Avem uneori impresia că suntem nisip în bătaia vântului

Asumarea păcii interioare este o mare responsabilitate. Asta ar însemna că ne asumăm faptul că totul este consecinţa gândurilor noastre, că nimic din ceea ce suntem şi ni se întâmplă nu începe în altă parte decât în mintea noastră, să ne simţim puternici şi să avem grijă ce facem cu puterea noastră, să simţim că avem tot ce trebuie pentru a face ce vrem şi tot ceea ce vrem pentru a face ce trebuie, să simţim că viaţa este un dar pentru care nu putem mulţimi altfel de cât bucurându-ne de el din plin, anulând conştient toate programele de distrugere în masă a propriului suflet pe care le generăm în fiecare zi. Anularea se face simplu: cu un “Doamne ajută” şi un “Multumescu-Ţi Doamne pentru tot ceea ce mă înveţi dându-mi şi luându-mi”, cu un atotputernic “Facă-se Doamne voia TA”, văzând în fiecare om, faţa divinităţii şi puterea ei de a lucra în lume!

Dacă vă mai spune cineva… dacă vă mai spuneţi voi … că sunteţi doar nişte fire de nisip fără putere…să nu credeţi! Fiecare este un  UNIVERS care tinde catre acel Unu Atotcuprinzator, un Univers care are toata puterea in Cerul din care vine si pe pamantul pe care calca!

Fie ca aceste cuvinte sa va faca pieptul sa explodeze de lumina si sa va infloreasca inima, sa va opreasca mintea si sa va hraneasca sufletul!

 Amin! 

În ziua în care te iubeşti pe tine

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat înveţi că nimeni nu va vedea frumosul din tine înainte că tu să-ţi vezi propria valoare. Atunci înveţi conştientizarea propriei valori şi respectul de sine.

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat nu mai cauţi de la ceilalţi validarea care te înfiinţează. Pentru că tu însuţi te vezi pentru minunea care eşti. Aşa înveţi să dăruieşti înainte de a cere.

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat faci ceea ce trebuie să faci pentru evoluţia ta fără efort, pentru că vrei să promovezi viaţa celui la care ţii cu adevărat: tu însuţi. Aşa înveţi egoismul sănătos – să devii tu însuţi mai întâi o lume întreagă, pentru ca apoi să inviţi un altul într-un univers minunat.

În ziua în care te iubeşti cu adevărat îţi dai seama că eşti exact acolo unde trebuie. Aşa înveţi să renunţi la regretele trecutului şi la speranţa viitorului. Aici şi acum e un loc minunat în care te afli.

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat eşti plin de mirare şi de zâmbet. Pentru că poţi să vezi contradicţiile şi paradoxurile şi găseşti fascinaţie în tumultul vieţii. Aşa înveţi că drumul în sine este sensul tău.

În ziua în care te iubeşti cu adevărat te detaşezi de aşteptări şi de frustrări. Pentru că ţi-ai oferit deja darul de pe urmă: acceptarea de sine, fără a aştepta ca ceilalţi să compenseze pentru tot ceea ce nu ai primit până atunci.

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat dăruieşti zâmbete şi înţelepciune. Pentru că descoperi magia alchimiei emoţionale: primeşti ceea ce dăruieşti. Aşa înveţi legile interacţiunii umane, trebuie să fii înainte de a cere.

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat priveşti în trecut fără mânie. Aşa înveţi să te ierţi pe tine şi pe oameni – nimeni nu îţi este dator cu nimic. Totul este subscris unui firesc al cărui sens de pe urmă îl vei şti la un moment dat. Aşa înveţi credinţa, în tine şi în ceva-ul de dincolo de concret şi de aparent.

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat abandonezi încrâncenarea de a obţine ceea ce alţii ţi-au spus că este fericirea. Pentru că ai descoperit bucuria fiecărei zile, o filă din povestea devenirii tale.

