"Adevărata iubire trebuie să întărească și să împlinească ființa iubită. Când o veți vedea înflorind datorită iubirii voastre, veți cunoaște ce este adevărata bucurie." Omraam Mikhaël Aïvanhov

"Trebuie să ne prosternăm în faţa tuturor femeilor, atât în faţa splendorii juvenile a celor tinere, cât şi în faţa celor vârstnice, frumoase sau mai puţin frumoase, bune sau rele. Nu trebuie să abuzăm niciodată de ele, nici să le facem rău, nici să le lovim. Comportamentle urâte faţă de femei fac toate siddhisurile imposibile. Dacă femeia de lângă un bărbat este nefericită şi neîmplinită, Shakti (Suprema Forţă Feminină) se va răzbuna crunt pe acesta." (Kulavali Tantra)

Let the lover be disgraceful, crazy,
absentminded. Someone sober
will worry about things going badly.
Let the lover be. Rumi

 "Iubirea este cea mai inalta fericire la care poate ajunge omul, caci numai prin ea cunoaste ca el e mai mult decat el insusi, ca e una cu totul."  Rabindranath Tagore

De câte ori meditez, sunt inspirat de poemul lui Nyoshul Khenpo:
Odihneşte în marea pace naturală
Mintea aceasta obosită, Neajutorată,
frământată de karma şi de
gânduri nevrotice,
Asemeni furiei necurmate a valurilor ce se
sparg în oceanul infinit al samsarel
Odihneşte-te în marea pace naturală.

