Cuvântul speranţă este înrudit cu termenul latin „sperare“, strâns legat de verbul „spirare“, a sufla, a respira şi a aspira. În acest sens, analogic vorbind, speranţa este respiraţia sufletului. Deloc întâmplător, latinii aveau dictonul „Dum spiro , spero “ (Cât respir, sper). La modul general vorbind, speranţa este caracterizată de un sentiment puternic de încredere în binele şi în succesele pe care viitorul ni le rezervă. Atunci când nădejdile noastre se focalizează asupra unui bine ce este clar determinat, speranţa ce este manifestată ca o stare globală ce există în universul fiinţei umane este un sentiment puternic, stenic şi general. Prin metonimie, ea este lucrul sau fiinţa umană care este obiectul precis al acestui sentiment. Iată câteva exemple: „YOGA este speranţa mea“, „Angrenarea fermă şi plină de aspiraţie pe calea spirituală este speranţa mea“, „Iubita mea este speranţa mea“, „Suprema eliberare spirituală este speranţa mea“, „Atingerea stării de SHAKTI este speranţa mea“, „Atingerea stării de VIRA este speranţa mea“. Speranţa este una dintre cele trei virtuţi care sunt adeseori menţionate în teologia creştină. În creştinism, speranţa este o importantă virtute prin intermediul căreia creştinul se aşteaptă să primească de la DUMNEZEU, cu o încredere de nezdruncinat şi fără rezervă, Graţia Sa în această lume şi Gloria eternă în cealaltă lume.

Speranţei i se opun două păcate de care fiecare fiinţă umană trebuie să se păzească. Aceste păcate sunt: 1. îngâmfarea (trufia, infatuarea), care printre altele ne deviază privirea sau, altfel spus, atenţia într-un mod exclusiv şi egoist asupra noastră înşine şi 2. disperarea, care este caracterizată de o completă absenţă a speranţei.

Speranţa implică existenţa şi menţinerea unei stări globale pozitiv-anticipative, binefăcătoare simultan cu acţiunea neîncetată de a aştepta un anumit bine cu o încredere de nezdruncinat, toate acestea făcând să apară sentimental specific care le însoţeşte. Speranţele obiective sau, altfel spus, care sunt îndreptăţite implică o determinare globală anticipativă, care este de natură să favorizeze împlinirea, la momentul potrivit, a speranţelor noastre binefăcătoare. Este important să reţinem că toate speranţele binefăcătoare pe care le hrănim implică totodată din partea noastră manifestarea unei constante stări de umilinţă. Fiecare speranţă pe care o nutrim presupune că de fiecare dată fiinţa umană speră, fiind plină de încredere şi umilinţă, şi în felul acesta ea propune, dar în ultimă instanţă DUMNEZEU este întotdeauna Acela care dispune.

Manifestarea unei stări constante şi puternice de speranţă implică întotdeauna să avem răbdare în aşteptarea noastră. Speranţa divină binefăcătoare este o stare firească şi specifică fiinţei umane care este armonioasă şi echilibrată. Ea constituie o necesitate psihică ce este indispensabilă vieţii şi echilibrului său interior. Speranţele binefăcătoare, sublime, divine, ideale sunt un semn al dorinţei omului de a ajunge o fiinţă umană împlinită, îndumnezeită. A nu manifesta niciodată nici un fel de speranţe echivalează cu un fel de moarte anticipată ce apare în fiinţele umane care se lasă acaparate de disperare. Prin intermediul proceselor tainice de rezonanţă ocultă pe care le declanşează în universul nostru lăuntric, speranţele puternice şi constante ne consolează şi ne anihilează rapid temerile, toate acestea apărând în mod independent de realitatea obiectului sperat.

Absenţa speranţelor binefăcătoare şi perfect îndreptăţite este caracteristică pentru fiinţele umane cinice, foarte sceptice, demoniace, satanice, atee, materialiste care s-au izolat de DUMNEZEU şi s-au îndepărtat de El prin intermediul stărilor lor lăuntrice predominante. Fiecare speranţă pe care o fiinţă umană o manifestă şi totodată o hrăneşte într-un mod constant şi perseverent generează în universul ei lăuntric procese de rezonanţă ocultă care sunt constante şi cumulative. Nu este, prin urmare, acelaşi lucru să sperăm cu îndârjire că banii sunt totul sau că în această lume doar poziţia socială şi averea contează şi a spera cu o credinţă fermă constantă şi de nezdruncinat că în DUMNEZEU TATĂL trebuie să ne punem toate speranţele sau că speranţa fundamentală a existenţei noastre actuale este angrenarea perseverentă şi plină de aspiraţie pe calea spirituală pe care ne aflăm, pentru a atinge neîntârziat starea de îndumnezeire şi de eliberare spirituală. În lumina acestor revelaţii, ne putem da seama că, atunci când ne lipseşte discernământul, înţelepciunea şi intuiţia valorilor spirituale, este cu putinţă să hrănim speranţe care generează în universul nostru lăuntric stări nefaste, ce ne fac să deviem de pe calea cea dreaptă care ne conduce către atingerea celor mai înalte idealuri spirituale care totodată ne permit să-L descoperim pe DUMNEZEU TATĂL.

