Omenia este rezultatul trăirii româneşti pure a adevărului divin

Omenia, expresie verbală a unei noţiuni colective, a dat întotdeauna de lucru lexicografilor. Fiindcă a traduce acest cuvânt numai prin ospitalitate, onestitate, onorabilitate, cuviinţă, bunătate ori pur şi simplu prin umanitate înseamnă a-l explica numai în parte, sărăcindu-l. Ca realitate, ca document de viaţă, omenia nu este o anumită virtute, ci o adevărată antologie, un buchet de flori ale sufletului evoluat. Iubirea de străini, ţinerea cuvântului dat, sentimentul onoarei, dispoziţia de jertfă, spiritul dreptăţii, mărinimia, modestia, credinţa în Dumnezeu – toate acestea sunt podoabele fireşti ale omeniei.

Dintre virtuţile omeniei româneşti, cea mai des amintită este IUBIREA DE OASPEŢI. „A omeni” pe cineva înseamnă a-l primi cu inima deschisă, a-l ospăta şi a-i da cinstea cuvenită omului. Ceea ce caracterizează însă ospitalitatea acestui neam este iubirea de străini. În casa românului, străinul, şi nu cel al casei, primeşte tot ce este mai bun. Iubirea de străini – spune poporul – este cu adevărat dar dumnezeiesc: „Când vine la tine străinul, întâmpină-l ca un părinte”. Sau : „Pe străin nu-l îndepărta de la casa ta înainte de a-l îndestula”.

În această revărsare de dragoste faţă de omul necunoscut se poate identifica predispoziţia afectivă a românului care ţine de o spontană activare dominantă a lui ANAHATA CHAKRA (centrul subtil energetic situat în zona plexului cardiac). Cine a cunoscut bucuria care inundă sufletul gazdei cînd vede pe străin mulţumit, poate intui realitatea acestei afirmaţii foarte uşor. Astfel devine evident că ospitalitatea românească exprimă setea omului de Dumnezeu de a se devota tocmai celui fără sprijin, fără aşezare, fără afecţiune, fără cămin, pentru a pricinui o mare bucurie, care nu e aici decât semnul neîndoielnic al harului divin, al iubirii transcendente, pure a lui Dumnezeu, care se revarsă atunci prin român.

Un semn sigur al omeniei este ŢINEREA CUVÂNTULUI DAT. „Fii totdeauna om pe cuvântul căruia poţi zidi”, spune ţăranul. Această viziune a inspirat cântecul poporan: „Furnica, de e furnică, lighioană micuţică, la trup mare, la cap mică, se târăşte pe pământ şi se ţine de cuvânt. Dar noi, oameni botezaţi, de cuvânt c-am fost lăsaţi!” La omul de omenie ţinerea de cuvânt îmbracă aproape o haină spirituală religioasă: „Pe unde iese vorba, şi sufletul!” De aceea, el pune mare preţ pe cumpănirea oricărui cuvânt, fiindcă: „Vorba când a ieşit din gură, n-o mai poţi ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul”. În consecinţă, sfatul: „ţine-ţi limba-n gură ca-n temniţă!” Zăbava la vorbire ar fi indicată omului de Dumnezeu, chiar de la Creaţie: „Dumnezeu a dat omului două urechi şi numai o limbă: că mai mult să audă decât să spună”. Pentru vorbire există, de altfel, numai o singură justificare înţeleaptă: „Ori taci, ori spune ceva mai bun decât tăcerea!”

Binele de ochii lumii – binele cu zurgălăi – nu-şi merită numele. FACEREA DE BINE numai atunci îşi merită numele când este împlinită fără intenţie sau socoteală ascunsă, când nu urmăreşte doar un scop de câştig. Analogia cu KARMA YOGA (cale spirituală care presupune dăruirea oricărei acţiuni Divinului şi non-ataşamentul faţă de roadele faptelor noastre) este şi aici uluitoare. Poporul spune: „Fă binele şi dă-l pe apă”. Nu te îngriji de soarta lui; acesta va trage la mal şi va da roade. Omul de omenie face binele şi uită apoi că l-a făcut: „Când dăruieşti, uită; când ţi se dăruieşte, nu uita însă în veac”. Mila la români nu cunoaşte deosebirea între buni şi răi, iar înţelepciunea populară ne învaţă astfel: „Milostivi chiar şi cu cel rău de eşti, omenia tu o cinsteşti”. Cel care nu e în stare să uite răul pe care l-a îndurat de la altul şi abia aşteaptă să-şi surprindă duşmanul la strâmtoare, nu se poate socoti în rândul oamenilor de omenie. Aceştia au totdeauna inimă mare, plină de dragoste: „Când îţi cade în mână potrivnicul tău – spune folclorul – nu gândi la pedepsirea lui, ci la îndestularea şi la îndreptarea lui”. Şi iarăşi: „Braţul ce nu dă moarte când poate, multe poate”. Inima omului de omenie este deci logodită cu iertarea: „Iertarea poart-o–n sân, ca să o ai la îndemână” iar capacitatea de a ierta înnobilează: „Cel puternic, când iartă, atunci puternic se arată”.