După cum se spune, „meditaţia nu este strădanie, ci a te asimila în mod natural în ea".
Aşezaţi-vă,aşadar, cum aţi fi un munte, cu maiestatea stabilă, neclintită, a unui munte, n munte este complet natural şi împăcat cu sine, oricât de puternice sunt vânturile care-1 bat, oricât de groşi norii întunecaţi care se învol- crează în jurul piscului său. Stând asemeni unui munte, lasă-ţi mintea se înalţe, să zboare şi să planeze.
In tradiţia mea meditativă, ochii trebuie să rămână deschişi: acesta! este un punct foarte important. Dacă sunteţi sensibili la perturbările din afară, la începutul practicii v-ar putea fi de ajutor să închideţi un timp ochii şi să vă îndreptatijn linişte atenţia spre interior.
Când vă simţiţi într-oftare de calm stabil, deschideţi treptat ochii şi veţi constata că privirea vă este mai paşnică şi mai liniştită. Uitaţi-vă în jos, de-a lungul liniei nasului, sub un unghi de aproximativ 45°, în faţa voastră. Un sfat practic este ca ori de câte ori mintea vă este agitată cel mai bine este să coborâţi
privirea şi ori de cate ori ea este apatică şi somnoroasă, să ridicaţi privirea.
Odată ce mintea vă este calmă şi claritatea intuiţiei începe să apară vă veţi simţi liberi să ridicaţi privirile, să deschideţi ochii mai mult şi sal vă uitaţi drept în faţa voastră. Aceasta este privirea recomandată în practica Dzogchen.
Sunt mai multe motive de a ţine ochii deschişi  în felul acesta, e mai puţin probabil să adormi. Apoi, meditaţia nu este un mijloc de a fugi de lume, sau de a evada în experienţa gen transă a unei stări de conştiinţă alterată. Dimpotrivă, este o cale directă care ne ajută să ne înţelegem dejplin pe noi înşine şi să ne raportăm la viaţă şi la lume.
Prin urmare, în meditaţie, ţineţi ochii deschişi, nu închişi. în loc să lăsaţi viaţa pe dinafară, rămâneţi deschişi şi în pace cu toate lucrurile. Lăsaţi-vă toate simţurile - auzul, văzul, pipăitul - deschise, în mod natural, aşa cum sunt, fără să vă agăţaţi de percepţiile lor. După cum spunea Dudjom Rinpoche: „Deşi se
percep diferite forme, ele sunt în esenţă vide; totuşi, în vid percepem forme. Deşi se aud diferite sunete, ele sunt vide; totuşi, în vid percepem sunete. Apar de asemenea felurite gânduri; ele sunt vide, dar cu toate acestea în vid percepem gânduri."
Indiferent ce vedeţi, indiferent ce auziţi, lăsaţi-le pe toate aşa cum sunt fără să vă agăţaţi.
Lăsaţi auzul în auz, lăsaţi văzul în văz, fără sa ermiteţi ataşamentului să pătrundă în percepţie.
Ochii sunt „porţile" luminozităţii, aşa că ţineţi-i deschişi, pentru a nu bloca aceste canale ale înţelepciunii.
Când meditaţi, ţineţi gura uşor deschisă, ca şi cum aţi fi pe cale să ştiţi un „Aaaah" adânc şi relaxant. Se spune că ţinând gura între-deschisă şi respirând maiales pe gură, este în mod natural mai puţin rababilă apariţia „vânturilor karmice" care generează gândurile discursive şi creează obstacole în minte şi
meditaţie.
Lăsaţi mâinile să se odihnească confortabil pe genunchi. Aceasta se urneşte postura „minţii în confort şi tihnă".
Când meditaţi, asadar, invitaţi-vă singuri să simţiţi respectul de sine, demnitatea şi milinţa durabilă a acelui buddha care sunteţi. Obişnuiesc să spun cesea că lăsându-vă pur şi simplu inspiraţi de această încredere voioasă, este suficient: din această înţelegere şi încredinţare, meditaţia se va ivi în mod natural.  
 Prin urmare, să ai o atitudine largă, deschisă şi plină compasiune faţă de propriile tale gânduri şi
emoţii, căci gândurile sunt familia ta, familia minţii tale.
Faţă de ele, cum obişnuia Dudjom Rinpoche să spună: „Fii ca un bătrân înţelept care priveşte joa unui copil."