La modul general vorbind, se poate spune că speranţele sunt de două feluri:
1. Speranţe divine, universal valabile, binefăcătoare, întemeiate, adevărate, care nu ne înşală niciodată şi nici nu ne dezamăgesc. Astfel de speranţe pot fi hrănite de noi în mod constant şi fără teamă, pentru că ele contribuie din plin la transformarea noastră spirituală, lăuntrică şi contribuie la accelerarea evoluţiei noastre lăuntrice.

Oferim în cele ce urmează unele exemple de astfel de speranţe divine şi universal valabile, pe care este întotdeauna foarte bine să le hrănim:
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că DUMNEZEU TATĂL ne ajută de fiecare dată direct proporţional cu aspiraţia noastră, atunci când Îi implorăm, fiind plini de iubire şi de umilinţă, ajutorul, ghidarea şi inspiraţia.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că vom beneficia de ajutorul pe care ni-l oferă Graţia Divină, de fiecare dată când merităm aceasta.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat, în cazul unui bărbat, că trezirea şi dinamizarea stării de VIRA va provoca în universul său lăuntric transformări spirituale ample, profunde şi ireversibile.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat, în cazul unei femei, că trezirea şi dinamizarea stării de SHAKTI va provoca în universul său lăuntric transformări spirituale ample, profunde şi ireversibile.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că trezirea stării androginale glorioase va declanşa în MICROCOSMOSUL lăuntric al fiinţei umane în cauză atât trezirea anumitor puteri benefice paranormale latente (SIDDHI-uri), cât şi o serie întreagă de transformări lăuntrice fundamentale.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat a beneficiilor pe care le declanşează în universul nostru lăuntric trezirea şi amplificarea anumitor virtuţi fundamentale, cum ar fi: compasiunea, credinţa în Dumnezeu, dreptatea, puterea invincibilă a energiei binelui, cumpătarea, înţelepciunea, iubirea, altruismul.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că revelarea deplină a Sinelui Suprem Nemuritor (ATMAN) ne va permite să-L descoperim în esenţa universului nostru lăuntric pe DUMNEZEU TATĂL. Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că întotdeauna, fără excepţie, cunoaşterea Adevărului Ultim Divin ne va elibera şi ne va permite să transcendem toate iluziile şi limitările.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că practica atentă, constantă şi perseverentă a fuziunilor amoroase care se bazează pe iubire reciprocă, continenţă sexuală, transfigurare şi consacrarea prealabilă a roadelor (fructelor) fie către DUMNEZEU TATĂL, fie către una dintre cele 10 Mari Puteri Cosmice, fie către SHIVA este o modalitate importantă de a ne transforma în mod profund şi durabil fiinţa şi de a evolua spiritual.
* Credinţa fermă constantă şi de nezdruncinat în eficacitatea ocultă a fiecărui TAPAS care este realizat aşa cum se cuvine pe fundalul unei stări de aspiraţie frenetică, fie către DUMNEZEU TATĂL, fie către Marea Putere Cosmică pentru care a fost consacrat, fie către SHIVA, fiind apoi dus la bun sfârşit, aşa cum s-a stabilit în prealabil (la începutul realizării consecvente a TAPAS-ului respectiv).
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat în transformările spirituale profunde pe care le declanşează în universul lăuntric al celor doi iubiţi fuziunile amoroase ce implică realizarea corectă şi care se finalizează cu succes a ritualului MAITHUNA.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că trecerea cu bine a feluritelor încercări sau tentaţii iniţiatice conduce la scurt timp după aceea la anumite salturi spirituale, care sunt evidente atât pentru fiinţa umană în cauză, cât şi pentru fiinţele umane competente şi binevoitoare care sunt capabile să deceleze transformările spirituale certe ce însoţesc aceste salturi.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că acumulările masive de energie benefică în universul lăuntric al yoghinului declanşează apoi, la momentul potrivit, salturi spirituale extraordinare, care sunt de natură să îi transforme într-un mod profund şi definitiv punctul de vedere atât asupra realităţii înconjurătoare, cât şi asupra realităţii lăuntrice.* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că întotdeauna, fără excepţie, Binele Divin triumfă.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că, mai devreme sau mai târziu, adevărul iese la lumină şi triumfă.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că acolo unde există iubire este totodată prezent DUMNEZEU şi unde DUMNEZEU se manifestă este totodată prezentă şi pregnant perceptibilă o mare iubire.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că niciodată, fără excepţie, nu există spiritualitate superioară adevărului.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat pe care o manifestăm în eficacitatea spirituală a fiecărei metode sau tehnici yoghine milenare.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat în eficacitatea pe care o conferă fiecare iniţiere spirituală autentică în cazul acelora care pun constant în practică învăţătura iniţiatică la care au avut acces în urma acelei iniţieri.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că o cunoaştere justă şi temeinică a legilor oculte divine ale Manifestării ne ajută să intuim misterele Creaţiei lui DUMNEZEU şi totodată ne revelează prezenţa Sa constantă şi enigmatică în întreaga Manifestare.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că fiecare dintre sincronicităţile care apar atât în propria noastră existenţă, cât şi în existenţa fiinţelor umane care ne sunt apropiate, vehiculează mesaje divine tainice, a căror semnificaţie trebuie să fie înţeleasă aşa cum se cuvine.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că fiecare faptă bună pe care o realizăm este apoi răsplătită aşa cum se cuvine la momentul potrivit.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că vom beneficia, fără excepţie, de întregul ajutor, de toată inspiraţia şi de întreaga susţinere pe care le merităm în strânsă legătură cu întreaga noastră transformare spirituală lăuntrică.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că fiecare acţiune profund binefăcătoare pe care o realizăm generează în universul nostru lăuntric anumite efecte benefice care fac să apară, în strânsă legătură cu toate acestea, transformări spirituale durabile.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că o cunoaştere profundă şi cât mai temeinică a Legii Rezonanţei Oculte este o cheie universală a cunoaşterii tainelor Manifestării divine care totodată ni-L dezvăluie pe DUMNEZEU TATAL.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că atunci când, fiind plini de iubire şi umilinţă, facem un prim pas către DUMNEZEU, DUMNEZEU face după aceea zece paşi în întâmpinarea noastră.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că, prin trezirea deplină şi armonioasă a fiecăruia dintre cei şapte centri subtili de forţă (CHAKRA), care există în universul nostru lăuntric vom descoperi în felul acesta tainele celor şapte niveluri ale conştiinţei.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că, în strânsă legătură cu transformările spirituale profunde şi durabile pe care le generăm în universul nostru lăuntric, apar, la scurt timp după aceea, anumite salturi spirituale.
* Speranţa fermă, constantă şi de nezdruncinat că fiecare efort spiritual pe care îl facem, oricât ar fi de mic, declanşează apoi în MICROCOSMOSUL fiinţei noastre anumite efecte corespunzătoare, a căror durată este strâns legată de acel efort pe care l-am realizat în prealabil.

