Ghidul spiritual îţi dezvăluie realitatea dincolo de iluzie

Este singurul care are dreptul să spună că totul în acest univers este perfect

„Deşi binele şi răul sunt amândouă manifestări condiţionate ale spiritului, totuşi răul este învelişul său cel mai exterior, în timp ce binele este mult mai apropiat de omul real, de Sine. Omul nu poate ajunge la Sine până când nu renunţă mai întâi la învelişul faptelor sale rele, iar abia apoi la învelişul faptelor sale bune. Deci, în final, karma care mai rămâne încă ataşată de corpul şi de mintea sa va fi întotdeauna o karma pozitivă, căci până când toate impurităţile sale nu au fost arse, omului îi este imposibil să atingă Adevărul Suprem.

Îl putem recunoaşte pe cel eliberat în viaţă prin faptele lui bune; buzele sale nu pot rosti decât binecuvântări, mâinile sale nu pot săvârşi decât acţiuni bune, mintea sa nu poate gândi decât lucruri sublime, prezenţa lui este o binecuvântare, oriunde s-ar afla. Un asemenea om are darul de a-i schimba prin simpla lui prezenţă chiar şi pe păcătoşi în sfinţi. Aceasta este imensa diferenţă dintre cei doi poli, dintre adevărata realizare spirituală şi simpla pretenţie de a o fi atins....

Dintr-o greşită înţelegere, oamenilor le este teamă că, dacă ei vor atinge realizarea supremă, fântânile iubirii vor seca în inimile lor, că tot ceea ce ei iubesc în această viaţă va dispărea. Ei nu se gândesc niciodată că marii profeţi ai acestei lumi au fost numai aceia care au renunţat la orice urmă de individualitate, că nu iubeşti cu adevărat atunci când te ataşezi de un obiect mărunt sau de o fiinţă muritoare. Adevăratul obiect al iubirii nu poate fi un pumn de ţărână, ci numai Dumnezeu cel Viu. Prin realizare spirituală, soţia îşi va iubi cu atât mai mult soţul, cu cât Îl va recunoşte în el pe Dumnezeu. Soţul îşi va iubi cu atât mai mult soţia, ca cât Îl  va recunoaşte în ea pe Dumnezeu. Iar mama îşi va iubi cu atât mai mult copiii, cu cât Îl va recunoaşte în ei pe Dumnezeu. Chiar şi cel mai cumplit duşman poate fi iubit, atunci când Îl recunoşti în el pe Dumnezeu....

Numai un astfel de om are dreptul să susţină că totul este perfect în acest univers. Acesta este marele bine pe care desăvârşirea spirituală îl poate aduce acestei lumi: dacă întreaga umanitate ar realiza măcar un mic aspect al adevărului, atunci pământul însuşi ar deveni un rai, iar locuitorii săi nu vor mai fi oameni, ci zei.”

Swami Vivekananda

Există fiinţe care au venit pe pământ pentru noi. Simpla lor prezenţă trezeşte în suflet cele mai profunde sentimente de fericire, de pace şi de iubire. Ele aduc la lumină tot ceea ce este mai frumos în fiecare. Ele ne arată cum să ne împlinim cel mai mare dor a inimii. Ele ne deschid poarta desăvârşirii spirituale şi ne ghidează în fiecare clipă.

Ele sunt permanent în comuniune cu Dumnezeu.

„Starea de iluminare este descrisă astfel: există o conştiinţă continuă a unităţii dintre Sinele Suprem Atman  al fiinţei şi Dumnezeu. Nu mai există nici o urmă din identificarea lui Atman cu învelişurile sale. Orice simţ al dualităţii este cu desăvârşire şters. Există o conştiinţă pură, unificată. Omul care este ferm stabilit pe acest nivel de conştiinţă, se spune că este iluminat.

Un om este eliberat chiar în această viaţă atunci când este pe deplin şi permanent stabilit în starea de iluminare. Beatitudinea sa este fără de sfârşit. Chiar dacă mintea sa este dizolvată în Dumnezeu, el este complet conştient, eliberat de ignoranţă. Este complet lucid dar este eliberat de dorinţă. Un astfel de om se spune că este eliberat chiar în această viaţă.

Pentru el, suferinţele acestei lumi s-au sfârşit. Deşi posedă un corp finit, el rămâne unit cu Infinitul. Inima sa nu cunoaşte neliniştea. Un astfel de om se spune că este eliberat chiar în această viaţă.

Deşi el trăieşte în trup, acesta este mai degrabă o umbră care îl urmează. El nu mai este tulburat de gândul lui „Eu” şi „Al meu”. Acestea sunt caracteristicile unui om care este eliberat chiar în această viaţă.

El nu mai este legat de trecut. Nu mai este înlănţuit de viitor. Este detaşat faţă de prezent. Iată cum poţi recunoaşte omul care este eliberat chiar în această viaţă.

Binele şi răul par să existe pretutindeni în lume. Oamenii şi obiectele par să fie distincte. Cu toate acestea, el priveşte totul din punctul de vedere al egalităţii şi unităţii, deoarece Îl vede pe Supremul Dumnezeu în toate. Iată cum poţi să-l recunoşti pe omul eliberat chiar în această viaţă.

Destinul bun sau rău poate veni asupra lui. El le priveşte pe amândouă cu detaşare şi calm lăuntric, rămânând neatins de vreunul din ele. Iată cum poţi să-l recunoşti pe omul eliberat chiar în această viaţă.

Deoarece mintea sa este în mod continuu topită în beatitudinea lui Dumnezeu, el priveşte în mod egal lumea interioară şi lumea exterioară. Iată cum poţi să-l recunoşti pe omul eliberat chiar în această viaţă.

Viaţa se scurge: el o priveşte ca un martor detaşat. Nu se identifică cu corpul, organele de simţ, etc.  El a trecut dincolo de ideea de datorie şi obligaţie. Iată cum poţi să îl recunoşti pe omul eliberat în această viaţă.

Cu ajutorul cuvintelor vii ale scripturilor, a realizat unirea cu Dumnezeu. El nu mai este constrâns să renască. Iată cum poţi să îl recunoşti pe omul eliberat chiar în această viaţă.

Nu se identifică niciodată cu corpul sau cu organele de simţ.El nu mai are nici un sentiment de posesivitate. Iată cum poţi să-l recunoşti pe omul eliberat chiar în această viaţă.

Prin luciditatea sa transcendentală a realizat că Dumnezeu este totul. Iată cum poţi să-l recunoşti pe omul eliberat chiar în această viaţă.

Oamenii sfinţi pot să îl glorifice, oamenii răi pot să îl insulte – sentimentele sale faţă de ei sunt aceleaşi. Iată cum poţi să-l recunoşti pe omul eliberat chiar în această viaţă.

Râurile se varsă în ocean, dar oceanul nu se învolburează din această cauză. Obiectele simţurilor curg în mintea sa, dar el nu simte nici o reacţie, deoarece el are conştiinţa Realităţii unice. El este eliberat cu adevărat, chiar în această viaţă.”

Setea de Dumnezeu există în fiecare dintre noi

 

În cursul unei întâlniri spirituale, Osho (Bhagawan Sri Rajneesh) a fost întrebat de unul dintre discipolii săi: „Noi ne naştem cu dorinţa pentru mâncare, sete şi somn, dar nu şi cu dorinţa pentru Dumnezeu. De ce?”.

Iată răspunsul lui Osho la această întrebare, răspuns care vorbeşte despre conspiraţia planetară care îi îndepărtează pe oameni de Dumnezeu şi despre faptul că “idealurile” lumii contemporane: succesul, faima, averea sunt incompatibile cu spiritualitatea.  