Ce avem de învăţat, deopotrivă în meditaţie şi în viaţă, este să nu ne ataşăm de experienţele bune şi să nu avem aversiune faţă de cele negative.
 Esenţialul nu este cât mp meditezi; esenţialul este dacă practica te aduce realmente într-o anumită stare de atenţie şi prezenţă, în care eşti deschis şi capabil să pr conectezi la esenţa inimii tale. Şi cinci minute de practică trează au uruit mai multă valoare decât douăzeci de minute de moţăială.
 Apoi, după cum obişnuia să spună Dudjom Rinpoche: 
"Chiar dacă meditatorul părăseşte meditaţia, meditaţia nu-1 va părăsi pe meditator."
După cum spunea maestrul meu, Dudjom Rinpoche: „Nu vă ridicaţi brusc şi nu vă precipitaţi, ci lăsaţi ca meditaţia să se amestece în viaţa de zi cu zi. Fiţi ca un om care şi-a spart capul, mereu grijuliu să nu-1 atingă cineva."
 Deveniţi la fel de ingenioşi în a vă îndemna singuri să intraţi în starea de pace pe cât sunteţi de nevrotici şi competitivi în lume.
Există âtatea căi de a face abordarea meditaţiei cât mai plăcută posibil. Puteţi descoperi muzica cea mai înălţătoare pentru voi şi sa o folosiţi la deschiderea inimii şi a minţii. Puteţi aduna poezii, citate
sau fragmente in învăţături care v-au impresionat de-a lungul anilor şi să le ţineţi totdeauna la îndemână pentru a vă eleva spiritul.
După cum a spus scriitorul englez modern Lewis Thompson: „Christos, poetul suprem, a trăit adevărul cu atâta pasiune încât fiecare gest al său, deopotrivă Act pur şi Simbol perfect, întrupează
transcendentul. Pentru a întrupa transcendentul suntem noi aici.
Pe vremea lui Buddha trăia o bătrână cerşetoare numită „încrede-te in bucurie". Ea obişnuia să-i privească pe regi, prinţi şi oamenii de rând aducând ofrande lui Buddha şi discipolilor săi şi nimic nu i-ar fi plăcut mai mult decât să poată face la fel. Aşa că a plecat la cerşit, dar Ia sfârşitul unei întregi zile tot ce avea era o monedă măruntă. S-a dus iu ea la negustorul de ulei, încercând să cumpere nişte ulei. Acesta i-a ¿pus că nu poate cumpăra nimic cu atât de puţin. Dar când a auzit că fa vrea să aducă o ofrandă lui Buddha, i s-a făcut milă şi i-a dat uleiul te care-1 ceruse. Bătrâna 1-a dus la mănăstire, unde a aprins o candelă. A aşezat-o în faţa lui Buddha şi şi-a pus această dorinţă: „Nu am nimic re oferit în afara acestei mici candele. Dar fie ca prin această ofrandă, să fiu binecuvântată în viitor cu lampa înţelepciunii. Fie să eliberez : Toate fiinţele din ignoranţa lor. Fie să le purific de toate
întunecimile şi să le conduc spre iluminare." In acea noapte uleiul din toate celelalte lămpi s-a terminat. Dar lampa bătrânei cerşetoare încă mai ardea în zori, când discipolul lui Buddha, Maudgalyayana, a venit să adune candelele. Când a văzut că una dintre ele încă mai ardea, plină de ulei şi cu un fitil nou, s-a gândit: „Nu este nici un motiv ca această candelă să mai ardă pe timp re zi" şi a încercat să sufle în ea. Dar candela a continuat să ardă. A încercat s-o stingă cu degetele, dar ea a rămas aprinsă. A încercat s-o înăbuşe cu roba, dar ea ardea mai departe. Buddha, care privise tot timpul, a spus: „Maudgalyayana, vrei să stingi candela aceasta? Nu roţi. Nu poţi nici măcar s-o
clinteşti din loc, darămite s-o stingi. Chiar re-ai vărsa peste ea apa tuturor oceanelor, ea tot nu s-ar stinge. Apa vuturor râurilor şi lacurilor lumii n-ar putea s-o stingă. De ce? Fiindcă această candelă a fost oferită cu devoţiune şi cu puritatea inimii şi a minţii.
Şi această motivaţie a făcut ca ea să fie de un folos uriaş." Când Buddha a spus acestea, cerşetoarea s-a apropiat de el şi el i-a profeţit că în viitor va deveni un buddha desăvârşit, cu numele de „Lumina Candelei".
Karma creează totul, ca un
artist, Karma compune, 
ca un dansator. Sogyal Rinpoche

