Movie Jan Dara

Asher Quinn (Asha) ~ House of spirits

Să devenim şi să rămânem artizanii propriei noastre fericiri!

Întotdeauna, fără excepţie, fericirea este o alegere conştientă! Haideţi să o facem zi de zi! Vom descoperi astfel că în afara nefericirii, nu avem nimic de pierdut.

 

Fericirea este mult mai uşor de descoperit decât credem, dacă o căutăm în locul potrivit. Fericirea şi nefericirea sunt stări de spirit şi nu sunt dependente în mod necesar de circumstanţe şi condiţionări exterioare. Ceea ce ne determină fericirea sau nefericirea este atitudinea noastră mentală şi reacţia faţă de acele circumstanţe. Prin urmare, pentru a rămâne fericiţi mai mereu, tot ce avem de făcut este să ne reajustăm atitudinile mentale, iar pentru aceasta trebuie să ne amplificăm puterea mentală şi puterea voinței.

De-a lungul timpului, tradiţiile spirituale ale omenirii au evidenţiat faptul că există în noi un izvor nesecat de bucurie, fericire, iubire, pace, putere şi înţelepciune. Acesta a primit diferite nume: „Sinele divin“, „Sinele adevărat“, „Sinele interior“, „Spiritul“, „Scânteia divină“, „Fiinţa interioară“ etc. La acest izvor trebuie să ajungem ca să cunoaştem adevărata fericire. Prin transformarea profundă a atitudinilor noastre mentale ne putem apropia de această sursă.

Marii înţelepţi ai umanităţii au avut întotdeauna o viziune dinamică asupra adevăratei fericiri, bazată pe înţelegerea profundă a faptului că aceasta se găseşte înlăuntrul propriului nostru Sine.

Psihosociologul Patricia Delahai a făcut un studiu interesant despre cei care reuşesc să fie fericiți aproape tot timpul, indiferent de piedicile care le apar în cale. Iată în continuare câteva recomandări esenţiale, extrase din mărturiile lor, care ne sunt de un real folos în acest demers interior de a găsi fericirea: să învăţăm să ne iubim pe noi înşine, să fim mereu atenţi la stările pe care le avem şi să căutăm să ne protejăm de efectele experienţelor nefaste sau mai puţin plăcute atunci când apar, să învăţăm să ne obiectivăm emoţiile, să ne bucurăm din tot sufletul de stările de fericire care ne apar spontan şi să întreținem relaţii armonioase cu cei din jur.

Se spune că înţelepţii au o lume comună, cea a fericirii, care este temelia pentru succesul deplin în orice aspect al vieţii. De-a lungul timpului, ei ne-au împărtăşit secretele fericirii interioare şi ne-au oferit ghidarea pentru o descoperi. Pentru a practica deprinderea de a fi fericiți ei recomandă în primul rând să învăţăm să identificăm obiceiurile care ne fură fericirea şi să ne facem bunul obicei de a alege fericirea în orice circumstanţe.

De-a lungul timpului, înțelepții ne-au atras atenţia asupra faptului că natura umană este plină de contradicții, că oamenii sunt tributari atât forţelor benefice, cât şi celor malefice, oscilând aproape întotdeauna între o fericire trecătoare şi nefericire. Prinşi în capcana impulsurilor care conduc către viaţă (Eros) sau către moarte (Thanatos), oamenii obișnuiți sunt de cele mai multe ori scindați între dorinţa de a-şi construi fericirea cărămidă cu cărămidă şi cea de a şterge trecutul, în acelaşi timp recunoscători că trăiesc, dar cu toate acestea niciodată mulțumiți.

Să practicăm fără încetare deprinderea de a fi mai mereu fericiţi

A şti cum să ne ridicăm moralul, atunci când trecem prin momente mai dificile, şi a-l menţine mai mereu la înălţime este ceva perfect posibil, chiar dacă uneori poate părea că este dificil. Asta nu înseamnă însă că de acum înainte, peste noapte, o să devenim „super-fericiți“. Viaţa cotidiană este o continuă provocare, şi ea ne oferă contextul ideal pentru ca noi să ne transformăm la modul profund. Putem obţine beneficii din orice problemă sau dificultate cu care ne confruntăm, dacă ştim să o întoarcem în favoarea noastră. 

