duminică, 29 martie 2015

De ce iubesc simplitatea ?
Pentru că ea mi-a învățat ființa să se roage fără cuvinte.

E o primăvară nouă .. și eu o sorb ca pe întâia primăvară.  
Nu mi-e dor de oraș, nu mi-e dor de aglomerație, nici de oameni ce se îmbulzesc, nici de asfalt, nici de magazinele în care totul e de-a gata.  
Mi-e atât de bine în simplitate
Nu aș lăsa-o pentru nimic din ce are pământul de oferit. Pare-se că m-am sălbăticit…și că acum orașul mi se pare doar o cușcă cu condiții pe care o credeam adevărata realizare.
Aici toate sunt surse de energie, de împrospătare, de renaștere, de vindecare.
Azi mi-am așezat chipul sub cer, să-l mângâie ploaia și mi-am deschis toate celule spre cântecul păsării ce se aude după ploaie. Am lăcrimat cu brațele sufletului întinse spre Cer. Viața poate deveni rugăciune!
Simplitatea cu toate ale ei, mi-e loc de întâlnire cu Dumnezeu.
Mâinile cu bătături, cu urme de pământ, cu fiori de apă rece…
Chipul cu urme de soare și ploaie și vânt…
Zgomotole blânde: de tractoare dezvelite, de căruțe trase de cai,… lătrat de câine, glas de miei, râsete de copii zugrăviți cu libertate, vocile vecinilor mei, acele nesfârșite ,,Bună-ziua!,,…
\Într-un ritm alert, încorsetată de complexe, ironizată, într-o competiție continuă, aruncată la pământ de temeri..credeam că așa e viața: grea, tristă, că trece fără să aibă răbdare cu mine. 
Am învățat lucruri inutile doar pentru a dovedi altora că pot, am luptat să ajung cineva, să am un loc de muncă bine plătit, să am haine frumoase  și să-mi dovedesc și mie că sunt cineva.
Acum m-am liniștit. Acum mă mulțumesc cu ce am și cu ce primesc de la Dumnezeu ca prin vis. 
Viața nu mai e o trudă. Acum munca se împletește cu realaxarea, nu ne mai grăbește nimeni, nu ne mai apasă povara unui program lung petrecut într-un birou.
Viața e simplă. De ce am crezut așa mult timp că e grea?
Dealurile, pădurile, ogorul arat și coșul cu semințe de toate soiurile ne vor da hrană ..pentru că avem un Dumnezeu bun! El a dat ploaia minunată azi, după ce am așezat în pământ semințe. Ploaia ce mi-a mângâiat chipul … Nu trebuie să stau într-un birou 8 sau 10 ore ca să am hrană. Dumnezeu e bun și ne-o dă ca în vis…în simplitate
Munca pâmăntului e o altă terapie…despre care mi-aș dori să scriu mai pe larg
Urzici, ciuperci, leurdă, usturoi verde au răsărit pe lângă noi.
Salata, spanacul, ridichile, ceapa și alte răsaduri vor ieși și ele curând…Dumnezeu a dat ploaie azi…
A Lui să fie slava! Ce Dumnezeu minunat avem. Luxul și condițiile m-au ținut la distanță de Inima Lui. Întorși la simplitate suntem ca niște copii ce aleargă bucuroși în jurul Tatălui, într-un joc minunat…
Câteodată din neatenție ne împiedicăm și ne julim genunchii. Atunci ne ia Dumnezeu de mână și ne duce sub soare, ne unge cu alifie de gălbenele și adie cu un vânt peste răni.
Câteodată, de-atăta bucurie uităm să ne luăm jerseul și strănutăm sau facem febră
Atunci ne ,,aduce,, Dumnezeu un ceai de soc și ne spune că l-a creat pentru că știa că vom răci. 
Ne dă apă de izvor și fructe pline de vitamine și ne spune: 
,,Copiii mei, de când vă așteptam să vă dăruiesc ce am creat pentru voi, pentru toate bolile voastre. Pe unde ați rătăcit? ,,

https://andreeastanciu.wordpress.com

joi, 26 martie 2015

E nevoie de atât de puțin pentru a fi fericit.
E nevoie de puțină iubire, de un strop de speranță,
de o bucățică de credință.
De un cuvânt plăcut, de un gest cald,
de o inimă curată.
De suflete pure, de gânduri optimiste, de vise mărețe.
De puțină culoare, de un zâmbet, de o melodie.
De două brațe puternice dar blânde în același timp.
De o vorbă șoptită la timpul potrivit.
De o mângâiere liniștitoare dar plină de profunzime.
De un sfat înțelept.
De vindecare.
De siguranță.
De sentimentul de a aparține cuiva.
De miracole.
De extraordinar.
De oameni.
De magie.
De tăcerea dintre cuvinte.
De plenitudinea din nou.
De gustul dimineților.
De parfumul serilor.
De liniștea din tine.

E nevoie de atât de puțin.
Și totuși cerem în fiecare zi tot mai mult, 

fără să realizăm că deja avem ceea ne trebuie.
Lupta pe care o dam cu incercarile de acum
ne pregateste pentru incercarile din viitor.

marți, 17 martie 2015




Pentru atingerea'ti fina, imbratisez fiinta.
Pentru sclipirea din privire, binecuvantez clipa.
Pentru rostirea'ti divina, mangai finetea.
Pentru Divinul din Tine, calatoresc in mine.
Pentru Lumina'ti blanda, ascult tacuta,
Dorul de Tine.

Pentru o clipa cu tine, m-adancesc in mine.
Pentru o calatorie cu tine, astept reintalnirea.
Pentru sarutul lin, m-abandonez in mine.
Pentru o iubire eterna, alaturi de Tine.

Multumesc, pentru ..
Tot si Toate din Tine.


