Omul contemporan se află într–o criză de profunzime interioară şi este necesar să–şi recapete echilibrul psihic, pentru moment zduncinat, să se înalţe către spiritualitatea autentică, având revelaţia structurilor reale ale manifestării. Omul societăţilor moderne este încă hrănit şi ajutat de activitatea inconştientului său, fără să atingă însă o experienţă şi o viziune reală a lumii, a întregii manifestări şi a tot ceea ce înseamnă spiritualitatea autentică. Inconştientul îi oferă soluţii la problemele propriei existenţe, îndeplinind astfel rolul religiei, a spiritualităţii tradiţionale pentru că, înainte de a deveni, prin religie, creatoare de valori, existenţa îi datorează religiei, spiritualităţii autentice, integritatea. S-ar putea spune chiar că, într-o anumită măsură, la oamenii moderni care se proclamă areligioşi, sau care nu urmează nici o cale spirituală, sunt cei la care religia şi mitologia s-au „cuibărit“ undeva în noaptea inconştientului, sunt cei la care posibilităţile de a ajunge la o experienţă spirituală a vieţii zac ascunse undeva în străfundurile fiinţei lor, dar nu pot fi aduse uşor la lumină.
Dintr-o altă perspectivă s-ar putea spune chiar că non-religia, non-spiritualitatea echivalează cu o nouă „cădere“ a omului: omul areligios, omul aspiritual pare să-şi fi pierdut capacitatea de a trăi conştient viaţa în mod spiritual, capacitatea a o înţelege şi de a şi-o asuma, de a fi responsabil asupra întregii sale existenţe. Datorită faptului că spiritualitatea s-a ascuns în străfundurile inconştientului şi a fost „uitată“, fiinţa se pare ca a uitat aproape cu desăvârşire natura sa divină. “Tot ceea ce este necesar pentru ca răul sa triumfe, este ca omul bun să nu facă nimic.” (Edmund Burke)
Omul zilelor noastre a ajuns să trăiască într-o lume bolnavă, deşi cel mai adesea nu conştientizează aceasta. Existăm într-o societate dominată de lupta pentru bani, avere, faimă, etc. Majoritatea oamenilor supravieţuiesc într-o lume în care a fuma, a bea pâna la inconştienţă sau a te droga sunt realităţi acceptate cu indiferenţă, ca parte a unei normalităţi, a banalului sau, cel mult a faptului divers.
Suntem prea puţin conştienti de adevărata dimensiune a decăderii fiinţei umane, de formele complexe şi de efectele reale ale acestui adevărat dezastru spre care se îndreaptă omul contemporan şi nu suntem mai deloc conştienţi de cauzele acestui continuu declin.
Pentru fiinţa ce urmează o cale spirituală autentică, ce are o integrare spirituală, Lumea are întotdeauna o valenţă supranaturală şi dezvăluie o modalitate de manifestare a sacrului. Orice fragment cosmic este „transparent“, propriul său mod de existenţă prezentând o anume structură a Fiinţei şi, prin urmare, a sacrului. De exemplu, pentru fiinţa spirituală, orice An Nou înseamnă repetarea cosmogoniei, re–crearea Lumii si totodată „crearea“ Timpului, regenerarea lui printr-un „nou început“. Mitul cosmogonic slujeşte drept model exemplar pentru orice „creaţie“ sau „construcţie“ şi este chiar folosit ca mijloc ritual de vindecare. Devenind din nou, în chip simbolic, contemporan cu Creaţia, omul se întoarce la preaplinul primordial. Bolnavul se vindecă pentru că ia viaţa de la capăt, cu o încărcătură de energie intactă, sacră, Divină, primordială. Reactualizând miturile, omul se apropie de zei, de divinitate şi ia parte la sfinţenie.
Perspectiva se schimbă cu totul atunci când se pierde perspectiva spirituală, când elitele intelectuale se desprind treptat de tiparele religiei tradiţionale şi pierd esenţa spirituală a vieţii,?? a ceea ce înseamnă viaţa trăită în această lume.?? Sanctificarea periodică a Timpului cosmic, prin sărbători de tot felul, se dovedeşte în acest caz inutilă şi neînsemnată, deoarece semnificaţia spirituală profundă a repetării gesturilor exemplare s–a pierdut, iar repetarea golită de conţinutul său spiritual conduce în chip necesar la o viziune ignorantă, profană şi de aceea pesimistă asupra existenţei. Când nu mai există un mijloc de întoarcere la starea primordială şi de regăsire a prezenţei tainice a zeilor, a divinităţii, când totul este desacralizat, Timpul ciclic devine înspăimântător, semănând cu un cerc care se învârte fără oprire în jurul propriului centru, repetându–se la nesfârşit. Timpul, desacralizat pentru totdeauna, se arată a fi o durată precară şi evanescentă, la capătul căreia se află moartea.
Se poate observa la un omul profan că şi el cunoaşte o anumită discontinuitate şi heterogenitate a Timpului. Şi pentru el există, în afară de timpul mai curând monoton al muncii, un timp al petrecerilor si al spectacolelor, un timp „festiv“. Şi el trăieşte după ritmuri temporale variate şi cunoaşte timpuri de o intensitate emoţională variabilă: când ascultă muzica preferată sau când, îndrăgostit, aşteaptă sau întâlneşte persoana iubită, trăieşte, evident, într‑un alt ritm temporal decât atunci când munceşte sau se plictiseşte. Oricât de numeroase ar fi ritmurile temporale pe care le urmează şi oricât de deosebite ar fi intensităţile acestor ritmuri, omul profan ştie că este vorba mereu doar de o experienţă umană, care nu manifestă o anumită măreţie, o anumită grandoare, deoarece acolo nu poate interveni nici o prezenţă divină, pentru că el este rupt de divinitate.
