este altceva decât bucurie de adevăr. Căci aceasta este bucuria de Tine, Cel Care eşti Adevărul, o, Dumnezeul meu, frumuseţea mea, salvarea feţei mele, Dumnezeul meu. Toţi vor această viaţă fericită; această viaţă, care este singura fericită, toţi o vor; toţi vor bucuria de adevăr. Am cunoscut în mod direct în viaţa mea numeroşi indivizi, care voiau să-i înşele pe alţii; dar n-am văzut pe nimeni care să-şi fi dorit să fie el cel înşelat. Deci, unde au cunoscut ei această viaţă fericită, dacă nu acolo unde au luat cunoştinţă chiar de adevăr? Căci ei, dacă într-adevăr nu vor să fie înşelaţi, iubesc în mod sigur adevărul. Ba chiar şi atunci când iubesc viaţa fericită, care nu este nimic altceva decât bucurie de adevăr, ei tot adevărul îl iubesc până la urmă. Şi de bună seamă că nu l-ar iubi dacă, în memoria lor, n-ar exista o anumită cunoaştere a lui.
Prin urmare, de ce nu se bucură ei de aceasta? De ce nu sunt fericiţi? Nu sunt fericiţi pentru că sunt mai ancoraţi în ceea ce îi face pe ei mai curând nefericiţi, decât în adevărul acela, de care de-abia, de-abia îşi mai amintesc. Fiindcă în oameni lumina este, şi pe deasupra, şi măsurată: n-au decât să meargă, dar să nu-i prindă întunericul.
Dar de ce adevărul naşte ură şi de ce Omul Tău, Cel Care a predicat adevărul, a devenit pentru ei un duşman, de vreme ce viaţa fericită, care nu este altceva decât bucurie de adevăr, este totuşi iubită; de ce, dacă nu pentru că aşa este iubit adevărul, încât aceia care iubesc altceva, ar dori ca ceea ce ei iubesc să fie adevărul; de ce îl iubesc, deci, dacă nu pentru faptul că ei nu acceptă să fie înşelaţi, nu vor să fie dovediţi că sunt falşi? Rezultă clar de aici că ei urăsc adevărul din cauza acelui lucru pe care îl iubesc în locul adevărului. Ei iubesc adevărul, însă numai atunci cînd acesta luminează, şi îl urăsc ori de cîte ori el îi acuză. Căci, datorită faptului că nu vor să fie înşelaţi, ci vor numai să înşele, ei iubesc adevărul, când acesta se arată pe el însuşi, şi îl urăsc atunci când îi arată pe ei. Şi de aceea el le va da răsplată faptul că toţi cei care nu vor să fie daţi în vileag de către el, vor fi daţi în vileag chiar atunci când nu vor şi când el, adevărul, nu va fi vizibil pentru ei. Ei bine, aşa este, chiar aşa este sufletul omenesc, chiar aşa de orb şi de îndărătnic, de urât şi de nedemn: vrea să stea ascuns, dar nu vrea să i se ascundă ceva. În mod paradoxal, lui i se acordă şansa de a nu i se ascunde adevărul, dar adevărul însuşi să-l ascundă pe el. Totuşi, chiar şi aşa, în timp ce este nefericit, el încă mai doreşte să se bucure de cele adevărate mai mult decât de cele false. Prin urmare, va fi fericit dacă, nefiind împiedicat de vreo dificultate, se va bucura de adevărul însuşi, singurul prin care toate sunt adevărate.