Primavara

Astept primavara.
Nu am un anotimp preferat. Fiecare anotimp il gust din plin ca un fel de poezie scrisa cu multe culori si emotii de mana Creatorului.
Primavara e copilarie in suflet. E voie buna, miresme de nunta, limpezirea ochilor, incalzirea inimilor, imbarbatarea genunchilor istoviti, frunti descretite. Picaturi de cip-cirip, aritmii placute, haine imbracate si dezbracate in decurs de cateva minute, soare cu dinti, nori dansatori, inserari romantice, picioruse de domnisoare jucause, chitarist la colt de strada, dispozitii sus-jos, titirezi si licurici sau macar carabusi. Dar..ce-mi incanta cel mai mult inima acum e gandul la tolaneala pe iarba.
Undeva, departe de forfota lumeasca, unde doar gazele ciudate si imprevizibile, pasarile albastre pe care le poti vedea doar cu coada ochiului si soarele, imi sunt intimi. Tolaneala de primavara.
Prima intalnire cu iarba..ahhh, sunt ca un husky in zapada.
Pamantul inca-i umed, iarba e incalzita numa` bine de soricelul cu dinti, e multa tacere si cantare in acelasi timp, e emotie. Da, astept!
Astept atat de multe lucruri sa se intample.Parca timpul a murit de ceva timp..de cand am toata vesnicia in bratele blandului Pastor parca toate se intampla cum trebuie.
Nu-i graba, ah, nu-i graba in Hristos.
Nu alerg sa trec pe verde, nu alerg nici dupa autobus, nu alerg sa ajung la intalnirea cu x, nu ma grabesc sa-mi termin treburile si nici sa-mi fac altele, nu ma mai grabesc sa raspund la mailuri si nici la telefon, nu ma grabesc sa ajung in ziua de maine si nici sa ajung in primavara.
Nu ma grabesc sa spun ce-am in gand, nu ma grabesc sa iau decizii, nu ma grabesc sa traiesc si nici sa mor.
E un vesnic azi.
Dar nu un azi de genul “carpe diem”..”carpe diem” e pentru cei care nu mai au mult timp de trait sau care au zilele numarate. Eu nu le am. Ah, nu le am.
Cel ce numara zilele oamenilor este Cel care promite vesnicie celor care-L iubesc.
Astept cu rabdare orice-i de asteptat, dar traiesc ca si cum n-as astepta nimic, caci in azi e o Voce Blanda care-mi mangaie sufletul..si-mi e suficient.

 https://calatorinhar.wordpress.com
Să lăsăm Primăvara să ne umple inima de veselie,
să alergăm neobosiți prin mușchii verzi ce stau întinși la nord, prin firele de iarbă ce cresc sub lumină, printre fluturi ce se nasc sub poala dealurilor, prin lumina…mereu prin LUMINĂ
Iar de vom pierde urma Luminii să ne rugăm să o găsim din Nou.

Dacă ne-am elibera din robia DE A STRÂNGE, DE A DEVENI ..am fi atât de bucuroși.
Dacă ne-am retrage din competiții ..am fi atât de liberi.

 ,Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.,,

 https://andreeastanciu.wordpress.com
Being in Satsang,
you as ego are being scooped out 
from inside and 
replaced with emptiness. 
But it is not a dead emptiness. 
It is the living spirit of God.
~Mooji







duminică, 15 martie 2015

OVIDIU BOJOR - "Cred în tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte"

- A ştiut ca nimeni altul să dezlege tainele plantelor, ca să aleagă din ele ierburi de leac. Farmacist din spiţa marilor botanişti, a vindecat boli şi a salvat vieţi, cu doctoriile lui. În munţii înalţi ai Tibetului, printre pietre şi ierburi, a găsit şi secretul tinereţii fără sfârşit. Are 90 de ani, un zâmbet cât soarele şi e convins că "nu timpul zboară, ci noi zburăm". O pledoarie de viaţă lungă, a unui om învăţat cu înălţimile, care s-a obişnuit să privească până departe, la stele -

"N-am confundat niciodată iubirea cu dragostea"

- Domnule Bojor, numele dvs. e nedespărţit de cel al plantelor medicinale, ale căror secrete le stu­diaţi de o viaţă. Cum s-a născut pasiunea asta răsco­litoare pentru lumea verde?

- Primele lucruri despre plante şi etno­bo­tanică le ştiu de la tatăl meu, profesor de ştiinţe naturale la Reghin şi la Târgu-Mureş. Făcea, în fiecare duminică, expediţii în Munţii Căli­man, în care mă lua şi pe mine şi-mi arăta cu răb­dare florile, ierburile, micile vieţui­toare. Le însoţea de fiecare dată cu denumiri latineşti şi cu interminabile poveşti care aveau darul să mi le fi­xeze în memorie. Cu ajutorul lui, îmi pu­sesem la punct acasă un mic laborator de biologie. Aveam tot fe­lul de sticluţe cu soluţii chimice, cu preparate, dar şi borcane cu şerpi şi şopârliţe, insecte pe care le hră­neam şi le observam, acvarii cu peşti şi colivii cu pă­sări. Şi foarte multe cărţi, pe care le citeam pe rupte, ca să înţeleg mai bine ce e cu lumea din jur. Eram foarte curios, mereu mă întrebam "de ce"?

- Şi aţi găsit răspunsul?

- A venit treptat, de-a lun­gul anilor. Întâi a fost o simplă in­tuiţie, dar o intuiţie care m-a dus în conflict cu tata, care era materialist, darwinist. La 14 ani, am scris un articol pentru o revistă de ştiinţe naturale, în care argumentam că nu putem include omul în regnul animal, deoarece e singura fiinţă vie înzestrată cu o scân­teie divină. Omul e singurul căruia Crea­torul i-a lăsat puterea de a iubi necondiţionat. Eram, bineîn­ţeles, influenţat şi de mama, care era foarte credin­cioasă. Dacă tata mi-a dat ştiinţă, creier, de la mama am învăţat ce înseamnă credinţa şi iubirea.

- Aţi avut norocul unei familii deosebite. A contat şi asta în evoluţia dvs?
OVIDIU BOJOR -
Mereu în căutarea înălţimilor
 
- Primii mei mentori au fost chiar părinţii, bunicii şi străbunii mei, din vechile spiţe ardeleneşti. Familia mamei era din Reghin, a tatălui meu era din Năsăud. Tata a fost întâi profesor la Năsăud, iar apoi director la Liceul "Petru Maior" din Reghin, de unde a "ra­colat"-o pe mama, care era foarte frumoasă, dar avea doar 18 ani, abia absolvise. S-a îndrăgostit nebuneşte de propria lui elevă şi, deşi erau 20 de ani diferenţă între ei, au trăit foarte bine împreună. Mai târziu, am avut alţi mentori care m-au călăuzit. În şcoala primară şi în liceu, am avut dascăli excelenţi, iar în facultate am avut profesori care studiaseră la Paris sau Mont­pellier. Şi am mai avut o şansă extraordinară, să mă for­mez spiritual sub îndrumarea unor oameni deo­sebiţi, părintele Ioan Suciu, de la Blaj, care ne ţinea nişte predici extraordinare, şi Monseniorul Vladimir Ghika, morţi amândoi în temniţele comuniste. Mi-a dat Dumnezeu acest dar de a mă apropia de oa­menii cu adevărat valoroşi, i-am căutat toată viaţa şi au venit şi ei spre mine. Prezenţa lor îmi umplea inima de bucurie. Oamenii aceştia trăiau cu ade­vărat ceea ce spuneau şi erau avantajaţi de un har deosebit. Aşa că i-am pus mereu în faţa mea şi am căutat să-i urmez în tot ceea ce fac, uneori, foarte rar, să fac măcar un singur pas înainte, în special prin iu­bire. Prin iubire, pe care n-am confundat-o nici cu dragostea, nici cu amorul. Prin iubire am înţeles şi înţeleg Iubirea faţă de Cre­ator şi faţă de Cre­aţie, de la cea mai măruntă furnică şi până la Homo Sa­piens, în măsura în care omul îşi merită acest titlu.

