Idir - Lettre À Ma Fille Lyrics

Comme tous les matins, tu es passée devant ce miroir, Ajusté ce voile sur tes cheveux, qui devra tenir jusqu’à ce soir Tu m’as dit au revoir d’un regard, avant de quitter la maison Le bus t’emmène à la fac, où tu te construis un horizon. Je suis resté immobile, j’ai pensé très fort à toi Réalisant la joie immense de te voir vivre sous mon toit C’est vrai, je ne te l’ai jamais dit -ni trop fort, ni tout bas Mais tu sais ma fille chez nous, il y a des choses qu’on ne dit pas. Je t’ai élevée de mon mieux, et j’ai toujours fait attention À perpétuer les règles, à respecter la tradition Comme l’ont faits mes parents (crois moi sans riposter) Comme le font tous ces hommes que je croise à la mosquée. Je t’ai élevée de mon mieux comme le font tous les nôtres Mais étais-ce pour ton bien ? Ou pour faire comme les autres ? Tous ces doutes qui apparaissent et cette question affreuse : C’est moi qui t’ai élevée, mais es tu seulement « heureuse » ? Je sais que je suis sévère, et nombreux sont les interdits : Tu rentres tout de suite après l’école et ne sort jamais le samedi Mais plus ça va et moins j’arrive à effacer cette pensée : « Tu songes à quoi dans ta chambre, quand tes amis vont danser ? » Tout le monde est fier de toi, tu as toujours été une bonne élève Mais a-t-on vu assez souvent un vrai sourire sur tes lèvres ? Tout ça je me le demande, mais jamais en face de toi Tu sais ma fille chez nous, il y a des choses qu’on ne dit pas… Et si on décidait que tous les bien-pensants se taisent ? Si pour un temps on oubliait ces convenances qui nous pèsent ? Si pour une fois tu avais le droit de faire ce que tu veux, Si pour une fois tu allais danser en lâchant tes cheveux… J’veux qu’tu cries, et que tu chantes à la face du monde ! Je veux qu’tu laisses s’épanouir tous ces plaisirs qui t’inondent J’veux qu’tu sortes, j’veux qu’tu ries, j’veux qu’tu parles l’amour J’veux qu’tu aies le droit d’avoir 20 ans, Au moins pour quelques jours… Il m’a fallu du courage pour te livrer mes sentiments, Mais si j’écrits cette lettre, c’est pour que tu saches, simplement, Que je t’aime comme un fou, même si tu ne le vois pas, Tu sais ma fille chez nous, il y a des choses qu’on ne dit pas.

Transformarea si iubirea de sine

Suntem intr-un constant proces de schimbare, de transformare, atat exterioara cat si interioara. La nivel exterior ne e usor sa observam cum trec anii, cum trupul ni se schimba, cum ceea ce stim, ce cunoastem despre lume si viata se schimba. Si cum, de multe ori, credintele sau convingerile referitoare la ceva se schimba si ele.

Exista, bineinteles, si tipare care se schimba greu sau chiar deloc – ingropate adanc, in partea inconstienta, in memoria celulelor, baza aisbergului. Lucruri provenite din propria noastra viata, a inaintasilor nostri, poate ale noastre de altadata, pentru cine crede in “alte vieti”. La nivel interior acestea sunt un pic mai dificil de detectat si transformat… dar despre asta, alta data.