Cum? Urându-i bun venit, adică acceptând-o, şi întrebându-ne ce mesaj aduce cu ea, ce am putea învăţa din ea. Noi ştim acum că există un motiv pentru orice și că nimic nu se petrece la întâmplare. Această atitudine ne va modifica radical punctul de vedere şi vom ajunge la convingerea că tot ceea ce ni se petrece în viaţă este numai şi numai spre binele nostru şi că am fost puşi de Dumnezeu exact în situaţia în care merităm să fim pentru a fi ajutați să creștem sau pentru a compensa o anumită KARMA.

A ne impune ideea că de acum înainte o să avem un moral mereu ridicat sau că nu vom mai putea de atâta fericire conduce direct la dezamăgire şi chiar la culpabilitate, pentru că vom vedea în curând că nu este chiar atât de simplu. A cultiva cu răbdare bunul obicei de a urmări să învăţăm din tot ceea ce ni se petrece este un bun punct de la care putem pleca în căutarea fericirii.

La ora actuală se promovează ideea că fericirea este un bun pentru care trebuie să muncim, că ea se câștigă cu prețul unor mari eforturi de voinţă pe care trebuie să le orientăm asupra noastră înşine. Această concepție ne poate face însă să ne încrâncenăm şi mai mult în căutările pe care le întreprindem pentru a deveni fericiți. De fapt, tot ceea ce trebuie să facem este să ne reamintim că natura noastră esenţială este însăşi fericirea pură. Ni se spune că suntem umani, deci inconstanți şi imperfecți, când de fapt am fost făcuți după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Fiecare fiinţă umană merită să trăiască din plin fericirea intensă şi copleşitoare atunci când acţionează fiind însuflețită de iubire, la unison cu Legile Divine.

Marii înţelepţi ai lumii au afirmat de-a lungul timpului că noi oamenii, chiar şi atunci când nu ne dăm seama de aceasta, am fost creați de Dumnezeu pentru a fi fericiți. Numai fiinţele umane care sunt profund fericite, din ce în ce mai des, au dreptul să spună: „Fericirea profundă pe care o trăiesc arată totodată că împlinesc una dintre Voile lui Dumnezeu pe Pământ.“ Merită să ne dăm seama că toţi sfinţii, toţi marii înţelepţi, toţi cei care sunt drepți, ca să spunem aşa, în faţa lui Dumnezeu, au fost şi sunt profund fericiți. Prin urmare, merită să reținem că a trăi stări copleşitoare de fericire este întotdeauna ceva divin şi totodată firesc pentru fiecare fiinţă umană.

Se spune că bucuriile noastre sunt capricioase, dar este necesar să știm că se petrece la fel şi cu suferinţele pe care le trăim. Plăcerea şi durerea sunt cele două feţe ale aceleiaşi monezi. A înțelege profund acest aspect ne ajută să învăţăm să percepem plăcerea acolo unde alții văd doar durere. De exemplu, revedem o rudă foarte dragă cu ocazia unei înmormântări în familie: este o plăcere. Sau: o prietenă apropiată anulează în ultima clipă întâlnirea mult așteptată de noi; aceasta ne contrariază pe moment, însă ne dăm repede seama că astfel vom avea mai mult timp pentru noi, că ne vom putea răsfăța cu o baie pe cinste sau făcând ceva ce tot amânam de ceva vreme.

Fiinţele umane care au mai mereu moralul ridicat sau, cu alte cuvinte, sunt preponderent optimiste, văd de cele mai multe ori jumătatea plină a paharului și nu pe cea goală. Este vorba despre o alegere spontană, conştientă, pe care ei obișnuiesc să o facă în situațiile mai dificile, despre o capacitate alchimică lăuntrică extraordinară de a transforma, metaforic vorbind, plumbul în aur. Dar nu numai această alchimie interioară este ceea ce îi caracterizează. De fapt, ei au grijă de starea lor de spirit aşa cum alţii au grijă de starea lor de sănătate. Luând exemplul lor, ar trebui să ne întrebăm cât mai des cu putință cum să facem să trăim în mod constant stări benefice, constructive pentru a fi mai mereu plini de resurse interioare aparent nebănuite, şi evident să găsim şi soluțiile pentru a face aceasta.