Este bine să înţelegem că şi această sete spirituală se naşte odată cu noi, dar durează până ajungem să o cunoaştem. Copiii, de exemplu, au sex, dar le trebuie aproximativ 14 ani pentru a ajunge să îl recunoască. De ce atât de mult timp? Dorinţa există în interior, dar corpul nu este încă pregătit. Trupului îi trebuie aproximativ 14 ani pentru a fi pregătit, pentru a se trezi şi pentru a conştientiza această dorinţă. Până atunci, ea se află într-o stare latentă.

Dorinţa pentru Dumnezeu apare odată cu naşterea, dar omul nu este pregătit, nu este copt. În ceea ce priveşte spiritualitatea, ea este pentru mulţi oameni o experienţă foarte îndepărtată, deoarece ea transcende simţurile comune. Foarte puţini devin iluminaţi, deşi potenţialitatea iluminării există în fiecare dintre noi încă de la naştere. Dar, ori de câte ori o persoană atinge starea de iluminare spirituală, aceasta devine un factor care trezeşte în ceilalţi setea latentă pentru evoluţia spirituală. Când o persoană precum Krishna apare în mijlocul nostru, privirea sa, prezenţa sa începe să trezească în noi dorinţa pentru realizare. 

“Setea” pentru Dumnezeu şi pentru spiritualitate există în fiecare dintre noi – aceasta apare înca de la naştere. Dar nu îi este permis să fie trezită, este reprimată. Şi există multe motive pentru care se produce acest lucru. Cel mai important însă este acela că, în cazul multora dintre noi, persoanele care ne înconjoară sunt complet lipsite de această “sete”. Imediat cum îi apare “setea de Dumnezeu” omul obişnuit începe să o înăbuşe, uneori pentru a nu părea nebun. Într-o lume în care oamenii nu doresc decât faimă şi putere, dorinţa pentru spiritualitate pare o nebunie. Iar cel care tânjeşte după Dumnezeu şi după realizări spirituale este suspectat, este privit în mod diferit. Aşa că el începe să îşi reprime această nevoie fundamentală. Iată că o asemenea “sete” este reprimată şi înăbuşită din toate părţile.

În lumea modernă pare că nu există loc şi pentru Dumnezeu – şi pentru acest lucru noi suntem responsabili. Deoarece, aşa cum am mai spus, este “periculos” să îl avem pe Dumnezeu printre noi. Soţia se teme ca acesta să nu intre în viaţa soţului ei – atunci ea şi-ar pierde primul loc din viaţa lui. Soţului îi este frică să nu îi fie luat locul, substituit de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care nu îl dorim printre noi. Dacă apare atunci totul se va tulbura: somnul va dispărea şi lucrurile vor fi complet diferite. Vom înceta să mai fim cea ce suntem. De aceea îl ţinem pe Dumnezeu departe de lumea noastră.

Iar în cazul în care apare setea pentru spiritualitate – pentru a preveni un astfel de pericol – ne-am construit deja dumnezei falşi, idoli, temple false - doar pentru a potoli această sete. Am substituit adevăratul Dumnezeu. Aceasta reprezintă cea mai perversă şi mai şireată conspiraţie a omului împotriva lui Dumnezeu. Asemenea “dumnezei” artificiali simbolizează cea mai puternică conspiraţie a omului împotriva religiei şi a lui Dumnezeu. Datorită acestor substituienţi, setea care apare nu se transformă într-o căutare spirituală autentică – doar se pierde în împrejurimea falselor temple şi moschei. Iar când omul nu descoperă nimic în aceste temple sau moschei, atunci este dezamăgit şi va gândi: "Ce sens mai are să mă duc acolo? Mai bine plec acasă." Dar nu ştie faptul că aceste temple sunt doar niste invenţii care nu fac altceva decât să provoace dezamăgire.

Am auzit că într-o seară, necuratul se întorcea acasă. Era dezamăgit şi deprimat şi i-a spus soţiei: "Nu mai am nimic de făcut; pur şi simplu am rămas fără muncă." Soţia a fost şocată, aşa cum ar face orice soţie atunci când aude că soţul ei este şomer. Ea l-a întrebat: "Cum adică ai rămas fără slujbă? Tocmai tu? Este pur şi simplu imposibil, deoarece domeniul în care munceşti este etern, nu se poate sfârşi. Corupţia nu se va termina niciodată. Ce anume te-a făcut să o pierzi?" Diavolul a răspuns: "Am pierdut-o într-un mod foarte ciudat. Pur şi simplu slujba mea a fost preluată de preoţi, învăţaţi, temple, biserici. Nu mai este nevoie de mine. Ce altceva pot face în afara faptului de a-i conduce pe oameni pe cărări greşite. Nu făceam altceva decât să nu îi las să fie pătrunşi de setea căutării lui Dumnezeu. Acum acest lucru este înfăptuit de nenumăratele temple şi biserici. Acum nu mai pot face acest lucru, sunt deja prea mulţi care o fac."

Setea pentru Dumnezeu există la fel ca întotdeauna. Problema constă tocmai în faptul că noi ne educăm copiii despre ceea ce noi credem că este Dumnezeu. Înainte ca un copil să afle singur despre Dumnezeu, noi îl îndopăm cu tot felul de lucruri false. Înainte ca setea să apară, deja suntem sătui de apă şi astfel devenim plictisiţi. Datorită acestor învăţături false apare acest dezinteres pentru Dumnezeu.

Întregul sistem social este anti-Divin. De aceea şi este atât de dificil să apară în mijlocul societăţii setea pentru Dumnezeu. Şi chiar atunci când apare, persoana în cauză ne apare ca fiind complet nebună şi vom încerca să îl internăm într-un azil de nebuni. Acum el este diferit de noi. El începe să trăiască într-un mod diferit; chiar şi modul de a respira se schimbă; întregul stil de viaţă este altul. El încetează să mai fie unul ca noi - devine un străin.

Lumea pe care oamenii au construit-o este anti-Divină. Şi există o foarte reală conspiraţie satanică planetară împotriva spiritualităţii. Iar până acum aceasta a reuşit tot ce şi-a propus - şi încă mai continuă. L-am aruncat afară pe Dumnezeu, de parcă l-am putea arunca afară din propria sa lume. Am construit o baricadă atât de mare ca să nu-i mai permitem să intre. Deci, cum ar putea apare setea?

Deşi setea adevarată nu apare, nu este cunoscută, totuşi începem să fim copleşiţi de o nelinişte interioară care ne marchează întreaga viaţă. Cineva ajunge faimos, dar în interior se simte complet gol. Altcineva ajunge extrem de bogat, dar înăuntru simte că nu deţine absolut nimic. Cineva iubeşte, dar în interior se simte complet nesatisfăcut. Ce este acel lucru căruia îi simţi lipsa atunci când ajungi să reuşeşti în viaţă?

Este setea pentru spiritualitate, dar reprimată. Ea îşi mai scoate capul la suprafaţă, din când în când. Cîteodată iţi spune: "Ai ajuns atât de faimos şi totuşi nu ai nimic - eşti complet gol." Această sete iţi tulbură viaţa. Problema este că noi o ignorăm şi începem să ne implicăm în alte treburi cu atât de multă forţă încât subtila sa voce este complet înăbuşită. De aceea, cel care caută bogăţii sau cel care doreşte să ajungă faimos, aleargă cât poate de rapid. Pur şi simplu îşi astupă urechile pentru a nu mai auzi vocea interioară. Noi facem totul pentru a o înăbuşi. Altminteri şi aici copii s-ar naşte cu setea pentru spiritualitate, aşa cum se nasc cu toate celelalte senzaţii fizice.