RUGACIUNEA CA INTALNIRE

Dumnezeu nu ne vorbeşte întotdeauna imediat. Noi trebuie să ascultăm timp îndelungat în tăcere până când devenim sensibili la ceea ce Dumnezeu vrea să ne spună. Adesea am vrea să-l determinăm pe Dumnezeu să ne spună ceea ce gândim. Când El tace ne constrânge să ne întrebăm, în mod mai insistent, cine este cu adevărat acest Dumnezeu. Ne învaţă să nu confundăm fantezia noastră cu Dumnezeu şi cuvintele sale. Tăcerea lui Dumnezeu ne face mai sensibili şi ne determină să ne întrebăm dacă, într-adevăr, în aşteptarea noastră tăcută, nu auzim ceva de la El. Tăcerea lui Dumnezeu ne învaţă să ascultăm ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, iar aceasta ne împiedică să dăm singuri răspunsuri. Ne provoacă să ne deschidem ulterior misterului lui Dumnezeu şi să-i permitem lui Dumnezeu să distrugă imaginile pe care ni le-am făcut despre El până când ne deschidem adevăratului Dumnezeu. Există faze ale rugăciunii în care suferim din cauza absenţei lui Dumnezeu. Avem impresia că vorbim la pereţi şi nu primim nici un răspuns. Da, ne este frică să rămânem singuri doar cu noi înşine în rugăciune. Nu trebuie să trecem prea repede peste absenţa lui Dumnezeu, însă trebuie să o suportăm. Dumnezeu este cu siguranţă prezent însă, dar noi îl credem absent, pentru că nici noi nu suntem conştienţi de noi înşine, pentru că nu suntem în adevăr. A suporta absenţa lui Dumnezeu înseamnă să ne întoarcem înaintea lui Dumnezeu la adevăr, să renunţăm la propriile noastre proiecţii şi să-l descoperim pe Dumnezeu, care este cu totul altul, în spatele tuturor reprezentărilor. Asta înseamnă că nu putem crea rugăciunea singuri, că depindem, de fapt, de venirea lui Dumnezeu. Decizia sa liberă este aceea care ne întâlneşte. Poate că întârziem cu întâlnirea pentru că nu suntem capabili încă să stăm într-adevăr în faţa lui. El aşteaptă până suntem gata să-i ieşim în întâmpinare. Sfânta Scriptură numeşte aceasta „convertire”, metanoia, schimbarea modului de a gândi, sustragerea propriilor gânduri din distragere şi îndreptarea lor spre Dumnezeu. Dumnezeu nu este un gând între atâtea alte gânduri. Iar noi nu-l putem întâlni dacă rătăcim cu gândurile în afara noastră. Trebuie să ne unim gândurile cu inima noastră, pentru că doar în inima noastră îl întâlnim pe Dumnezeu. A suporta absenţa lui Dumnezeu înseamnă a ne întoarce liniştiţi în propria noastră inimă pentru a-l asculta pe Dumnezeu.
…
Chiar şi tăcerea, ca mod de a deveni una cu Dumnezeu, are două aspecte: pe de o parte, unirea cu Dumnezeu care stă în faţa mea, iar pe de alta, cu Dumnezeu care este în mine. Tăcerea este, înainte de toate, unirea cu Dumnezeu înţeles ca acela care mă priveşte şi mă iubeşte.
…
Tăcerea ca desăvârşire a rugăciunii este aşadar o tăcere personală, o tăcere în faţa lui Cristos şi împreună cu el, o tăcere înaintea lui Dumnezeu şi, împreună cu el, care mă iubeşte. Mă aşez pur şi simplu şi mă las privit de Dumnezeu sau de Iisus Cristos cu dragoste. Nu trebuie să fac nimic. Trebuie doar să mă bucur de faptul că stau în faţa lui Dumnezeu şi să mă las iubit de el. Odată o bătrână a mers la mitropolitul Antonie şi s-a plâns că nu a simţit niciodată prezenţa lui Dumnezeu, cu toate că ea se ruga adesea. Mitropolitul a sfătuit-o să nu se mai roage deloc în săptămânile următoare, dar trebuia, în schimb, să se aşeze pentru un sfert de oră, să simtă pacea din camera sa şi să se bucure de ea, iar apoi să tricoteze în prezenţa lui Dumnezeu. După un timp femeia s-a întors şi i-a povestit următoarele: „Este ciudat. Când mă rog la Dumnezeu, de fapt, când îi vorbesc, nu simt nimic, dar când stau în faţa lui mă simt învăluită de prezenţa sa.”
…
Pentru Evagrie, rugăciunea constă în a orienta toate forţele sufletului spre Dumnezeu, în a fi cu totul înaintea prezenţei lui Dumnezeu. E darul cel mai frumos pe care Dumnezeu poate să-l facă omului. De fapt, îl înalţă pe om deasupra naturii sale şi îl face asemănător îngerilor: „Omul care se roagă, cu adevărat este asemănător îngerilor. În realitate, nutreşte în mod continuu dorinţa de a-l vedea pe Tatăl său care este în ceruri”.
Pentru a se putea ruga cu adevărat, omul trebuie să abandoneze tot ce l-ar putea distrage şi să-şi îndrepte toată atenţia asupra prezenţei lui Dumnezeu.