2. Speranţe deşarte, prosteşti, înşelătoare, nerealiste, iluzorii care, mai devreme sau mai târziu, fac să apară, în universul nostru lăuntric, stări de disperare, de regret, de suferinţă, de regres, de prăbuşire, de involuţie, de haos, de anarhie, de boală. Despre astfel de aşa-zise speranţe cei înţelepţi afirmă că ele sunt nişte speranţe înşelătoare. Astfel de speranţe deşarte sunt speranţele pe care şi le pun oamenii ignoranţi în tot ceea ce este efemer, trecător sau care este lipsit de valoare divină.

Oferim în cele ce urmează unele exemple de speranţe înşelătoare:
* speranţa prostească şi înşelătoare că banii aduc fericirea;
* speranţa cretină şi îndârjită că DUMNEZEU nu există;
* speranţa imbecilă că până la urmă tot răul va învinge;
* speranţa cretină că totul fără excepţie îţi este permis, datorită convingerii amăgitoare că DUMNEZEU nu există;
* speranţa înşelătoare că poţi să te dedai la nu contează ce acţiuni rele, inclusiv la acelea care implică magia neagră, fără a fi obligat vreodată să suporţi consecinţele ineluctabile ale tuturor faptelor tale rele;
* speranţa inconştientă şi prostească că de fapt eşti liber să faci tot ceea ce vrei datorită faptului că DUMNEZEU nu există;
* speranţa nebunească şi imbecilă că poţi să fii în acelaşi timp sau alternativ în comuniune atât cu Satana, ori cu Lucifer, cât şi cu DUMNEZEU TATĂL, folosindu-te când de unul, când de celălalt, după cum vrei tu;
* speranţa cretină şi nebunească pe care o nutresc magicienii negri cum că poţi să comanzi fie demonilor, fie diavolilor, obligându-i să facă ceea ce vrei tu, fără ca aceste acţiuni să aibă consecinţe malefice, nefaste în propriul univers lăuntric;
* speranţa imbecilă cum că nu există viaţă după moarte, totul sfârşindu-se în momentul aşa-zisei morţi a trupului fizic;
* speranţa amăgitoare că puterea efemeră pe care o conferă anumite reuşite în sfera socialului este totul;
* speranţa cretină şi amăgitoare că bârfa şi calomnia la care multe fiinţe se dedau nu vor declanşa nici un fel de consecinţe oculte nefaste în universul lor lăuntric;
* speranţa cretină şi nebunească a celor orbi spiritual că poţi să încalci nestingherit legămintele sau jurămintele pe care le-ai făcut în faţa lui DUMNEZEU TATĂL fără a suporta ulterior nici un fel de consecinţe nefaste sau pedepse divine;
* speranţa cretină că DUMNEZEU iartă totul şi de aceea poţi să greşeşti mereu şi mereu la nesfârşit fără ca aceasta să aibă consecinţe nefaste în universul tău lăuntric;
* speranţa prostească a acelora care încep să involueze că un orgoliu spiritual exacerbat nu va avea nici o influenţă asupra evoluţiei lor spirituale ulterioare;
* speranţa nebunească a fiinţelor umane care trăiesc o existenţă larvară că propria lor existenţă nu are nici un sens şi că viaţa pe această planetă este de fapt rodul întâmplării;
* speranţa imbecilă că poţi să atingi cele mai înalte trepte ale realizării spirituale fără a fi necesar să-ţi transcenzi ego-ul;
* speranţa nebunească a celor orbi şi rătăciţi spiritual care consideră că eşti în permanenţă liber să faci tot ceea ce vrei tu, pentru că aceasta consideră ei că este în realitate „suprema libertate spirituală“;
* speranţa cretină că exacerbarea orgoliului spiritual nu va influenţa în nici un fel transformarea ulterioară a fiinţei umane în cauză;
* speranţa tâmpă că între YOGA stării demoniace şi YOGA stării divine nu există nici o
diferenţă;
* speranţa cretină că probele spirituale majore la care am căzut nu vor provoca la scurt timp după aceea un anumit regres spiritual, care este consecinţa ineluctabilă a testelor spirituale pe care le-am ratat;
* speranţa cretină că poţi să te foloseşti nestingherit de puterile paranormale (SIDDHI-uri) pe care le-ai dobândit, profitând de ele pentru a obţine bani sau beneficii materiale în exces, fără ca aceste puteri paranormale (SIDDHI-uri) să-ţi dispară vreodată;
* speranţa cretină cum că poţi să practici „cu succes“ YOGA fără a fi nevoie să respecţi preceptele yoghine fundamentale ale acestui sistem, care sunt YAMA şi NIYAMA;
* speranţa nebunească şi deşartă că există un nivel spiritual foarte înalt de realizare spirituală, care îţi permite să faci fie mult bine, fie mult rău, după cum vrei tu, pentru că nu mai eşti condiţionat de legea KARMA-ei;
* speranţa deşartă că poţi să fii şi să rămâi orgolios, meschin, egoist fiind totodată un «yoghin avansat» care a atins înalte trepte spirituale;
* speranţa cretină că poţi să faci o mulţime de compromisuri pe calea spirituală fără ca aceasta să aibă vreodată consecinţe nefaste asupra evoluţiei tale spirituale ulterioare;
* speranţa cretină că absenţa umilinţei nu are nici un fel de importanţă în cazul unor aşa-zişi yoghini care se consideră a fi foarte avansaţi;
* speranţa cretină că absenţa evidentă a progreselor în ceea ce priveşte realizarea cu succes a continenţei amoroase şi a sublimării energiei rezultante (mai ales în cazul bărbaţilor) nu împiedică cu nimic transformarea spirituală profundă şi accelerată a fiinţei umane în cauză;
* speranţa cretină cum că este cu putinţă să practici cele mai înalte forme de meditaţie yoghină (DHYANA) fără a fi câtuşi de puţin nevoie să te antrenezi mental, atingând un anumit nivel de concentrare a minţii (DHARANA);
* speranţa deşartă că poţi să practici cu succes YOGA şi să atingi înalte nivele de realizare spirituală fără a face câtuşi de puţin progrese în ceea ce priveşte controlul focalizării atenţiei;
* speranţa cretină că nici unul dintre compromisurile pe care le vom face atunci când suntem angrenaţi pe calea spirituală nu ne vor afecta ulterior transformarea lăuntrică şi creşterea spirituală;
* speranţa cretină că, de fapt, nu păcătuim atunci când ne menţinem într-o relaţie preponderent sexuală care totuşi se poate baza pe continenţă sexuală, ce este realizată cu o fiinţă umană de sex opus, care a încetat deja să ne mai iubească;
* speranţa cretină că nu păcătuim şi nu curvim atunci când ne angrenăm într-o relaţie preponderent sexuală bazată pe continenţă sexuală cu o fiinţă umană de sex opus pe care noi nu o iubim şi care doar ea ne iubeşte;
* speranţa cretină că nu păcătuim atunci când ne angrenăm într-o aşa-zisă relaţie amoroasă cu o fiinţă umană de sex opus ale cărei gesturi, fapte şi stări dovedesc într-un mod aproape indubitabil că în realitate ea nu ne iubeşte;
* speranţa cretină că angrenarea noastră într-o relaţie amoroasă cu o fiinţă umană de sex opus care ne iubeşte şi pe care o iubim, dar care nu vrea în mod evident să înceapă să practice fuziunile amoroase cu continenţă, este perfect echivalentă cu o relaţie amoroasă bazată pe iubire reciprocă cu consacrare şi transfigurare, în care cei doi iubiţi practică în mod constant şi perseverent continenţa sexuală;