O astfel de lume poate fi creată şi merită a fi creată. Dar cine o va crea? Doar cei care au ajuns cu adevărat în căutarea lui Dumnezeu - dar aceştia sunt foarte puţini. Iar pentru a reuşi este necesar ca întreaga conspiraţie planetară să fie demascată şi distrusă.         

Setea pentru spiritualitate există cu adevărat, dar omul a creat tot felul de mijloace artificiale pentru a o reprima. De exemplu, în China, timp de mii de ani femeile au fost forţate să poarte încălţări de fier astfel ca picioarele să le rămână mici. Acesta era un semn al frumuseţii. Cu cât o fată avea piciorul mai mic, cu atât familia era considerată mai nobilă. Unele fete aveau nişte picioare atât de mici încât de-abia puteau păşi. Astfel de femei erau considerate nobile. Familiile sărace nu îşi puteau permite acest lux. Femeile sărace trebuiau să lucreze, să alerge întreaga zi. Doar femeile aristocrate puteau sta întreaga zi în pat, iar unele dintre ele mergeau doar sprijinite de altcineva. Într-un fel nu erau decat nişte paralitice, dar erau considerate a fi frumoase şi deştepte. În China zilelor noastre, nici o femeie nu ar accepta aşa ceva. Dar acest obicei a existat timp de mii de ani.

Când un lucru devine larg cunoscut şi acceptat este dificil să îi mai observi stupiditatea. Când mii de oameni îl urmează atunci nu îl mai judeci, nu îl mai cântăreşti. Dacă societetea ar accepta portul încălţămintei de fier, atunci fiecare s-ar conforma acesteia. Iar dacă cineva nu ar fi în ton cu ceilalţi, acela va fi desconsiderat, va fi condamnat. În China, o femeie cu piciorul mare era considerată vulgară şi nu se putea căsători cu cineva bogat sau de familie bună. Acest concept a mutilat femeile din China timp de mii de ani şi nimeni nu realiza faptul ca era o nebunie. Doar când această practică a fost abolită s-a putut realiza faptul că era o mare prostie.

În acelaşi mod, în ceea ce priveşte setea pentru spiritualitate, ea a fost pervertită, mutilată. Acesteia nu i se permite apariţia. Iar dacă, în cele din urmă iese la suprafaţă, imediat apar substituienţii. Atunci ţi se va spune să citeşti în tot felul de scripturi şi vei descoperi ceea ce doreşti. De fapt, în scripturi nu găseşti nimic în afară de cuvinte; în temple nu vei descoperi nimic în afară de tablouri moarte. Astfel, omul începe să creadă că setea sa a fost falsă.

Fără îndoială nici o persoană nu se naşte fără această sete pentru evoluţia spirituală. Iar dacă acesteia i se oferă posibilitatea şi facilităţile să fie trezită, atunci toate celelalte dorinţe vor dispărea. Atunci nu mai poate exista decât foamea de Dumnezeu - nu pentru faimă, bogăţii sau putere. Toate acestea nu pot merge mână în mână. De aceea, pentru a le salva pe celelalte, a trebuit să o înăbuşim pe aceasta. Pentru ca, în momentul în care această sete apare pe scenă, ea le va detrona pe toate celelalte - pur şi simplu le va elimina, le va asimila. Dumnezeu este foarte acaparator. Când apare, va acapara întreaga scenă doar pentru el. Atunci nu le va mai permite altora să se prostească în jurul său. Când te alege să devii templul său, tărâmul în care va sălăşlui, atunci toate celelalte zeiţe sau zei vor trebui să plece - nu mai pot trăi acolo. Aşa cum îi vezi acum - de exemplu, zeul maimuţă Hanuman, ca şi mulţi alţii - vor dispărea. Dumnezeu nu le va mai permite să trăiască acolo. Când Dumnezeu va apărea, el îi va alunga unul câte unul. Doar el poate sta pe tron.

"You say, 'I want to get out of this mind trap,' 
but the 'I' itself is the trap!
But for whom? Consider, reflect, observe.
It is very elusive but if you can catch him, and you can, the whole superstructure of ill-conceived notions about the Self will begin crumbling. If your Heart and mind are dedicated to Truth, all this, 

the realisation of Truth, will come to you!" ~ Mooji  

Dacă i-aţi întreba pe majoritatea celor care au trăit moartea clinică cum ar fi să descrie într-un singur cuvânt experienţa lor, aproape cu certitudine ar spune că acest cuvânt este iubire. Când Iisus a fost întrebat de farisei „Care este cea mai mare poruncă?”, el a răspuns: „Să-L iubiţi pe Dumnezeu din toată inima şi cu tot sufletul şi cu toată mintea. Aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Iar cea de-a doua este la fel de mare, iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Pe aceste două porunci se sprijină toată legea şi toţi profeţii.”
Acei indivizi privilegiaţi care pot arunca o privire pe tărâmul lui Dumnezeu sunt copleşiţi de iubirea pe care o pot simţi. Acea iubire le pătrunde fiinţa şi ei se întorc înapoi, dorindu-şi să împărtăşească şi altora ceea ce au descoperit. O altă concluzie este aceea că dacă pătrundem adânc în noi, putem descoperi iubirea de Dumnezeu şi putem transforma lumea prin puterea ei.

Cine suntem noi?
Noi suntem cu toţii fiii şi fiicele lui Dumnezeu, trimişi de El aici pe pământ pentru a ne continua creşterea şi dezvoltarea,  suntem fiinţe spirituale care se bucură de o şcolarizare fizică temporară, dar extrem de importantă. Trupurile noastre fizice sunt făcute din praf stelar, dar trupurile noastre spirituale sunt făurite din eternitatea lui Dumnezeu. Menirea noastră, pe care ar trebui să o împlinim întotdeauna, este de a deveni una cu Lumina şi de a împărtăşi gloria şi puterea lui Dumnezeu. Şi deşi acum privim prin nişte ochelari întunecaţi, o să ajungem să vedem şi să ştim, să fim văzuţi şi ştiuţi, în lumina şi gloria eternă care a fost şi este casa noastră de drept.

Locul fiinţei umane în evoluţia universală

Evoluţia conştiinţei este scopul principal al fiinţei terestre. Atât evoluţia sufletului, cât şi cea a formelor fizice. Evoluţia spirituală, evoluţia conştiinţei în materie, este un proces prin care are loc revelarea gradată a spiritului în lumea fizică. Inconştienţa şi insensibilitatea materiei fizice ocultează energia universală. Energia universală acţionează în lumea fizică prin intermediul materiei. Evoluţia conştiinţei începe cu proiectarea acesteia în regnul mineral, apoi în cel vegetal, animal şi, în final, în fiinţa umană, unde poate atinge maxima sa dezvoltare. Totuşi, ajunsă la acest nivel de evoluţie, conştiinţa mai păstrează reminescenţe ale naturii sale animalice, putând oricând să cadă în stări de inconştienţă. Fiinţa umană trebuie să treacă de la nivelul actual de conştiinţă, care este preponderant mental, la un nivel de conştiinţă superior, supramental. Acest proces evolutiv, de la materie până la minte şi chiar dincolo de aceasta, se desfăşoară pe două căi. Un proces exterior, vizibil, al evoluţiei materiei şi unul interior, invizibil, al evoluţiei sufletului. Fiinţa umană nu poate atinge dezvoltarea maximă a conştiinţei sale într-o singură viaţă terestră. Renaşterea este o condiţie indispensabilă pentru o totală evoluţie a sufletului individual şi pentru desăvârşirea sa în spirit. Sufletul devine astfel capabil să manifeste din ce în ce mai multe capacităţi divine, cu care este înzestrat. Fiecare viaţă este un pas înainte spre manifestarea totală şi deplină a spiritului în şi prin materie. Odată cu fiinţa umană se face trecerea de la o evoluţie inconştientă la una conştientă, prin trezirea gradată a conştiinţei. Această trezire s-a manifestat în mintea sa prin dorinţa de a evolua, de a cunoaşte, atât realitatea interioară cât şi cea exterioară. Fiinţele umane caracterizate de o intensă aspiraţie spirituală au reuşit să-şi trezească complet sufletul şi să-şi reveleze Sinele Divin, ATMAN.