Degradarea „religiilor“ şi dispariţia unor tradiţii spirituale autentice nu implică nicidecum dispariţia „religiozităţii“ şi a credinţei. Secularizarea unei valori religioase nu este decât un fenomen spiritual care reflectă de fapt legea transformării universale a valorilor umane. Caracterul „profan“ al unui comportament înainte „sacru“ nu presupune o ruptură; „profanul“ nu este decât o nouă manifestare, dar ignorantă, a aceleiaşi structuri constitutive a omului, care se manifesta înainte prin expresii „sacre“.
Omul profan, omul contemporan este rezultatul unei desacralizări a existenţei umane. Aceasta înseamnă că el s-a “străduit să se golească“ de orice urmă de spiritualitate şi de semnificaţia transcendentă. El se recunoaşte pe sine în măsura în care „se eliberează“ şi „se purifică“ de „superstiţiile“ strămoşilor săi. Cu alte cuvinte, omul profan, fie că vrea sau nu, mai păstrează încă urme ale comportamentului omului religios, ale omului spiritual, însă golite de orice semnificaţie religioasă. Orice ar face, poartă o moştenire şi nu–şi poate aboli trecutul, fiind el însuşi produsul acestuia.
Omul profan este alcătuit dintr–un şir de negări şi de refuzuri, dar este obsedat în continuare de realităţile pe care le-a negat. Ca să aibă o lume a lui, a desacralizat lumea în care trăiau strămoşii, fiind nevoit să adopte un comportament contrar celui de dinainte, dar pe care îl simte mereu, sub o formă sau alta, gata să izbucnească în adâncul fiinţei lui.
Majoritatea celor „fără religie“, a celor care afirmă că sunt atei au încă un comportament religios, chiar dacă nu–şi dau seama. Nu este vorba doar de multimea „superstiţiilor“ sau a „tabuurilor“ omului modern, care au toate o structură şi o origine magico–religioasă. Omul modern, care se simte şi se pretinde ateu, dispune încă de o întreagă mitologie ascunsă şi de numeroase ritualisme degradate. Petrecerile care însoţesc Anul Nou sau mutarea într–o casă nouă prezintă, sub formă laicizată, structura unui ritual de înnoire. Acelaşi fenomen se poate constata cu prilejul serbărilor şi petrecerilor care însoţesc căsătoria sau naşterea unui copil, obţinerea unui loc nou de muncă, o promovare socială etc.
Miturile omului modern, pot fi considerate mitologiile ascunse în spectacolele care–i fac plăcere, în cărţile pe care le citeşte.Cinematograful, adevărată „fabrică de vise“, preia şi foloseşte nenumărate motive mitice: lupta dintre Erou şi Monstru, înfruntările şi încercările iniţiatice, figurile şi imaginile exemplare („Fata“, „Eroul“, peisajul paradisiac, „Infernul“ etc.). Până şi lectura are o funcţie mitologică, nu numai pentru că înlocuieşte rostirea miturilor din societăţile arhaice şi literatura orală, care se mai păstrează în anumite comunităţi rurale, mai ales că lectura îi permite omului modern o „ieşire din Timp“, asemănătoare cu cea înlesnită de mituri. Fie că–şi „omoară“ timpul cu un roman poliţist ori pătrunde în universul temporal străin pe care–l reprezintă orice roman, omul modern este proiectat, prin lectură, în afara duratei sale personale şi este integrat altor ritmuri, trăind într–o altă „istorie“.
Conţinutul şi structurile inconştientului sunt totuşi rezultatul unor stări existenţiale străvechi, mai ales al unor stări critice; de aceea inconştientul are o aură misterioasă. Orice criză existenţială repune în discuţie atât realitatea Lumii, cât şi prezenţa omului în Lume: criza existenţială este de fapt „religioasă“, o criză spirituală deoarece fiinţa se confundă cu sacrul, la nivelurile profunde şi nu înţelege manifestările acestuia, datorită unei lpse de educaţie în această direcţie.
Lumea se întemeiază pe experienţa sacrului, şi cea mai elementară dintre religii este înainte de toate o ontologie. Spiritualitatea autentică, tradiţională, este soluţia exemplară pentru ieşirea din orice criză existenţială, deoarece este singura modalitate prin care poate fi vindecată ignoranţa, poate cea mai mare şi mai grea boală a fiinţei contemporane.
Soluţia spirituală nu numai că rezolvă criza, dar în acelaşi timp „deschide“ existenţa către anumite valori care nu mai sunt nici întîmplătoare, nici particulare, permiţându–i astfel omului să depăşească situaţiile personale şi să ajungă în cele din urmă în lumea spiritului. În acea lume pe care pare că a pierdut-o de mult timp şi către care, în mod inconştient, doreşte să se întoarcă, deoarece numai aceasta poate reprezenta soluţia optimă pentru ieşirea din criza actuală.
