Voința

Despre ce ai vrea să scriu? Chiar crezi că eu știu…ce scriu? Îmi las mâna condusă de gânduri …uff, când voi scăpa de ele?! Cum scriu așa gândesc sau scriu ca să aflu ce gândesc? Îhm, mai cu seamă și cu-adevărat așa: nu știu ce gândesc și scriu pentru a afla, asta este. Hai, măcar o dată, mai vărsă-ți potirul cu inspirație, să se prelingă și în ceașca mea un strop!

Să scriu ce îmi doresc, zici? Vezi tu, aș scrie, dar am o superstiție: că scriind nu se va mai împlini și nu vreau asta. Prefer să țin în mine și dorința, și dorurile, și voința. Că tot venii vorba, despre voință mai degrabă aș scrie. E simplu: nu o posed, nu am posedat-o nicicând. O oarecare formă de voință am cunoscut: aceea de-a nu fi deranjată, de-a nu fi întrecută, de-a nu fi ultima -care face, află, știe – de-a fi pregătită, de-a fi dorită, de-a fi …a fi, punct. Și, de aceea, cred că nu m-am lăsat deranjată prea des, nu am fost niciodată prima, dar nici ultima, am avut mereu un răspuns, o reacție, am stârnit curiozitate, interes și… restul. Dacă sunt mulțumită, dacă mi-e destul? Mulțumirea mea nu vine din atâta lucru; vine mai simplu, mai lin și mai frumos decât în trecut. Vine încă de cu-ziuă, cu primul firicel de lumină, cu prima respirație conștientă, cu fiorul picioarelor reci și a pleoapelor grele de somn neîmplinit, cu zgomotul străzii, cu tremurul din piept, cu emoția unei zile noi-nouțe ce stă să înceapă-de îndată ce mă cobor din pat. Și firul logicii se oprește aici; curios(?!)…ziua mea începe doar când și dacă mă cobor din pat? Decid eu asta sau…?! Oricum e lipsit de sens ce spun, că spun doar așa să mă aflu în treabă. Dacă aș vorbi serios aș spune poate, altfel. Voința mea nu e nici mai mare, nici mai mică, nici mai cu greutate, nici mai cu folos decât o plapumă atunci când ți-e frig. În situații limită, când este imperios necesar să se arate, apare, încrezută și trufașă. Toată o energie și un zbucium, să se știe că există, că e și ea acolo. Fără scenă -situația critică- și spectatori, e domolită, prietenoasă și calmă. Dacă mă întrebi pe mine, o prefer așa, de fapt o încurajez și o conserv așa în neînsemnatele mele activități. E mai bine astfel, mai sinceră, mai aproape de ea însăși. În fapt, nici nu am nevoie de ea, îmi ajung năzuințele, dorurile și…momentul acesta, așa cum este.
Nici voința mea nu e mai mult decât ”dorință și înfrânare, dorință și renunțare” (Anton S. Makarenko) și…atât.

 http://delaordinarlaextraordinar.wordpress.com