În noua epocă a umanităţii, SATYA YUGA, omenirea va fi caracterizată de o intensă aspiraţie spirituală. Aspiraţia spirituală este inerentă unui om. La începutul vieţii pe acest pământ, balanţa a înclinat în favoarea evoluţiei inconştiente, importanţa spiritului fiind ignorată. Acum balanţa este echilibrată şi evoluţia conştiinţei primează în faţa evoluţiei corpului fizic, a evoluţiei inconştiente. Evoluţia conştiinţei va genera şi evoluţia materiei fizice de fiecare dată când acest lucru va fi necesar. Trebuie să notăm faptul că, fiinţa umană a demonstrat deja că poate produce modificări ale naturii exterioare. Nu este imposibil ca în viitor fiinţa umană să folosească Natura pentru propria sa transformare fizică şi spirituală. Sufletul este incapabil să se manifeste de la bun început la întreaga sa capacitate, să devină propriul lui stăpân, să nu mai fie amăgit de minte şi de simţuri. În corpul fizic uman sufletul se poate dezvolta mult mai repede decât în creaturile de ordin inferior. În viaţa terestră, mintea inferioară este un instrument al ignoranţei. Acest lucru poate fi depăşit printr-o schimbare a nivelului de conştiinţă, de la mental la supramental. Nu avem niciun motiv să presupunem că această transformare este imposibil de realizat pe pământ. De fapt va da un nou sens existenţei terestre. Nu este nimic concludent în afirmarea faptului că, trăind într-o lume a ignoranţei,  această transformare poate fi obţinută doar prin translaţia într-unul din paradisuri sau nu va putea fi realizată niciodată şi, această dorinţă a sufletului arată prin ea însăşi ignoranţă şi va trebui înlocuită printr-o translaţie a sufletului în Absolut. Această concluzie poate fi validă doar dacă Ignoranţa ar fi substanţa şi forţa acestei lumi fizice. Ignoranţa este doar o parte a Naturii.

Ea este de fapt o cunoaştere limitatoare şi ia naştere din Inconştienţa primordială. Este Conştiinţa suprimată care caută să se găsească pe sine, să se descopere, să manifeste Cunoaşterea. Mintea universală manifestă planuri superioare minţii umane, planuri care sunt instrumente ale cunoaşterii universale. La aceste nivele de conştiinţă mintea fiinţei umane poate să ajungă cu siguranţă. Cea mai elevată stare la care se poate afla mintea umană este supermintea, supermentalul (a nu se confunda cu supramentalul).

Orientarea viitoare a umanităţii către spiritualitate va fi dovada clară că a sosit momentul pentru o plenară manifestare a spiritului pe Pământ. Dacă manifestarea plenară a spiritului este, de fapt, motivul principal pentru care ne naştem în Materie, dacă există în mod fundamental o evoluţie care are loc în Natură, atunci fiinţa umană actuală nu poate fi ultimul produs al acestei evoluţii. Este prea imperfectă pentru a se putea manifesta plenar spiritual. Mintea umană este un instrument limitator, reprezentând doar o stare intermediară a conştiinţei. Dacă fiinţa umană se va dovedi incapabilă să-şi transceandă mentalitatea actuală, ea va fi înlocuită cu o nouă rasă, supraomul, care va manifesta supermentalul. Dar, dacă fiinţa umană se va folosi de capacităţile extraordinare ale minţii sale, capacităţi care deocamdată sunt latente, dacă va reuşi să se deschidă către realităţile superioare, de ordin subtil, din manifestare, atunci nu va exista niciun obstacol în calea ei spre supermental şi chiar mai sus spre supramental.

Demnitatea izvorăște din valoarea tainică dumnezeiască ce există în fiecare om 

 

Desemnată în cadrul tradiţiei milenare yoga prin intermediul termenului sanscrit „HRI”, la modul general vorbind, demnitatea este definită ca fiind respectul pe care îl merită o fiinţă umană. Demnitatea fiinţei umane îi evidenţiază măreţia specifică şi nobleţea. Blaise Pascal spunea că „întreaga demnitate a omului se află în gândirea sa”. Demnitatea defineşte caracterul fiinţei umane autonome şi care reprezintă un scop în sine. În sens moral, demnitatea atestă o valoare specifică intrinsecă ce îi este atribuită unei fiinţe umane ca atare sau, altfel spus, în mod independent de caracteristicile ei fizice şi de poziţia ei socială.

Pentru a înţelege cât mai bine acest termen, vă oferim în continuare un glosar. Cuvântul demnitate provine de la termenul latin „dignitas” care în traducere românească înseamnă „faptul de a merita sau stimă”.

Demnitatea fiinţei umane este caracterizată de autonomia agentului moral care, spune filosoful Kant, „nu se supune unei alte de legi decât aceea pe care acea fiinţă umană şi-o creează întotdeauna ea însăşi”. Aceasta îi conferă o valoare ca atare şi face ca ea să fie tratată întotdeauna în acelaşi timp ca un scop în sine şi niciodată pur şi simplu ca un mijloc. De aici apare distincţia pe care o putem face între lucrurile care au un preţ şi care pot întotdeauna să fie înlocuite printr-un echivalent şi fiinţele umane care sunt întotdeauna superioare oricărui preţ şi care nu admit echivalent. Toate acestea pentru că ele au o demnitate. Pico de la Mirandolla a arătat că demnitatea nu este o simplă calificare a fiinţei umane, căci ea aparţine însăşi naturii sale fundamentale.

Demnitatea fiinţei umane există datorită faptului că ea, ca om, a fost creată de DUMNEZEU TATĂL la începutul tuturor începuturilor pentru a iubi, pentru a descoperi şi pentru a admira creaţia şi manifestarea dumnezeiească, în cadrul căreia fiinţa umană este ea însăşi un microcosmos prin nobila sa inteligenţă. Această nobilă inteligenţă sau, altfel spus, acest intelect ce sălăşluieşte în conştiinţa fiecărei fiinţe umane are drept izvor pe DUMNEZEU, care a creat la începuturi fiinţa umană „după chipul şi asemănarea Sa”. În felul acesta este fundamentată libertatea fiinţei umane, o libertate care face din ea o fiinţă a metamorfozelor şi, în strânsă legătură cu alegerile pe care le realizează, aceasta o face să oscileze, deoarece ea participă la două sui generis universuri, fiind plasată, chiar şi atunci când nu-şi dă seama de aceasta, între DUMNEZEU şi condiţia animalică. Dată fiind libertatea sa deplină pe care DUMNEZEU i-a oferit-o, fiinţa umană trebuie să aleagă între animalizare şi transfigurarea dumnezeiească. Măreţia ei rezidă în mod precis în faptul că, fiind întotdeauna stăpână pe ea însăşi, ea este liberă să îşi aleagă forma pe care o preferă, dar este evident că fiecare alegere pe care fiinţa umană o face în deplină libertate, atrage apoi după sine anumite consecinţe. În felul acesta, este în acelaşi timp exprimată natura deschisă a fiinţei umane şi vocaţia ei dumnezeiească.