Iertarea

Probabil ca una din piedicile pe care ne-o punem fara sa ne dam seama este legata de dificultatea de a ne ierta si a ne iubi pe noi insine.
Si avem multe pentru care sa ne iertam. Frica de schimbare, judecarea, negarea, rezistenta. Asocierea transformarii cu pierderea controlului, nesiguranta, necunoscutul. Ideile preluate de la altii ca vechile moduri, cele sigure de a vedea viata si de a te comporta sunt mai bune. Credinte, valori, comportamente pe care le credeam “sfinte” si care, in timp, se dovedesc depasite. Multe alte lucruri ce pot constitui un balast prea greu, ce saboteaza zborul nostru pe calea constiintei.
Suntem oare capabili sa constientizam ca orice transformare este naturala, sa o acceptam si sa o imbratisam? Sa inaintam catre nou cu usurinta si bucurie, sa asteptam viitorul cu incredere, acceptare, intelepciune si pace interioara? Cu siguranta, cand ne asumam responsabilitatea totala pentru propria transformare.
Si, mai mult de atat, in urma curatarii noastre prin procesul iertarii, capatam incredere in perfectiunea vietii. Stim ca suntem iubiti, sustinuti, protejati pe calea noastra si vedem asta prin nenumaratele sincronicitati ce ne inconjoara. Atunci e imposibil sa mai dam inapoi. Stim ca totul se desfasoara “conform planului”.
Insa acum urmeaza partea cea mai grea. Iubirea de sine.

Din nou… iertare

Pentru a avansa, procesul iubirii de sine este indispensabil. Si acesta incepe tot cu iertare.
Iertare pentru noi insine si pentru ceilalti, pentru lipsa de mila, intelegere, compasiune pentru noi. Pentru mesajele critice si contradictorii despre natura iubirii si a iubirii de sine. Pentru inlocuirea iubirii de sine cu ego-ul, orgoliul, vanitatea, posesiuni si realizari. Pentru confundarea si inlocuirea iubirii de sine cu ganduri, emotii si actiuni lipsite de iubire…
Pentru relatia disfunctionala cu noi insine si permisiunea oferita altora de a ne trata in moduri lipsite de iubire. Pentru renuntarea, evitarea, respingerea, negarea, inlocuirea iubirii de sine. Pentru a ne forta sa fim ce vor altii, o “masca sociala” necesara pentru a obtine confirmare si iubire din partea altora. Si, in primul rand, pentru tradarea sinelui nostru autentic, cea mai inalta forma de tradare.
Cu totii am facut toate acestea in diferite etape ale vietii. Unele poate inca le mai facem, iar pentru a ne elibera de ele e necesar sa incepem prin a le ierta. Prin transformarea energiei ce inconjoara aceste modele ne eliberam in interior, permitand viitorului sa patrunda in viata noastra fara judecatile si obstructiile trecutului.

Loialitatea

Iubirea de sine este echivalenta cu loialitatea – a te pune pe tine insuti pe primul plan. Poate ca suna “neiubitor”. Suntem invatati ca asta ar putea insemna orgoliu sau zgarcenie. De fapt, e exact invers. Doar atunci cand ne tratam pe noi insine cu bunatate, generozitate, respect si demnitate, oriunde si oricand – doar atunci suntem capabili sa simtim asta pentru cel de langa noi. Doar cand ne putem pe noi insine pe primul plan incepem sa ne dezvoltam puterea interioara. Reusim astfel sa “neutralizam” ceea ce provine de la altii, lucruri care ne determina sa ne iubim mai putin pe noi insine. Atragem, in schimb, colaborarea cu cei care ne recunosc si sustin propria valoare ca fiinte umane.
Si impreuna cream un “cerc” al iubirii de sine care se raspandeste, transformandu-ne pe noi insine in primul rand. Iar apoi pe cei din jur, cei pregatiti sa inainteze pe cale.
“Bunavointa, compasiunea si gratia iubirii de sine domnesc si se exprima prin mine in fiecare moment”. Poate fi un “motto” de viata spre care sa tindem cu totii.

Sursa:  http://www.empower.ro

Nicolae Labis

Oda soarelui

Te naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş,
Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază -
Mă entuziasmează sublimul tău urcuş,
Căderea ta în hăuri adânc mă întristează.

Când urci, adapi pământul cu sângele-ţi ceresc,
Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe.

Dar când cobori sub zare, piticii se fălesc
Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe.

