Faceți cunoștință cu Kate Fridkis, care a sărit clasele 1-12 și nu e nici ratată, nici ciudată (I) Iată un exemplu de adult neșcolit de succes. Kate Fridkis are 26 de ani, este fericită în căsnicie, locuiește în New York, are o diplomă de master în religie de la Universitatea Columbia, este cantor part-time la o sinagogă (poziție pe care o ocupă de la 15 ani) și scriitoare full-time. Articolele ei au apărut în New York Times, Huffington Post și Salon. În prezent muncește să-și publice primul roman. Scrie eseuri amuzante și pline de miez despre imaginea corporală pe blogul ei popular, Eat the damn cake. Și de curând mi-a devenit colegă de blog aici pe Psychology Today. A! și de asemenea n-a fost deloc la școală în clasele 1-12. În general, spune că a fost ”școlită acasă” când e întrebată despre educația ei, pentru că majoritatea oamenilor nu știe ce înseamnă să fii ”neșcolit”. Și, pe lângă tot ce scrie, mai are un blog numit Skipping school. Am cunoscut-o pe Kate în persoană acum 2 luni. S-a întâmplat să fiu în New York pentru o conferință și m-a invitat la cină. Desigur că am acceptat. A fost o cină grozavă, întrecută doar de cele două ore de conversație minunată care au acompaniat-o. Iar acum vreau s-o cunoașteți și voi pe Kate, în interviul de mai jos. Mulți cititori ai acestui blog s-a arătat interesați să afle cum se descurcă ca adulți oamenii care nu merg la școală. Pot face o facultate? Se pot angaja? Pot avea o viață socială împlinită? Mai mult, un interviu cu Kate pare un mod bun de a finaliza seria mea de eseuri despre experiențele familiilor care nu-și școlesc copiii (acesta, acesta și acesta). Nu vreau s-o prezint pe Kate (sau pe oricine altcineva) drept o persoană neșcolită ”tipică”. Mai rău ar fi să o prezint drept reprezentanta unschooling-ului. Ce presiune! Kate însăși a descris presiunea de a încerca (uneori) să se ridice la așteptarea de a fi ”specială” pentru că a fost ”neșcolită”. Nu, nu puteți trage concluzii despre toți oamenii neșcoliți de la Kate. Însă vă va face plăcere s-o cunoașteți! Și veți afla ceva despre cum este să fii copil neșcolit și apoi adult neabsolvent al unschooling-ului. Interviul Eu: Kate, când spui că ai fost neșcolită de-a lungul anilor în care ar fi trebuit să mergi la școala primară și apoi generală, ce înseamnă asta? Ce rol au jucat părinții tăi și alți adulți în educația ta? Kate: Înseamnă că am învățat aproape integral în afara unei săli de clasă. Înseamnă că educația mea n-a fost niciodată prestructurată, ci mereu orientată în jurul intereselor mele și al progresului natural al vieții mele. Părinții mei au jucat diverse roluri în educația mea, în funcție de vârsta mea și de ce se întâmpla în acel moment. Am petrecut mult timp alături de mama mea când eram mică. Citeam mult împreună și, la început, lucra cu mine la materii școlare tradiționale. Pe măsură ce creșteam, mi-am asumat mai mult din răspunderea propriei educații și am petrecut din ce în ce mai puțin timp cu ea și mai mult în comunitate sau singură. Tata a lucrat de-acasă mulți ani când eram mică și-mi amintesc că mă ajuta la matematică când aveam șase sau șapte ani. A fost mereu implicat în educația mea muzicală, pentru că e un pianist talentat, dar rolul lui a fost, în mare parte, mai mult de sprijin decât de instructor. Sau poate ar trebui să spun că m-a învățat multe despre viață, așa cum a făcut și mama, însă fără ca aceste lecții să se încadreze în definiția standard a ”educației”! :) Crescând, am avut o mulțime de modele și mentori adulți, în afara părinților mei. Pentru că eram liberă în timpul zilei, m-a alăturat unor grupuri, cum a fost un atelier de scris, care erau, cu o singură excepție, formate doar din adulți. Unii dintre prietenii mei buni erau pensionari. Ne înțelegeam foarte bine și le plăcea să mă sfătuiască. ”Nu te încrunta așa! O să faci riduri! Uită-te la mine acum – arătam ca tine…” De asemenea, lucram deseori cu adulți la locul de muncă. Acești oameni nu erau neapărat profesorii mei. Cel puțin, acest cuvânt nu mi se pare potrivit pentru ei. Dar au făcut parte din educația mea. Eu: Care au fost pentru tine principalele avantaje ale unschooling-ului? Te rog să-mi răspunzi atât legat de cum te simțeai în copilărie, cât și de cum te simți acum, ca adult, când îți privești în urmă experiența, dacă această distincție are vreo însemnătate. Kate: Încrederea în sine. E teribil de importantă. Când eram copil, mă simțeam în stare de orice. Încă mai simt oarecum asta. Chiar și în zilele în care sunt ghemuită pe canapea cu telecomanda într-o mână și o cutie cu înghețată în cealaltă, simțindu-mă destul de sigură că sunt o ratată fără speranță și nu voi ajunge niciodată ceva interesant, dacă ai da la o parte câteva straturi de nesiguranță și auto-compătimire, ai găsi un miez de îndrăzneală. Îmi știu punctele forte. Cred că mă pricep la unele lucruri. Când reușesc, simt că am meritat. Acest sentiment mă