Noţiunea de demnitate, concepută ca fiind o necesară şi constantă stăpânire de sine, corespunde statutului fiinţei umane; noţiunea obişnuită de demnitate desemnează un statut onorabil pe care celălalt trebuie să-l recunoască şi care impune anumite atitudini, o anumită ţinută şi un comportament adecvat pentru fiinţele umane ce se bucură de un astfel de statut. Dat fiind faptul că la origini omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui DUMNEZEU, rezultă implicit că fiecare fiinţă umană este înzestrată cu demnitate în virtutea naturii sale ce este înzestrată cu conştiinţă. Referitor la acest aspect, este necesar să subliniem că, chiar şi atunci când deocamdată nu ne dăm seama de aceasta, conştiinţa este prezenţa tainică şi manifestarea lui DUMNEZEU în om.

În consecinţă, independent de factorii exteriori, fiinţa umană poate şi trebuie întotdeauna ca, prin intermediul unei discipline raţionale, chiar înţelepte, să ducă o viaţă pecetluită de demnitate şi de stăpânire de sine, o viaţă demnă de ipostaza sa de fiinţă umană ce trăieşte într-un Macrocosmos care este eminamente binefăcător şi în cadrul căruia este indecent să se preocupe într-un mod excesiv de pierderi şi de câştiguri, de suferinţe şi de plăcerile personale. De atlfel, tradiţia creştină afirmă că DUMNEZEU le-a dăruit fiinţelor umane atât conştiinţă, cât şi raţiune ce le permite să discearnă şi să respecte legile dumnezeieşti naturale, universale. Aceasta le conferă un statut cu totul aparte printre celelalte creaturi ale lui DUMNEZEU ce există pe această planetă şi totodată face ca ele să se bucure de o situaţie superioară aceleia a tuturor animalelor. În conformitate cu această tradiţie, iubirea nesfârşită a lui DUMNEZEU îmbrăţişează toate fiinţele umane considerate în mod individual, în ciuda comportamentului lor care adeseori poate fi corupt şi păcătos.

Valoarea pe care DUMNEZEU ne-o acordă este un dar dumnezeiesc şi acest dar ni se oferă chiar dacă unii dintre noi nu-l merităm. Este important să reţinem că acest dar dumnezeiesc nu poate fi niciodată complet pierdut sau confiscat. Consecinţa morală ce rezultă în mod frecvent, dacă nu în mod invariabil din această concepţie este că fiecare fiinţă umană trebuie să iubească şi să respecte toate fiinţele umane în calitate de creaturi raţionale ce sunt înzestrate cu conştiinţă, indiferent care este statutul lor social şi realizările lor, nu neapărat pentru a obţine iubirea lui DUMNEZEU, ci pentru a descoperi, pentru a trăi şi a recunoaşte această iubire într-o manieră adecvată, facând eforturi să acţioneze într-un mod care este demn. Tradiţia creştină atribuie fiecărei fiinţe umane o valoare primordială ce vine de la DUMNEZEU şi care este independentă de meritul ei individual şi de poziţia ei socială.

În lumina acestor aspecte se poate spune că o acţiune rea ce este săvârşită în mod intenţionat oglindeşte totodată întotdeauna un conflict lăuntric cu voinţa superioară şi chiar o lipsă a unui veritabil respect de sine ce se manifestă în mod natural, ulterior, prin sentimente de remuşcare şi de insatisfacţie faţă de sine însuşi. Chiar şi atunci când nu ne dăm seama de aceasta, demnitatea se bazează pe autonomie. Demnitatea presupune ca să ne considerăm noi înşine ca fiind supuşi unor exigenţe morale care sunt pline de bun-simţ şi inteligente pentru toţi şi care sunt lăuntric constrângătoare, fie că ele servesc sau nu servesc unui interes personal. Marii înţelepţi sugerează că doar o fiinţă umană ce este înzestrată cu o bunăvoinţă exemplară, perfectă, poate să aibă o admirabilă demnitate. Formularea imperativului categoric ce exprimă cel mai bine ideea de demnitate este: „Acţionează întotdeauna astfel încât ca tu să tratezi umanitatea existentă la fel de bine în persoana ta, cât şi în persoana oricărei alte fiinţe umane şi acţionează întotdeauna ca şi cum aceasta este un scop în sine şi nu privi niciodată aceasta ca fiind un mijloc.”

Demnitatea este un fel de valoare invariabilă ce este atribuită fiinţelor umane, iar în cazul umanităţii ea se realizează de fiecare dată prin intermediul fiinţelor umane. Demnitatea este şi rămâne o valoare necondiţionată şi incomparabilă. Aceasta implică, spre exemplu, că demnitatea unei fiinţe umane este independentă de statutul ei social, de popularitatea ei sau de utilitatea ei pentru ceilalţi, căci aceşti factori pot să varieze de îndată ce circumstanţele se modifică. Dat fiind faptul că demnitatea este incomparabilă, nu se poate spune că o fiinţă umană are mai multă demnitate decât o altă fiinţă umană. Valoarea a ceea ce are demnitate este superioară oricărui preţ, în acest sens, astfel că în caz de conflict ea nu trebuie niciodată să fie desconsiderată sau sacrificată spre a atinge sau spre a obţine ceva care prezintă o simplă valoare relativă.

Este esenţial să reţinem că demnitatea nu admite echivalent. Tocmai de aceea, tot ceea ce este înzestrat cu demnitate nu poate fi schimbat sau sacrificat sub pretextul că va fi înlocuit printr-un bun ce prezintă o demnitate egală sau superioară. Aceasta implică faptul că demnitatea, contrar preţului, nu poate fi înţeleasă sau apreciată în termeni cantitativi. Toate fiinţele ce sunt înzestrate cu demnitate sunt de neînlocuit şi, tocmai de aceea, ele sunt inestimabile. Ele au o valoare incomensurabilă în sensul ce neagă chiar afirmaţia în conformitate cu care „două dintre aceste lucruri valorează de două ori mai mult decât unul dintre ele.”

Este cu putinţă ca unii dintre voi să vă puneți întrebarea: „Ce trebuie să fac pentru a fi şi a rămâne o fiinţă umană care se respectă?“. Răspunsul la o astfel de întrebare este clar şi simplu: „Aceasta implică să avem şi să manifestăm întotdeauna demnitate“.

Dincolo de aparenţe, demnitatea este respectul, consideraţia pe care o merită o fiinţă umană. Principiul demnităţii permite să luăm în considerare valoarea fiinţelor umane şi presupune cum trebuie să le tratăm şi cum nu trebuie să le tratăm. În cazul unei fiinţe umane, a o trata în mod demn înseamnă a o trata într-o manieră eminamente umană sau, altfel spus, aceasta presupune să o tratăm ca pe o fiinţă umană, nici mai mult nici mai puţin, ca pe un obiect sau ca pe un animal. Nu trebuie să se înţeleagă prin aceasta că un animal poate să fie tratat într-un mod nedemn, dar este aberant să se ajungă ca un animal să fie tratat întocmai ca o fiinţă umană. Demnitatea ţine astfel cont că umanitatea fiinţei umane nu este doar un dat ce este înscris în structura ei biologică, căci ea trebuie de asemeni să se trezească, să se dinamizeze şi să se structureze. Merită să amintim aici cugetarea celebră a lui Erasm, care într-una dintre scrierile sale spune: „Cu rare excepţii, fiinţa umană nu se naşte om, ci devine“.

