In limba ebraica verbul “a vorbi” este “le omer” , care are aceeasi radacina cu “amir”- care este creanga cea mai de sus a unui pom. Acesta inseamna ca de cate ori deschidem gura trebuie sa spunem ceva excelent, de calitate. Restul e palavrageala, vorbarie. In limba ebraica verbul “a spune ” este “le saper” , care are aceeasi radacina cu “saper”- safir . Aceasta inseamna ca oridecateori deschidem gura trebuie sa oferim un giuvaer(podoaba) celui din fata noastra. In limba ebraica nu exista cuvantul “cuvant"

Decalogul Tacerii !
1. Taci, cand nu ai de spus ceva valoros.
2. Taci, cand ai vorbit destul.
3. Taci pana cand iti vine randul sa vorbesti.
4. Taci, atunci cand esti provocat.
5. Taci, cand esti nervos sau criticat.
6. Taci, cand esti in biserica pentru ca Dumnezeu sa-ti poata vorbi.
7. Taci, cand esti ispitit sa critici.
8. Taci, cand esti ispitit sa vorbesti.
9. Taci cat ai timp sa gandesti inainte de a vorbi.


 Solomon ne spune in Proverbe 10:19 “Cine vorbeste mult nu se poate sa nu pacatuiasca,dar cel ce-si tine buzele ,este un om chibzuit.”
 

mangaierea dorului de tine ma sensibilizeaza si ma  face sa traiesc imbratisarea eterna a inimii tale ..esti zeita si Inger, este femeie si indumnezeire toate in tine sunt, toate in tine canta si slavesc dorul Cerului..sarut al tau suflet, in tacere si soapta noptii..

 Ce am învățat de când am lăsat Bucureștiul pentru viața la țară

 

După 12 ani intenși de București, am făcut ceea ce în adolescență, pe când visam la metropole, aș fi zis că e imposibil: m-am mutat la țară. Nu în creierii munților și nici în vreun paradis idilic, ci la 20 de kilometri de capitală, într-o comună care, oricât s-ar vrea oraș, păstrează adânc înrădăcinate mentalități și obiceiuri rurale.