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat te uiţi la tine şi la celălalt ca la o operă de artă, fiecare fascinantă în culorile sale. Şi nu mai vrei să schimbi pe nimeni, doar contempli modul diferit în care fiecare alege să îşi îndeplinească nevoile umane comune tuturor. Aşa înveţi să nu baţi la porţi închise şi să recunoşti similaritatea atunci când o întâlneşti.

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat îţi asumi măreţia şi nu te mai poziţionezi mediocru. Pentru că nu te mai compari cu nimeni, ci doar cu ceea ce poţi fi tu. Aşa înveţi că egalitatea este o utopie şi că frumuseţea vine din diversitate şi nu din uniformitate.

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat poţi să vezi oamenii pentru ceea ce sunt, nu prin prisma a ceea ce vor ei să pară. Pentru că te-ai văzut pe tine, şi sus şi jos, şi întuneric şi lumină şi atunci poţi citi povestea celuilalt, dincolo de închipuirile de sine. Aşa înveţi sinceritatea radicală şi vei prefera oricând cunoaşterea în locul himerelor.

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat se face sărbătoare. Nu mai ai nevoie să-ţi spună cineva când ai voie să te bucuri sau să savurezi nostalgia. Ţi-ai asumat nebunia vieţii şi te joci cu emoţiile tale, realizând că ceea ce ţi-ai dorit dintotdeauna este să trăieşti intens, să te simţi viu.

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat eşti atent să-ţi surprinzi devenirea şi îţi asumi că tu te creezi pe tine. Nu mai aştepţi ca o autoritate exterioară să te facă să fii şi să simţi, devii propriul tău Dumnezeu şi propriul tău altar. Aşa înveţi să arzi fără să te consumi, aşa înveţi să oscilezi fără să te pierzi, aşa înveţi să-ţi alchimizezi patologicul în surrealism existenţial.

Întoarce-mă la mine

Prețuiește-te, ești valoros indiferent de ceea ce ți s-ar spune, oricum ar încerca să-ți minimalizeze importanța în orice ecuație a vieții, cei rău intenționați.

Dăruiește-ți răbdare, înțelegere, acceptare și, mai ales, curajul de a nu mai suferi pentru defectele altora, de a nu-ți mai fi rușine de rușinea lor, privându-te de adevăr doar pentru confortul celorlalți.

Iubește-te. Ajută Iubirea pentru tine să se întoarcă înspre propriul tău suflet precum s-a înturnat Fiul Risipitor, plin de credință și încredere, în casa Tatălui Său...

Scrisoare pentru sufletele care au trecut prin viața mea

Nu am știut niciodată care este momentul perfect pentru un nou capitol din viața mea. Am procedat întotdeauna după reguli nescrise, după sentimente și după starea mea interioară. Am rupt relații cu oameni nepotriviți, am iertat pe cei care meritau o a doua șansă, am uitat lucruri care nu-mi aduceau decât neliniști, am încetat să mai cred în iluzii. Am simțit nepotrivirea, am simțit răutatea și egoismul, am cunoscut dezamăgirea și regretul, am întâlnit tot felul de oameni care au săpat adânc în sufletul meu. Pe unii dintre ei inima îi recunoaște doar după urmele pașilor lăsați în urmă, ca o adiere binefăcătoare, ca un vânt răcoros de vară timpurie. Pe alții însă inima nu-i recunoaște, ei rămân fantasmele minții, iluzii ale trecutului. Nu am mers în viață pe drumul cel drept, pe drumul potrivit. Nu am știu cum să o fac și nimeni nu m-a învățat. Am ales în schimb să merg pe o potecă lăturalnică, nevăzută, necunoscută. Am luat decizii greșite și m-am ales cu răni. Însă întotdeauna m-am ridicat. Întotdeauna am riscat, dar nu întotdeauna am câștigat. Am cumulat experiență, am adunat și am scăzut fiecare capitol al vieții mele, am cernut în sita timpului fiecare pas greșit, fiecare temere sau emoție care m-au adus mai aproape sau maideparte de telul meu.