* speranţa cretină că ne putem angrena într-o relaţie amoroasă bazată pe continenţă sexuală chiar şi atunci când observăm că celălalt nu ne iubeşte sau ne lăsăm păcăliţi de promisiunile mincinoase ale acelei fiinţe umane cum că este bine să începem mai întâi o relaţie deocamdată sexuală şi să aşteptăm până când iubirea se va trezi şi în celălalt;
* speranţa cretină că celălalt ne iubeşte lăsându-ne amăgiţi sau amăgite de declaraţiile în mod evident mincinoase ale celuilalt sau ale celeilalte, care sunt în mod flagrant contrazise de faptele sau de gesturile pe care le realizează în mod constant în cadrul aşa-zisei relaţii de iubire cu noi.
* speranţa cretină că acolo unde există un ego mare şi puternic sau un orgoliu exacerbat există în acelaşi timp o mare iubire;
* speranţa cretină că fugind de iubirea pe care o simţim cum creşte şi se amplifică în fiinţa noastră sau reprimând-o cu îndârjire vom scăpa în felul acesta de experienţa divină a unei stări de iubire care începe să se trezească în fiinţa noastră deloc întâmplător;
* speranţa cretină că nu greşim şi nu păcătuim atunci când ne angrenăm într-o relaţie amoroasă din simplă curiozitate, fără a simţi deloc iubire, cu o fiinţă umană care ne iubeşte;
* speranţa cretină că ne putem angrena în simple experienţe sexuale bazate pe continenţă sexuală cu o fiinţă umană care ne iubeşte, sperând că în felul acesta se va trezi apoi şi în noi starea de iubire care deocamdată nu există;* speranţa cretină că vom beneficia din plin de iubirea intensă, profundă şi fără măsură a celuilalt, chiar şi atunci când iubirea noastră este mică, sperând în mod egoist că o astfel de angrenare ne va permite sa profităm din plin de iubirea fără măsură sau de adoraţia pe care celălalt o manifestă în mod constant;
* speranţa cretină că egoismul nostru exacerbat nu va influenţa în mod nefast intensitatea, profunzimea şi calitatea acelei relaţii în cazul în care celălalt ne iubeşte intens, profund, fără măsură;
* speranţa cretină că ne putem angrena nestingheriţi într-o relaţie de iubire, fie cu o fiinţă
umană care nu ne merită, fie cu o fiinţă umană care nu ne mai merită datorită regreselor evidente care au apărut la ea. În această direcţie trebuie să ne dăm seama de tâlcul ascuns ale cuvintelor lui Iisus, care a spus cândva: „IUBEŞTE-L PE APROAPELE TĂU ÎNTOCMAI CA PE TINE ÎNSUŢI “. Cuvântul „APROAPELE“ ascunde aici un tâlc care trebuie să fie descoperit. Cuvântul „APROAPELE“ dezvăluie o tainică semnificaţie care urmăreşte să ne facă să înţelegem că în realitate cei doi iubiţi trebuie să se merite cu adevărat unul pe celălalt. Altfel spus, o fiinţă umană ce este înzestrată cu anumite calităţi va simţi în mod spontan iubire şi atracţie amoroasă faţă de o altă fiinţă umană de sex opus, care la rândul ei este înzestrată şi ea cu anumite calităţi şi talente extraordinare. În cazul unei astfel de relaţii, cei doi iubiţi se vor merita reciproc şi totodată se vor recunoaşte cu anticipaţie unul pe celălalt, intuind că fiecare dintre ei are cu adevărat anumite daruri pentru a-i oferi celuilalt. O astfel de relaţie amoroasă bazată pe iubire reciprocă, pe transfigurare şi pe descoperirea calităţilor trezite sau latente care există în fiecare dintre ei va contribui din plin la apariţia unei relaţii amoroase extraordinare şi pline de experienţe sublime, profunde şi îmbogăţitoare. O astfel de relaţie amoroasă în care fiecare dintre cei doi iubiţi este din multiple puncte de vedere aproapele celuilalt va face, fără îndoială, ca experienţa lor amoroasă să fie ceva rodnic şi extraordinar pentru fiecare dintre ei. În lumina acestor revelaţii, ne putem da seama că în fiecare relaţie amoroasă în care ne angrenăm sau pe care o acceptăm, chiar şi atunci când simţim iubire, este totodată important să dăm dovadă de o constantă selectivitate. Altfel spus, atunci când noi înşine suntem o fiinţă umană care, spre exemplu, are valoarea 1000 trebuie să dăm dovadă de selectivitate şi atunci când ne angrenăm într-o relaţie amoroasă trebuie să veghem ca valoarea sau, altfel spus, meritele ce există în cealaltă fiinţă să fie cât mai apropiate sau, altfel spus, oarecum echivalente cu meritele care există în universul nostru lăuntric. Ştiind aceasta, este important să ne angrenăm, aproape fără excepţie, în relaţii amoroase cu fiinţe umane de sex opus care ne merită din toate punctele de vedere. Altfel spus, aceasta implică să ne angrenăm în relaţii amoroase cu fiinţe umane care sunt cât mai aproape de nivelul nostru de transformare lăuntrică. Spre exemplu, în cazul în care noi avem valoarea ocultă 1000 şi ne angrenăm într-o relaţie amoroasă cu o fiinţă umană de sex opus care are valoarea ocultă 100, procesul ocult de multiplicare care apare în mod implicit între cei doi va fi : 1000 X 100 = 100 000. Prin urmare, 100 000 va fi valoarea rezultantei oculte globale a acestui cuplu. Sau, altfel spus, aceasta va fi puterea lor ocultă, care se va manifesta cu mici variaţiuni de fiecare dată atunci când ei fuzionează amoros. Să vedem acum ce se va petrece dacă aceeaşi fiinţă umană se va angrena într-o relaţie amoroasă cu o fiinţă umană de sex opus care are valoarea 970. Într-o astfel de situaţie, procesul ocult de multiplicare care apare atunci în mod implicit între cei doi va fi: 1000 x 970 = 970 000. Prin urmare, 970 000 va fi valoarea rezultantei oculte globale a acestui cuplu. Vă rog acum să vă gândiţi la diferenţa considerabilă care apare în primul caz, atunci când rezultanta finală va fi 100 000, şi cel de-al doilea caz, în care rezultanta finală va fi 970 000. Această diferenţă imensă ne permite să înţelegem într-un mod intuitiv de ce trebuie să se merite unul pe celălalt cât mai bine cei doi iubiţi. Cunoscând aceste aspecte şi comparând ceea ce se petrece în primul caz cu ceea ce se petrece în cel de-al doilea caz, putem să înţelegem că valoarea ocultă 970 000 ilustrează totodată, într-un anume mod, ceea ce Iisus a vrut să spună prin cuvintele : „IUBEŞTE-L PE APROAPELE TĂU CA PE TINE ÎNSUŢI“. În cazul celui de-al doilea exemplu, este evident că cei doi iubiţi sunt mult mai aproape unul de celălalt ca valoare şi tocmai de aceea procesul de multiplicare ocultă care apare între ei atunci când fuzionează amoros cu continenţă şi transfigurare va fi foarte mare, tocmai datorită faptului că ei sunt foarte apropiaţi sau, altfel spus, foarte aproape unul de celălalt ca valoare ocultă. Totodată acest aspect ne permite să înţelegem din punct de vedere ocult de ce trebuie să se merite unul pe celălalt cât mai bine cei doi iubiţi.