Aşadar, în ce fel să Te caut eu pe Tine, Doamne? Căci atunci cînd încerc să Te aflu pe Tine, o, Dumnezeul meu, eu caut viaţa fericită. Te voi căuta pe Tine, pentru ca sufletul meu să trăiască, întrucât trupul meu trăieşte din sufletul meu, iar sufletul meu trăieşte din Tine. Deci, în ce fel pot eu să aflu viaţa fericită? Fiindcă n-am să pot s-o am, până când n-am să pot spune: „destul, este aici!”, după care va trebui să spun în ce fel am găsit-o. Oare prin reamintire, ca şi când aş fi uitat-o (şi, într-adevăr, ţin minte că până acum am tot uitat-o), sau prin dorinţa de a mi-o însuşi pe calea învăţării, ca pe una necunoscută, ori ca pe una pe care nu am ştiut-o niciodată, sau ca pe una pe care am uitat-o în aşa măsură încât nici nu-mi amintesc că am uitat-o? Oare nu poate fi numită viaţă fericită însăşi viaţa pe care toţi şi-o doresc şi nu există absolut nimeni care să n-o vrea? De unde au aflat de ea, de şi-o doresc aşa de mult toţi? În ce loc au văzut-o, ca astfel s-o iubească? Fără îndoială, eu unul nu ştiu cum avem această noţiune. Şi mai există un mod, cel conform căruia, când cineva o deţine, atunci acela este fericit; sau când unii, care evident există, sunt fericiţi prin speranţa ei. Aceştia din urmă o deţin într-un mod inferior, în raport cu aceia care sunt fericiţi deja prin faptul însuşi că o deţin; însă ei sunt totuşi mai buni decât aceia care nu sunt fericiţi nici prin speranţă, nici prin faptul propriu-zis. Şi totuşi, aceştia dacă nu ar deţine-o în vreun fel, nu şi-ar dori atât de mult să fie fericiţi, lucru pe care ei îl vor la modul cel mai sigur şi cât se poate de limpede.
Nu ştiu în ce fel o cunosc, şi de aceea ei o deţin prin nu ştiu ce cunoaştere, în legătură cu care eu mă frământ dacă ea se află sau nu în memorie, fiindcă, dacă se află acolo, atunci noi am fost deja fericiţi cândva; dar oare am fost fericiţi cu toţii sau fiecare în parte, ori numai omul acela, care a păcătuit cel dintâi, şi în care noi toţi am şi murit şi din care noi toţi ne-am născut cu starea de păcat; un lucru de care nu mă ocup acum, ci mă întreb doar dacă viaţa fericită se află sau nu se află în memorie. Pentru că, dacă noi n-am cunoaşte-o, nu am iubi-o. Auzim numele acesta şi toţi mărturisim că dorim acest lucru; fiindcă noi nu ne mulţumim doar la auzul său. Căci atunci când un grec aude termenul acesta pronunţat în latină, nu este mulţumit, întrucât el ignoră ceea ce i s-a spus; noi însă suntem încântaţi să-l auzim, aşa cum ar fi şi acela, dacă l-ar auzi pronunţat în limba greacă, deoarece lucrul desemnat nu este nici grec, nici latin, ci este lucrul pe care şi grecii, şi latinii, şi oamenii care vorbesc alte limbi ar dori din tot sufletul să-l dobândească. Este, aşadar, ştiut de toţi că, dacă oamenii ar putea să fie întrebaţi în aceeaşi limbă dacă ar dori să fie fericiţi, ei ar răspunde fără nicio întârziere că ar dori. Or, lucrul acesta nu s-ar putea întâmpla dacă lucrul care este denumit prin aceasta, nu ar fi deţinut deja de memoria lor.
Viaţa fericită nu poate fi văzută cu ochii
Oare tot aşa ne amintim şi de viaţa fericită, cum îşi aminteşte cineva de Cartagina, în cazul în care a văzut-o? Nu, fiindcă viaţa fericită nu se vede cu ochii, dat fiind că ea nu este fizică. Sau poate ne amintim de ea aşa cum ne amintim de numere? Nu, căci cel care le cunoaşte pe acestea nu mai caută să şi le însuşească; în timp ce viaţa fericită, deşi noi avem cunoştinţă despre ea, motiv pentru care o şi iubim, încă mai voim să o dobândim, spre a fi fericiţi. Ori poate ne amintim de ea, aşa cum ne amintim de regulile elocinţei? Nu, căci, cu toate că după ce au auzit termenul respectiv, oamenii îşi reamintesc conţinutul elocinţei, aş zice chiar că şi-l amintesc şi cei care nu sunt încă elocvenţi, mulţi dintre ei dorindu-şi să fie elocvenţi — fapt din care rezultă că ea există şi în cunoaşterea lor; totuşi ei, prin simţurile trupului lor, i-au văzut pe alţii mai elocvenţi şi s-au simţit desfătaţi, dorindu-şi să fie şi ei în această situaţie; deşi, dacă nu s-ar fi simţit desfătaţi graţie unei cunoaşteri interioare, nici n-ar vrea să fie într-o situaţie similară, dacă nu s-ar simţi desfătaţi. Dar viaţa fericită n-o putem afla la alţii prin niciun simţ al trupului.