Totul e perfect de imperfect
Imi permit să scriu despre o nevoie mai ciudată pe care am identificat-o în oameni: nevoia de perfecţiune, asta după ce ani de zile am fost si eu un mare fan al acestei minunate iluzii.
Atribuim oamenilor trăsături pe care nu le au, proiectăm asupra lor din nevoia de a fi ceea ce ni s-a zis că “ar trebui” să fim, iar apoi spunem că suntem dezamăgiţi. Şi cel mai grav e atunci când suntem dezamăgiţi de noi înşine, după ce ne-am setat nişte standarde inuman de înalte.

Am înţeles că nimeni nu ne poate dezamăgi pentru că nimeni nu ne poate amăgi, excepţie noi înşine.

Ne amăgim şi ne dezamăgim singuri. Pentru că proiectăm asupra celorlalţi neîmplinirile noastre şi credem că ceea ce alţii fac sau trăiesc este “mai perfect” decât viaţa noastră. Ne lăsăm atât de uşor păcăliţi pentru că undeva înăuntrul nostru mai există o speranţă naivă că va veni ziua în care vom atinge perfecţiunea şi ne vom primi recompensa pentru asta.

Dar ce fel de recompensă aşteptăm? Unii nutresc speranţa că îi aşteaptă raiul, alţii se amăgesc că aşa vor fi în sfârşit iubiţi şi acceptaţi, iar alţii visează ziua în care lumea întreagă îi va diviniza. Din câte ştiu, nici măcar o statuie cu lauri ridicată în cinstea meritelor cuiva nu încălzeşte cu nimic. Pe cine păcălim de fapt?

Căci fiecare om minunat pe care îl admirăm de departe...

Fericirea nu se măsoară în cuvinte, nu se cântărește în avuții și nu se rezumă la zile bune și mai puțin bune. Fericirea nu poate fi descrisă, este aidoma iubirii căreia nu-i poți da o definiție clară și complexă, dar pe care o simți cum se dezvoltă înăuntrul tău. Fericirea nu este o culoare, nu este un parfum deși simți cum îți colorează viața în mii de nuanțe splendide și cum o parfumează cu mici momente de nebunie și euforie. Fericirea este o stare. Este un dar pe care ți-l faci singur sau îl faci celor din preajma ta. Fericirea este un miraj , o iluzie până în clipa în care descoperi puntea de legătură între ea și tine. Fericirea nu este departe, nu este scumpă, și nu, nu este de vânzare. Fericirea se află înăuntrul tău, încălzindu-ți sufletul, hrănindu-l, având grijă de el în timpul călătoriei vieții tale. Fericirea nu are nevoie de lux pentru a sălășui în inimi ci doar de puritate, nu are nevoie de cine sofisticate ci doar de hrană îndestulătoare, nu are nevoie de spațiu ci doar de un suflet micuț dar comod în care să se dezvolte. Fericirea este emoție pură, contagioasă deseori, care-ți inundă sufletul și-ți pompează în vene optimism și credință, speranță și iubire, iertare și generozitate. Pentru că atunci când ești fericit ești tu cel adevărat, pentru că fericirea scoate ce este mai bun din tine, pentru că fericirea te face să zbori, să dansezi, să te simți unic, special, iubit.
Pentru că fericirea nu e departe și pentru că nu călătorește cu trenul , pentru că fericirea se află în noi și nu trebuie să plecăm în căutarea ei, pentru că fericirea își așteaptă proprietarul , este suficient să ne deschidem inimile și să-i urăm „ bun venit!”, restul va venii de la sine. Pentru că fericirea nu are măsură și se potrivește oricui îndrăznește să o îmbraci și poart-o întotdeauna cu plăcere și umilință. Pentru că fericirea este magie în toate sensurile posibile îndrăznește să-i descifrezi trucurile și fii tu magicianul care o scoate din pălăria inimii.