Omul de omenie este încredinţat că : „Slujitor al dreptăţii de vei rămâne, nici înaintea lui Dumnezeu frică nu vei avea, căci Dumnezeu dreptate şi bunătate este”. Pentru a respecta SPIRITUL DREPTĂŢII e bine de ştiut că drept, cu adevărat, nu este însă totdeauna cel care nu face nedreptatea; căci în multe conjuncturi unii n-au ajuns în situaţia de a călca dreptatea. În această direcţie, există o vorbă populară: „Nu oricine, nefăcând dreptatea, e drept; ci mai ales acela care poate face nedreptatea, dar nu o face, acela foarte drept se socoteşte”. Omul de omenie nu se supune legii numai „fiindcă e lege”, căci dreptatea „legală” poate, în anumite împrejurări, să devină fără noimă şi păgubitoare. Aşadar, nu legalitate, ci „dreptate dreaptă”. Criteriul? Iată-l, aşa cum este exprimat în folclor: „ţine-te de legea care sfătuieşte să mergi întotdeauna pe calea omeniei”.

Caracteristica neamului nostru este şi DISPOZIŢIA DE JERTFĂ care nu înseamnă numai sacrificiu de timp, de dragoste, de muncă, de bani, ci disponibilitatea de a-ţi pune chiar capul pentru a răspunde în întregime pentru faptele altuia: „Binele pe care ţi l-a făcut chezaşul tău – nu-l uita nicicând, că el pentru tine chiar capul şi-a pus”.

Deoarece desfrânarea este duşmanul de moarte al omeniei, ÎNFRÂNAREA nu poate lipsi din panoplia virtuţilor care o alcătuiesc, iar aici analogiile cu stăpânirea de sine şi continenţa sexuală pe care YOGA autentică le implică sunt surprinzătoare. Experienţa poporului avertizează: „Frâul care slăbeşte, în prăpastie te trânteşte”. Dar ca să poată fi de un real folos, înfrânarea, sub toate formele superioare, trebuie practicată de timpuriu, în ceea ce priveşte sexualitatea, fiindcă: „Înfrânarea la bătrâneţe nu este nici o laudă; că nu omul se înfrânează atunci, ci neputinţa lui îl arată ca fiind înfrânat”. Despre pofta de mâncare aţâţată peste măsură de băuturi alcoolice, poporul spune: „Omul de va bea, ca porcul va mânca”, iar despre înfrânarea constantă a pasiunilor tot în folclor se menţionează: „Acela este stăpân mare, care-şi stăpâneşte mereu patimile sale, oricât de puternice, triumfând asupra lor prin înfrânare”.

Simplitatea omului de omenie atinge forma cea mai elevată în MODESTIE. Comoara de înţelepciune a românilor cuprinde nenumărate proverbe care îndeamnă la lepădarea orgoliului şi povăţuieşte astfel: „Orice faptă vrednică de laudă vei săvârşi nu arăta a o fi săvârşit tu, lasă întotdeauna să vorbească fapta pentru tine” arătând şi că: „Nu haina să te cinstească, ci tu să cinsteşti haina”.

