Un chip şi o voce care timp de 35 de ani s-au identificat cu Televiziunea Română, Sanda Ţăranu (72 de ani) povesteşte că primea scrisori de confidenţă din partea telespectatoarelor. Sanda Ţăranu înseamnă ceva pentru mai multe generaţii. Pentru cei născuţi mai târziu, este vocea hipnotizantă de la „Teleenciclopedia", pentru cei care au trăit vremurile cu un singur post naţional de televiziune este crainica răpitor de frumoasă, iar pentru alţii a fost mai mult decât atât, a fost o confidentă. Nu se ştie prin ce resorturi oamenii îi scriau femeii frumoase de la televizor despre problemele lor conjugale, emoţionale, dar se pare că o făceau. „Nu cred că mă iubeau, este mult spus, eu cred că ei, nu ştiu cum, nu ştiu de ce, aveau încredere în mine. Îmi spuneau: «vă scriu pentru că am încredere în dumneavoastră»", spune Sandra Ţăranu acum, şi lucrul ăsta pare că o emoţionează cel mai mult dintre toate, când îşi aduce aminte. „Weekend Adevărul": Care a fost visul dumneavoastră dintotdeauna? Sanda Ţăranu: Să devin actriţă. Asta mi-am dorit din copilărie. Când am terminat liceul, mi-a fost teamă să dau examen la Institutul de Teatru, pentru că era o concurenţă foarte mare. Auzisem că trebuie să ai şi nişte relaţii ca să intri. Aşa că am dat examen la Politehnică, la Facultatea de Chimie Industrială. Ar fi trebuit să devin inginer chimist, dar în anul al treilea de facultate încă nu-mi trecuse obsesia cu Teatrul, care era chiar alimentată de unii profesori. Îmi spunea decanul facultăţii, care ne era profesor de Chimie Anorganică: „Te-ai gândit că o să lucrezi după absolvire într-o fabrică? Dumneata ar fi trebuit să te faci actriţă!". Până la urmă, ca să nu rămân cu sentimentul că nici măcar n-am încercat, m-am dus la secretariat şi am cerut actele, ca să le depun la concurs, la Teatru. Atunci nu aveai voie să urmezi două facultăţi şi i-am spus secretarei: „Fiţi fără grijă că n-o să reuşesc! Aduc actele înapoi, dar vreau doar să încerc, să-mi scot asta din cap". Şi aţi reuşit, până la urmă. Erau trei probe eliminatorii, încă aşteptam rezultatul celei de a treia. Urma proba scrisă la Limba şi Literatura Română, dar eu nu ştiam că a doua zi. În seara dinaintea examenului, soţul meu avusese o premieră (n.r. - cunoscutul tenor Nicolae Ţăranu), am fost la spectacol, aşa că am adormit târziu în seara aceea şi ne-am trezit târziu a doua zi. Am ieşit la plimbare şi am zis să mergem să vedem dacă s-au afişat rezultatele. Luasem, şi colegii îmi spuneau că examenul scris începuse deja de o oră. Nu ştiu cum am alergat la secretariatul Institutului. Când m-a văzut secretara, mi-a dat un toc cu o călimară, a luat nişte foi ştampilate şi mi-a spus: „Hai să intrăm să vedem dacă te mai primesc în examen, dar nu cred. „Am intrat tremurând în sală, nici eu nu mai ştiam ce e cu mine, iar şeful Comisiei când m-a văzut a zis: „Hai, fetiţo, că de când te aştept!" Îţi închipui cum s-a întâmplat? Ei, asta, cred eu, se numeşte destin. Sanda Ţăranu, o frumuseţe răpitoare în tinereţe Cum v-aţi cunoscut cu soţul dumneavoastră, Nicolae Ţăranu? Ştiu că v-aţi căsătorit la o vârstă fragedă. Ne-am cunoscut la mare. Eu eram cu mama şi sora mea în vacanţă. El avea nişte concerte pe litoral, era împreună cu un grup de artişti de la Teatrul de Operetă. Mi-a povestit mai târziu că atunci când m-a văzut a zis: „Gata, aici rămân!" (râde) Una dintre balerinele de la Teatrul de Operetă era prietenă cu mine şi aşa ne-am şi cunoscut. Apoi, mi-a cunoscut părinţii. Eu aveam atunci aproape 17 ani şi ne-am căsătorit doi ani mai târziu. Cum a rezistat dragostea dintre dumneavoastră atâţia ani? Dragostea nu e suficientă, este foarte mare nevoie de respect. Să-i respecţi celuilalt tabieturile, liniştea, cariera, să nu-l jigneşti, să ştii când să cedezi şi să rezolvi orice neînţelegere sau chiar conflict, cu dragoste. Eraţi, presupun, o femeie foarte curtată. Da, dar şi soţul meu era un bărbat curtat. Dar eu m-am purtat într-un anumit fel, încât le-am avut pe femei de partea mea. Ele n-au văzut niciodată în mine sau în apariţiile mele televizate un competitor, un pericol în ceea ce priveşte bărbaţii. Primeam foarte multe scrisori de la femei. Da? Şi ce vă spuneau? Îmi povesteau tot ce li se întâmplă în viaţa lor. O ţin minte pe una dintre ele, o femeie de la ţară, care îmi scria extraordinar de frumos. O chema Florica Buie. Când găseam în teancul de scrisori plicul ei, pe acela îl deschideam primul. Scrisoarea ei începea aşa: „Draga şi scumpa noastră domnucă". Auzi, „domnucă"! Îmi povestea despre gospodăria ei din Maramureş, despre soţul ei, despre copii, despre vacă! Îmi scria ca unei surori. Vă amintiţi de dumneavoastră în copilărie? Eram un copil foarte ascultător şi cuminte. Părinţii s-au îngrijit foarte mult de noi, eu şi sora mea. Am studiat pianul 10 ani şi limba franceză, acasă, cu meditator. Tata a fost director de bancă până la instalarea regimului comunist, apoi director în Ministerul Agriculturii, mama era şef de serviciu la Banca de Investiţii, dar toate astea fără să fie membri de partid. Erau destul de preocupaţi de serviciile lor, pentru că aveau funcţii de răspundere, dar nu i-am auzit certându-se niciodată. Probabil că-şi rezolvau conflictele în dormitor (râde). S-au iubit foarte mult, cei 60 de ani cât au fost împreună. Eu semănam foarte mult cu tata, şi la unghii şi la tot, până la cele mai mici detalii. Cu el am fost foarte bună prietenă. El ne iubea foarte mult pe amândouă, pe mine şi pe sora mea, nu suporta să ne certe cineva. Mai este ceva, pe lângă teatru, ce v-aţi dorit în viaţă cu la fel de multă intensitate? Eu niciodată nu mi-a dorit mai mult decât am crezut că pot să am. Lăcomia nu face parte din structura mea. Dacă sunt în stare să-mi iau ce-mi doresc, bine, dacă nu, nu. "Mi-a luat ceva timp să realizez că nu cenzura era cea care mă urmărea, era cineva care, din postul pe care îl avea, considera că trebuie să primesc sancţiuni, în diverse momente.'' "O femeie de la ţară îmi scria extraordinar de frumos. Scrisoarea ei începea aşa: «Draga şi scumpa noastră domnucă». Auzi, «domnucă»!'' " Semănam foarte mult cu tata, până la cele mai mici detalii." „Nu respectam mereu textul de prezentare" După examenul de stat, se făceau repartiţiile pentru posturi. Nu era niciun loc la teatrele din Bucureşti, şi am discutat cu soţul meu, care era atunci prim solist la Teatrul de Operetă, să refuz repartiţia din provincie. În ziua aceea, am primit un telefon de la Radio, serviciul de Personal - pe atunci, Radioul şi Televiziunea erau o singură entitate. Secretara mi-a spus să mă prezint a doua zi, la domnul vicepreşedinte al instituţiei, dar nu mi-a spus pentru