Ellie Goulding

De fiecare dată când ești trist și simți că nu-ți poți găsi liniștea, cheamă-l în gând pe Dumnezeu. Spune-i Lui povara ta, împărtășește-i Lui teama ta și lasă-te cuprins de iubirea Lui.
De fiecare dată când în sufletul tău se dă bătălia vieții, cere-i Lui ajutorul, cheamă-l pentru a te întări și lasă-te ajutat. El va fi acolo în clipa în care îi vei striga numele. Să nu te îndoiești niciodată de acest lucru.
De fiecare dată când te vei simți copleșit de cele ce se întâmplă în jurul tău și vei realiza că nu ai nici o putere asupra celor care vor veni, șoptește-i numele și permite-i să-ți întărească spiritul.
Nu mai gândi că ești singur, nu îți mai arăta grijile, nu îți mai masca temerile , este normal să te simți așa întrucât trupurile noastre sunt slabe și neputincioase în fața vieții și a viitorului. Dar nu și spiritele noastre. Ele se hrănesc din iubirea noastră față de Dumnezeu, față de oameni, față de viață și față de noi.

Nu te teme să iubești căci Dumnezeu este iubire. Ia viața așa cum vine, pas cu pas, secundă cu secundă și lasă-l pe El să lucreze pentru tine.
Poate nu că nu știi care sunt planurile lui Dumnezeu cu tine, dar ai încredere în El, în dragostea pe care ți-o poartă, în viața pe care El ți-a pregătit-o. Fă un salt în neant și zboară sub privirea Lui. Teama este o captivitate al cărui preț este prea mare pentru a fi plătit cu bună știință.

 

„ Te gândești că nu ești norocos. Că nimic nu ți se întâmplă din senin . Că nu există surpriză plăcută și pentru tine. Și nu există destin. Te gândești că ai muncit prea mult de fiecare dată ca să obții ceva, că indiferent cât ai luptat în cele din urmă ai pierdut, că fiecare zi este o continuă încercare de a dovedi ceva lumii. Te gândești la câte ai de făcut și la cât de puțin ai realizat. Te gândești că greșești undeva, că nu se poate să fii tu cel mai ghinionist dintre toți cei pe care îi cunoști. Te gândești poate că nu meriți să ți se întâmple lucruri bune, plăcute, frumoase. Că este posibil să nu procedezi cum trebuie. ( ... )
Tu ești cel care te reține, cel care te face să te îndoiești, cel care pune în cumpănă deciziile luate. Tu ești cel care stă între trecut și prezent, cel care gândește în loc să acționeze. ( ... )
Efortul își arată rezultatul după ce refuzi să te oprești, după ce cazi și te ridici, după ce-ți alungi regretele și treci la treabă. Când ești la pământ, când deprimarea și tristețea îți bat la ușă, gândește-te la tot ceea ce contează cu adevărat pentru tine, și vei realiza că banii sau motivația financiară nu te fac om și nici nu îți aduc fericirea. Propuneți să fii fericit, nu bogat. Propuneți să fii tu însăți, nu altcineva. ”

- „ Cel mai mare neajuns al nostru este că renunțăm prea repede. ” - Thomas Edison

Exista zile iluminate de lucruri mici, de nimicuri care te fac incredibil de fericit; o dupa-amiaza cand casti gura prin talciocuri, o jucarie din copilarie, ivita pe o taraba de vechituri, o mana care ti-o cuprinde pe a ta, un telefon pe care nu-l asteptai, o vorba buna, copilul tau care te ia in brate fara sa-ti ceara altceva decat o clipa de dragoste. Exista momente iluminate de mici momente de gratie, un miros care-ti umple inima de bucurie, o raza de soare care-ti intra pe fereastra, zgomotul ploii atunci cand inca esti in pat, trotuarele pe care soseste primavara si primii ei muguri.
Exista zile facute din mici nimicuri, zile de care iti amintesti multa vreme, fara sa stii cu adevarat de ce.
Exista zile facute din mici nimicuri, dar care iti lasa o inima plina de melancolie si o senzatie de singuratate de care iti amintesti mult timp.
Exista zile facute din mici conversatii care te indeamna sa iei, pana la urma anumite hotarari.
Viata are mai multa imaginatie decat a noastra, a tuturor oamenilor, la un loc; uneori poarta in sanul ei mici miracole. Totul e posibil trebuie doar sa credem in asta cu toate puterile noastre.