Oare ne amintim de viaţa fericită aşa cum ne amintim de bucurie? Probabil că da. Căci eu îmi amintesc de bucuria mea chiar şi când sunt trist, după cum îmi amintesc de viaţa fericită atunci când sunt nefericit; dar niciodată, printr-un simţ al trupului meu, nu am văzut, nu am auzit, nu am mirosit, nu am gustat şi nu am pipăit bucuria mea, ci am experimentat-o în sufletul meu, atunci când m-am bucurat, iar cunoaşterea ei s-a fixat în aşa fel în memoria mea, încât sunt în stare să mi-o amintesc uneori cu dispreţ, alteori cu o anume dorinţă, în funcţie de diversitatea lucrurilor acelora de care îmi aduc aminte că m-am bucurat. Căci eu am fost cuprins şi de o anumită bucurie izvorâtă din lucrurile urâte, pe care, reamintindu-mi-le acum, le detest şi le resping cu oroare; dar mi-am amintit uneori şi de lucrurile bune şi cinstite, pe care, dorindu-le, le rechem în memorie. Acestea, chiar dacă uneori nu sunt prezente, tocmai de aceea îmi readuc în memorie cu tristeţe bucuria mea de altădată.
Aşadar, unde şi când am cunoscut eu în mod direct viaţa mea fericită, pentru ca acum să-mi amintesc de ea, s-o iubesc şi s-o doresc? Fiindcă nu doar eu sau un număr mic de oameni dorim să fim fericiţi, ci absolut toţi; fapt pe care dacă nu l-am fi cunoscut printr-o cunoaştere sigură, nu ni l-am dori cu o voinţă atât de fermă.
Dar ce mai este şi asta, fiindcă, dacă li s-ar pune la doi indivizi întrebarea în ce măsură vor ei să fie militari, s-ar putea ca unul dintre ei să răspundă că vrea, iar celălalt că nu vrea; dar dacă li s-ar cere să răspundă în ce măsură ar dori să fie fericiţi, atunci fără niciun fel de ezitare şi unul şi celălalt ar afirma imediat că doresc să fie fericiţi: unul, că vrea să fie militar pentru niciun alt motiv decât ca să fie fericit, iar celălalt, că nu vrea să fie militar, tot pentru a fi fericit. Oare este aşa din cauză că unul îşi dobândeşte bucuria dintr-un fapt, iar celălalt dintr-altul? Aşa stând lucrurile, ei sunt de comun acord că amândoi vor să fie fericiţi, după cum tot într-un acord deplin ar fi şi dacă ar fi întrebaţi şi despre următorul lucru: vor ei să se bucure, într-adevăr, şi numesc ei bucuria însăşi viaţa fericită? În ciuda faptului că unul dobândeşte lucrul acesta într-un domeniu, iar celălalt într-altul, totuşi atât unul, cât şi celălalt tind spre acelaşi lucru —bucuria. Şi fiindcă acesta este lucrul pe care nimeni nu poate să spună că nu l-a încercat, tocmai de aceea, după ce a fost descoperit în memorie, este recunoscut atunci când se face auzit termenul de viaţă fericită.
Viaţa fericită este să mă bucur de Tine
Lipsească! Lipsească, o, Doamne, de la inima robului Tău, care Ţi se mărturiseşte Ţie, lipsească de la mine gândul de a mă considera fericit, atunci cînd mă bucur de orice fel de bucurie. Căci bucuria este ceva care nu se dă celor nelegiuiţi, ci acelor care Te cinstesc pe Tine într-un mod dezinteresat, cei pentru care bucuria eşti Tu însuţi. Şi iarăşi, viaţa fericită înseamnă a se bucura de Tine, la Tine şi din cauza Ta: căci numai aceasta este bucurie, iar o alta nici nu mai există. Cei care cred că mai există şi o altă bucurie se îndreaptă către aceea, dar ea nu este cea adevărată. Cu toate acestea însă, voinţa lor nu se abate de la o anumită imagine a bucuriei.