În Vechiul Testament, fundamentul speranţei poporului în DUMNEZEU era legământul solemn al Tatălui Ceresc şi promisiunile Lui: „CERE FIIND PLIN DE UMILINŢĂ ŞI ŢI SE VA DĂRUI, BATE FIIND PLIN DE UMILINŢĂ ŞI ŢI SE VA DESCHIDE, CAUTĂ ŞI VEI GĂSI. “
Speranţa divină, universal valabilă, mizează îndeosebi pe comorile spirituale, invizibile şi viitoare (să nu uităm că ceea ce se vede, nu mai poate fi sperat). Speranţele celor credincioşi nu se întemeiază niciodată numai pe propria lor puritate sau neprihănire, ci mai ales pe credinţa fermă şi de nezdruncinat în DUMNEZEU. Spre deosebire de cei cinici sau sceptici, cât şi de aceia „CARE NU AU SPERANŢĂ“, cei credincioşi sunt caracterizaţi printr-o speranţă vie, prin intermediul căreia mulţi dintre ei pot fi născuţi din nou. Cei credincioşi şi plini de speranţă aşteaptă într-un mod activ împlinirea întregului plan al lui DUMNEZEU TATĂL: când El va fi cu totul în toţi, atunci ei vor atinge starea de îndumnezeire.