De aceea ar trebui să ne propunem ferm să nu mai permitem să întreținem gânduri nocive care să ne tulbure pacea interioară şi echilibrul lăuntric, și să urmărim constant să eliminăm gândurile secundare, perturbatoare şi aşteptările anticipative care ne-ar putea afecta în vreun fel mulţumirea lăuntrică. Este necesar să devenim totodată conştienţi că aceste aşteptări ne pot aduce cel mai adesea nefericirea, care este determinată nu de situațiile cu care ne confruntăm la un moment dat, nu de oamenii din jur, ci chiar de propria noastră persoană.

Atunci când simţim că ceva nu este în regulă cu noi (nu dormim bine, suntem anxioşi, irascibili etc.), este bine să ne oprim imediat şi să ne punem următoarea întrebare pentru a ne obiectiva: „Ce se petrece cu mine?“ Următorul pas este să începem să facem curat înlăuntrul nostru pentru a îndepărta acele stări penibile. Pe scurt, să aplicăm permanent un fel de igienă lăuntrică a bunei dispoziţii, tot la fel cum respectăm o anumită igienă personală elementară. 

Să devenim şi să rămânem întotdeauna suveranii propriului nostru univers lăuntric

Viaţa are suişurile şi coborâşurile ei. Tot ceea ce trebuie să facem este să devenim conştienţi de ele. A avea o bună priză de conştiinţă asupra a ceea ce se petrece cu noi (din punct de vedere fizic, emoţional, mental şi spiritual) în fiecare clipă este un pas foarte important pe care trebuie să-l facem. Aceasta înseamnă să dobândim o bună cunoaştere de sine. Vom ajunge astfel să putem spune cu precizie: acum trăiesc o stare de fericire, de încântare, de compasiune, de iubire profundă, de altruism, de pace profundă sau, dimpotrivă, o stare de tristeţe, de dezamăgire, de nelinişte, de gelozie, de plictiseală, de teamă, de mânie, de îngrijorare, de neîmplinire, de egoism etc. Capacitatea noastră de a ne identifica stările mai puţin benefice trebuie să fie dublată de un anumit optimism care să ne ajute să găsim soluțiile de ieșire din situațiile respective. Este foarte important să nu ne pierdem speranţa şi să fim convinşi că niciodată nu ni se dă mai mult decât putem duce.

Să căutăm plini de curiozitate, perseverenţă şi răbdare, și să punem mai mereu în aplicare mici strategii pentru a rămâne optimiști. Dacă ştim că suntem încă, de exemplu, hipersensibili, emotivi şi uşor de demoralizat, este de dorit pentru început să evităm situațiile sumbre, pesimiste sau demoralizatoare. Dacă nu vom avea grijă de buna noastră dispoziţie, ea va tinde să dispară.

Există uneori situaţii în care este suficient un mic detaliu pentru a ne demoraliza, aşa că este mai bine să învăţăm să ne protejăm. Forţa noastră constă în a avea o viziune realistă, obiectivă asupra propriei fiinţe, în a ne cunoaşte şi a ne accepta propriile slăbiciuni, chiar dacă uneori poate părea dificil. A ne recunoaşte neajunsurile este deja primul pas către îndepărtarea acestora.

Există totodată şi așa-zisele victime ale „atitudinii pozitive“, care ajung să-și reproșeze faptul că nu sunt aşa cum trebuie să fie şi care devin deprimate din această cauză. Deşi ele ştiu, teoretic vorbind, că au tot ce le trebuie pentru a fi fericite, din păcate nu ştiu să se folosească de ceea ce au. Astfel de fiinţe îşi fac singure rău, hrănind o idee utopică despre fericire.

Alţii găsesc că merită să sufere, să primească „palme“ de la viaţă sau să trăiască „o mare nefericire“ pentru a învăţa să aprecieze ceea ce au. Însă psihologia umană este mult mai complexă decât această viziune simplistă despre fericire pe care o au mulţi oameni obişnuiţi.

Ştim cu toţii că suntem totuşi tributari impregnărilor subconştiente. Obiceiul de a ne îngrijora sau orice alte obiceiuri nefaste se ridică asemenea unei caracatițe din adâncurile oceanului subconştientului, distrugându-ne pacea interioară. Există motive obiective pentru a fi fericiți, dar şi blocaje subiective, ascunse, ocultate, care ne tulbură fie că vrem, fie că nu vrem.

