sâmbătă, 19 iulie 2014

Tata rupsese ritmul sau strecurase onotă falsă în melodie. 
Dacă ar fi făcut parte din Înalta Curte a lui Indra
ar fi fost surghiunit de nenumărate ori şi trimis jos, pe pământ, drept pedeapsă. 
Dar el nu era în grădina paradisului. 
Se afla în familia sa şi fiecare din noi trebuia să i se supună fără condiţii.
Roţile trenului bat ritmic - tac, tac, tac, tac - ca o melodie, ele nu pot vorbi, pot numai cânta. 
Un cântec mi-a venit şi mie în minte: 
"cineva dedeparte a apărut în preajma mea. Stă tăcut, învăluit în întuneric"... 
Pe atunci nu prea aveam ocazia să ascultăm cântecele lui Rabi Tkakur, sau Rabindra-Sageet, 
cum i se mai spunea. 
Nu se aflau prea mulţi cântăreţi profesionişti în Calcutta.
-  - Amrita.- Da, i-am răspuns. 
- Priveşte-mă, te rog. 
M-am întors şi am privit în sus, către el. 
Ne uitam unul în ochii celuilalt. 
Am rămas nemişcaţi, privindu-ne cu încântare. 
Îl văd şi acum, exact aşacum îl vedeam atunci. 
Agăţat de cureaua de piele a cuşetei de deasupra noastră, 
se aplecă spre mine şi mă privi în ochi. 
După un timp, amândoi am izbucnit  în râs.  În timp ce discuta cu tata filosofie adâncă, 
şi-a întins încet picioarele ca să mi le atingă pe-ale mele. 
Mi-am retrasdeîndată picioarele, încercând  să  mă conving  că este  vorba de-un accident. 
L-am privit puţin speriată. 
Un fior straniu mi-a străbătut trupul şi 
un gând absurd m-a fulgerat fără voie.
Ce voi face când acest om va pleca?

Şi deodată  m-am simţit  foarte  dezolată  şi  nenorocită.
 Nu eram perseverentă, îmi plăcea să stau pe pervazul ferestrei, 
cu o carte în mână, 
şi să-mi las gândurile să zboare către o ţară îndepărtată.
Omul nu este niciodată mulţumit cu tot ceea ce a primit în dar. 
El însuşi este un creator, misiunea sa fiind aceea de a-şi transforma necazul în fericire
Am citit poemul dar nu eram suficient de matură ca să-i înţeleg semnificaţia. Acum simt că grijile şi  fericirea  se  pot  amesteca între ele. 
Câteodată citeam împreună până la 11 noaptea. 