- L-aţi pomenit pe Monseniorul Ghika, ce impresie v-a făcut?

- Pe Monsenior l-am întâlnit per­so­nal în condiţii dramatice. În 1947, Biserica Greco-Catolică a fost trecută în ilegalitate. S-a desfiinţat oficial. Şi atunci, îm­preună cu un grup de studenţi, ne-am refugiat la biserica Sacre-Coeur din Bucureşti, construită de Monsenior, la Sanatoriul Saint Vincent de Paul, de lângă statuia Aviatorilor. Ne-a luat în anii aceia sub ocrotirea lui: ne spovedea, ne împărtăşea, ne îndruma spiritual. Aveam doar vreo 20 de ani când l-am cu­noscut, dar mi-a făcut o impresie cu totul excep­ţio­nală. Ziceam de atunci "ăsta e un sfânt". Mi-a înrâurit definitiv felul de a fi. Şi l-am urmat îndeaproape până în 1954, când a fost chinuit în mod bestial şi asasinat la Jilava. Mi-au rămas cuvintele lui: "O singură am­biţie este legitimă, aceea de a fi mai buni!".

"Universul e o oglindă. Dacă zâmbeşti, zâmbeşte şi el!"
Implicat în salvarea Roşiei Montane
 
- Domnule Bojor, aveţi o dragoste infinită pentru lumea plantelor. Am putea noi, oamenii, învăţa ceva de la ele?

- Edward Bach a avut o intuiţie fantastică atunci când a instituit terapia lui cu flori. Florile au o sen­sibilitate extraordinară, care a fost deja dovedită de nenumărate experimente. Se ştie azi că gândurile noas­tre le influenţează direct. N-aţi observat cum oamenii depresivi uscă florile din jurul lor cu gându­rile pe care le au? Am avea multe de învăţat de la ele, dar în primul rând despre ce înseamnă dăruirea şi jert­fa. Îmi amintesc vorbele Monseniorului Ghika: "Flo­rile parfumează mâinile ca­re le strivesc".

- Superb!

- Trebuie să învăţăm să dăruim şi să ne jertfim mai mult. Tot Monseniorul Ghika spunea foarte frumos "Dieu donne a ceux qui se donnent", Dumne­zeu dăruieşte celor care se dăruiesc. Să dă­ruieşti ce poţi: dacă ai o haină, o hai­nă, dacă poţi da un sfat, un sfat, o îm­bră­ţişare, un ajutor, un zâmbet măcar. Şi ce vei dărui se va întoarce înzecit. Univer­sul e o oglindă. Dacă zâmbeşti, îţi zâm­beşte şi el!

- Pe Dumnezeu când l-aţi desco­pe­rit?


 - Când eram mic, într-o anumită for­mă. Dar, pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama că Dumnezeu e altceva. Eu nu sunt religios, sunt credincios. Sunt anumite lucruri din religie cu care nu sunt de acord. De pildă, felul în care se spune în liturghie "Cu frică faţă de Dumnezeu să vă apropiaţi!" Cum adică? Spre Dumnezeu trebuie să te duci cu dragoste. Sau alta "şi nu ne duce pe noi în is­pită". Păi, nu Dum­nezeu ne duce în ispită, noi singuri ne ducem. Corect ar fi "şi fereşte-ne pe noi de ispită". Eu nu cred nici în iad, iadul e pentru proşti. Dumnezeu nu te arde cu smoală şi nici nu te fierbe-n ca­zane! Dar pe unii oameni nu-i poţi convinge să facă binele decât de frică! Cu timpul, m-am îndepărtat de lucru­rile astea, am învăţat să comunic în­tr-un anumit fel cu natura şi am înţeles că natura e Dumnezeu. Am mers foarte mult pe munţi, am făcut zeci de mii de kilometri pe jos, să cartez flora României. Eram zile întregi sin­gur, doar eu cu iarba, cu cerul, cu animalele sălbatice, dar nu mi-era teamă, ştiau că nu le fac niciun rău. În 1983, am ajuns în Himalaya. Condu­ceam ultima din cele patru expediţii ştiinţifice, în care colaboram cu colegi nepalezi pentru cartografiere, evaluare şi creare a unei mici industrii de prelucrare a plantelor. Acolo sus m-am simţit cel mai aproape de Dumnezeu. Ţin minte o zi când m-am trezit şi am ieşit din cort. Era trecut de miezul nopţii, sus bolta era înstelată şi luna plină. Niciodată nu m-am simţit mai aproape de Dumnezeu. Era peste tot, printre stele. Dumnezeu care le-a făcut pe toate, cele văzute şi ne­văzute.

***

OVIDIU BOJOR -
Cu familia, în excursie
 
- Trebuie să vă mărturisesc că sunteţi pentru mine un miracol. În timp ce unii oameni se simt la 60 sau 70 de ani bătrâni şi plictisiţi de viaţă, dvs., la 90 de ani de curând împliniţi, ne molipsiţi cu entu­ziasm. De unde vă luaţi bucuria asta de a trăi?

- De sus. Oamenii de care îmi vorbiţi au avut probabil multe greutăţi şi deziluzii în viaţa aceasta, dar cu siguranţă nu au descoperit ce am descoperit eu. N-au avut credinţa în veşnicie. Viaţa noastră, aici, pe pământ e doar o fărâmă din viaţa adevărată, pe care ne e dat să o trăim; dacă am măsura-o, ar fi doar un metru lun­gime din infinitatea vieţii noastre. Dar datoria noas­tră e să trăim metrul acesta pe deplin, să ne bucu­răm de el.

- Când viaţa curge lin, şi bătrâneţea e frumoasă. Uneori, însă, tot bagajul de suferinţe al unei vieţi la bătrâneţe atârnă greu.

 - Când suferinţa e înţeleasă, ea te înalţă. Doar neînţeleasă, te dărâmă. Am trecut în tinereţe prin momente crunte de suferinţă, care m-au bântuit ani de zile. Cinci oameni din familia noastră au fost asasinaţi de horthyşti, în noaptea de 23 spre 24 septembrie 1940. E vorba de fratele tatălui meu, preotul Andrei Bojor, cu toată familia lui şi cu încă şase români adunaţi de horthyşti în casa lui. Eram văr primar cu băiatul lui, făcea liceul cu mine şi petreceam fiecare vară împreună, la ei, la Mureşenii de Câmpie, la sud de Cluj. Era un obicei al nostru. Doar că în anul în care s-a întâmplat nenorocirea, tata ne-a prins fumând în grădină ţigări făcute din păr de cucuruz. Şi mi-a interzis să mai plec.

- Şi v-a salvat...