Cei credincioşi speră ca încă aici pe Pământ, în timpul vieţii, să devină părtaşii puterilor divine ale lumii viitoare. Tocmai de aceea, ei nu aspiră doar la nişte bucurii trecătoare.
Speranţele lor divine, universal valabile, îi stimulează să atingă starea de îndumnezeire, să se sfinţească şi tocmai de aceea ei urmăresc să-şi purifice viaţa şi să treacă cu bine de toate ispitele şi încercările spirituale care le apar. Descoperirea lui DUMNEZEU în noi este speranţa slavei dumnezeieşti la care aspirăm. Speranţele divine, universal valabile, sunt o necesitate psihologică importantă în tentativele fiinţelor umane de a preconiza viitorul. Chiar şi atunci când nu există temeiuri raţionale pentru a spera, omul trebuie să continuie să spere într-un mod ferm şi cu putere, hrănind speranţe divine, universal valabile. Astfel de speranţe divine, universal valabile, sunt foarte fireşti chiar şi atunci când ele par a nu fi justificate. Mai ales cei sceptici şi materialiştii îndârjiţi consideră că speranţele sunt efemere şi iluzorii. Este chiar uluitor cât de des este calificată speranţa de către unii poeţi şi scriitori prin epitete cum ar fi „VAGĂ“, „TREMURĂTOARE“, „DISPERATĂ“, „FANTOMATICĂ“, „SLABĂ“.