O săptămână fără facebook

Trebuie să recunosc că mi-e greu. Nu e acel greu pe care l-am purtat când am luat post de zahăr. 
Atunci eram frustrată, tensionată.Acum e un fel de singurătate, de lume dispărută, de doliu după un univers stins.
Mă trezesc adesea în fața calculatorului neștiind ce caut aici. Acel loc drag în care mă întâlneam cu prietenii, în care eram la curent cu viața lor, cu pasiunile lor, acel loc unde găseam o mulțime de informații utile, acel loc care îmi oferea totul de-a gata a dispărut. Nu mă ard degetele să ajung la el. Știu că depărtarea aceasta e la distanță de un click, dar acest click mi-ar fi încălcarea unui angajament luat pentru inima… Nu e ca în zilele de miercuri, vineri sau duminică. Atunci trăiesc într-o așteptare scurtă. Acum așteptarea e prea lungă ca să pot să mă liniștesc cu gândul că după Crăciun voi revedea comunitatea virtuală în care mi-am construit și eu o casă. 
Despre inima mea arată v-am scris acum câteva zile.
Cred că fără această retragere din comunitatea virtuală inima mea nu ar putea fi arată atât de adânc.
Uneori mă confrunt cu sentimentul singurătății, al faptului că nu mai am un nume, că nimeni nu mai știe de mine și viața lor continuă fără mine. Acum când stau în patul ascuns, cu inima arată și bolile sufletești descoperite știu că aproape toți m-au uitat. Iar dacă nu m-au uitat, până la Crăciun cu siguranță mă vor uita. 
Mă smerește nespus de tare această singurătate, în care nu mai am un nume. Uneori mai primesc câte o supă caldă printr-un email ce vine de la o ființă ce și-a amintit de mine. Atunci când sorb supa îmi dau seama ce puțin contez de fapt…că de fapt sunt doar câțiva cărora le pasă, că e o iluzie trecătoare întâmpinarea cu apaluze pe care o primesc la articole postate, la fotografii, la gânduri. Atunci realizez că de fapt mulțimea ce-mi aduce laude și strigă de bucurie că mă vede nu lasă să se audă sufletele tăcute pentru care contez.
Dumnezeu mai trage câte o brazdă de inimă, o frământă sub primii fulgi de nea ce cad lin peste satul nostru. Acest sentiment pe care îl am când sunt singură în casă sau când cei ai casei mele dorm…că sunt Singură (că nu am unde să fug, că nu e nimeni) mă aruncă în brațe de Cer și mă obligă să mă văd pe mine cu toate păcatele mele.
Viața la sat și abandonarea facebookului ..
Ah cât de tare doare să-mi vă inima nespus de rea si pornirile firii mele, să fiu singură și nevăzută…Ce pericol să cred că nici Dumnezeu nu mă vede.
Și totuși El e aici, în odaia zugrăvită cu colinde și liniște. Mă ară mai departe așa cum L-am rugat. Scoate din mine bulgări mari de răutate și mi-i arată.  
Dumnezeul meu este îndelung răbdător și plin de bunătate. 
,,Toate lucrările Tale Te vor lăuda Doamne.,, …Această inimă arată și lucrată trebuie să Te laude.

Psalmul 146

,,Lăudaţi pe Domnul! Laudă, suflete, pe Domnul!
Voi lăuda pe Domnul cît voi trăi,

voi lăuda pe Dumnezeul meu cît voi fi.
Nu vă încredeţi în cei mari,
în fiii oamenilor, în cari nu este ajutor.
Suflarea lor trece, se întorc în pămînt,
şi în aceeaş zi le pier şi planurile lor.
Ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacov,
ferice de cine-şi pune nădejdea în Domnul, Dumnezeul său!
El a făcut cerurile şi pămîntul, marea şi tot ce este în ea.
El ţine credincioşia în veci.
El face dreptate celor asupriţi;
dă pîne celor flămînzi:
Domnul izbăveşte pe prinşii de război;
Domnul deschide ochii orbilor;
Domnul îndreaptă pe cei încovoiaţi;
Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi.
Domnul ocroteşte pe cei străini,
sprijineşte pe orfan şi pe văduvă,
dar răstoarnă calea celor răi.
. Domnul împărăţeşte în veci;
Dumnezeul tău, Sioane, rămîne din veac în veac!
Lăudaţi pe Domnul!,,

 https://andreeastanciu.wordpress.com

Vă las o colindă pe care o ascult repetat: Din Cer Senin. 