ce. Am mers a doua zi şi am purtat o discuţie cu el, despre toate. Nu-mi dădeam seama că era de fapt un interviu. La final m-a întrebat dacă nu vreau să fiu crainică la Televiziune. Cum a fost începutul? Credeam că n-o să pot să fac meseria asta, aveam nişte emoţii incredibile. Şi mi s-au şi întâmplat nişte probleme de ordin tehnic, despre care nici nu pot să spun acum dacă mi se făceau intenţionat. Am avut probleme cu sunetul, pe care nu mi-l dădeau la timp şi mă lăsau doar cu imaginea. Am intrat odată pe post, am stat, am stat, nu se aprindea becul pentru sunet, şi secundele treceau, eram în direct şi am spus la un moment dat: „Sunet, vă rog!". Şi aud din Regie secretara de emisie: „Ai sunet, dragă"; s-a auzit în toată ţara. Mi s-au întâmplat mai multe episoade de acest gen. Cum de v-au sunat pe dumneavoastră pentru acest post? Eu în studenţia mea la Teatru mai colaborasem cu Televiziunea. Mă chemaseră pentru o emisiune de versuri, de multe ori, o dată pentru un rolişor într-o piesă. Dar a început să-mi placă ceea ce făceam mai târziu, deşi eram în continuare obsedată de ideea de teatru. Mi-am dat demisia de două ori, cu acest gând. Şi de ce credeţi că nu s-a întâmplat să deveniţi actriţă? Am sentimentul că cineva m-a luat de mână şi m-a condus unde trebuie să fiu. Parcă aşa a fost. Am avut însă nişte recompense extraordinare în Televiziune. A venit Cerbul de Aur, pe care l-am prezentat, am început să prezint spectacole cu public, diverse emisiuni, apoi am fost inclusă în categoria I de salarizare, fără să fie nevoie să mai aştept nu ştiu câţi ani pentru asta. Din momentul acela am uitat de teatru şi m-am implicat cu totul în meseria asta. Cum vă împăcaţi cu cenzura din TVR şi cu textul de prezentare? Nu întotdeauna respectam textul de prezentare, care era sec, simplist, şi mi se părea că dacă ar fi fost să-l reproduc întocmai, nu puteam să transmit nimic. Şi atunci mai modificam câte ceva, foarte puţin, cât să ajung la telespectator. Mi-a luat ceva timp să realizez că nu cenzura era cea care mă urmărea, era cineva care, din postul pe care îl avea, considera că trebuie să primesc sancţiuni, în diverse momente. Iar sancţiunea era să merg să lucrez o săptămână la Radio şi în timpul acesta să nu mai apar pe post. Care e lucrul de care sunteţi cel mai mândră? Nu sunt mândră de nimic. Nu ştiu dacă am făcut tot ceea ce aş fi vrut să fac pentru semenii mei, în meseria pe care am avut-o. Am făcut cât am putut. În schimb, am primit de la ei însutit. Eu am încredere în oameni, îi iubesc, iar meseria mi-am făcut-o cu dragoste. "Credeam că n-o să pot să fac meseria asta, aveam nişte emoţii incredibile. Şi mi s-au şi întâmplat nişte probleme de ordin tehnic, despre care nici nu pot să spun acum dacă mi se făceau intenţionat.'' "Nu sunt mândră de nimic. Nu ştiu dacă am făcut tot ceea ce aş fi vrut să fac pentru semenii mei, în meseria pe care am avut-o. Am făcut cât am putut. '' Una din două - Film sau teatru? Amândouă. - Înţelepciune sau naivitate? Înţelepciune, dar noi oamenii cădem deseori în naivitate. - Roşu sau alb? Alb. - Cale sau crini? Trandafiri. - Nicolae Tonitza sau Ştefan Luchian? Luchian. - Tenis sau înot? Înot. - Casă la oraş sau casă la sat? O casă în mijlocul naturii. - Sanie sau trăsură? Trăsură. - Iarnă sau toamnă? Toamnă. - Cioran sau Eliade? Eliade.