- Da. Şi mi-a întărit convingerea că există o ordine în toate, că nimic nu e în­tâm­plător. Şi că din orice nenorocire te poţi ridica purificat.
Sfânta simplitate
OVIDIU BOJOR -
O iubire pentru toată viaţa
 

- Când v-am întâlnit prima oară, aveaţi 82 de ani şi spuneaţi că la 90 veţi ieşi la pensie. Acum, vă văd la fel de activ. V-aţi răzgândit?

- Mi-am propus să tră­iesc măcar 92 de ani. Dar un foarte bun prieten de-al meu, arhiepiscopul Tomi­su­lui, mi-a spus: "Nu, eu îţi dau dispoziţie să trăieşti 95, nu 92!". (râde cu pof­tă) Motivul era că atunci voi împlini 60 de ani de căsnicie, iar el ne va putea celebra la nunta de platină. Acum, lăsând gluma la o parte, sunt într-o mare di­le­mă. În loc să-mi sim­pli­fic viaţa, aşa cum ar trebui, în ultimii 20 de ani mi-am complicat-o foarte mult, fi­indcă am o mare slăbi­ciu­ne: nu pot refuza pe ni­meni. Am renunţat la mul­te lucruri inutile, dar tot mai trebuie să fac puţină ordine în viaţă. Capacită­ţile mele sunt limitate.

- Mai acordaţi consul­taţii?

- Da, o singură zi pe săp­tămână, doar joia, pri­mesc maximum cinci per­soane, ca să pot sta de vor­bă câte-o jumătate de oră cu fiecare şi să dau sfaturi re­feritoare la terapii inte­grative.

- Poate că tocmai profesia v-a ţinut departe de bătrâneţe.

- În cazul meu, pasiunea pentru ceea ce fac şi dorinţa de a ajuta oamenii au determinat meseria, nu invers. Mulţi oameni m-au îndemnat să-mi des­­chid cabinet, momin­du-mă cu cât am să câş­tig. N-am dat nicio­dată consul­taţii pe bani. Nu m-a interesat asta. Tot ce am vrut a fost să ajut, du­pă puterile mele, pe cei care sunt în nevoie. Să dăruiesc o mângâiere. Sunt atâţia oameni care se îmbolnăvesc, pur şi simplu, de singurătate, pentru că nu are cine să-i strângă în braţe. Când dă­ruieşti iubire, ţi se în­toar­ce înzecit, cum să nu te simţi tânăr?

- Spuneaţi că aţi re­nunţat la multe lucruri nefolositoare. E şi ăsta un secret al longevităţii?

- Întâi m-am debara­sat de mărunţiş, de lu­cru­rile care nu-mi serveau decât, cel mult, orgoliului per­so­nal. Am renunţat la tot ce e negativ. Dacă simţi că te chinuie un sâm­bure de invidie, de ciudă, de enervare, arun­că-l imediat la pubelă, nu-l lăsa să stea, se poate amplifica. Nici nu ştiţi cât de mult ne îmbolnăveşte şi ne îmbătrâneşte răul. Dar dincolo de asta, n-am trăit ca un sfânt. Puteam să mă izolez de oameni şi să mă călugăresc. Dar eu am gustat din toate plă­cerile vieţii, să ştiţi. Atâta doar, că am simţit de mic că e nevoie de cumpătare. Făceam în fiecare zi gim­nastică, mer­geam regulat la schi, la patinaj, la înot. Mă opream din mâncat înainte să mă satur. Niciodată n-am avut prea multe haine sau prea multe bunuri şi nici n-am alergat după bani. Simplitatea e cel mai de preţ dar. Sfânta simplitate! Să te arăţi oamenilor exact aşa cum eşti. Să nu încerci să fii alt­cineva. Câtă uşurare îţi adu­ce! Cu timpul, sigur că am renunţat şi la lucrurile care nu se mai potriveau vârstei. Omul a fost clădit în­tr-un echilibru perfect, de trei etaje. Sus e mentalul (creierul), la mijloc e sentimen­talul (inima) şi jos de tot e biologicul (vis­cerele). A înainta frumos în vârstă înseamnă să urcăm de jos, de la viscere, spre raţiune. Exact ca pe munte, pe măsură ce urci în toate, şi-n iu­bire, şi-n dăruire, se deschide orizontul. Şi sus de tot e infinitul.

Îndreptar de viaţă lungă
OVIDIU BOJOR -
Un zâmbet cât soarele
 

- Azi, toţi specialiştii s-au pus de acord că ali­men­taţia greşită e principalul factor de boală. Aş vrea să ne daţi nişte sfaturi. Ce ar trebui să mân­căm, ca să ne păstrăm tinereţea?

- Studiile au arătat că o celulă umană moare şi renaşte la o distanţă de un an şi jumătate, doi. Însă pe măsură ce înaintăm în vârstă, capacităţile noilor ce­lule se dete­riorează trep­tat. Cei care le pot în­tări sunt acizii nu­cle­ici. Îi putem găsi în ger­meni de grâu, pâine in­te­grală, al­ge marine, fulgi de ovăz, ciuperci, leguminoase (so­ia, fa­so­le, linte, ma­ză­re, spa­nac, andive), în mie­re şi sucuri de fructe. Carnea trebuie evitată. Carnea conţine în ea moartea ani­malului ucis. Consu­ma­­torii de carne, s-a do­vedit, sunt mult mai a­gre­sivi. Celebrul medic ja­ponez George Osha­wa susţine, de altfel, că hrana ideală pentru per­soanele în vârstă ar tre­bui să constea - 60%, în cereale nede­cor­ticate, 30% în legume, fructe şi seminţe, şi doar 10% în ouă, lapte şi carne. Eu mănânc câte puţin, de cinci ori pe zi. Cred că deja s-au săturat oame­nii de câte ori le-am spus as­ta.

- Aveţi o rutină anu­me a zilei?

- Am primit de la pă­rinţii mei o educaţie des­tul de severă, care şi-a lă­sat amprenta: ore cât mai precise pentru trezire, pentru mâncat şi pen­tru somn. Studiul mi-a do­vedit însă că dis­ciplina muncii, a me­selor şi a somnului e favo­rabilă lon­ge­vi­tăţii. Eu am insti­tuit regula celor trei op­turi: 8 ore de somn, 8 ore de mun­că şi 8 ore de odih­nă activă. O respect. Când simt că am obosit, mă întind în pat, aplic câteva tehnici din yoga şi adorm atât de profund că pot suna şi te­le­foa­nele, nu le aud. După jumătate de oră, sunt iar proas­păt şi mai pot lucra încă 4, 5 ore. Seara, nici nu-mi pun ceasul să sune. Ceasul meu interior func­ţionează aşa de bine, că e suficient să-mi propun o oră de tre­zire şi mă trezesc la timp.

- Ştiu că aveţi un băiat. El vă urmează sfaturile?