Lângă ea mai vărs cate o lacrimă în timp ce mă ară Dumnezeu:

 Cel cu inima mulțumită ..

Cuvintele ce vor coborî din mine sunt o colecție de emoții, întâmplări, gânduri pe care le-am frământat în inima mea în aceste zile de toamnă. 

Sunt un aluat proaspăt pe care vreau să îl cresc și să îl coc lângă Dumnezeu. Aș vrea să mă hrănesc din el…eu și cei ai casei mele. Așa cum pentru trup alegem hrana care îi aduce sănătate cred că suntem responsabili să ne hrănim sufletul …cu tot ce găsim mai bun.

Într-o după-masă am auzit la radio 8 cuvinte citate din Biblie.

“CEL CU INIMA MULȚUMITĂ ARE UN OSPĂȚ NECURMAT “

Nu-mi amintesc nimic altceva din acea zi. În acest timp scurt, în care ascultam cuvintele știam că ele trebuie să lucreze ceva în adâncul meu, că viața mea purtând aceste cuvinte în tolba ei va deveni mai frumoasă..că viața mea purtând aceste cuvinte nu mai poate fi la fel cum era când nu le purta. 

Am simțit că sunt încărcate cu putere, că pot deveni haina mea …de sărbătoare. Am simțit și am știut că dacă mă voi îmbrăca pot avea parte de sărbătoare în orice loc, în orice timp.

Așa că le-am scris pe tăblița ascunsă a inimii mele și pe o tăbliță de lemn..pe care am agațat-o lângă ușa camerei. Am vrut să mă asigur că dacă anumite situații vor șterge literele acestea de pe inima mea, ochii mei le vor întâlni pe un perete. Adesea le văd și le rescriu  în mine cu lacrimi …de bucurie că le-am găsit, cu nadejdea că nu se vor evapora în zilele mai puțin bune.

Am meditat asupra lor în zile bune și în zile rele și am experimentat că pot avea parte de acest ospăț și atunci cînd lucrurile nu merg așa cum le-am calculat noi, așa cum le-am așteptat noi, așa cum am crezut noi că trebuie să meargă.

Și l-am întrebat pe Dumnezeu șoptit: pot avea parte de acest ospăț și când am doar cartofi la masa de prânz, când am doar un copil deși eu îmi doresc 3 sau 5, când nu am bani să plătesc factura la telefonul mobil, când prietenii mă disprețuiesc pentru alegerile mele, când mi-e frig, când mă dor rinichii și trebuie să stau câteva ore în pat, când vecina mea spune lucruri neadevărate prin sat despre noi, când linoleul din bucătărie e rupt și petecit și imposibil de curățat, când mă împiedic de el de fiecare dată, când copilul meu mă face de rușine, când ne facem calcule că va intra în casă o anumită sumă de bani și de fapt nu avem nici jumătate din suma calculată, când în mașina noastră sunt mereu firmituri de mâncare deși eu aș vrea să fie curată?

Și am primit răspuns prin aceleași 8 cuvinte “CEL CU INIMA MULȚUMITĂ ARE UN OSPĂȚ NECURMAT “

Și m-am gîndit ce înseamnă necurmat.  Necontenit, neîncetat, continuu… Un ospăț ce nu se termină …cu o singură condiție: INIMA MULȚUMITĂ…

Știu că pot găsi mereu motive să fiu nemulțumită de viața mea, de familia mea, de vecinii mei, de prietenii mei, de țară, de casa mea și toate lucrurile materiale ce mă înconjoară, de animalele mele, de vreme, de împrejurări, de gesturi, de biserica, de orice…numai că e alegerea mea, care mă va scoate din acest ospăț necurmat.

Așa că pentru acest zile de post și rugăciune, de schimbare port aceste cuvinte cu mine și mă rog să am o Inimă Mulțumită, eu și cei ai casei mele.

Am arat grădina…Acum ea stă goală și descoperită sub cer.

Poate că periodic ar trebui să arăm și inima. Să o lăsăm așa goală șă descoperită, așa vulnerabilă sub Cerul lui Dumnezeu. Să fim conștienți că acest proces al arării o va durea, dar să fim conștienți că după ce va trece  “iarna ” vor înflori Cuvintele lui Dumnezeu prin ea și ea va fi mai frumoasă. Acest post al Crăciunui e o altă șansă de a ne lăsa inima arată.