"Tu eşti un pelerin în drum spre un templu îndepărtat  
Eu sunt un copac, îmi întind umbra spre a săruta pământul pe care păşeşti,
 O, pelerinule, împart cu tine pedeapsa, 
La picioarele tale îmi depun florile şi tămâia. 
Eu voi rămâne la marginea drumului, ca martor al trecerii tale".
 Îşi întinsese umbra răcoroasă peste drumul tatălui meu, 
pentru a-i alunga oboseala. 
Nu dorea nimic pentru ea însăşi,era 
nimbată de pasiunea dragostei ei, sacrificând întotdeauna propriu-i confort. 
Viaţa mamei este sublimă, totuşi nu doresc să fiu ca ea
Nu mă pasioneamodul ei de viaţă.
Dă-mi forţa, o, dă-mi forţa! 
Fă-mi mintea puternică, încât să accept toate 
stavilele pe care mi le pui în cale, 
să pot îndura cele mai cumplite blestemeale lumii". 
Cântecul mi se derula mai departe în minte. M-am întrebat: 
"Ce se înţelege prin necazuri omeneşti? 
 Stăteam în picioare, la fel şi el - nu aveam curajul să mă aşez, cine ştiede ce - şi nici el nu se aşeza. Am deschis pianul şi stăteam cu spatele spre el. 
Oare aşteptam ceva? Se va întâmpla ceva ciudat? 
Era foarte aproape demine, dar nu mă atingea. 
Ar fi putut să pună mâna pe umărul meu dar nu afăcut asta. 
Exista un mic spaţiu liber între mine şi el. 
Stăm tăcuţi şiîmpietriţi. Îi simt prezenţa cu întregul meu trup. 
În mintea mea îi simt chiar atingerea. Ciudat. Golul nu este gol, este plin de eter. Eu nu ştiu ce esteacela eterul, dar cred că trebuie să fie acela ce ne apropie cu o mânănevăzută. 
În jurul meu, atmosfera este plină de respiraţia sa. "Briza parfumată adie deasupra florii obosite de seară, 
umplându-i ramurile de o       neîmplinită         îmbrăţişare"
 a început să recite un poem de Rabi Thakur. 
Închinat femeii, poemul spunea: 
"O, femeie, poţi dubla gloria unui rege cu atingerea mâinii tale, 
totuşi glorie ţie, căci cu aceleaşi mâini scuturi praful în casa ta..."
 - Opreşte-te, Mircea, opreşte-te! Mi-ai zdrobit mâinile. M-ai ucis. 
Şi-a ridicat faţa. Am privit la el fascinată. Nu voiam să mă mişc de lângăel
Un fel de clopote au început -mi ba 
prin vene astea nu erau, cusiguranţă, semnele unei boli - 
un fluture părea să-şi fi desfăcut aripile de-o parte şi de alta, pe umerii mei. 
Aş fi putut să zbor cu uşurinţă acum. 
Mircea şi-a îngropat din nou faţa în mâinile mele. 
Cerul a coborât pe pământ,soarele şi cerul păreau una cu pământul, am rămas fără cuvinte, ţintuită degreutatea unui sărut. 
Noaptea aceea era minunată. 
Razele lunii creionau un mozaic de umbreşi de lumini, 
prefăcând acea stradă din Calcutta în Indrapuri - un paradis. 
Stau pe terasă - ceasul bate - una, două, ding, dang. 
Luna traversează cerul,la fel şi Orion, Kalpurush. 
Stau singură aplecată peste balustradă. 
Nu mi-am legat părul, aşa că şuviţele cad în dezordine.
 Îmi zăresc umbra pe perete. O privesc. 
 Am auzit odată expresia: "a pluti într-un ocean de fericire". 
 Acum înţeleg ce vrea să spună. Mintea meaa devenit una cu lumina lunii, sunt ca o
 somapayees.
Am băut din suculotrăvitor - esenţă de lună, plutesc pe
akasganga
(Calea Lactee), Gangelesacru al cerului. 
Într-o mână ţin lampa stelelor, la gât un colier de stele - priveşte arzătoarea
capella
Brahmahriday, semnul purpuriu de pe frunteamea. 
La picioare îmi răsună clopoţei de stele - tinc, tinc, tinc, tine, tine - nu,nu, acestea nu sunt sunetele clopoţeilor, este un pian. 
Mircea cântă încamera lui. 
Sunt sigură că va rămâne să cânte până noaptea târziu. 
Ca şi mine, nu va fi în stare să adoarmă. 
Ştiu ce vrea. Perdeaua se mişcă uşor şi 
simt un imbold al luminii misterioase, necunoscute.
"Dragostea mea să zboare către tine, mentorul meu. 
Nu-mi voi apropia niciodată nimic şi pe nimeni, pentru a-mi deveni mai drag"? Oare  fug  de  adevăr?
T oate strunele minţiimele cântă această muzică. El este cântăreţul. 
El este cel care cântă aceastămelodie în mine. El este cel care a făcut să apară acest val de muzică în trupul şi în mintea mea. 
Pătrund în lumea asta minunată prin cântecele sale. 
Undeva a scris: 
"Când privesc la această lume prin muzica ta, 
numai atunci pot să o cunosc, totul îmi devine familiar".
Parcă aş fi fost legată de el cu un fir invizibil. 
Poate să se rupă oare acest fir? Dacă da, atunci şi eu aş fi zdrobită. 
Dar nu i-am spus-o niciodată. Nu i-am dat niciodată ocazia de a-mi cunoaşte gândurile. 
Aşa că plutea în necunoscut. 
Nu avea nici un semn care să-i dea sentimentul de încredere în mine.
 Nu sunt eu, ci mâna mea, care a greşit în acest fel.
 Când razele soarelui cad pe floare şi o fac să-şi deschidă petalele, 
ea nu ştie că ascultă o comandă pentru obţinerea fructului. 
Aşa şi dragostea, luminoasă, caldă, minunata dragoste
ca şi raza de soare,m-a pătrun
şi m-a făcut să aştept nerăbdătoare.
 Mâna mea se desprinsese uşor de trup sau eu devenisem întreaga mână. 
Toate simţurile mele erau concentrateacolo şi întreaga mea fiinţă a început să pulseze în locul acela. 
Nu mi-amdat seama cât timp şi-a ţinut mâna mea lipită de piept. 
Pieptul şi gâtul său lesieam pe cot iar faţa peste umărul meu.  
Nu stătea, se mişca mereu.Treptat, mâna mea s-a transformat. 
Nu a mai rămas un obiect din carne şi sânge, întreaga materie solidă a dispărut. S-a prefăcut într-o străfulgerare din infinitul cer
Toţi atomii şi moleculele ei s-au dezagregat - se rotesc şi danseaasemenea planetelor şi constelaţiilor - planete, stele, luna şi soarele  se aflau acum  în  locul lor.  Stăteam  nemişcată. 
Aveam ochii  închişi şi lacrimile    îmi   curgeau   pe   obraji.