Temelia încrederii între oameni este ONOAREA pe care omul de omenie nu şi-o pătează niciodată, chiar dacă este în joc viaţa lui. În această direcţie, folclorul spune: „Luptă şi nu fi niciodată mişel: e mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei, decât să învingi printr-o mişelie”. Duşmanul onoarei este întotdeauna ruşinea. „Omul de omenie nu se teme de altceva, afară numai de ruşine”. Umilinţa înfrânează orgoliul, însă nu stă în calea iubirii de onoare. Din respect faţă de chipul lui Dumnezeu, care se află în el ca SPIRIT, omul vrea să evite exageratele pretenţii ale orgoliului. Umilinţa cu orgoliul nu pot locui împreună: „Cel umil cu cel mândru nu se pot vedea unul pe celălalt, căci unul se uită în pământ, iar celălalt semeţ priveşte la cer” – spune românul.

Cununa tuturor virtuţilor omeniei este CREDINŢA DE NEZDRUNCINAT ÎN DUMNEZEU. Om de omenie, fără credinţă fermă în Dumnezeu, nu s-a dovedit nicicând. Omul de omenie ştie chiar că: „Unde voieşte Dumnezeu se biruieşte cu uşurinţă rânduiala firii”. Dar aceasta nu după socoteala noastră, ci după purtarea de grijă a Providenţei sau, cu alte cuvinte, a lui Dumnezeu: „Pronia dumnezeiască întrece socoteala muritorească”. Omul de omenie e încredinţat că: „Spre pedepsirea şi încercarea noastră, Dumnezeu ne dă uneori stăpâni cumpliţi”. Pentru aceea se cuvine: „Să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu şi de bine şi de rău”. Ce ne dăruieşte Dumnezeu, nu ne poate lua omul. Dar în aşteptarea divinelor daruri de sus, omul trebuie să acţioneze constant, plin de râvnă, spre a fi la momentul oportun vrednic de a primi, căci tot folclorul spune: „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă”. Despre harul omeniei tot o zicală românească spune: „Îmbrăţişarea este semn al dragostei; dragostea este semn al milei; mila este semn al omeniei; iară omenia este dovedirea credinţei adevărate în Dumnezeu”.

Fără îndoială, omenia la români îşi are rădăcinile în tradiţia spirituală a acestei planete şi în învăţăturileEvangheliei, totuşi nu se identifică în totalitate cu „viaţa în Christos”, iar omul de omenie nu este acelaşi cu omul nou al Evangheliei. Cel care poate spune despre sine: „Mihi enim vivere Christus est, et mori lucrum” (Filipeni, I, 21): omul care, întradevăr „s-a îmbrăcat în Christos”, se mişcă pe un alt plan spiritual decât omul de omenie. Pe omul nou al Evangheliei nu-l mai abate din drum nici nedreptatea, nici ofensa, nici ameninţarea, nici lovirea. Omul care la toate ameninţările poate răspunde tiranilor: „Mă ameninţi cu exilul…dar care e patria mea? Eu mă simt tot aşa de bine oriunde pe acest pământ, care nu este al meu, după cum nu este nici al tău; de luat cu forţa nu-mi poţi lua altceva afară de cele câteva cărţi şi bunuri materiale pe care le posed; cât despre moartea cu care mă ameninţi, ea nu poate decât să grăbească unirea mea cu Domnul şi Mântuitorul meu, după care suspin” – omul acesta a biruit toate dificultăţile. Omul care a izbutit să se supună poruncii de a nu sta împotrivă celui rău („non resistente malo”) pluteşte pe Înălţimile Divine. Împotriva violenţei el nu-şi mai îngăduie altă ripostă fără numai cea dată de Christos: „De am grăit rău, arată dacă este rău, iară de am grăit bine, de ce mă loveşti?” (Ioan, XVIII, 23).

Viaţa trăită predominant în Divin, viaţă care depăşeşte în totalitate proporţiile naturii noastre, care nesocoteşte drepturile, înfruntă energiile ei şi nu e reclamată de nevoile ei, au cunoscut-o puţini de-a lungul veacurilor: sfinţii, înţelepţii, marii yoghini eliberaţi. E lung şirul aşa-ziselor „scoateri din istorie” a celor puţini şi aleşi. Toţi sunt însă cazuri exemplare pentru umanitate. Popoare întregi nu au atins niciodată această culme în masă. Porunca Evangheliei împotriva violenţei fizice este clară, iar contextul nu lasă nici o posibilitate de escamotare. Aceeaşi cerinţă este formulată în YOGA prin AHIMSA (AHIMSA – stare de non-violenţă, calitate care opreşte să fie făcut vreun rău oricărei creaturi atât în acţiune, cât şi în gândire (intenţie) şi în vorbire: este unul din cele cinci elemente care alcătuiesc în practica YOGA – YAMA). „Te sileşte un nebun să-l întovărăşeşti cale de o milă? Mergi cu el două, chiar dacă nu ai timp pentru asta. Vrea cineva să se judece cu tine spre a-ţi lua haina ta? Lasă-i lui şi mantaua. Te loveşte careva peste obrazul drept? Întoarce-i pentru lovire şi pe cel stâng” (Matei, V, 39-41).