Ce Doamne, ce ai vrea să mai schimbi la ea? Ce nu fac bine? M-am frământat cu cele ale lumii și le-am lăsat să mă inunde și mi-era bine …nici nu credeam că mai ai ceva de schimbat la mine.

Acum, când ți-am dat voie să mă ari, când simt vibrația roților și puterea sapelor cum trec prin mine mă doare. Inima nu mi-e mulțumită, nu sunt blândă cu cei ce-mi fac rău, nu întorc obrazul celălalt ca să fiu lovită peste el ci mă apăr.

Tu înaintezi prin mine arând și mă ajuți să văd ce era dedesuptul faptelor mele. Eu stau tăcută. Uneori ți-aș spune: dar Doamne, eu .. Tu mergi mai departe ca și cum nu m-ai auzi. 

Și mă lași să mai văd aluatul stricat al inimii mele. Nu m-ai fi arat dacă nu Te chemam să faci asta. Mulțumesc pentru acest post în care mă ari.

Am nădejdea că vei semăna noi Cuvinte și vor înflori și alte soiuri de trăiri, de fapte, de alegeri.

 https://andreeastanciu.wordpress.com

Gingasie

Ce frumoase sunt diminetile cand soarele nu iti bate in ochi, ci iti bate in inima ..

Suntem atat de brutali unii cu ceilalti. Fiecare aruncam cuvinte aspre aproapelui nostru, il mustram, justificandu-ne purtarea prin faptul ca ne dorim indreptarea lui si deci suntem indreptatiti sa fim taiosi, dand buzna in inima omului, loc care doar Dumnezeu are dreptul sa tulbure, pentru ca tulburarea Lui este diferita de cea provocata de om, si tulburandu-se la atingerea Lui, inima isi gaseste pacea vesniciei.
Cuvantul. Instrument pentru ranire sau mangaiere, zidire sau daramare.
“..sa va purtati intr-un chip vrednic de chemarea pe care ati primit-o, cu toata umilinta si blandetea, cu indelunga rabdare, ingaduindu-va unul pe altul in dragoste..” Efeseni 4: 2
“Nici un cuvant stricat sa nu va iasa din gura, ci unul bun, pentru zidire, dupa cum este nevoie, ca sa dea har celor care il aud” Efeseni 4:29
“Orice amaraciune, iutime, manie, strigare, vorbire de rau sa piara din mijlocul vostru, impreuna cu orice fel de rautate. Si fiti buni unii cu altii, milosi, iertandu-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi in Hristos” Efeseni 4:31-32.
Ma gandesc ca in ultima vreme sunt atenta la detalii..la gesturi, cuvinte, atitudini, reactii si vad cum ne lipseste gingasia, blandetea ce Isus o avea din plin. In orice vorbire si infaptuire, El nu putea sa fie aspru si nu darama de dragul de a darama. Ma uit apoi la mine si ma infior. Cate cuvinte care au menirea de a rani imi iasa din inima..si le ofer atat de usor in stanga si in dreapta, deseori, oamenilor dragi. Apoi, aud vocea Lui si mi se prabuseste lumea..caci imi dau seama ca “Dar cele ce ies din gura vin din inima si acelea pangaresc pe om. Caci din inima ies gandurile rele, omorurile, faptele de adulter, desfranarile, furturile, marturiile mincinoase, blasfemiile.” Matei 15:19-20. SI deci “Pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din ea ies izvoarele vietii. Alunga neadevarul din inima ta si departeaza viclenia de pe buzele tale” Proverbe 4:23-24 . Ce paradox. Din inima ies gandurile rele si totusi..din inima ies izvoarele vietii. Cum e posibil?  “Oare din aceeasi gura a izvorului tasneste si apa dulce si apa sarata? Fratii mei, poate oare un smochin sa faca masline sau o vita sa faca smochine? Tot astfel, nici un izvor nu poate sa dea apa sarata si apa dulce.” Iacov 3:11-12. E vorba de inimi diferite. Dintr-o inima de piatra vor iesi gandurile rele, iar dintr-o inima noua, de carne, vor iesi izvoarele vietii. Deci, avem nevoie zilnic de inimi innoite, si inspre bucuria noastra, Dumnezeu este un Dumnezeu bun care doreste sa ne dea inimi  ” Orice ni se da bun si orice dar desavarsit ete de sus, coborandu-se de la Tatal luminilor in care nu este schimbare, nici umbra de mutare.” Iacov 1: 17
Isus Hristos spune “Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine, caci Eu sunt bland si smerit cu inima”