 "De ce mi-ai dat dragoste în inimă, 
Doamne, când mi-ai interzis frumuseţea?" 
I-am spus: "Eşti aşa de bine făcută, încât versul ăsta nu arenici un rost". 
Dezamăgită, a început să bombăne: "Dar este atât de frumos!"

 Nu cu mult timp înurmă, vorbind despre prietenie, tata a spus că definiţia unui prieten în sanscrită este: 
"Cineva în legătură cu care despărţirea este insuportabilă".
 Coborând, am simţit o nerăbdare în tot trupul. 
Nu-mi aduc exact amintede tot ce s-a întâmplat în ziua aceea, deoarece nu ţineam un jurnal. Scriu despre ceea ce s-a petrecut cu 42 de ani în urmă - 
nu dintr-o agendă, ciefectiv numai din memorie -- aşa că nu ştiu dacă succesiunea secvenţelor este corectă - ceea ce atunci a fost  înainte sau după.
 O   viaţă    pierdută    pentru     totdeanna 
  Dincolo   de   mările   timpului 
   Dacă    ar   fi   să    se    reîntoarcă   în    totalitate 
Înlăuntrul        inimii   Sub formă de lumină 
Şi stând  Alături de lună şi de stele... 
Acest soare Îmi va releva   Forma universală... 
Atunci nu va fi altă cale 
Şi mă voi preda, o Doamne, 
Şi-ţi voi cere binecuvântarea.

 
Am simţit dintr-o dată cum seara se preschimbă în dimineaţă.
Timpul îşi pierduse dimensiunea pentru o clipă. 
Atunci am scris un poem: 
"Îngăduie-mi să plutesc departe, 
acolo unde-mi zboară visul", 
şi am descris locul acela: 
"Este un loc, niciunde, unde totul se sfârşeşte; 
fără speranţe, fără vorbe, fără voce, fără sunet, 
fără călători osteniţi, pe o cărare goală, 
fără naştere, fără moarte, fără trup, fără noapte, 
fără zi şi fără zori în acel vid".
 Am început să recit teatral: 
"Mi-ai auzit mesajul? 
L-ai acceptat? Nu-ţi cunosc numele. 
Toti ţie îţi ofer bogăţia ndului meu". 
"El este pacea sufletului meu
El este liniştea vieţii mele". 
Maharshi Thakur credea din adâncul fiinţei sale în Dumnezeu, 
care era liniştea sa.

Întreaga elită a Calcuttei venise să-l asculte pe faimosulcompozitor şi cântăreţ Atulprasad. El cânta aşa: "Tu eşti mierea. Tu eştifântâna şi oceanul mierii. 
Tu eşti bandhu al inimii mele". 
Se referea la Dumnezeu. După poeţii Vaishanavei, 
Srikrishna este Dumnezeu, la fel şi Radha. 
Muzica pluteşte la fel ca sacrul Gange.
 Ea îşi schimbă natura şi trece de la urechi la ochi. 
Nu mai este o unduire sonoră, a devenit o unduire luminoasă,
 şi  în spatele pleoapelor închise o altă lume se alcătuieşte.
 "Tu eşti mierea - Tu eşti mierea -  
prin flăcări,vânt şi cascade de miere pluteşte
madhuram, madhuram."
Cu siguranţă că trupul meu stă aici, în fotoliu, dar eu am pătruns în
Mahakal - timpul infinit, timpul fără început şi fără sfârşit