Uneori, termenul de speranţă este folosit într-un mod convenţional. În Biblie, se spune că plugarul trebuie să are şi să cultive ogorul cu speranţă, deoarece nădejdea într-o recoltă bogată este cea care face ca munca sa să fie mult mai plăcută. În cea mai mare parte, speranţele divine, universal valabile, de care se ocupă Biblia sunt ceva foarte diferit în comparaţie cu speranţele înşelătoare, efemere ale marii majorităţi a fiinţelor umane.
Atunci când sunt comparate cu speranţele divine, universal valabile, celelalte speranţe, înşelătoare, efemere nu pot fi considerate drept speranţe. Unii gânditori sceptici din lumea antică nu considerau speranţele divine şi universal valabile ca fiind expresia unei virtuţi, ci ei le priveau ca fiind nişte iluzii temporare.

Apostolul Pavel a făcut o descriere exactă a păgânilor atunci când a spus că ei nu au speranţe. Motivul de bază pentru această convingere a sa era că, în viziunea lui, păgânii erau „FĂRĂ DUMNEZEU“. Acolo unde există o credinţă puternică şi de nezdruncinat în DUMNEZEU care acţionează şi intervine, uneori chiar miraculos în viaţa omenească (un exemplu de acest gen fiind sincronicităţile şi minunile care apar în existenţa noastră) şi în care se poate avea încredere că Îşi va îndeplini promisiunile, speranţa divină, universal valabilă, devine posibilă şi este chiar necesară. O asemenea speranţă divină, universal valabilă, nu este niciodată o problemă de temperament şi nici nu este condiţionată de anumite circumstanţe predominante sau de posibilităţile omeneşti. O astfel de speranţă divină, universal valabilă, nu depinde niciodată de ceea ce posedă un om, de ceea ce ar fi el capabil să facă pentru sine însuşi, şi nici de ce ar putea să facă oricare fiinţă omenească pentru el.
În situaţia în care se afla Avraam, spre exemplu, nu exista nimic care să justifice speranţa lui Divină că Sara va da naştere unui fiu, dar cu toate acestea, deoarece el credea cu o credinţă puternică şi de nezdruncinat în DUMNEZEU, această minune a devenit posibilă, numai pentru că el a sperat şi a putut să creadă „NĂDĂJDUIND CU PUTERE, DINCOLO DE ORICE NĂDEJDE“. Speranţa divină, universal valabilă, este prin urmare inseparabilă de o credinţă puternică şi de nezdruncinat în DUMNEZEU. Ca urmare a tot ceea ce DUMNEZEU a făcut pentru oameni în trecut şi ca urmare a tot ceea ce DUMNEZEU contină să facă, cei care cred cu putere în El speră şi îndrăznesc să aştepte o mulţime de binecuvântări viitoare care sunt invizibile în prezent.

Pentru toţi aceia care cred cu putere în DUMNEZEU şi Îl iubesc, bunătatea Tatălui Ceresc nu se epuizează niciodată.

Pentru toţi aceia care cred cu o tărie de nezdruncinat în DUMNEZEU şi Îl iubesc, tot ceea ce este bun şi care poate fi dăruit de DUMNEZEU TATĂL urmează să le fie oferit. Speranţa lor divină, puternică şi constantă există în timp ce ei meditează la lucrările lui DUMNEZEU. Însăşi mântuirea noastră finală, prin Harul lui DUMNEZEU, se sprijină în permanenţă pe o asemenea speranţă divină.

Speranţa divină puternică nu este niciodată un zmeu înălţat pe cer, care se află la discreţia vânturilor schimbătoare, ci ea este şi rămâne „O ANCORĂ SIGURĂ ŞI NECLINTITĂ A SUFLETULUI CELUI CREDINCIOS“, care pătrunde adânc în lumea cea veşnică şi invizibilă.

Datorită credinţei lui puternice şi de nezdruncinat, omul dobândeşte în felul acesta o încredinţare şi o mare siguranţă că lucrurile binefăcătoare pe care le speră sunt şi vor deveni până la urmă reale.

Acţionând în felul acesta, speranţa lui divină şi puternică nu îl dezamăgeşte niciodată, ba dimpotrivă, toate speranţele sale divine până la urmă se îndeplinesc întrutotul.
În învăţătura plină de înţelepciune dumnezeiască a lui Iisus Christos, nu există nişte referiri clare şi explicite la speranţa divină. El îi învaţă, totuşi, pe ucenicii Săi, să nu se teamă niciodată cu privire la viitor deoarece, atunci când oamenii Îl iubesc pe DUMNEZEU şi Îi cer ajutorul, acel viitor se modelează apoi în strânsă legătură cu speranţele lor, deoarece el se află în mâinile unui tată bun şi iubitor. Iisus îi îndeamnă, de asemenea, pe ucenicii săi să spere cu putere şi să aştepte primirea de la DUMNEZEU a unei puteri spirituale reînnoite, care le va da posibilitatea să facă o mulţime de minuni, chiar mai mari decât acelea pe care El le-a făcut.