De câteva săptămâni, am impresia că redescopăr zilnic apa caldă, învățând alte feluri de a munci și de a mă odihni, schimbându-mi obiceiurile de consum și de mișcare, bucurându-mă de liniștea lucrurilor simple și reîndrăgostindu-mă, de la distanță, de București.E u n joc care de-abia începe și pe care îl anticipez, în ciuda unor prejudecăți care m-au animat mulți ani, deloc plictisitor.
Primul lucru important pe care-l tot rumeg de când nu mai locuiesc în orașul pe care acum vreun an n-aș fi crezut să-l abandonez e legat de ce înseamnă a munci. Ca orice om care lucrează, în principal, cu mintea, rezervând în cel mai bun corpului porții simbolice de sport, ajunsesem destul de tracasată, mișcându-mă într-un soi de oboseală mlăștinoasă. Deși, din fericire, lucrez de acasă de mai bine de doi ani, orele zilnice petrecute în fața ecranului sau într-o continuă alergătură începuseră să erodeze din capacitățile minții de a intra în repaosuri cuvenite și de a nu fi mereu în stare de alertă, lucru de care nu mi-am dat seama decât după prima zi de lucrat în noua grădină. Luând în primire o casă cu o curte foarte întinsă, dar care se cere însă ”îmblânzită” și cultivată, am început cu petic năpădit de buruieni, de care nu m-am dezlipit o după-amiază întreagă, într-o frenezie a luptei civilizatoare. Durerile de șale și febra musculară le-am trecut cu vederea, rușinată oarecum de încheieturile ruginite deja de la 30 de ani. Oboseala de după o zi de muncă fizică, în care, într-o mini-revelație transpirată, am văzut ce înseamnă ”munca pură”, e cel mai frumos cadou pentru o minte hiperactivă, care s-a hrănit mulți ani exclusiv cu distragerile orașului și cu prezentul continuu al spațiului virtual. Dintr-o dată, insomniile au dispărut, la fel și micile anxietăți, totul lichefiindu-se în liniștea pe care doar confortul epuizării o poate coborî la finalul zilei. În orele în care am stat aplecată peste straturile de pământ, încercând să smulg buruienile din rădăcină și alternând cu mici sesiuni de Wikipedia despre cele mai eficiente soluții împotriva ierburilor nedorite, mintea se golea parcă într-un fel de exercițiu de meditație activă, concentrându-se pe task-uri foarte simple. Nu la sală, ci la sapă e de mers, îmi spun cu fiecare încordare a mușchilor atrofiați de orășeancă blazată. Totodată, sunt recunoscătoare pentru efectele gratificărilor imediate ale muncii fizice: dacă în cele mai multe profesii ale minții, îndoiala e mereu la datorie, apropierea de treburile simple, dar laborioase, e o sursă de endorfine. La finalul zilei, nu mai încape dubiu dacă am reușit ceea ce mi-am propus, nu mai încap dialectici nesfârșite și (auto)evaluări interminabile: bucata de pământ curățată de buruieni vorbește de la sine, iar legumele sunt gata să fie culese.
Pentru cineva care s-a obișnuit să trăiască într-un oraș unde noaptea încearcă să păstreze, pe cât posibil, același confort cu al zilei, unde non-stopurile sunt la fiecare pas, unde poți merge în toiul nopții la hipermarket sau comanda pizza la 3 dimineața, mutarea la țară înseamnă adaptarea la un alt fel de disciplină. Proviziile nu se mai fac aleatoriu, ci organizat, iar tentația răsfățului neprevăzut e constrânsă de un cadru care păstrează încă foarte clară linia dintre zi și noapte. Asta mă ajută, pe de o parte, să fiu mai cumpătată și mai rațională, reduce sensibil costurile de divertisment și comoditate și, nu în ultimul rând, mă fac să ritualizez alfel nopțile albe ”de la oraș.” Deși am ales să locuiesc într-un loc fără bulevarde, nu am ales retragerea ascetică, continuând să merg periodic la București, pe care-l redescopăr ca turist fidel, unde-mi întâlnesc prietenii mai rar, dar cu mai mult entuziasm. Constat astfel că fiecare ruptură a rutinei care tinde, de cele mai multe ori, să fie confundată cu mersul inevitabil al lucrurilor, mă face mai atentă și mai receptivă, iar după o săptămână de muncă la laptop și grădină, o seară la terasă în București e mult mai intensă decât aceleași momente înnodate însă înainte, pe bandă rulantă.
Cum nu am încă permis de conducere, cunosc acum Bucureștiul din statutul de navetistă, unul dintre cele mai dificile teste de adaptare de până acum. Din jumătate în jumătate de oră, pleacă dinspre Bolintin Vale, unde locuiesc, spre capitala de care depind economic mulți locuitori din zonă, microbuze scârțâite și, la orele de vârf, ticsite cu oameni. Dacă în orașul mare, mijloacele de transport în comun sunt de cele mai multe ori terenuri neutre, în care oamenii fac tot ce le stă în putință pentru a-i ignora pe partenerii lor de drum, de cele mai multe ori cufundați în ecranele smart phone-urilor și tabletelor, naveta cu microbuzul e o baie de intimitate cu ceilalți. Mulți călători se cunosc între ei, șoferul conversează zgomotos cu pasagerii înghesuiți, iar conversațiile telefonice ale celorlalți te fac automat părtaș temporar la fragmente de viață personală. Drumul în sine e o mare conversație generalizată, în fața căreia trebuie să învăț încă să mă relaxez pe deplin și să mă descotorosesc de tehnicile impersonalității însușite prin metrouri și autobuze. În microbuz, nu e loc de nazuri: trebuie să te obișnuiești cu mirosurile înțepătoare, cu ghioantele abundente ale aglomerației, cu puținul oxigen disponibil ori cu pala de vânt care-i ciufulește, prin trapă, pe toți. Dacă la început pălpâiau în mine reflexele protestatarului, gata să facă scandal dacă ”drepturile” nu-i sunt respectate, gata să se revolte când ceilalți acceptă fără ezitare să fie transportați ca sacii de cartofi, în ultima vreme m-am îmblânzit, mulțumindu-mă doar să notez numerele de înmatriculare ale microbuzelor care transportă mai mulți pasageri decât prevede regulamentul, pentru a orchestra înt-un puseu glorios de civism marea reclamație.