în punctul acela unde soarele nu străluceşte şi stelele nu se zăresc.
 Întinzându-mi ca o nebună mâinile,
Ca să ating acea viaţă de neatins, 
Lasă-mă să merg la această nuntă depărtată 
Prezidată de Mahakala; 
Rupând şi smulgând tot ce este inutil, 
El ridică lampa vieţii libere 
Şi  însemnează fruntea miresei 
 Cu o scânteie de foc... 
Trebuie să merg acolo unde eterna noapte 
Aşteaptă  nemişcată, 
Cu neclintita credinţă
 A dragostei cuiva..,
 Mintea mea ar vrea fie dincolo de geam
traverseze oceanul timpului
părăsind tot ceea ce aveam drag:faimă,îndatorire, obligaţie. 
"Mircea, vreau să te mai văd o dată."
Aerul pe care-l respiram era parfumat.
Pluteam în îmbrăţişarea adâncului său cer albastru.
 Apoi murmură un cântec despre Radha, compus de el: 
"Împodobeşte-te cu un minunat sari albastru. Inima ţi se acoperă cu florile iubirii".
 Amrita, eşti prea tânără ca să-ţi tulburi mintea aşa de mult. 
Nu e bine pentru sănătatea ta mintală. 
Păstrează-ţi cugetul clar şi liniştit, ca apele unui lacadânc, 
transparent ca lumina ochilor de corb. 
Fundul lacului e adânc,deasupra apele sunt liniştite. 
Nu are nici un rost să-l răscoleşti acum şi să-l tulburi. 
În acest suflet netulburat-umbrele evenimentelor acestei lumi se vor topi singure. 
Dar fă pace cu tine însăţi
Acceptă totul cu calm, 
acceptă adevărul fără să te superi
Există o minunată plantă a frumuseţii în tine,rădăcina ei merge adânc
iar la suprafaţă vor izbucni flori. Aşteaptă, numai. Şi-acum  ridică-te! 
Ce-ţi  mai  face arborele tău chatim?


Dragostea nu moare - Maitreyi Devi


"Necazul este ca nu poti sterge nimic din ce s-a petrecut în viata ta. Tabloul ramâne asa cum a fost pictat. În literatura, scriitorul poate sa renunte la portiuni care nu sunt în armonie cu întregul, dar viata pastreaza totul, nimeni nu poate înlatura un singur rând macar, daca ar fi fost posibil, as fi sters cu toata puterea anul 1930 din viata mea. Sa-l las sa cada ca pe-o frunza de pe ramura vesnic verde a vietii mele; 1930, o frunza uscata ca dragostea mea pentru Mircea. Nu îmi mai amintesc fata lui, si chiar daca mi-o amintesc, nu mai simt nici durere, nici bucurie."

("Dragostea nu moare" de Maitreyi Devi)

"Atunci am înteles ca nimic nu dureaza în suflet, ca cea mai verificata încredere poate fi anulata de un singur gest, ca cele mai sincere posesiuni nu dovedesc niciodata nimic, caci si sinceritatea poate fi repetata, cu altul, cu altii, ca, în sfîrsit, totul se uita sau se poate uita, caci fericirea si încrederea adunata în atîtea luni de dragoste, în atîtea nopti petrecute împreuna, pierisera acum ca prin miracol, si nu supravietuisera în mine decît un întârîtat orgoliu si o cumplita furie împotriva mea însumi."
("Dragostea nu moare" de Maitreyi Devi)
Timpul care a fost înapoi 
E acum înainte 
Faţa lui fără văl se acoperă cu o mătase-nstelată, 
Cine i-a dat veşmânt şi podoabă? 
Cum    s-a născut      spectacolul lui trecător? 
În     curgerea     pe nesimţite   a   timpului 
În    mişcarea   lui    fără formă  
Cine-nfloreste florile?
În fiece clipă noi forme apar  
Din    oceanul      pustietăţii 
Şi    cad    pe ţărmul neţărmurit. 
Valurile                            îmblânzesc    o   iluzie a morţii.

 Pe când scriam acest poem, 
nu am ştiut că ceea ce părea sfârşit poate reîncepe, 
că ceea ce părea bătrân întinereşte şi că înseşi noţiunile de tânăr şi 
bătrân sunt nişte iluzii.

