vineri, 27 iunie 2014

Nu putem schimba multe lucruri în viață dar cele care pot fi merită tot efortul și concentrarea noastră. 
Nu putem fi în multe feluri, uneori din cauza orgoliului , alteori din cauza prostiei, dar putem face tot posibilul de a ne schimba, de a evolua pozitiv, de a ne maturiza înțelept.
Nu putem face pe toată lumea să ne iubească dar putem să le dăruim iubirea, respectul și adevărul celor care ne primesc în inimile lor, celor care nu se tem să ne demonstreze zilnic afecțiunea, celor care sunt alături de noi indiferent de moment.
Nu putem fi veseli și optimiști întotdeauna, dar putem fi în majoritatea timpului, dând uitării sau pur și simplu evitând să ne consumăm inutil, să ne îngrijorăm sau să ne frământăm pentru lucruri sau oameni pe care nu aveam puterea de a-i schimba.
Drumul nostru în viață trebuie să fie clar și definit în mintea noastră. Nu ar trebui să simțim îndoieli sau temeri în clipa în care ne-am decis asupra rutei, acest lucru poate avea consecințe grave asupra noastră și a lucrurilor pe care ni le dorim.
Nu putem fi perfecți însă putem încerca ca prin acțiunile și deciziile noastre să ne apropiem de perfecțiune, o perfecțiune pe care doar mintea o poate definii și doar inima îi poate da sens.








"Omul care nu ştie a zâmbi, nu trebuie să-şi deschidă prăvălie. „

Un surâs nu costă nimic, dar înfăptuieşte mult. Nu ţine decât o clipă dar amintirea lui dăinuie câteodată o viaţă întreagă. Nu poate fi cumpărat, cerşit, împrumutat sau furat. Dar nu serveşte la nimic atâta timp cit nu a fost dăruit. Aşa că, dacă în drumul vostru întâlniţi un om prea obosit ca să vă dăruiască un surâs, oferiţi-i-l pe al vostru.


Imagine
” (…) nu vreau decât să-mi odihnesc sufletul obosit pe umărul tău. O secundă sau poate câteva minute. E atât de frig afară. Și gălăgie. Îmi pare că totul este ireal. Nu-mi pot regăsi gândurile. Nu-mi pot ajunge din urmă sentimentele. Am rămas singură în mijlocul acestei nebunii și nu am de ce să mă agăț ca să-mi pot trage răsuflarea. Câteodată, am impresia că sunt singura care luptă. Singura care merge într-o direcție incertă. Aș fi vrut să fii aici cu mine. Să-mi promiți că totul va fi bine, să mă asiguri că ceva bun mă așteaptă după ce toate astea se vor sfârși. E atât de obositor să lupți cu tine însuți. Să vrei să faci ceva dar să ști că nu o poți face. Să spui ceva dar să te abții. E ca și cum ți-ai ține sufletul în lesă și l-ai smuci de fiecare dată când se duce mai departe. E greu să-ți pui limite. Nu ar trebui să învățam partea asta a lecției. Sufletul ar trebui să fie lăsat să exploreze. Iar pașii să-l însoțească. Să se bucure împreună de frumusețea vieții. Să călătorească la pas, mână în mână, nu despărțiți, nu limitați. Dar, în viață nu se întâmplă întotdeauna așa. Uitați-vă la mine. De abia pot ține pasul cu sufletul și cu mintea. Când unul spune „ Da ” întotdeauna celălalt aduce contra argumente. Și atunci se schimbă totul fiindcă nu mai știu ce să fac, nu mai știu de cine să ascult și mă prăbușesc. Sunt zile în care aș vrea să-mi trag plapuma peste mine și să mă ghemuiesc în căldura patului, să nu mai las pe nimeni să pătrundă în fortăreața mea. Dar sunt și zile în care obosită de atâtea întrebări, de neliniști și frământări, de incertitudini și temeri îmi vine să pun piciorul în prag și să strig la ei să înceteze. Să le țin o morală asemănătoare celei pe care mi-o ținea mama în anii copilăriei și după să-i pedepsesc să stea împreună. Poate așa nu vor mai fi discuții. Poate așa voi reuși să-i împac. Poate așa voi avea și eu o secundă de liniște. Dar până voi avea curajul să mă rup de toate acestea lasă-mă să mă ascund puțin în locul meu favorit, brațele tale. Permite-mi să mă odihnesc câteva clipe în tine, cel puțin până va trece răceala de afară. Sunt atât de obosită încât aș putea dormi o viață întreagă. ( … ) ” 
http://anasstassya.wordpress.com