Primele iubiri (I)

Azi, iată, am văzut un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Vin cerbii mei în goană să se-adune
Şi către el privirile-şi ţintesc-
Un codru nesfârşit de coarne brune,
În care mii de stele strălucesc.
Sosind din dunga zării de argint,
Vin păsările-mi mari de sărbătoare
Şi-nchipuiesc pe ceruri, fâlfâind,
Un ocean de aripi mişcătoare.
Întreaga lume-a sufletului, vie,
Palpită-ntr-o frenetică beţie.
Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat şi sună
Oglinzile ritmându-şi-le-n dans,
Şi brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un ameţitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii-
Cristalurile cântecelor grele-
Şi stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.

Am iubit...

Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.
Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.
M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei...
Toată-această măreţie
Ne-a fost dată din vecie...

 Primele iubiri

Mi-am tăiat în suflet temple,
Chip cioplit s-aşez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunaţi sub ploi de stele.
Brazii mei înalţi şi plopii
Sub poleiuri de zăpadă,
Înmulţit în mii de copii,
Chipul tău au să ţi-l vadă.
Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strâns al cugetării
De pe bolta frunţii tale.
Peste stânci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, când ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Roua ierbii mele, reci.
Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi paşi ai să alinţi,
Îţi va fi şi-atunci păstrată
Urma paşilor fierbinţi.
Căci foşnindu-ţi unduirea
Calmă,-a palmelor subţiri,
Mi-a stins până şi-amintirea
Trecătoarelor iubiri.
Doar o singură iubire
Lâng-a ta o mai păstrez -
Este prima mea iubire,
Ea mi-a dat în viaţă-un un crez.
Ea, al vieţii mele soare,
Încălzi-va din senin
Toate cântecele care
Ţie am să ţi le-nchin.

Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară
Şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit
De faţa ta curată ca zorile de vară,
De părul tău de aur împletit.
Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge
Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
Ideile, îmbrăţişate strâns.
Că prins de-o vrajă nouă şi-atotcuprinzătoare
Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare,
Mă va-mbia din ce în ce mai rar.
Văzusem frumuseţea privirilor semeţe,
Izvoare de lumină, de umbre şi scântei,
Dar bănuisem numai adânca frumuseţe
De dincolo de ochii mari şi grei,
Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
Şi-o aflu-n întregime în fiecare zi
Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată
Fără de care n-aş putea trăi.

Steaua polară pe cer, departe,
În scurgerea timpului nu are moarte
Statornic arde în orice seară,
Capăt de osie, steaua polară.
Stelele, luminile, roiuri astrale
Se-nvârt în jurul osiei sale.
Sobră-armonie pururea vie,
Nezdruncinată putere-n tărie.
Osie-a luminilor, dacă te-ai rupt,
Lumile cad huruind dedesubt,
Ca-nvălmăşite de tari alcooluri
Lumile cad fulgerate în goluri!
Îngrozitoare schimbare atunci:
Floarea vulcanilor creşte din pungi,
Pale se sting ale luncilor flori,
Mori, vegetaţie, suflete, mori.
Arde o stea între multele stele,
Arde pe ceruri şi pe drapele,
Capăt de osie - roşie stea -
Osia trece prin inima mea.
Lumea-mi se-nvârte pe osia dură
În anotimpuri de frig şi căldură,
Şi când furtunile mă bântuiesc,
Cerbii şi vulturii mei o privesc.
Dacă s-ar frânge osia mea,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Spre alte lumi ar zbura şi-ar ţipa,
Dacă s-ar frânge osia mea.
Ar năvăli pustiirea secretă,
Cântecu-ar prinde scrâşnet de cretă,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Dacă s-ar frânge osia mea.
Osia mea-i doar o parte, ştiu bine,
Osia mare trece prin mine,
Osia este numai o parte
Din marea osie, fără de moarte.
Osia mea nu se frânge nicicând,
Trece prin miezul acestui pământ,
Pe ea, iubito, sunt lumile noastre,
Două planete, mărgele albastre.