- Băiatul nostru e exact inversul meu: noaptea lu­crea­ză, ziua doarme, se trezeşte pe la 14.00, mănâncă pe la 3 dimineaţa şi stă cu ochii în computer toată noaptea. Acum mă rog de el să meargă măcar la înot, de două ori pe săptămână. Cred că e vina noastră, a mea şi a soţiei mele, la un moment dat l-am pierdut, nu ne-am ocupat prea mult de for­marea lui. Dar nu-mi place să-i atrag atenţia. Va găsi el drumul, doar are 40 de ani!

- Trebuie să fii norocoasă ca femeie să ai ală­turi, la vârste îna­intate, un bărbat aşa de op­timist ca dvs.

- Şi invers, să ştiţi. Foarte mult îi datorez eu soţiei mele. E un om excepţional, care a dat do­vadă de mul­tă înţelegere, blân­deţe şi răbdare. A ştiut să vadă par­tea luminoasă a vieţii şi mi-a acceptat micile ştren­gă­rii. Nu m-a cicălit niciodată. E o mare tactică asta, să o învăţaţi şi voi, doamnelor! Şi poate ar fi avut motiv! Mai ales că de multe ori lipseam de-acasă. Când lucram ca expert al ONU, în fiecare an eram câte 6, 7 luni plecat. E foarte important cu cine alegi să-ţi îm­parţi viaţa. Omul de lângă tine te poate trage şi-n jos.

"Suntem infiniţi. Nu ne terminăm niciodată"
OVIDIU BOJOR -
Alături de soţia sa cea frumoasă
 

- Care sunt bucuriile unui om de 90 de ani?

- La 90 de ani te bucură totul. Tinerii nu ştiu să se bucure de întâmplările şi oamenii de lângă ei, nu ştiu să le vadă, pentru că aşteaptă mereu fapte şi gesturi mari. Eu mă bucur de ce este, nu de ce ar putea fi. Azi dimineaţă am ieşit la plimbare cu Fetiţa, mai­da­neza noastră. M-am plimbat 20 de minute, era foarte senin şi frumos. Apoi am venit pe jos, la birou. Mi-a plăcut, era un aer tare, de munte, afară. Şi aici m-am întâlnit cu tine. Te-am îmbrăţişat, aşa cum îm­brăţişezi un copac.

- Gândul la moarte vă mai aduce vreo tulbu­rare?

- Nu. Nu cred în moarte. Moartea de mult nu mă mai sperie. Ştiu că pare utopic, dar cred în tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Suntem infiniţi, nu ne terminăm niciodată. Dacă suntem gata să ac­ceptăm legea lui Lavoisier care spune că "nimic nu se pierde, totul se transformă", de ce să nu credem şi că sufletul nostru va exista pentru totdeauna? Avem de partea noastră un bagaj ancestral: religia dacilor, pri­ma religie monoteistă, cu 5000 de ani înaintea iudais­mu­lui. Ce însemna ea? Un singur Dumnezeu şi viaţă veş­nică! Dacii se bucurau la înmormântări şi plân­geau când un nou născut era condamnat la viaţă. Ei ştiau ceva ce noi am uitat, că viaţa adevărată e din­colo. Când ştii că ai trăit frumos, că n-ai făcut rău şi ai dăruit, moartea e doar o trecere cu zâmbetul pe buze.

OVIDIU BOJOR -
Aşteptând eternitatea
 
- Aţi trăit atâtea, în nouă decenii de viaţă! Dacă aţi putea schimba ceva la cursul vieţii, ce greşeală nu aţi mai repeta?

- Aş lua-o de la început cu acelaşi entuziasm. Mă simt bine şi nu mi-aş fi dorit nimic în plus faţă de ceea ce am avut. Nu am niciun regret.

 http://www.formula-as.ro


Iubirea nu se naşte, şi nici nu moare.

indragostiti-desen

În viaţă, Dumnezeu ne dă un om pe care îl iubim dinainte de naştere. Este Mama. Prin ea, experimentezi Iubirea pură, în cel mai profund mod posibil. Fără a o defini, fără a o cunoaşte, fără a te aştepta la nimic de la ea. Trăieşti Iubirea, pur şi simplu. Este primul sentiment pe care îl experimentăm, încă dinainte de a ne naşte.
Apoi cunoaştem oameni de tot felul, dintre care ajungem să iubim câţiva, cu timpul. Spre exemplu prietenii. De cele mai multe ori, închizi ochii în faţa lucrurilor care nu îţi convin la ei, şi vezi numai părţile bune. Îi îndrăgeşti, începi să vezi că viaţa e mai zâmbitoare cu prieteni. Înveţi să îi iubeşti. Câteodată, un prieten îţi place într-un mod deosebit şi alegi să ţi-l transformi în partener de viaţă. Atunci, se spune că „te-ai căsătorit”.
Rar, dar rar de tot, întâlneşti oameni pe care îi iubeşti dintotdeauna. Şi pentru totdeauna. Oameni cu care fiinţa ta vorbeşte, fără ca tu să-ţi dezlipeşti buzele. Oameni care te cutremură doar când te gândeşti la ei. Oameni cu care simţi o legătură divină, o conexiune sacră. Oameni despre care nici nu ai ştiut că există. Ştiai doar că mai există Ceva, pe lângă tot ce ai simţit vreodată. Ştiai doar că Iubirea e dintotdeauna şi pentru totdeauna. Ştiai doar că Iubirea nu se programează, şi nici nu e prea docilă de felul ei. Ştiai că Iubirea nu ţine cont de reguli, şi atunci ai renunţat şi tu la ele, pentru a-i permite Ei să vină către tine. Ştiai doar că lacrimile sunt menite a fi plânse de fericire şi nu de tristeţe. Ştiai doar că Iubirea nu cere absolut nimic, şi ţi-era groază chiar şi să-i ceri Iubirii să vină la tine, ştiind asta.
Rar, dar rar de tot, întâlneşti asemenea oameni.

Limbajul lui Dumnezeu este Iubirea.