Toate fiinţele umane, fără nicio excepţie trebuie să fie tratate în mod demn, fie că sunt bolnave, fie că sunt în agonie, fie că sunt criminale, fie că sunt teroriste. Montaigne spunea: „Fiecare fiinţă umană conţine în sine întreaga formă a condiţiei umane.“ Având în vedere acest aspect se poate spune că, prin intermediul fiecărei fiinţe umane, umanitatea în totalitatea ei este aceea care poate fi afectată şi, prin urmare, în felul acesta pot fi afectaţi toţi ceilalţi. Reciproc, reprezentarea propriei noastre umanităţi este legată de umanitatea tuturor celorlalţi. A trata în mod nedemn o anumită categorie de fiinţe umane, în special datorită deficienţelor lor fizice sau psihice, înseamnă că de fapt atentăm la demnitatea fiinţei umane în general. Nimeni nu poate să renunţe niciodată la demnitatea fiinţei umane. Altfel spus, demnitatea este şi rămâne un respect pe care ni-l datorăm fiecare dintre noi nouă înşine.

Este, de asemeni, important să reţinem că sadismul nu este un drept al fiinţei umane. Libertatea fiinţei umane este esenţialul demnităţii ei, dar ea nu este suficientă căci, după cum ştim, în unele situaţii libertatea se manifestă ca fiind libertatea acelora care sunt lipsiţi de umanitate.

Între demnitate şi respect există o anumită legătură. La modul general vorbind, respectul este sentimentul sau atitudinea prin care se recunoaşte demnitatea celuilalt. Filosoful Protagoras considera respectul împreună cu dreptatea ca fiind unul dintre cele două principii ordonatoare ale vieţii umane, ce au fost oferite fiinţelor umane de zeul Hermes ca dar de la Zeus. În „Etica“ filosofului Kant, respectul deţine un loc central. În viziunea sa, respectul este un sentiment de natură particulară, singurul care îşi are originea în raţiune, în conştiinţă şi, ca atare, este o formă de sentiment moral.

Respectul este un sentiment specific ce apare în conştiinţa ce ascultă de legea morală. Nu întemeiază această lege, ci se limitează să funcţioneze ca mobil menit să facă din această lege maxima comportamentului nostru. Respectul nu este niciodată inspirat de principii, ci numai de fiinţele umane în cadrul lumii fizice. Unii gânditorii nu consideră respectul de sine ca fiind o datorie morală individuală, ci îl consideră ca fiind „un bine primar“, un bine pe care în mod virtual orice fiinţă umană îl poate integra ca fiind un sui-generis obiect al dorinţei ei raţionale. Respectul de sine include simţul propriei valori, intima convingere că de fapt concepţia despre bine, propriul proiect de viaţă sunt demne de a fi puse în practică. În unele cazuri aceasta se asociază cu credinţa în capacitatea de a realiza propriile intenţii în măsura în care stă în puterea acelei fiinţe umane să le realizeze.

Nici respectul de sine, nici stima de sine nu sunt echivalente cu iubirea de sine sau cu faptul de a fi interesaţi. A avea stimă de sine este la modul general înţeles ca a avea o excelentă părere despre propriile merite, cum ar fi, spre exemplu, referitoare la competenţele proprii, la realizările proprii sau la un caracter bun, chiar admirabil. A avea respect de sine este, din contră, adeseori interpretat ca fiind o dispoziţie ce implică să recunoaştem şi să reacţionăm într-un mod adecvat propriului nostru statut. [Aici se încheie definirea termenului demnitate.]

Sentimentul demnităţii implică interiorizare şi face cu putinţă descoperirea unei valori inefabile. Apariţia în universul lăuntric al fiinţei umane a unei stări pregnante, constante de demnitate o ajută să evite prompt săvârşirea actelor malefice tocmai datorită respectului de sine. Trezirea şi amplificarea unei stări de respect de sine ne ajută să evităm să ne facem în mod intenţionat fie chiar şi cel mai mic rău. Trezirea respectului de sine se află la baza abţinerii de a săvârşi nu contează ce acţiuni malefice, nefaste. O conştientă trăire și manifestare a unei stări de demnitate evidenţiază un proces de rezonanţă ocultă ce apare în universul fiinţei umane datorită branşării ei la o sferă specifică, nesfârşită de forţă ce există în Macrocosmos şi care este accesată instantaneu de îndată ce fiinţa umană acţionează şi gândeşte astfel încât să provoace în universul ei lăuntric un proces de rezonanţă ocultă cu această energie specifică.

Energia subtilă elevată a demnităţii umane conferă astfel o valoare intrinsecă ce se manifestă în şi prin intermediul acelei fiinţe umane ca atare, independent de caracteristicile ei fizice sau de poziţia ei socială. O fiinţă umană plină de demnitate emană prin câmpul ei subtil de forţă energia specifică a demnităţii. Atunci când într-o fiinţă umană este din plin trezită demnitatea, aceasta îi conferă o tainică autoritate morală. În astfel de situaţii, acea energie subtilă tainică a demnităţii ce se manifestă în şi prin fiinţa ei face ca ea să fie întotdeauna tratată ca un scop în sine, iar aceasta exclude implicit ca celelalte fiinţe umane ce şi-au trezit într-o anumită măsură starea de demnitate să o trateze pe acea fiinţă umană întocmai ca pe un mijloc.
Observarea atentă şi neabătută a acestei realităţi de fapt generează un anumit câmp subtil de forţă în jurul fiinţei umane ce şi-a trezit demnitatea şi aceasta generează în marea majoritate a fiinţelor umane o stare spontană de respect. În sens psihic, demnitatea evidenţiază o stare specifică de conştiinţă pe care fiinţa umană o are cu privire la propria ei valoare, în calitate de făptură ce a fost făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi în care este fără încetare prezentă o infimă scânteie din esenţa lui Dumnezeu Tatăl, care este spiritul nemuritor. Sentimentul demnităţii, ce implică o anumită interiorizare şi chiar o conştientizare a valorii tainice dumnezeieşti ce există în fiecare om, se opune în acest sens sentimentului onoarei, care face ca o fiinţă umană să depindă în special de rangul ei şi de statutul pe care îl are.

Având în vedere toate acestea, se poate spune că în timp ce onoarea este o valoare a ierarhiei, demnitatea este o valoare tainică a egalităţii. Această egalitate se referă la faptul că atunci, la început, toate fiinţele umane ce au fost create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu au primit totodată o tainică valoare dumnezeiască. În limbajul curent actual, demnitatea tinde să fie confundată cu simpla imagine de sine. Tocmai de aceea, bizarii partizani ai eutanasiei militează în mod aberant pentru „o moarte în demnitate“. Trezirea şi aprofundarea conştientă a stării de demnitate declanşează un proces specific de rezonanţă ocultă în universul fiinţei umane cu energia subtilă a demnităţii şi aceasta conferă apoi o evidentă autoritate morală, prestigiu, nobleţe. Aprofundarea stării de demnitate face să se trezească în universul fiinţei umane o stare înălţătoare de gravitate şi măreţie.