Un singur fapt relatat de Evanghelie pare să contrazică nu numai porunca limpede a non-violenţei, ci întreg spiritul învăţăturii evanghelice: biciuirea de la Templu când Iisus alungă pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Casa Domnului şi răsturnă mesele schimbătorilor de bani şi le zise lor: „Scris este: „Casa mea, casă de rugăciune se va chema; iar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari”” (Matei, XXXI, 12-13). Pe acest fapt petrecut la Templu îşi construiesc pe drept cuvânt unii creştini justificarea violenţei fizice. Atunci când nu dorinţe personale sunt în joc – spun ei -  ci scopuri de ordin general, aspiraţii ale comunităţii (de dragoste, de integritate fizică, de armonie, ori de destin), biciul sau sabia din mâna ta sunt sfinţite prin însuşi zelul tău total dezinteresat. În asemenea cazuri prin om se manifestă dreptatea divină, dacă el este cât mai detaşat în acţiunea sa de scopul acelei fapte. Partizanii violenţei fizice în slujba cauzelor mari consideră că omul inspirat de Dumnezeu şi cât mai detaşat are atunci dreptul să judece „sub specie aeternitatis”. Dacă este complet neimplicat atunci omul poate acţiona ca o unealtă prin care se manifestă Dumnezeu. Bogate sunt interpretările poruncii non-violenţei. Peste toată ascuţimea şi strălucirea lor rămâne însă limpede adevărul că împlinirea acestei porunci este privilegiul fiinţelor umane foarte evoluate spiritual, care s-au eliberat în întregime din cătuşele onoarei şi a tot ce este pământesc în noi.

                                                                                                                  *

Omul de omenie nu s-a desprins încă de sub legile onoarei omeneşti. Când el spune că nu se teme de altceva, afară numai de ruşine pe care ar săvârşi-o el însuşi, ci şi de ruşinea lui venită prin altul. Căci omul de omenie nu se lasă pălmuit. Iubirea de patrie – spune el – este patimă cinstită. Şi iarăşi: „Cine pentru patria lui iubită făptuieşte, oricât ar făptui, puţin se socoteşte”. Nici de rudenia de sânge şi de cea spirituală nu s-a putut lepăda. Căci deşi el ştie că: „Noi oamenii, pe acest pământ, toţi o rudenie suntem, că toţi dintr-un om ne tragem”, nu poate să nu recunoască totuşi faptul firesc că: „Mai aproape este cămaşa decât haina pe om”.

Omenia nu este expresia unei condiţii umane a cărei cea mai înaltă treaptă ar indica-o cunoscutul vers al lui Terentius: „homo sum: humani nihil a me alienum puto” (om sunt şi nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin), iar cea mai joasă ar arăta-o spusa: „gură de om, gură de câine: cere pâine”. Omenia nu e logodită cu acel „homo humanissimus” (om foarte uman deoarece este foarte cultivat) al lui Cicero. Ea nu tinde neapărat spre acea demnitate  pe care Pascal o subscrie omului: „Toată demnitatea omului constă în gândire” (Pensees). Căci toate aceste  înălţimi pot fi rezultate fireşti ale condiţiei umane date. Omenia trădează însă setea după o altă condiţie umană, sublimă, pe care şi YOGA o urmăreşte. Cu toate că este supus „locului” şi „timpului”, omul de omenie aspiră să transceandă totul şi însetează după o stare de beatifică splendoare, după o măreţie iniţială, după „frumuseţea cea dintâi” cu care deja a fost şi el împodobit ca  SPIRIT (ATMAN). Conştient de faptul că poartă „rănile păcatelor, ignoranţei şi egoismului”, el ştie că este, totuşi, „chipul gloriei lui Dumnezeu, cea negrăită” (EVHOLOGHION,  „Binecuvântările Înmormântării”).