…
Numai în rugăciune omul descoperă deplina sa demnitate, că este chemat să stea înaintea lui Dumnezeu şi să devină una cu el. A se putea ruga fără a fi distras, a se îndrepta exclusiv spre Dumnezeu, a găsi liniştea în Dumnezeu, a fi una cu Dumnezeu, în partea impasibilă a sufletului, acesta este cel mai înalt grad pe care omul poate să-l atingă.
…
Cu toate acestea, noi nu devenim una doar cu Dumnezeu, care ne observă şi care ne stă în faţă, ci chiar şi cu Dumnezeu care se află înlăuntrul nostru. Mistica şi monahismul de la începuturi susţin această teză.
Pentru Evagrie, scopul rugăciunii constă în contemplatio, în a ajunge la unirea cu Dumnezeu, în profunzimea inimii. Evagrie crede că Dumnezeu locuieşte în partea impasibilă a sufletului. Scopul rugăciunii este de a se elibera de toate patimile, premisă indispensabilă pentru a te putea ruga fără a fi distras.
…
Prima condiţie a rugăciunii pure, prin care ating unirea cu Dumnezeu, este libertatea faţă de pasiuni. Dar, în ultimă instanţă, se vorbeşte de libertatea faţă de mine însumi. Eu trebuie să mă abandonez cu totul lui Dumnezeu. Numai aşa îl voi putea simţi în interiorul meu. „Doreşti să te rogi? Atunci alungă totul şi ţi se va da totul.” Rugăciunea adevărată este pentru Evagrie starea de calm imperturbabilă. Aceasta îl conduce pe om la „cele mai mari înălţimi ale adevărate realităţi” şi îi permite atingerea unirii cu Dumnezeu. Dar acest Dumnezeu nu este numai în afara noastră, ci este chiar şi înlăuntrul nostru. Contemplaţia este drumul care duce la partea impasibilă a sufletului, în care omul nu este separat de Dumnezeu de nici un gând, de sentimente, de imagini sau de idei. Misticii au prezentat această parte impasibilă a sufletului prin diferite imagini. Astfel Taulero vorbeşte de adâncul sufletului. Meister Eckhart de scânteia sufletului, Ecaterina de Siena de chilia interioară, Tereza de camera interioară a cetăţii sufletului. Dumnezeu locuieşte acolo şi nimeni altcineva nu mai are acces: nici oamenilor şi nici problemelor, nici gândurilor şi nici sentimentelor, nici preocupărilor şi nici fricii nu le este îngăduit să intre acolo. Rugăciunea este drumul care conduce în acest loc al liniştii interioare, în această cameră plină numai de prezenţa lui Dumnezeu. Acest loc de linişte pură se găseşte în fiecare dintre noi, dar adesea uşa este ferecată. Prin rugăciune reuşim din nou să intrăm în acest loc. Străpungem lumea gândurilor şi sentimentelor, stratul rebuturilor inimii care s-au adunat în inima noastră şi pătrundem în acest loc de iubire şi de pace, acest loc al lui Dumnezeu din noi.
Există două moduri de rugăciune: a-mi expune viaţa înaintea lui Dumnezeu, a-i povesti şi a pune în faţa lui Dumnezeu tot ceea ce simt în mine. Şi apoi a lăsa preocupările zilnice, gândurile şi sentimentele pentru a coborî în încăperea locuită doar de Dumnezeu. În acest loc simt că a mă ruga este o binefacere pentru mine, o eliberare, mă face să respir uşurat. Este o încăpere vastă în care mă introduc prin intermediul rugăciunii. Nimeni nu-mi pune limite. Dumnezeu mă lasă ca să-mi uşurez sufletul, să devin liber şi autentic. Eu intru în contact nu numai cu Dumnezeu, ci, prin le, şi cu adevăratul meu nucleu. În