                                                                                                                                                                                                                                                                         

Viaţa este o călătorie unde întâlnim o mulţime de oameni, locuri, întâmplări. Cu braţele inimii deschise, ori un sloi de gheaţă, viaţa tot trece. Oamenii au nevoie să fie ascultați și iubiți. Cu dorul lor, cu povestea lor. Alegeri, lecții. Viața niciodată nu stă pe loc. E o continuă mișcare, creștere sub privirea binecuvântată a lui Dumnezeu. ” Hrisostom Filipescu

Si mi-a fost atat de dor de tine intr-o zi de primavara, incat am luat bucati mici de cer si ti-am modelat chipul exact asa cum il vedeam in visele mele, frumos, senin, plin de lumina. Te-am lasat sa patrunzi in gandurile mele, cu pasi tacuti, calcand pe fiecare amintire, imbratisand fiecare dorinta, stergand fiecare lacrima, desenand zambete.

Astăzi m-am trezit cu dor. Nu știu să explic cu ce fel de dor. Vorbesc de dorul acela care pune stăpânire pe sufletul tău și care pare într-un fel nefiresc.
E răcoare. Și neliniște. Primăvara asta e capricioasă. Azi, e ca o toamnă. Florile de cireș ni s-au așternut sub tălpi și le-am strivit nepăsători, iar aerul a devenit parcă mai greu. E îmbâcsit de atâta praf amestecat cu dor.
Azi mi-e greu să visez. Privesc abătută pe fereastră și nu mă gândesc decât la faptul că dorul meu se aseamănă cu vijelia de afară. Vântul puternic a alungat soarele și pentru moment îl ține la distanță.
E răcoare. Și neliniște. Și dor. Pare că totul e în ordine, dar de fapt, nimic nu este așa cum ar trebui să fie.

Ah, iubitule, știi?
Mi-e dor de tine, de mine, de noi.

„ Leaga-ti sufletul de al meu si hai sa dansam in pasi de iubire,
sa impartim visurile și dorintele, pielea, inima, tremurul si lacrimile...Sa fim doar un singur trup cu o singura inima, cu o singura gura care sa sopteasca cuvinte pline de iubire.

„ Am dăruit fără să aștept ceva la schimb.
 Am dăruit zâmbete, căldură, iubire, iertare, optimism . Am dăruit tot ce am avut, unora le-am dăruit părți din mine, altora bucăți din sufletul meu. 
Am dăruit tot ce a fost mai frumos și mai strălucitor, mai interesant și de preț. 
Am dăruit fără să stau pe gânduri, fără să-mi pun întrebări, fără să simt teamă sau neliniști. 
Am dăruit și nu am cerut nimănui nimic înapoi.
Însă darurile s-au împuținat. 
Au devenit din ce în ce mai nesemnificative, și-au pierdut strălucirea și frumusețea. Pe zi ce trecea pierdeam din ce în ce mai multe. Mă simțeam goală, săracă, ieftină. Nu mai aveam nici măcar un singur lucru pe care să-l păstrez pentru a-mi ține de cald. Totul fusese dăruit. Eu fusesem dăruită și împărțită în milioane de părți. Cum puteam să mă adun ? În ce direcție să pornesc ? Am realizat atunci, în tăcerea rece și sumbră dintre întrebări că am dăruit nu prea mult ci cui nu trebuia. Bucăți întregi din sufletul meu dăruite unor oameni care nu le meritau, care nu știau ce să facă cu darul meu. Părți întregi din mine, din gânduri , din sentimente, din trăiri aruncate aiurea în mii de direcții. Ce risipitoare am fost, mi-am spus în gând. Cât de repede și cât de ușor am renunțat la daruri neprețuite în favoarea așa zișilor ” prieteni ”.