Ca sa canti la harpa inimii tale,
Intai ai nevoie de coarde.
Doua n-ajung, nici chiar noua...
Sunt multe, coardele inimii desfacute candva,
Poate rupte, poate chiar pierdute sau risipite.
Ori cele care s-au inmultit dintr-o data, cele din clipele inflorite.
Puse bine, pastrate cu grija, acum fac o harpa.
Legate in lemn mangaiat sa-si invie chemarea aceea de viu si de cald,
Coardele harpei sunt gata.
Mai ramane cantecul.
Acesta vine singur, de cele mai multe ori nu-ti da veste.
Uneori vine si chemat, alteori insoteste cantarea altei harpe,
Facuta din coardele altei inimi...
Si-alteori poti gasi un camp intreg de cantareti leganandu-se,
Mangaind duios coardele inimii lor si lasand valul dulce al dragostei
Sa le poarte vietile acolo unde vrea el.
Pe campurile aride cantecul seaca si se opreste ani buni.
Uneori sute de ani, ori milenii...
Dar ajunge o singura inima sa fie gata sa-si adune coardele
Ca sa cante.
O singura pereche de maini iubitoare sa prinda, sa lege in lemn si sa mangaie.
O singura fiinta gata sa-si lase inima sa cante.
Celelalte inimi, atat de dornice de atata timp, vor simti repede
Ceea ce se cheama rezonanta.
Si vor intra si ele in cantec.
Si incet intai, apoi mai repede, si mai repede,
Pamantul isi va primi iar campurile lui
In care se leagana cantaretii, respirand aceeasi suflare,
Cantand in aceeasi bataie de inima...

Ha! Uite inca o coarda, crescuta in clipa asta de inflorire.
Ma leg cu ea de cer si las cantecul sa se curga...
Atingeti doar bland, degete, coarda asta,
Orele noptii inca picura vise. Si cantec de dragoste...
.