Dumnezeu găsesc o nouă cale pentru a ajunge la mine însumi. Acolo pot să răspund în mod special la întrebarea „cine sunt eu în realitate?” Eu nu sunt numai cel ce e determinat de propriul trecut, de propriile raporturi, de muncă şi de sentimente personale, dar sunt chiar atins de Dumnezeu, îi sunt aproape. Sunt acela în care locuieşte însuşi Dumnezeu. Da, sunt cel în care Dumnezeu îşi face auzit cuvântul său, acel cuvânt unic pe care îl rosteşte numai în mine. A pătrunde în spaţiul lui Dumnezeu înseamnă a intra în contact şi cu misterul propriului eu şi a găsi calea ce duce spre mine.
…
Acest loc către care ne conduce rugăciunea a fost descris în mod minuţios de psihologia transpersonală. Este punctul în care nu ne mai identificăm cu problemele noastre, în care nu ne mai definim în raport cu lumea, cu activitatea noastră, cu bunăstarea noastră, nu ne identificăm nici cu interesul sau cu aprecierea, cu raporturile noastre, cu maturitatea psihică. În acest loc care se găseşte în interiorul nostru ne întâlnim cu Transcendenţa, cu Dumnezeu care transcende eul nostru şi ne conduce astfel spre propriul mister. Întrucât nu ne mai definim în raport cu lumea, ci în raport cu Dumnezeu, nici lumea nu mai are putere asupra noastră. Oamenii, cu speranţele şi dorinţele lor, cu sentinţele şi prejudecăţile lor, nu mai ajung la noi. În lăcaşul rugăciunii pure numai Dumnezeu are acces la noi. Şi el ne eliberează de orice putere externă, chiar şi de puterea super-eului, de puterea propriilor aşteptări şi pretenţii. În rugăciune ne afundăm în temelia vieţii noastre, care nu mai e meritul nostru, ci har pur, în fundamentul care e plin numai de Dumnezeu şi nu de oameni, nici măcar de micul nostru eu care vrea să controleze totul. Dacă ne lăsăm introduşi în acest loc, simţim că Dumnezeu ne dă adevărata libertate şi ne conduce, în cele din urmă, în misterul propriului eu.
Călugării spun prin multe imagini că în rugăciune trebuie să ne retragem în locul liniştii pure. Isaac din Ninive spune de exemplu: „Străduieşte-te să intri în camera tezaurului, ce este în tine, şi vei reuşi să o vezi pe cea cerească! De fapt, acestea două sunt una şi aceeaşi. Dacă vei coborî în interiorul tău, le vei vedea pe amândouă! Scara ce duce la împărăţia cerului e ascunsă în tine, în sufletul tău. Îndepărtează-te de păcat şi coboară în interiorul tău; astfel vei găsi acolo treptele pentru a urca.”
Rugăciunea este, aşadar, calea ce conduce la camera tezaurului interior, la spaţiul în care locuieşte însuşi Dumnezeu. Întreaga bogăţie, pe care o putem poseda, se găseşte în noi. Doar în linişte şi rugăciune, trebuie să ne îndreptăm către interiorul nostru şi să înaintăm spre acest loc unde, împreună cu Dumnezeu, descoperim toată bogăţia vieţii noastre, comoara ascunsă în ogor, perla preţioasă, pentru care se merită să vindem totul.
Pentru Bernard de Clairvaux, calea spre acest loc este şi calea ce duce în abisul tăcerii divine, în sânul Tatălui: „Toată forţa provine din tăcere. În tăcere ne scufundăm în sânul Tatălui şi, în acelaşi timp, ne înălţăm cu cuvântul său veşnic. Odihna în abisurile lui Dumnezeu reprezintă un remediu pentru dezordinea lumii. Liniştea lui Dumnezeu reduce totul la calm.”