Toamna

Par casele palate sub vraja inserarii
Si norii le mangaie cu palme de sofran,
Si nu-i mai larg si pasnic nici insusi cerul marii
Decat acest cer vesnic si-adanc, de Baragan.

Isi salta rosii tuiuri in vanturi papusoii
Miscand sub adiere apripa de strujeni;
Tragand la care pline merg lung pe drumuri boii
Pe langa negre garduri mancate de licheni.

Cresc focuri mari de frunze cu scanteieri usoare
Spre luna incruntata, lipsita de un sfert,
Iar vantul poarta-n trambe miresme-mbietoare
De lapte proaspat muls si proaspat fiert.

Albastru cer de seara se despleteste-n sara
Si bumbi de stele rosii la geamuri se aprind
Ograzile arata cu toate in afara
Belsugul lor tacut ce il cuprind.

Biografie

Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună!
Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună.
Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Ea mai vedea cum în şa voi sălta împreună
Cu îndrăzneaţa fecioară-a pământului, brună,
Şi-n goana nebună vedea de pe-atunci cum răsună
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună,
Dar nu ştia de pe-atunci că în mine-o să pună
Suflet prea grav şi răsunet prea slab, că adună
Abur de vis şi de boală ce-ar fi să răpună
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.

Iată-mă azi înarmat cu acele credinţi,
Cu îndârjirea păstrată - cuţit între dinţi -,
Dar cu prea multă dorinţă să vii, să-mi alinţi,
Bruna fecioară a păcii adânci şi cuminţi,
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.

  

Suha

In muntii mei, batrani aristocrati,
Canta toate pasarile cerului.
Seara se rotesc prin incendiile potolite ale nourilor
Stelele clostii si ale oierului.
Frunzarele soptesc o melodie duioasa si calma
Si fiarele framanta tropot de copite-n sihlisuri.
Dragostea mea, sunt atatea carari sunatoare
Si-atatea-nf lorite-ascunzisuri!
Dar mai presus de toate curge Suha
Vuieste in vai ca intr-o cutie de vioara.
Melodia ei, din alte vremi, rasuna
Din sara pana-n zori si din zori pana-n sara.
M-a hipnotizat trecerea ei insorita pe prunduri

Si murmurul ei, intarit de ecoul mereu euritmic,
Suha cea repede, de o monotonie mareata
Curge in fiecare vana a versului meu.
Dragostea mea, uite, vorbesc mai mult
De mine, in loc sa vorbesc de tine.
Dar bucuria salbatica si pururea vie de-aici
Vreau sa ti-o trec sub pleoapele albe si line —
In metropola luminii, cu fluturi batandu-se-n becuri
Din patul tau vast, catra gara asculti cum vuiesc
Trenuri, trenuri, venind dinspre tarile mele
Si m-astepti tresarind, ametita de-un gand nebunesc.
Hai s-ascultam impreuna cum Suha isi mana
Curgerea ei insorita prin brazi
Despartiti s-ascultam impreuna Suha, Suha cea care
Suna-n fiecare vana-a versului meu.

 Primele iubiri

Mi-am tăiat în suflet temple,
Chip cioplit s-aşez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunaţi sub ploi de stele.

Brazii mei înalţi şi plopii
Sub poleiuri de zăpadă,
Înmulţit în mii de copii,
Chipul tău au să ţi-l vadă.

Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strâns al cugetării
De pe bolta frunţii tale.

Peste stânci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, când ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Roua ierbii mele, reci.

Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi paşi ai să alinţi,
Îţi va fi şi-atunci păstrată
Urma paşilor fierbinţi.

Căci foşnindu-ţi unduirea
Calmă,-a palmelor subţiri,
Mi-a stins până şi-amintirea
Trecătoarelor iubiri.

Doar o singură iubire
Lâng-a ta o mai păstrez -
Este prima mea iubire,
Ea mi-a dat în viaţă-un un crez.

Ea, al vieţii mele soare,
Încălzi-va din senin
Toate cântecele care
Ţie am să ţi le-nchin.