împinge să țintesc către următorul scop. Mă ține motivată. Când eram copil, lumea era deschisă pentru mine. Pentru că n-am crescut înconjurată de un grup de semeni de aceeași vârstă, nu m-am simțit presată să-mi schimb personalitatea, să arăt în vreun fel anume sau să-mi suprim interesele care nu erau ”cool”. Așa că am putut fi multe lucruri deodată care pot părea contradictorii, dar care nu erau așa de fapt. Eram tocilară și fraieră și obsedată de romanele fantastice (le citeam și scriam), dar eram și activă și populară printre fete și înnebunită după băieți. Am avut mereu prieten, dar eram destul de nevinovată. Nu simțeam vreo presiune de a fi sexuală, nici de a nu fi sexuală. Puteam fi timidă în unele situații și îndrăzneață în altele. Mă simțeam frumoasă pentru că nimeni nu mi-a spus că n-ar trebui să mă simt așa. O atitudinea sănătoasă față de muncă. Ca persoană neșcolită, am învățat devreme că munca și joaca pot fi același lucru, la un anumit nivel. Când îți place ce faci, muncești ca să devii mai bun și să înveți mai multe despre acel lucru. Munca se integrează în mod natural în goana după ceva ce te inspiră. Pentru că învățarea nu era separată de viață pentru mine, ca copil, avea sens să am slujbe și să câștig bani ca parte din educația și viața mea. Tot ce face un copil neșcolit își are baza în ”lumea reală”, ca să spun așa. Nu există perioadă de training sau o zonă specială în care aștepți ca să fii lăsat să intri în restul vieții tale. Deja o trăiești. Așa că, desigur, munceam. Primul meu serviciu serios a început când aveam cincisprezece ani. Încă mai am o versiune a acelui post și este una dintre cele mai mari împliniri din viața mea. Încă de foarte mică mi-a plăcut să am răspunderi reale. Mă făcea să ma simt importantă. Cred că copiilor le place să contribuie la lume în moduri reale, concrete. Am avut această șansă și am învățat mult din ea. Și am economisit o grămadă de bani! Chiar și acum, după două diplome, încă mă mai simt neșcolită în abordarea muncii. Îmi urmez visele, oricât de siropos ar suna asta, și-mi organizez singură zilele, așa cum făceam și în copilărie. Cred că unschooling-ul m-a ajutat să-mi dezvolt auto-disciplina care-mi permite să integrez ordinea în pasiune. Felul în care am fost crescută a făcut ca acest aranjament să fie natural, nu complicat. Nu trece nicio zi în care să nu iubesc ceea ce fac în viață. Mă simt incredibil de norocoasă în privința asta. Relații apropiate cu rudele mele. Sunt bună prietenă cu frații mei. Chiar dacă ei au devenit genul de băieți foarte populari, care intră în fraternități la facultate, ridică greutăți și sunt prea isteți ca să ții pasul cu ei, în vreme ce pasiunea mea principală este să scriu romane fantastice și nu mi-au plăcut niciodată petrecerile, ne înțelegem minunat. Cred că asta se datorează faptului că n-a fost niciodată ”uncool” să ne petrecem timpul împreună. Era pur și simplu parte din viață. Nu eram în clase diferite (de fapt nu eram deloc în vreo clasă), așa că să ne jucăm împreună a fost mereu normal și distractiv. Mă simt foarte recunoscătoare pentru asta. Frații mei sunt amândoi studenți acum, dar vorbim regulat și reprezintă o parte importantă a vieții mele. Eu: Care au fost pentru tine principalele dezavantaje ale unschooling-ului? (Din nou, te rog să-mi răspunzi atât legat de cum te simțeai în copilărie, cât și de cum te simți acum, ca adult, când îți privești în urmă experiența.) Kate: Hmmm… Cred că cea mai mare problemă cu unschooling-ul când eram copil era faptul că adulții (niciodată alți copii) din afara familiei apropiate îi judecau destul de dur pe părinții mei pentru decizia de a nu ne da la școală. Iar uneori mă prindeau singură și începeau să-mi pună șiruri de întrebări rapide din matematică ca să vadă dacă ”învățam ceva”. Yack! Încă îmi mai e teamă de matematică din cauza asta (deși mă pricep destul de bine la calculat bacșișul, deci bănuiesc că n-am rămas prea mult în urmă)… Oamenii au suspiciuni cu privire la cei școliți acasă ți nici n-au auzit de neșcoliți și chiar dacă te porți perfect normal se așteaptă să fii ciudat , ca copil. Aproape se așteaptă să fie ceva în neregulă cu tine. Eram conștientă de această dinamică când eram mică și mă făcea să mă simt de parcă aș avea ceva de dovedit. Așa că eram destul de competitivă și simțeam că trebuie să fiu mereu cu zece pași înaintea copiilor de vârsta mea. Dar când aveam succes (câștigând un concurs, apărând în ziarul local sau făcând ceva considerat precoce), adulții erau impresionați de talentul meu și spuneau lucruri de tipul ”Ei bine, bănuiesc că asta face educația acasă!”. Așa că părea că indiferent dacă reușeam sau eșuam, era din cauza educației mele neobișnuite. Mă simțeam de parcă aș fi avut două opțiuni – să fiu o ratată sau un geniu precoce. Asta era frustrant. Uneori simțeam că oamenii nu mă priveau ca o ființă umană întreagă, ci ca pe un nou experiment straniu.