Fragmente din cartea: Rugăciunea ca întâlnire de Anselm Grun,
Traducerea Pr. Ştefan Acatrinei, Editura Serafica, 2004.

Cum iubeste Sagetatorul?

RASPUNS: SAGETATORULUI ii place sa vorbeasca cu persoane egale sau chiar superioare din punct de vedere intelectual. Atractia sa spre diversitate se revarsa si asupra relatiilor sentimentale, transformandu-l intr-un burlac perpetuu. Nu ii place sa se angajeze serios in vreo legatura amoroasa sau chiar casnicie, deoarece il atrag mai mult experimentele. Ii plac in special persoanele cu un caracter liber si independent, de regula persoane curajoase si temerare in ceea ce fac. Este un partener optimist, caruia ii plac calatoriile, distractiile, aventurile. Isi doreste un partener tolerant cu care sa impartaseasca dorinta sa de libertate. Unirea cu un Sagetator va fi, in general, instabila.

Cand intalnesti un Sagetator, trebuie sa apelezi la tot felul de discutii despre calatorii, sa il atragi cu povestiri din calatoriile tale in strainatate, cu pataniile animalelor tale de casa, cu discutii pe teme profesionale, dar si filosofice, esoterice, religioase. Ii plac discutiile despre destin si divinitate. Il atrag discutiile despre sau in limbi straine.

O vanatoare ar fi o experienta foarte excitanta pentru un Sagetator, daca nu una reala, cu animale, atunci una umana, in care el sa se simta cel vanat sau el sa fie vanatorul.

Ii plac totodata si relatiile sincere, clare, loiale, foarte greu va accepta o relatie cu o persoana angajata deja intr-o alta relatie (casatorit, logodit sau chiar divortat). Inclusiv in relatiile sale amoroase, nu vrea sa incalce nici o lege sau regula, chiar daca pune pret pe libertate.

Pentru a ajunge mai usor la inima sa, e bine sa te integrezi in anturajul sau, printre colegii de studii, printre colegii de la vreun curs sau cerc pe care il frecventeaza. Scoate-l la plimbare cat mai des, faceti sport impreuna, calatoriti, in strainatate daca se poate. Atrage-l cu discutii cu tenta spirituala, mergeti la biserica impreuna sau in pelerinaj, iesiti cat mai mult timp in natura, in locurile lui preferate.

Fiind atras de aventura, si cucerirea unui Sagetator poate fi o aventura plina de evenimente. Panda indelungata pana la seductie sunt foarte atractive pentru el. Faptul ca se simte urmarit, haituit chiar, il poate atrage foarte mult. Dupa ce a ajuns sa te cunoasca indeajuns de bine, drumul spre inima sa e liber, insa dorinta ta de a ajunge prea rapede in pat ii poate scadea interesul.

Un foc aprins (direct in natura sau intr-un semineu) sau pur si simplu niste lumanari aprinse intr-un colt sunt un decor potrivit pentru seducerea unui Sagetator. O fereastra deschisa spre un peisaj de vis, un picnic la iarba verde, o plimbare cu trasura sau o sareta trasa de cai, o plimbare calare printr-un peisaj de vis, poate o partida de vanatoare, pot fi momente de-a dreptul excitante pentru un Sagetator, aprinzandu-i imaginatia si dorinta.  Inclusiv dragostea sub cerul liber pot fi experiente dorite de un Sagetator.

O vizita intr-un loc sacru (templu, manastire, catedrala, schit, biserica) sau chiar o rugaciune in doi in fata unui altar sunt solutii perfecte de a ajunge la inima lui foarte repede.