 "Te-am văzut cu lumina ochilor în afara mea, 
atunci era lumină. 
Acum, când întunericul coboară, 
te văd înăuntrul meu". 
Poate cineva să vadă fără lumină? 
Există oare o altă licărire, 
în afară de licărul luminii pe care-l simte fiecare?

 "Nu mă părăsi, Învăţătorule, vino iar în inima mea. 
Nu mai am nevoie de nimeni. 
Nimic altceva nu am în viaţă. N-am avut niciodată. 
Acoperindu-mi trecutul, prezentul şi viitorul, prezenţata 
este o sărbătoare continuă. 
N-am uitat nimic. 
Oare stă în putinţa unui străin 
să-mi năruie astăzi liniştea printr-o conversaţie oarecare? 
Se poate stinge, poate muri 
lumina stelei mele polare
voi prăbi pentru totdeauna?"

 Da, sigur, i-am spus. 
Acel om umple cerul de stele
pune cuvinte frumoase în gura noastră 
şi ne umple inima de-o dragoste duioasă. 
I-am recitat chiar o poezie: 
"Cerul meu se-mpodobeşte noaptea 
cu stele iar pădurile     înfloresc dimineaţa,  când  el  este cu mine".

  Dar îmi era foarte greu să-mi păstrez calmul. 
Neliniştea nu mă părăsise. 
Continuam să tremur în mine însămi. 
Asta nu trebuia să se întâmple. Astfel că am râs puţin - un râs cam forţat. 
Fata îmi vorbeşte despre sărbătorirea zilei mele de naştere. 
Mimez interesul, dar n-am chef să vorbesc despre asta. 
Nu ştiu cum, în decurs de numai câteva ore, 
perspectivele vieţii mele s-au schimbat într-atât. 
Prietenii îmi vor sărbătoriiziua de naştere, dar nici nu-mi pasă. 
Cu ce mă voi alege din respectul lor? 
Pot ei să-mi redea liniştea pierdută
În unda liniştită a vieţii mele, Sergui a aruncat o pietricică. 
Iar acum cercurile se lărgesc. Ştiu că asta nu se va sfârşi curând, 
speranţa de a-mi recăpăta calmul e încă departe
Munca, obligaţiile sociale, datoria faţă de naţiune - 
ducă-se toate la naiba!
Nu vreau nimic altceva, 
decât să mă întorc iarăşi în anul 1930. 
Să-l văd din nou.Mircea!Mircea!

Aici, oamenii îşi încep ziua salutând soarele.
 - Şi tu?
 - Eu am soarele şi înlăuntrul meu şi în afara mea
fără nici o deosebire; zi şi noapte, sunt în continua lui adoraţie.
 Mircea  mă  privea  clipind din  ochi.


"Dorinţa de a-ţi plăcea ţie însuţi este un capriciu,
 Dorinţa de a fi pe placul lui Krishna înseamnă dragoste "
 
 Ciripitul păsărilor are şi el un loc în viaţa lumii 
dar ele nu o ştiu şi nici nu e nevoie s-o ştie. 
Recită mai departe pentru plăcerea ta. 
Explicaţiile filosofice ale altora nu-ţi vor fi de nici un folos.
 
 Filtrată prin aceastăceaţă, lumina soarelui cădea asupra mea,
ţinându-mă caldă şi trează. 
Pe de o parte, am simţit prezenţa vie a unei mari personalităţi şi frumuseţea puteriisale creatoare, iar pe de altă parte 
o căutare a absolutului, căutarea cea veşnic fără de răspuns, 
care-şi juca umbra şi 
lumina deasupra minţii mele neastâmpărate, tinere şi clocotitoare.
 
 rebuie să întâlneşti tot felul de oameni, 
în  situaţii  dintre  cele  mai diferite, şi 
sunt singur că întotdeauna vei acţiona aşa cum se cere
 Cu puterea minţii a bunului simţ şi a bunătăţii din tine, 
vei putea face faţă cu seninătatetuturor vicisitudinilor vieţii. 
Crezi că trebuie să te ascunzi 
într-o gaură, pentru  că  prin  apropiere  sunt  şi  oameni răi?
 
 "Când timpul îşi va pierde. orele şi clipele"