Diana Culic
L-am căutat mult, L-am rugat mult să vină, să se facă văzut. Nu s-a făcut văzut, pentru că nu are formă. E peste tot şi e invizibil sub o formă condiţionată de mintea umană. Dar s-a făcut simţit. Îl simt în inima mea şi în întreaga mea Fiinţă. Îl simt în viaţa mea minunată şi în oamenii extraordinari pe care îi întâlnesc. Plâng de fericire şi nu pot decât să mulţumesc. Iubesc cu adevărat.
Iubirea este limbajul lui Dumnezeu. Eu nu-i condiţionez cuvintele. Nu îi pun limite. Îl las să-mi vorbească când vrea, cum vrea şi unde vrea. Mai mult, îi răspund înapoi şi purtăm conversaţii mirobolante.
Ceea ce oamenii fac, de cele mai multe ori, e să nu Îl asculte, în sens de auzit. Să nu iubească. Unii dintre noi ascultăm prima propoziţie iar apoi ne astupăm urechile, din frică. Dumnezeu vorbeşte în continuare, iar cel ce are urechi de auzit, aude.
Nu iubesc în sens de a fi îndrăgostită. Iubesc fără a fi îndrăgostită. Iubesc mai mulţi oameni, şi pot spune cu adevărat de ce îi iubesc. Până acum credeam în expresia că „dacă poţi spune de ce iubeşti pe cineva, atunci înseamnă că nu e Iubire”. Ei bine, astăzi am chef de demontat toate bullshiturile pe care mi le-a băgat societatea şi lumea în cap.
Fraţilor, BA DA, atunci e Iubire! Când poţi să identifici DE CE îl iubeşti pe omul din faţa ta! Când poţi să identifici asta, atunci Iubirea există cu adevărat. Şi ai scăpat de înşelătoria „îndrăgostirii”, care te face să crezi că iubeşti pe cineva, când tu de fapt, reacţionezi condus de hormoni. Come on! Desfundă-ţi mintea, fiinţă minunată ce eşti!
Expresia aceea de mai sus nu e decât o stupizenie exacerbată, întocmai ca cea care spune că de Dumnezeu trebuie să îţi fie frică! De Dumnezeu trebuie să îţi fie FRICĂ? O mare contradicţie! Dumnezeu e IUBIRE! Iubirea şi frica sunt cele două stări ale existenţei, diametral opuse! Cât timp îţi va fi frică de Dumnezeu, nu Îl vei cunoaşte niciodată cu adevărat, nu Îl vei simţi niciodată cu adevărat în adâncul sufletului tău! Cum ai putea să simţi, să accepţi şi să îl iubeşti pe Dumnezeu cu adevărat (atenţie: cu adevărat, nu cum eşti învăţat!) dacă ţie ţi-e frică?! Frica de Dumnezeu a fost impusă de cei de deasupra noastră, conducători & Co., pentru a te manipula! Dumnezeu e Iubire! Dumnezeu nu vrea frica ta! Ci Iubirea ta! E bine să-ţi fie frică de Dumnezeu, atâta timp cât nu ai curaj să vrei să-l cauţi! Odată ce te-ai decis să-l cauţi, frica rămâne naivilor, deoarece apare Relaţia cu Dumnezeu, care are ca piloni Iubirea şi Respectul!
Şi atunci, Dumnezeu îţi trimite oameni pe care nu poţi să faci altceva decât să îi iubeşti. Se poate aşa ceva? Da.
Am 26 ani. Am trăit câteva relaţii frumoase şi am fost îndrăgostită. Dar abia acum pot spune că am început să simt cu adevărat Iubirea. Vorbesc despre ultimele două luni, adică de la momentul naşterii mele spirituale.
Am început uşor, cu un om. Un om pe care am ajuns să îl iubesc pentru puritatea sufletului său şi pentru modul amplu în care vede lucrurile din lumea asta. Pentru sentimentul de încredere deplină şi convingerea absolută că am înţelegerea şi susţinerea lui nelimitată, indiferent de unde mă duce viaţa. Pentru faptul că nu îmi fac vreo problemă în ceea ce îl priveşte, deoarece am toată încrederea din lume în felul în care el, pur şi simplu, ESTE. Pentru luciditatea cu care îşi face ordine în dezordine. Pentru Iubirea lui necondiţionată. Acesta a fost primul om faţă de care am simţit Iubirea adevărată.
Apoi, am întâlnit un alt om. Un om minunat, complex şi complet. Un om întreg, că tot scrisesem despre asta. Un om pe care am ajuns să îl iubesc foarte repede. După câteva conversaţii. Un om dezarmant de sincer, cu o libertate şi un curaj de a-şi asculta inima, mai presus de limitele societăţii şi de gura lumii. Un om plin de pasiune, plin de artă şi plin de bucuria vieţii. Un om excepţional. Iubindu-l pe acesta, nu mi-a scăzut iubirea pentru primul. Dimpotrivă, s-a multiplicat.
Acum câteva zile am cunoscut un alt om. Pe care am ajuns să-l iubesc. Un om frumos dezvoltat, spiritual şi intelectual. Un om ambiţios, un om cu vise şi cu determinarea necesară pentru a le pune în practică. Un om cu curajul de a se întinde către stele şi lună. Un om flexibil, spontan şi deschis către minunata viaţă. Crezi că mi-a scăzut Iubirea pentru primii doi? Dimpotrivă. Continui să îi iubesc! Extraordinar de mult! Şi iubindu-i, simt că mă umplu de bogăţie sufletească! Simt că fericirea este formată din Iubire iar Iubirea adevărată nu e limitată!
Iubirea adevărată e Limbajul lui Dumnezeu! Nu îi limita cuvintele, om frumos! Nu îl limita pe Dumnezeu! Lasă-l să-ţi arate El cât e de minunat să Iubeşti, nu îi spune tu: gata, nu mai îmi da, că mi-e frică!
Aşa că ţine-ţi inima deschisă, pune frica la pământ şi Iubeşte cu adevărat!
Autoiubindu-mă.


Nu-mi spune că mă iubeşti. Spune-mi că sunt cea mai fidelă oglindă în care te-ai uitat vreodată.

Nu vreau să mă vrei. Iubeşte-te pe tine, cât poţi de mult, şi mi-e de ajuns. Doar aşa mă pot simţi iubită.

Nu sunt ataşată de tine, sunt dependentă de mine, de fapt. Tu îmi arăţi ce sunt. Cât sunt de întreagă şi cât sunt de nemărginită.

Mă iubesc pe mine de când mă văd în tine. Mi-ai arătat întreaga mea fiinţă. Eşti singura oglindă în care îmi place să mă pierd, pentru totdeauna. Singura oglindă pe a cărei reflexie o iubesc mai mult decât figura reflectată. Singura pe care am format-o eu însămi, cu iubire, din cioburi sparte şi răspândite peste tot.

Tu nu ştii, dar eu te-am creat, şi-am început de mult. De mult înainte să mă oglindesc în tine, te-am creat. Te-am descoperit treptat, încet, parte cu parte.

Ţi-am creat albul, ţi-am creat negrul. Şi apoi am zâmbit tuturor nuanţelor de gri. Ţi-am muşcat buzele până din gri s-au colorat în sânge iar apoi ţi-am luat inima şi am scuturat iubirea peste tot întregul care eşti.

Mă întrebi dacă te iubesc?

Te trăiesc, pur şi simplu. Pur şi simplu, te trăiesc. Te inhalez prin fiecare inspiraţie, şi te eliberez prin fiecare expiraţie.