Setea după această „frumuseţe” iniţială extatică îl mână pe om pe anumite căi. Care sunt acestea? Sunt cele indicate atât de clar prin YOGA şi învăţătura evanghelică. Atât adevărul Evangheliei cât şi cel yoghin este însă „absolut”. Trăirea lui de către oameni, fiind fapt istoric, poartă adeseori urmele „condiţionării”. Sămânţa învăţăturii a căzut pe terenuri felurite. Limbă, cultură, tradiţie, temperament, mentalitate şi-au lăsat, totdeauna, mai mult sau mai puţin, urmele lor în trăirea Adevărului Divin, Absolut. La noi, întâmpinarea sufletului românesc pur cu învăţătura creştină a lui IISUS CRISTOS – aşa cum o propovăduieşte religia – a născut „omenia”.

Omenia nu este încă „sfinţenie”. Omenia constituie însă climatul cel mai prielnic pentru înlesnirea pasului spre suprema treaptă la care cheamă atât învăţătura milenară YOGA, cât şi mesajul lui Cristot: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!” (Matei, V, 48). Poporul român are despre sfinţenie o idee atât de înaltă, încât niciodată nu a îndrăznit să treacă pe vreunul din ai săi în catalogul sfinţilor, adică în rândul acelora care prin desăvârşirea vieţii lor s-au unit cu Dumnezeu. Până în anul 1885, dată la care biserica ortodoxă română a devenit de sine stătătoare, nici o arhivă patriarhicească nu cunoaşte vreo cerere de canonizare venită din partea bisericii române. Iar după anul 1885 – după obţinerea autocefaliei – românii nu au îndrăznit să facă un astfel de pas. A trebuit să vină vremea stăpânirii comuniste ruseşti în ţara noastră pentru ca unii conducători ai bisericii ortodoxe române – rupând-o cu cinstita tradiţie – să păşească la canonizarea unui însemnat număr de episcopi, călugări, preoţi de mir şi laici.

Lipsa canonizării nu înseamnă însă lipsa sfinţeniei pe pământul românesc. Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, de pildă, în vremea în care tânărul Platon Velicicovski - marele Stareţ Paisie de mai târziu – se afla în schitul Trăisteni din Ţara Muntenească, trăia acolo un sfânt călugăr valah, pe nume Gheorghe, „prietenul vrăbiilor”. Vrăbiile îl aşteptau totdeauna la uşa chiliei şi, aşezându-se pe umerii şi braţele lui, îl însoţeau până la uşa bisericii. Aici aşteptau sfârşitul slujbei ca apoi, la fel, să-l petreacă până la chilie. Şi sfârşindu-se din viaţă sfântul călugăr şi fiind purtat la groapă, se spune că s-au aruncat vrăbiile în mormânt. Tăvălindu-se de durere, şi nu puteau arunca pământul în groapă  din pricina vrăbiilor surori.

Dumnezeu singur ştie câţi sfinţi bărbaţi şi câte sfinte femei au binecuvântat cu viaţa, cu faptele şi cu gândurile lor pământul românesc – pământ care nu întâmplător a cunoscut adevărul creştin, atât de asemănător cu idealurile yoghine - înaintea tuturor vecinilor lui de astăzi. Căci poporul român a fost creştinat înaintea ruşilor, a bulgarilor, a sârbilor, a ungurilor, a cehilor, a polonezilor şi, aşa cum arată profeţiile indianului Sundar Singh, va avea de jucat un rol esenţial la sfârşitul vremurilor pe această planetă.

Apocalipsa Sfântului Ioan ne înfăţişează defilarea neamurilor pământului în cereasca cetate luminată de gloria lui Dumnezeu: „Şi se va aduce în ea gloria şi cinstea neamurilor” (XXI,26). Prin „gloria şi cinstea” neamurilor se poate înţelege aici „specificul” şi „unicul” popoarelor.

Va fi oare neamul nostru românesc demn să stea şi să slujească înaintea tronului Mielului, în ziua supremului examen?

La această întrebare, nimeni dintre muritori nu e îndreptăţit a da răspuns deocamdată, chiar dacă profeţiile lui SUNDAR SINGH şi ale lui SERAFIM DE SAROV ne permit să întrevedem ca sigură această posibilitate pentru poporul român în viitorul apropiat.