Demnitatea este o importantă trăsătură de caracter a fiinţelor umane care s-au transformat considerabil din punct de vedere spiritual. Este esenţial să reţinem că apariţia unei stări de maturitate lăuntrică este implicit legată de trezirea spontană a stării de demnitate. Trezirea şi aprofundarea unei stări exemplare de demnitate îi conferă fiinţei umane posibilitatea de a se analiza cu o mare luciditate şi o ajută să se obiectiveze. Un gânditor spunea: „Cei înţelepţi prezintă şi manifestă în mod spontan o evidentă stare de demnitate, cei imbecili şi făţarnici o teatralizează şi se prefac că o au“. De îndată ce în fiinţa umană începe să se trezească din ce în ce mai mult demnitatea, aceasta o face totodată să se supună în mod spontan legilor dumnezeieşti.

Atunci când o fiinţă umană îşi trezeşte din ce în ce mai mult în universul ei lăuntric demnitatea, aceasta o face să se înalţe în mod spontan deasupra celorlalte fiinţe umane care deocamdată nu şi-au trezit această virtute. O asemenea fiinţă umană este însă conştientă că energia subtilă, elevată a demnităţii nu provine în realitate de la ea. Prin intermediul unei profunde cunoaşteri de sine, o asemenea fiinţă umană descoperă că, de fapt, energia subtilă, elevată a demnităţii este nesfârşită şi provine de la Dumnezeu. Un proverb folcloric spune: „Chiar dacă buzunarele tale sunt goale, veghează pentru ca pălăria ta să rămână dreaptă aşa cum trebuie“.

Scufundându-ne plini de extaz în inimă,
descoperim totul cel vast şi nebănuit.
Acolo Îl găsim pe DUMNEZEU
care ne aşteaptă misterios şi veşnic răbdător.
Noi înşine existăm acolo şi suntem revelaţi
în profunzimile sufletului ca o divină capodoperă.
Din preaplinul de iubire care ne apare atunci,
dăruim mereu iubire celor care vin către noi
şi sunt pregătiţi să o primească.
Astfel devenim un stâlp uriaş de lumină
în jurul căruia creşte şi înfloreşte viaţa spirituală.
Rând pe rând abandonăm astfel toate vălurile
care ne acoperă şi ajungând la esenţă ne revelăm
veşnicul Sine, care este o scânteie din DUMNEZEU Tatăl.
Descoperindu-L pe DUMNEZEU, descoperim astfel totul,
şi apoi încântaţi avem revelaţia că, în realitate,
totul se oglindeşte în inima noastră.
Iubirea ne inundă ca un fluviu tumultuos fiinţa
şi devine hrana cea magică a sufletului
atât pentru noi, cât şi pentru ceilalţi.
Prezenţa lui DUMNEZEU în noi este
un Soare de lumină divină, fericire şi inspiraţie.
Atunci când iubim frenetic şi fără măsură,
urmăm cu uşurinţă şi îmbătaţi de extaz
calea regală a inimii extaziate de prezenţa lui DUMNEZEU.
Descoperim apoi mereu că inima are raţiuni
pe care raţiunea nu le cunoaşte.
Iubind totul Creaţiei Sale,
DUMNEZEU se oglindeşte fără încetare în noi
şi atunci Îl savurăm pe DUMNEZEU
sub forma iubirii nesfârşite.
Atunci inima îmbrăţişează totul
şi iubirea devine sângele pe care îl simţim
pulsând fără încetare în întregul univers.
Descoperim astfel, mintea cea plină de înţelepciune
a lui DUMNEZEU care se află dincolo de tot şi de toate.
Ea este în veşnicie prezentă în întregul univers.
Gândurile lui DUMNEZEU s-au materializat
într-un anume mod şi au manifestat în final
cele trei universuri.
Iubirea Sa învăluie în veşnicie totul.Întregul MACROCOSMOS se oglindeşte în noi
şi fiecare dintre noi este una cu el.
Chiar dacă nu bănuim deocamdată aceasta,
DUMNEZEU este în noi şi noi suntem fără încetare în El.
Devenind o picătură ce se reintegrează
în marele ocean al manifestării,
viaţa divină se revarsă în noi şi astfel extazul ne topeşte.
Atunci când iubeşti fără măsură
eşti îmbrăţişat de tot şi cuprinzi cu inima
totul ce ţi se revelează în oceanul cel misterios al manifestării.
Abia atunci descoperim că tot ceea ce s-a trezit în noi
există în afara noastră în veşnicie
şi DUMNEZEU contemplă totul de dincolo de toate.
Atunci realizăm că suntem nemuritori
şi nu vom muri niciodată.
Pentru noi atunci iubirea este totul
şi bucuria iubirii ne expansionează în nemărginire.

 Lupta vietii

"O lupta-i viata, deci te lupta
 Cu dragoste de ea, cu dor." “George Cosbuc, citat despre viata”

“O, om, ce mari răspunderi ai!…”

de Traian Dorz
O, om! … ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
de tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la alţii-o dai,
căci ea mereu spre iad sau rai
pe mulţi o să-i indrume!

Ce grijă trebuie să pui
în viaţa ta, în toată
căci gîndul care-l scrii sau spui
s-a dus… şi-n veci nu-l mai aduni,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort , odată.
Ai spus o vorbă! – vorba ta,
mergînd din gură-n gură,
va-nveseli sau va-ntrista,
va curaţi sau va-ntina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.