Ca sa-l pastrezi langa tine, trebuie sa-i respecti libertatea de miscare si de expresie, fara a-i impune reguli si limite. Daca se simte constrans isi va pierde interesul. Ofera-i mereu ceva nou si interesant, o noua experienta, o noua schimbare, pentru ca banalitatea si lucrurile deja cunoscute il plictisesc. Ii place sa conduca si sa ghideze relatia, venind mereu cu noi experimente pe care va dori sa le puna in practica alaturi de partener. Poate avea vise sau fantezii intense pe care ar dori sa le puna in practica. Isi exprima cu prudenta sentimentele, cenzurandu-si exprimarea libera a sentimentelor pana aproape de neutralizare, dand impresia de distantare de partener. Dar distantarea sau raceala nu indica nici dezinteres, nici lipsa afectiunii si nici frigiditate. Este profund si pasionat, delicat, rafinat si generos fata de partener. Este fidel partenerului, ii dedica mult timp. Totusi e posibil ca ideea unei casatorii sa nu il atraga prea mult de teama sa nu ii fie limitata libertatea. Oricum, sufletul sau este ca a unui etern copil, deci s-ar putea sa nu il atraga prea mult asumarea unor responsabilitati de aceasta natura.

Amintire si traire. Spectator si Regizor.

Asteptand si constientizand, traind si contempland asemeni unui film propria viata, o calatorie pe care Dumnezeu a pregatit-o pentru noi inainte de a veni aici pe Pamant. Chipurile copilariei, amintirile, chipuri adunate in ani si pe care ai avut binecuvantarea sa-i intalnesti.
Fiecare fiinta isi are propria sa regie, este insusi regizor si spectator, traieste, respira, crede in simtamintele inimii sale, intalneste fiinte si se reintalneste in tacerea inimii sale, in Pacea fara cuvinte si respirul lin asemeni Vantului care te cheama sa dansezi in inima ta, sa imbratisezi Cerul si Stelele, sa te iubesti cu tot ceea ce esti, pentru ceea ce esti si sa-ti ceri iertare Tie insusi, pentru clipele in care au uitat de Sine. Acolo, in Acea Liniste, Esti Tu Cel Adevarat, Esti Tu, Cel stralucitor si datator de plenitudine, Esti Tu, Cel prin care secundele se transforma inr-o suavitate muzicala paradisiaca, in care fiinta vibreaza la unison cu Invierea Lui.

Atinsi suntem de Ingeri, clipa de clipa, insa nu ne oprim sa-i ascultam.
Mangaiati de ei, ocrotiti si inundati de Lumina Serafica.
Clipele constiente, naturale si auzite in adancul inimii noastre fac sa dizolve ego-ul, ne fac puri si fericiti.
Acolo, Intalnirea, Ascultarea si Constientizarea se unesc.
Asteapta si da-ti voie sa ai o intalnire cu tine.
Cu tine, prin Tine, Duhul Sfant se pogoara si-ti incalzeste inima.
Trupul devine cald si suav, bland si stralucitor. 
Atinsi de Soarele inimii voastre daruiti-l celor din Jur. Neconditionat. Nimic nu-ti apartine, Totul in Dar ai primit si Totul in Dar daruieste.
Cu blandete si puritate, contempla si multumeste Celui care te-a creat.
Tu care Acum citesti esti Unic si autentic! Esti liber si spectator. Esti regizor si actor. Esti frumusete si inocenta. Esti dincolo de aceste cuvinte insiruite. In privirea ochilor Tai vorbeste Spiritul Adevrului Divin.
In atingerea Ta este Lumina. 
In pasii Tai este Inchinare. 
In zambetul tau renasc Universuri. 
Prin Glasul Tau Muzica Cereasca isi Deschide Poarta.
Deschide-ti Poarta Luminii si lasa-te cufundat in Iubire.
Imbratiseaza si traieste Poarta din Tine insuti.
Acolo, Tu, Cel care dai mireasma locului unde te Afli
Te asteapta Dumnezeu.
Acolo si Acum, El este cu Tine si in Tine.
Acum si-n Vesnicie, Iisus este si va Fi cu Noi.


"Deschideti, mai-mari, portile voastre,
si voi, porti vesnice, ridicati-va,
ca sa intre Imparatul slavei." Is 51:2, Os 10:12, 1Ptr 2:9