Viaţa fericită este bucuria de Adevăr
Aşadar, nu este sigur că toţi vor să fie fericiţi, fiindcă cei care nu vor să se bucure de Tine, singura viaţă fericită care există, nu vor în niciun caz viaţă fericită. Dar oare toţi vor aşa ceva? Dar, pentru că trupul pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul pofteşte împotriva trupului, pentru ca acestea să nu facă ceea ce vor ele, ei decad în ceea ce pot şi se mulţumesc cu acest fapt; deoarece lucrul pe care nu sunt în stare să-l facă nu şi-l doresc atât de mult cât ar fi de ajuns ca să-l poată face. Eu, unul, aş vrea să-i întreb pe toţi dacă ei preferă să se bucure mai mult de adevăr decât de minciună. Dar, pe atât nu ezită să spună că preferă să se bucure de adevăr, pe cât nu pregetă să afirme că vor să fie fericiţi. Într-adevăr, viaţa fericită nu este altceva decât bucurie de adevăr. Căci aceasta este bucuria de Tine, Cel Care eşti Adevărul, o, Dumnezeul meu, frumuseţea mea, salvarea feţei mele, Dumnezeul meu. Toţi vor această viaţă fericită; această viaţă, care este singura fericită, toţi o vor; toţi vor bucuria de adevăr. Am cunoscut în mod direct în viaţa mea numeroşi indivizi, care voiau să-i înşele pe alţii; dar n-am văzut pe nimeni care să-şi fi dorit să fie el cel înşelat. Deci, unde au cunoscut ei această viaţă fericită, dacă nu acolo unde au luat cunoştinţă chiar de adevăr? Căci ei, dacă într-adevăr nu vor să fie înşelaţi, iubesc în mod sigur adevărul. Ba chiar şi atunci când iubesc viaţa fericită, care nu este nimic altceva decât bucurie de adevăr, ei tot adevărul îl iubesc până la urmă. Şi de bună seamă că nu l-ar iubi dacă, în memoria lor, n-ar exista o anumită cunoaştere a lui.
Prin urmare, de ce nu se bucură ei de aceasta? De ce nu sunt fericiţi? Nu sunt fericiţi pentru că sunt mai ancoraţi în ceea ce îi face pe ei mai curând nefericiţi, decât în adevărul acela, de care de-abia, de-abia îşi mai amintesc. Fiindcă în oameni lumina este, şi pe deasupra, şi măsurată: n-au decât să meargă, dar să nu-i prindă întunericul.
Dar de ce adevărul naşte ură şi de ce Omul Tău, Cel Care a predicat adevărul, a devenit pentru ei un duşman, de vreme ce viaţa fericită, care nu este altceva decât bucurie de adevăr, este totuşi iubită; de ce, dacă nu pentru că aşa este iubit adevărul, încât aceia care iubesc altceva, ar dori ca ceea ce ei iubesc să fie adevărul; de ce îl iubesc, deci, dacă nu pentru faptul că ei nu acceptă să fie înşelaţi, nu vor să fie dovediţi că sunt falşi? Rezultă clar de aici că ei urăsc adevărul din cauza acelui lucru pe care îl iubesc în locul adevărului. Ei iubesc adevărul, însă numai atunci cînd acesta luminează, şi îl urăsc ori de cîte ori el îi acuză. Căci, datorită faptului că nu vor să fie înşelaţi, ci vor numai să înşele, ei iubesc adevărul, când acesta se arată pe el însuşi, şi îl urăsc atunci când îi arată pe ei. Şi de aceea el le va da răsplată faptul că toţi cei care nu vor să fie daţi în vileag de către el, vor fi daţi în vileag chiar atunci când nu vor şi când el, adevărul, nu va fi vizibil pentru ei. Ei bine, aşa este, chiar aşa este sufletul omenesc, chiar aşa de orb şi de îndărătnic, de urât şi de nedemn: vrea să stea ascuns, dar nu vrea să i se ascundă ceva. În mod paradoxal, lui i se acordă şansa de a nu i se ascunde adevărul, dar adevărul însuşi să-l ascundă pe el. Totuşi, chiar şi aşa, în timp ce este nefericit, el încă mai doreşte să se bucure de cele adevărate mai mult decât de cele false. Prin urmare, va fi fericit dacă, nefiind împiedicat de vreo dificultate, se va bucura de adevărul însuşi, singurul prin care toate sunt adevărate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)