Scrii un cuvînt! – cuvîntul scris
e-un leac sau o otravă!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
rămîne-n urma-n drum deschis
înspre infern sau paradis,
spre-ocară sau spre slavă.
Spui o cîntare! – versul tău
rămîne după tine;
îndemn la bine sau la rău,
spre curăţie sau desfrîu,
lăsînd in inimi rodul său
de har sau de ruşine.
Arăţi o cale! – calea ta
în urma ta nu piere,
e calea bună sau e rea,
va prăbuşi sau va-nălţa,
vor merge suflete pe ea…
spre rai sau spre durere.
Trăieşti o viaţă! – viaţa ta,
e una, numai una,
oricum ar fi, tu nu uita:
cum ţi-o trăieşti, vei cîştiga
ori fericire-n veci prin ea,
ori chin pe totdeauna! …
O, om! … ce mari răspunderi ai !
Tu vei pleca din lume,
dar ce scrii azi, ce spui în grai,
ce laşi prin pilda care-o dai,
pe mulţi, pe mulţi mereu spre rai
sau iad o să-i îndrume.
Deci, nu uita! … fii credincios
cu grijă şi cu teamă!
Să laşi în urmă luminos
Un grai, un gînd, un drum frumos!
Căci pentru toate, ne-ndoios,
odata vei da seamă!…
Ţinem să aducem în atenţie aceasta minunată poezie, pentru că pe mai multe site-uri aceste versuri sunt atribuite Sfântului Ioan Iacob Hozevitul.
Iată istoria şi frămîntările care au dat naştere acestor versuri povestite chiar de autorul lor, Traian Dorz în cartea “Hristos – Mărturia mea”, Capitolul 23, “Şi ultimul II”, Pag. 315 -317:
“…În primăvara anului 1956, din cauza bolii mele de inimă şi reumatism, nemaiputând lucra la şantier, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa. Cele trei luni din primăvara acestui an au fost unele dintre cele mai frumoase şi mai rodnice din viaţa mea. Aveam de păzit un hotar larg cu cele mai frumoase recolte de grâu, de porumb, de trifoi şi de bumbac din câte văzusem. Mă plimbam toată ziua prin aceste miresme şi frumuseţi, în raze şi în cântări cereşti, slăvind pe Dumnezeu cu ochii mereu înlăcrimaţi de dragoste şi de lumină. Când oboseam de atâta slavă, mă urcam pe jireada uriaşă de paie de la mijlocul acestui paradis fericit. Şi de acolo cuprindeam cu ochii roată toată moşia aceasta peste care eram singurul stăpân, binecuvântat cu toate aceste frumuseţi ale ochilor şi ale inimii. Şi acolo sus, mai aproape de cer ca de pământ, am scris, ceasuri întregi şi zile întregi din aceste trei luni întregi ale primăverii 1956, unele dintre cele mai nemuritoare din cântările mele… Ori de câte ori le recitesc îmi aduc aminte că „acolo s-au născut“, când mă desfătam acolo ca într-un rai negrăit de dulce, singur-singurel în toată nemărginirea asta plină de miresme, de soare, de ciocârlii şi de îngeri…
În tot timpul acestor doi ani de la venirea mea în Bărăgan m-au cercetat mult foarte mulţi fraţi şi surori din toate părţile ţării. Hotarul meu de pază se întindea până la gara Ciulniţa pe unde treceau toate trenurile care veneau dinspre Bucureşti. Îmi potriveam timpul să fiu acolo pe la sosirea multora şi astfel aveam prilejul să-i întâlnesc pe toţi fraţii şi surorile care mă căutau. Ce multe bucurii am avut atunci cu cei mai aleşi fraţi din ţară! În stările de vorbă cu ei am aflat la timp despre tot mersul Lucrării Domnului. Am rezolvat împreună cu ei multe probleme grele şi am luat multe hotărâri însemnate pentru bunul mers al lucrului sfânt în care eram prinşi cu toţii.
Dar cea mai mare parte a zilelor frumoase ale acelei primăveri mi-o petreceam acolo sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele mele. Acolo, Domnul Dumnezeul meu mi-a dat cel mai mult şi cel mai potrivit timp să citesc şi să scriu.
Cred că un mare şi ales loc în lucrarea de inspiraţie a sufletelor noastre îl are adesea şi mediul în care ne găsim. Când priveliştea în care îţi înoată sufletul este largă şi frumoasă, când lumina prin care îţi pluteşte gândul este dulce şi limpede, atunci totul îţi este divin şi posibil. Duhul şi inspiraţia nu ţi se târăsc, ci zboară. Şi nu faci doar paşi mărunţi pe jos, ci umbli pe înălţimi, păşind din munţi în munţi. De acolo poţi atât de uşor să comunici cu toate înălţimile şi adâncimile de dincolo şi de dincoace de tine. Cu lumea îngerilor sau cu a lucrurilor. Cu cei din pământ sau cu cei din cer. Cu tainele trecutului sau ale viitorului.
Într-o zi, acolo, după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu, a lui Voltaire, acel nefericit filosof necredincios din Franţa, de acum aproape 200 de ani, mi s-a luminat şi mai bine marele adevăr şi rost al Judecăţii de Apoi. Cartea pe care o citeam se tipărise în zeci de mii de exemplare, mai ales pentru tineret. Şi era plină de tot felul de batjocuri contra Numelui Sfânt al lui Dumnezeu, contra Sfintelor Scripturi, contra Bisericii lui Hristos, contra Maicii Domnului, contra oricărui lucru sfânt.
Scriitorul acestei cărţi murise, putrezise în pământ şi arde în iad de aproape 200 de ani… Dar cartea aceasta şi alte cărţi ale lui continuă să otrăvească şi să piardă mereu şi mereu, de atunci şi până astăzi, milioane de suflete din toate ţările pământului pe unde se răspândesc şi se citesc aceste scrieri ale lui. El a murit, dar lucrarea lui n-a murit odată cu el, ea continuă şi după moartea lui răspândirea batjocurilor împotriva lui Dumnezeu şi otrăvirea altor şi altor suflete tinere şi nevinovate, cu tot ce este mai satanic, mai pierzător şi mai murdar.
O, cât de drept şi de înţelept a rânduit Domnul Dumnezeu aşezarea Judecăţii din Urmă la sfârşitul tuturor vremurilor şi oamenilor. Căci faptele noastre nu mor odată cu noi. Faptele şi lucrările noastre rămân nemuritoare şi harnice, continuând mereu până la sfârşit, prin timp şi prin suflete, binele sau răul pe care l-am început noi în vremea scurtă câtă am trăit-o aici.
La moartea personală fiecare dintre noi merge, precum este şi normal şi drept, în locul pe care şi l-a pregătit pe când trăia pe pământ, prin faptele şi cuvintele sale, ori la slava şi lumina veşnică, ori la ruşinea şi osânda veşnică – după cum este scris şi după cum este şi drept.
Dar numai judecata personală şi particulară din clipa morţii încă nu-i de-ajuns, pentru că fapta, cuvântul şi exemplul omului sunt nemuritoare, ca şi sufletul lui, iar aceste roade ale sale, rămase după el, duc ori la slavă, ori la ruşine, ori la bine, ori la rău, pe mulţi şi mulţi care vin pe urmele lui, până la sfârşit. Şi numai la Marea Judecată a tuturor, de la sfârşitul vremii, se va putea vedea cu adevărat cât bine sau cât rău am făcut în lumea aceasta fiecare dintre noi, prin ceea ce am lăsat în urma noastră. Abia atunci se va vedea pe câţi semeni ai noştri i-am ajutat să ajungă la mântuire – şi pe câţi i-am împins la pierzarea veşnică (Dan. 12, 2).

Voltaire – şi toţi cei ca el – sunt acum, sigur, în osânda veşnică, aşteptându-şi ultima judecată. Desigur că acum, dacă ar mai putea spune ori scrie vreun cuvânt cititorilor lor, le-ar zice ca bogatul nemilostiv din evanghelie: să se întoarcă la Dumnezeu, ca să nu mai ajungă nimeni acolo unde sunt ei. Dar acum Voltaire nu mai poate. Acum suferă pe veci de veci, chinuindu-se acolo sub urmările necredinţei lui. Şi cred că pe măsură ce opera lui adânceşte din ce în ce mai mult răul în lume, i se adânceşte şi sufletul lui în aceeaşi măsură în focul şi în osânda de care s-a făcut vrednic prin tot ce a făcut el şi a spus când a trăit pe pământ.
Iar în Ziua Marii şi Ultimei Judecăţi, atât omul cât şi opera sa, cu toate urmările ei, vor merge în faţa Marelui şi Dreptului Judecător. Şi atunci se va descoperi cu adevărat, în toată întinderea şi adâncimea lor, urmările faptelor şi cuvintelor fiecăruia dintre noi.
Atunci vor vedea Sfinţii Apostoli şi mărturisitori ai Domnului cât bine au făcut ei prin cuvântul şi prin scrisul lor tuturor oamenilor şi popoarelor care i-au urmat până la Sfârşit. Şi se vor bucura cu o bucurie negrăită şi strălucită, împreună cu cei care s-au mântuit, ascultându-i şi urmând cuvântul lor.
Dar atunci vor vedea şi scriitorii necredincioşi şi toţi educatorii nelegiuiţi cât rău au făcut lumii care i-a urmat şi câte suflete au dus ei la nefericirea veşnică prin opera şi exemplul lor blestemat.
Iată de ce trebuie să fie o Judecată Finală! Numai atunci, la Sfârşit, când se va face suma totală a tuturor urmărilor binelui sau răului fiecărui om – se va putea vedea cât şi-a strâns fiecare. Şi i se va putea răsplăti apoi pe veşnicie cu adevărat după merit.
Din aceste frământări au ieşit atunci şi versurile poeziei “O, om, ce mari răspunderi ai!…”