Alt lucru pe care l-am mai învțat mutându-mă la țară are de-a face tot cu oamenii și presupune tot un proces de dezvățare. Am mai scris la un moment dat despre unii din cei mai excentrici vecini de care am avut parte în 12 ani de București, timp în care deprinsesem foarte bine o lecție: vecinii sunt o specie aparte, mai degrabă spioni vigilenți decât apropiați săritori, așa că singura formă de protecție era un val de politețe glacială. Ei bine, la țară lucrurile merg perfect invers: deși, poate, te mai spionează cineva de după vreun gard, ochiul lor nu e niciodată invaziv, ci gata să-ți sară-n ajutor. Zilele trecute, când aveam de cărat multe greutăți din fața porții, apare dintr-o dată vecinul de la care cumpărăm miere, punându-se imediat la treabă, în cel mai firesc fel cu putință. ”Vecini suntem,” e filosofia lui, împărtășită de cei mai mulți de pe stradă. Toate bagajele, de altfel, le-am cărat la noua casă cu ajutorul lui Vasile, un tânăr rom care, când nu lucrează în Spania la cules de măsline, vine în România să-și continue casa unde va locui într-o bună zi alături de soția lui, care s-a măritat la 12 ani. Tot vecinii și rudele sunt cei care i-au convins pe cei doi să nu se stabilească în Spania, unde ar putea să facă zilnic baie în ocean, ci să se întoarcă la Bolintin. Vecinii de la țară sunt noduri dintr-o rețea perfect funcțională, al cărei combustibil e demult scos din uz  ”la oraș”, un soi de solidaritate care-și face loc în întrajutorare și schimb. De la tușa Floarea iau ouă proaspete, de la Viorel lapte proaspăt, de la nea Ixulescu miere și tot așa, într-un circuit de schimb informal în care capăt mult mai multă încredere decât în infrastructura de consum standard. Rămâne de descoperit vreun revers al medialiei, pentru că, după cum am învățat în orașul unde m-am născut, tot vecinii sunt cei care pun cap la cap rețeaua de informații, media locală de la firul ierbii, și totodată ”forul de judecată” la colțul străzii, ce trebuie mereu alimentat cu întâmplări gata să fie comentate și clasate.
Ținând cont de faptul că viața în afara orașului te determină să fii mai organizat și mai puțin hedonist, de faptul că nevoile artificiale sunt mult mai puțin stridente,  consumul de orice fel (fie că e vorba de hrană sau de divertisment sau socializare) se schimbă simțitor. În ceea ce mă privește, arunc din ce în ce mai puține lucruri la gunoi, atâta vreme cât am la îndemână soluții de refolosire: resturile de mâncare merg la animale, resturile organice și hârtia se duc în lada de compost pentru culturi, pet-urile pot fi oricând transformate în recipiente de plantat răsaduri sau în ghivece suspendate. Cum supermarketul nu e întotdeauna vigilent la colțul străzii, restaurantele sau fast food-urile sunt doar simbolic prezente prin tradiționala shaormerie și globalizata pizzerie, iar prețurile de la singurul magazin al străzii sunt mai mari decât la buticurile bucureștene, irosirea se subțiază. Mai mult, având la dispoziție o grădină întreagă, unde zmeura așteaptă să fie culeasă la capătul rândurilor de roșii, iar legumele ajung în salată direct din curte, costurile de hrană scad simțitor, în timp ce mâncarea devine mai bună și mai sănătoasă. Odată cu mutatul la țară, mi s-au activat, cel mai probabil, și alte resorturi dobândite în copilărie, dar perseverent ignorate, care mă fac să caut pe net rețete de dulcețuri, siropuri sau sosuri de pus în pivniță peste iarnă. Mă uit la primele mele borcane cu gem de zmeură și compot de cireșe de parcă ar fi niște obiecte extraterestre, nefiind încă obișnuită cu noua postură de prosumator, un fel de consumator-producător, care de-abia face cunoștință cu etica Do It Yourself.
Sunt multe lucruri pe care le descopăr zilnic cu bucuria unui copil, salutându-le, de pildă, pe femeile bătrâne și cocoșate care se urcă pe biciclete cu mai mare ușurință ca mine, cărând coșuri și sacoșe generoase, ori mergând la târgul de weekend, unde învăț care-i faza cu ”negociez, deci exist”. Din curte, îl ascult pe Salam cântând la nunți luxoare în ”țigănie”, după ce-am văzut caleștile din plexiglas, întruchipând dovleci butaforici ca-n Cenușăreasa, bătând străzile într-un claxonat continuu de Merzane și BMW-uri, sau, de sărbătoare, am parte de cântece religioase pe CD, care rulează pe repeat în boxele bisericii din apropiere. Nu știu cum va arăta viața mea după șase luni sau după un an de lăsat cioara urbană din mână pe vrabia de pe gardul țărănesc, însă pot încerca să țin, printre reprize de sapă, un jurnal care, cine știe, poate va fi de folos altora care ar vrea să încerce trecerea de la orașul comodității la disciplina bucuriilor simple.
Foto: Femeia cu coasa, pictură de Henry Bacon

 http://totb.ro/ce-am-invatat-de-cand-am-lasat-bucurestiul-pentru-viata-la-tara/