https://calatorinhar.wordpress.com

  
Acolo la etaj stau eu. Si aceasta camera luminoasa este camera in care ma cuibaresc pentru o perioada nedeterminata. Casa e construita de tata (cap-coada sau..caramida cu caramida), iar camera este decorata de mine cu elemente adunate de-a lungul timpului..Covorul este vechi de vreo..15 ani as zice. E dinala cu franjuri ce trebuie pieptanati. Pacat ca eu am doar perie de par. Masa si scaunele tind sa cred ca sunt vechi de..20 de ani. Daca sunt cele pe care mi le amintesc eu cand abia puteam sa-mi stochez amintirile..Unul dintre scaune este cu un simt al umorului foarte tipic scaunelor vechi. Cand ti-e lumea mai draga te trezesti in nas. Un picior e pus de forma..dar ce forma! Banca de bambus nu este veche..O am de vreo 5 ani. Cand am luat-o, toti au ripostat”Ce o sa faci cu o banca?”. “O pastrez pentru cand ma mut la casa mea”. Ei bine, nu sunt chiar la casa mea, dar sunt fericita sa am o banca in camera temporara. Apoi, am presurile de unde am copilarit..Deci, vechi de vreo 20 de ani si ele. Toti au ripostat cand le-am luat “Ce o sa faci cu ele?”. “Le pastrez pentru cand ma mut la casa mea”. Asta era replica mea pentru orice “pastrare” a vreunui obiect care in aparenta nu avea vreun folos. Mai am cuvertura verde cu negru si perdeaua tot de unde am copilarit. Si masuta cu rotile (a-ha, cu rotile) cu care mama se lauda ca o are de 30 de ani.  Apoi, florile sunt flori pentru mortii morti, dar mie nu-mi pasa. Miros placut si-s foarte colorate. Plus ca mortilor chiar nu le plac florile. Mai ales daca nu le placeau cand erau vii. Iar eu sunt vie. Si imi plac florile. Si florile oricum mor, deci merita sa le culegi si sa le ai in camera. Chitarele nu sunt ale mele. Adica, pe una am daruit-o verisoarei mele ( o adolescenta care a invatat in 3 minute 3 acorduri si un ritm), iar cealalta este a unui bun prieten care mi-a dat-o sa am grija de ea pentru o vreme. O am de cativa ani. Si e perfecta.
Cam acesta este locul. E frumos, placut, prea ca la oras, prea bun pentru mine. E a nu stiu cata oara cand vad ca..nu conteaza locul, ci inima. Nu ce-i in afara, ci ce-i inauntru. Pentru ca sunt la sat unde e liniste, locuiesc intr-o casa luminoasa, timpul este de partea mea, natura ma inghite efectiv, exteriorul este limpede si senin. Iar inima mea..ei bine, uneori inima mea este cuprinsa de intuneric, tremura si plange, tanjeste, sangereaza, se ascunde, zbiara, isi smulge parul (hm..). Cred ca trebuie sa accept ca indiferent unde as fugi, ma iau cu mine. Oriunde m-as ascunde, tot cu mine ma ascund. Oriunde m-as muta si orice oameni as avea sau nu in jur, tot voi plange, tot ma va durea.  Suferinta se executa, nu se discuta .. cum spune poetul Ionatan Pirosca. Dar mai presus de toate, cred ca trebuie sa vad limpede ca desi nu exista acea odisee refugiu, acel loc spatial si temporal vindecator, Dumnezeu este.

Psalmul 138
1. Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut.
2. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe.
3. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut.
4. Că încă nu este cuvânt pe limba mea
5. Şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult; Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta.
6. Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge.
7. Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?
8. De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti.
9. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării
10. Şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.
11. Şi am zis: “Poate întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu”.
12. Dar întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei.
13. Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele.
14. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte.
15. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului.
16. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârşi şi nici una din ele nu va fi nescrisă.

 https://calatorinhar.wordpress.com/