Multe minuni ale lui DUMNEZEU i-au revelat puterea în istorie, într-un mod fără precedent. Atunci când cerem şi simţim din plin în fiinţa noastră inspiraţia şi susţinerea lui DUMNEZEU pentru oricare dintre noi, panica şi disperarea dispar. Credinţa creştină este, în esenţă, credinţa puternică şi de nezdruncinat în DUMNEZEU. Acest DUMNEZEU atotputernic către care mulţi oameni îşi îndreaptă credinţa, iubirea şi speranţa, este adeseori numit „DUMNEZEUL SPERANŢEI“, care îi poate umple de bucurie şi de pace profundă pe cei care cred în El şi care Îl iubesc, Simţirea tainică şi profundă a susţinerii şi a inspiraţiei lui DUMNEZEU TATĂL îi face pe oameni să se abandoneze în speranţă. Pentru fiinţa umană care crede cu tărie în El, DUMNEZEU este
Speranţa sa, atât pentru acum, cât şi pentru eternitate.

Existenţa acestei speranţe divine puternice face imposibilă satisfacerea fiinţelor umane numai cu bucurii trecătoare. Această speranţă divină acţionează, de asemenea, ca un stimulent în ceea ce priveşte purificarea vieţii. Este demn de remarcat cât de des este asociată în Noul Testament speranţa divină puternică cu „RĂBDAREA“ sau cu „STATORNICIA“. Această virtute (a speranţei) este mult diferită de îndurarea stoicilor, deoarece cu siguranţă ea este legată de o speranţă divină care le era necunoscută stoicilor. În lumina acestor revelaţii, nu este deloc surprinzător faptul că speranţa divină puternică a fost atât de des menţionată ca un important fenomen însoţitor al credinţei în DUMNEZEU. Eroii credinţei în DUMNEZEU sunt, de asemenea, nişte sui generis faruri călăuzitoare ale speranţei divine puternice. Este, totodată, remarcabil faptul că există o frecventă asociere a speranţei puternice cu dragostea, precum şi cu credinţa puternică şi de nezdruncinat.

Această întreită combinaţie între credinţă, speranţă divină puternică şi dragoste nu este deloc întâmplătoare. Prin legătura ei tainică cu dragostea fără măsură, speranţa divină puternică este, astfel, eliberată de orice egoism. Fiinţa umană nu speră să primească doar ea binecuvântări pentru sine însăşi căci, totodată, ea aspiră să împărtăşească aceste binecuvântări şi cu ceilalţi. Atunci când îşi iubeşte fără măsură semenii, omul speră cu putere că şi ei vor fi beneficiarii cadourilor minunate pe care el ştie că DUMNEZEU este oricând dispus să le ofere. Credinţa puternică şi de nezdruncinat, speranţa constantă şi dragostea fără măsură sunt, aşadar, inseparabile. Speranţa puternică nu poate să existe fiind separată de credinţă şi la rândul ei, dragostea fără măsură nu poate fi manifestată fără speranţă. Acestea trei sunt comorile care rămân şi, atunci când acţionează împreună, ele însumează cu totul altfel modul de viaţă al fiinţei umane.

În cadrul viziunii biblice, speranţa puternică este una dintre cele trei virtuţi principale şi inseparabile ale fiinţei umane. Aşa cum am arătat anterior, speranţa puternică este una dintre cele trei comori care rămân. Unii dintre noi s-ar putea să se întrebe: „Dar oare va putea rămâne speranţa chiar şi în viaţa noastră veşnică? “

Răspunsul la această întrebare este: „Da, fără îndoială. Putem fi siguri că speranţa va rămâne întotdeauna, cu condiţia să considerăm într-un mod înţelept veşnicia, nu ca pe ceva static, încremenit şi definitiv, ci ca pe o devenire beatifică eternă şi ca o necurmată adaptare la darurile pe care le-a pregătit DUMNEZEU pentru aceia care Îl iubesc. “

În concluzie, se poate spune că speranţa divină este starea pregnantă, benefică, pe care o manifestăm atunci când intenţionăm şi dorim ceva benefic care este posibil sau care urmează să se împlinească. Orice speranţă divină implică să aşteptăm într-un mod activ, hrănind fără încetare o anumită intenţie şi aspiraţie şi să avem încredere deplină că exact ceea ce sperăm se va realiza. Altfel spus, o speranţă puternică corespunde unei intenţii clare şi ferme pe care o manifestăm chiar în ascuns. Orice speranţă divină puternică se bazează pe faptul de a crede cu tărie că ceva anume, care este benefic şi profitabil pentru noi, se va produce. A crede, a crede cu putere şi în mod constant în avantajele unei speranţe divine puternice, este ceva important într-o lume care, deocamdată, este încă inconştientă şi în care noi nu suntem pregătiţi să manifestăm o încredere totală în tot ceea ce MACROCOSMOSUL, în spatele căruia se află DUMNEZEU TATĂL, poate să ne ofere. Speranţa divină atrage în universul nostru lăuntric o tainică lumină divină. A spera într-un mod divin şi cu putere poate să ajute foarte mult unele fiinţe umane să accepte să continue să trăiască, să realizeze unele acţiuni şi să le susţină până ce ele vor deveni conştiente de propria lor natură divină, de imensa lor putere de a crea cu ajutorul propriei energii pe deplin trezite.