Tu îmi arăţi ce sunt. Câtă completitudine sunt. Nu mă întregeşti, să nu înţelegi greşit. Mă oglindeşti în întregimea mea. Am dus o viaţă în semi-întuneric. Şi acum, în tine văd, dintr-o dată, lumina peste toată fiinţa mea. Acum văd întregul pe care l-am simţit orb o viaţă întreagă.

Sunt scufundată în tine. Nu sunt ataşată. Sunt scufundată până-n ultimul fir de păr. Şi n-am să ies. Nu vreau să ies. Vreau să stau aici, în tine, să mă înec şi să mor în tine.

Apoi, din moarte îmi va renaşte esenţa. Va avea mirosul tău. Şi verdele cald al ochilor. Îmi voi picta camera în verde, ca să te uiţi mereu la mine.

Îmi voi picta inima în roşu, ca să îţi simt mereu pasiunea pentru iubire.

Îmi voi îmbrăca mâinile în cald, ca să mă ţii mereu de ele.

Şi când îmi va fi dor de cuvintele tale, voi plânge în fiecare lacrimă câte-un cuvânt.

Voi renaşte, îţi promit. Din moartea pe care mi-o fac cadou, în tine.

Te-am iubit dintotdeauna, dar nu te-am văzut. Acum, când te văd şi te iubesc, realizez că te-ai făcut văzut doar ca să mă oglindeşti.

Nu-mi rămâne decât să-mi iubesc reflexia. Inhalându-mă cu fiecare inspiraţie, eliberându-mă cu fiecare expiraţie.

Singură am fost, singură sunt, singură voi fi.

Dar de-acum, întreagă şi autoiubită.

https://dianaculic.wordpress.com

Simt.

Gratitudine.
Simt recunoştință absolută…
Pentru fiecare atingere pe care am simțit-o cu sufletul.
Pentru fiecare mângâiere de floare pe care mi-a dat-o.
Pentru fiecare pereche de ochi a căror privire m-a făcut să mă intimidez, emoționată.
Pentru fiecare lecție pe care am conştientizat-o, încheiată cu un sincer şi călduros “oh my God…”.
Pentru fiecare moment de sincronicitate între sufletul meu şi al altuia.
Pentru fiecare secundă în care am simțit că Viața bate filmul…chiar şi Avatarul.
Pentru fiecare răspuns al Lui care m-a făcut să mă mir, încă o dată, de cât e de grozav.
Pentru fiecare lacrimă.
Pentru fiecare om.
Pentru fiecare noapte intensă de pasiune şi pentru fiecare somn de bebeluş.
Pentru fiecare ocazie de a-mi deschide inima în fața oamenilor.
Pentru că am învățat minunăția de a fi vulnerabil.
Pentru că am primit curajul de a mă abandona.
Pentru tine, pentru mine, pentru noi, pentru tot ceea ce există.
Pentru El, Viață şi Iubire.
Pentru gratitudine.
Pentru că simt.
Pentru.

Din înțelepciunea infinitului.

N-am trăit o viață de om încă, pentru a avea o înțelepciune căruntă. Dar am umblat mereu pe calea “extra-ordinară”. Şi-am atins Fericirea. Da. Exact. Mai mult, mă scald în ea, în fiecare existențială clipă.
Viața mea a fost deja mai frumoasă decât mi-aş fi putut imagina. Dar un prieten drag mi-a spus odată aşa: “Crezi că nu se poate mai mult? Nu-l provoca pe Dumnezeu! ;)”. Aşa că… let it be!
Din această sublimă călătorie, am rămas cu câteva “esențe” pe care vreau să le împărtăşesc cu cei dragi:
1. Dacă ar fi să spun o singură idee, aceea ar fi: FĂ CE SIMȚI! Punct.
…dar sunt bloggeriță şi pe deasupra, am un dar de a vorbi mult, aşa că nu mă voi opri la o singură idee. ;)
2. Fii răzvrătit, de câte ori simți că ceva nu e conform dorințelor sufletului tău.
3. Ai curaj să vrei mai mult. Întotdeauna mai mult. Se poate, crede-mă. Imposibilul e mai posibil decât posibilul.
4. Crede în tine şi în visul tău. Până în pânzele albe. Chiar dacă nimeni altcineva nu mai crede. Şi când nici măcar tu nu mai crezi, îți dau cuvântul meu că eu mai cred. Nu din altruism exacerbat, ci pentru că am văzut cu ochii mei că ORICE se poate.
5. Caută-L. Caută-L că îl vei găsi. Dacă nu îl găseşti degrabă, ceartă-te cu El. Zbiară. Sparge tot prin casă. Fă ce te taie mintea aia fascinantă, dar nu te opri din căutat.
6. Profită de ORICE moment în care ai ocazia să iubeşti. Iubeşte cu tot omul din tine, când e om şi cu toată divinitatea din tine, când e divin. Când e ambele, eşti norocos. Iubeşte-l cu toată ființa ta. :)
7. Da. Consideră-te norocos. Consideră-te deştept, frumos, talentat. Mai bine să fie o iubire de sine egoistă şi superficială, decât să nu fie deloc.
8. Dezvoltă-ți curajul. Nimeni nu s-a născut un luptător neînfricat. Poate doar Schwarzenegger. Dezvoltă-ți curajul. Cum? Citeşte din nou punctul 1.
9. Nu trăi viața altora. Riscă să pierzi prieteni, riscă să pierzi oameni apropiați, dacă aceştia vor sta în calea visului tău. Riscă orice. Nu rămâi singur niciodată, chiar dacă ai rămâne ultima suflare de pe pământ, îți garantez.
10. Când te bagi în rahat, du-te până la capăt. Cu fruntea sus. Nu sta mai mult decât e necesar. S-ar putea să te împuți.
11. Acceptă că ți-e frică. Acceptă ajutorul celorlalți şi vei depăşi frica.
12. Dă-ți timp să te descoperi cine eşti cu adevărat. Dacă reții un singur lucru din tot ce am scris aici, acesta să fie.
13. Bagă la cap: ieri a fost cum a fost, azi e cum e, mâine va fi cum va fi. :) În fiecare zi.
14. Pune-te pe locul întâi. Nu din egoism, ci din iubirea de Sine. Nu ştii ce e iubirea de Sine? Spor la aflat.
15. Crede, dacă vrei să vezi. Nu fii prostănac crezând doar ce poți să vezi. Totul e mai mult de atât.
16. Nu te baza prea mult pe coincidențe. Dumnezeu nu dă cu zarurile.
17. Când nu ştii cine e vinovatul pentru vreo nefericire de-a ta, uită-te în oglindă. Îți recomand, din experiență, să faci asta şi când crezi că ştii.
18. Ai grijă ce-ți doreşti. Căci dacă eşti destul de naiv să crezi că s-ar putea întâmpla, atunci chiar se va întâmpla.
19. Frica şi Iubirea sunt ca şi cele două fețe ale unei coli de hârtie. Sunt amândouă acolo, însă doar de tine depinde care parte e deasupra şi care dedesubt.
20. Întotdeauna ar mai fi lucruri de spus. Dar vei ajunge la un moment dat să conştientizezi că tăcerea este, într-adevăr, de aur.
PS: Dacă eşti femeie, un ruj roşu şi nişte tocuri cui te vor ajuta să cucereşti mulți bărbați. Dar nu mai mulți decât o vor face deschiderea sufletului, curajul de a-ți accepta vulnerabilitatea şi bucuria de a fi femeie.
PS2: Dacă eşti bărbat şi ai ajuns până aici cu cititul, atunci nu prea mai ai nevoie de sfaturile mele.
Cu dragoste în suflet, te rog să fii fericit. 
https://dianaculic.wordpress.com

O femeie cu adevărat frumoasă.

Diana Culic
O femeie cu adevărat frumoasă nu te va alege uşor. Dar când te va alege, vei simţi.
O femeie cu adevărat frumoasă îţi va spune rar “te iubesc”. Dar îţi va spune des “vreau să te văd fericit”.
O femeie cu adevărat frumoasă îţi va iubi mama şi îi va fi recunoscătoare.
O femeie cu adevărat frumoasă va şti când să vorbească cu tine şi când cu copilul din tine.
O femeie cu adevărat frumoasă te va asculta cu mintea şi îţi va răspunde cu inima.
O femeie cu adevărat frumoasă nu îţi va da motive să o înşeli. Dar dacă totuşi ai face-o, te-ar durea mai tare că i-ai rănit încrederea, decât că ai putea s-o pierzi.
O femeie cu adevărat frumoasă nu îţi va cere absolut nimic. Dar îi vei oferi totul, până când tot ce îţi va rămâne de oferit vei fi tu.
O femeie cu adevărat frumoasă va fi întotdeauna „acasă”-le tău. Indiferent unde s-ar afla.
O femeie cu adevărat frumoasă nu îţi va reproşa că face prea multe pentru tine. Ci se va simţi împlinită că are şansa să îşi răsfrângă iubirea asupra ta în atatea feluri.
O femeie cu adevărat frumoasă nu va încerca să te ţină lângă ea, ci te va lăsa să pleci oricând. Dar pleacă, dacă vei putea.
O femeie cu adevărat frumoasă te va ferici nopţi la rând cu trupul ei gol. Şi-o viaţă-ntreagă cu sufletul ei dezbrăcat.
O femeie cu adevărat frumoasă vei găsi una în întreaga ta viaţă. Şi asta nu pentru că nu ar fi ele mai multe. Ci pentru că odată găsită, nu vei mai căuta nimic.

Schimb de inimi

Am făcut un schimb de inimi. Înainte ca el să-mi ceară, i-am dat sufletul, cu toată dragostea din lume, adunată într-o inimă de fată. Ochii lui mă priveau adânc, citindu-mi vulnerabilitatea pe care încercam să o ascund, dar zâmbetul şăgalnic, de neoprit, mă dădea de gol. Iubirea noastră s-a mişcat mai repede decât am putut eu să țin pasul: până să-mi dau seama, sufletul mi-era placat cu mirosul lui şi cu bunătatea făpturii sale. Ei, suflet zbuciumat, de data asta nu mi-ai zis nimic din ce aveai de gând, mi-ai luat-o înainte…
Simțeam că mă scufund în casa inimii mele, în sânul familiei cereşti din care am plecat acum mulți ani… familie compusă din el, din mine, şi din Iubirea sufletelor noastre. N-aş şti să spun momentul când am simțit că îl iubesc… Sau oricum, a fost dinainte de a-l cunoaşte. Mâinile mele i-au creat umerii din aluatul dorințelor din miez de noapte iar buzele mele le-au stropit pe ale lui cu apă de sânge, spre a prinde viață. Mintea mea s-a înțeles cu spiritul de data asta şi a suflat în a lui construcție duh îngeresc, să-mi fie răspuns la orice întrebare şi lumină în orice tunel.
Zeii n-au avut de ales decât să-l împuternicească cu a lor nemurire şi iată că făcutu-mi-l-au zeu. Credeam că-s singură ca suflet pe acest pământ şi că ne ataşăm doar pe durata unei vieți, dar ochii i-am deschis când m-a făcut să văd că am trecut prin multe alte universuri împreună, şi când vom trece pragul morții, vom fi tot de mână…
Poveste de iubire, scrisă parcă de arhangheli şi de sfinți… Cum pot să-ți mulțumesc că mi-ai dat şansa să mă nasc, Doamne? Creând ceea ce ştiu în lume? Făcând cât pot să fie bine? Fiindu-i pururi credincioasă şi iubindu-l, şi slăvindu-Te pe Tine? Punându-mă la dispoziția lumii spre a scoate-n om Iubirea? Cum oare slavă pot să-ți dau că m-ai născut într-un ocean ce poartă în esență Fericirea?

https://dianaculic.wordpress.com

În calitate de Regină, îţi ordon să vii

love-couple-kissing-TheSuiteworld
Mi-e dor…
Şi nici nu ştiu cum să pun asta în cuvinte. Fiindcă nu e dorul pe care l-am mai simţit.
E un dor care nu doare. E prezent dar nu e. E un fel de dor călduros, care pătrunde munţi şi ape şi distanţe şi te aduce lângă mine înainte să apuc să-i spun că te vreau aici.
Nu îmi lipseşti. N-ai cum, de vreme ce eşti mereu una cu mine. Eşti unde sunt eu. N-ai cum să îmi lipseşti. Nu cât timp sufletul deţine controlul.
Mă sperie gândul că ai putea să pleci oriunde şi oricât iar eu te-aş simţi întotdeauna lângă mine… Dar totuşi, pentru cât timp sufletul mi-ar putea convinge trupul că eşti prezent, când, de fapt, munţi şi ape şi distanţe astăzi chiar ne despart?
De ce mă faci să simt tot ce nu am mai simţit? De ce ştii să iubeşti altfel decât restul lumii? De ce mă înveţi lumea de la zero? Cine eşti, înger terestru? Cine eşti şi cu ce drept mi-ai luat inima din piept şi-ai pus-o pe a ta acolo?
De ce îmi pare că vorbeşti alte limbi decât ale planetei mele? De ce îmi pare că eşti frate cu Soarele, prieten cu Luna, copil al Cerului şi-al Pământului?
De ce simt că trebuie să învăţ limbaje din viitor pentru a-ţi spune cât de mult te iubesc?
Tu, început şi sfârşit, vid şi densitate, toate le trăiesc cu tine, pentru prima oară!
Nu-mi răpi minunea de a te vedea, cu ochii mei negri ca cenuşa morţii noastre în trup.
Ai stat deja prea mult, o zi!
În calitate de Regină, îţi ordon să vii!

https://dianaculic.wordpress.com