joi, 9 mai 2013

Iubirea – aspiraţie spre nemurire
Privesc iubirea ca posibilitatea concretă de a-ți învinge egoismul și a te dărui în plenitudinea trăirilor și posibilităților tale unei alte ființe. Iubirea poate căpăta astfel acea dimensiune reciprocă, în care ființa iubită manifestă aceeași stare de trăire în privința ta – aceasta e iubirea reciprocă. Mă voi referi la concepția platonică asupra iubirii în încercarea de a ajunge la anumite concluzii care să ne poate edifica asupra naturii și obiectului iubirii la Platon. Să trecem la fapte.
În Banchetul sau Despre iubire tematica dialogului se concentrează asupra unei întrebări: în ce fel trebuie lăudat Eros? Iau cuvântul Phaidros, Pausanias, Eriximah, Aristofan, Agaton și Socrate. Șocant  pentru orice cititor debutant a lui Platon este faptul că atât însuși Socrate cât și celalalte personaje considerau superioară iubirea homosexuală față de cea heterosexuală. Evident că acțiunea are loc cu 5 veacuri înaintea erei noastre, însă devine important de cercetat această problematică a homosexualității antice. Totodată dat fiind faptul că întregul dialog e concentrat pe iubirea față de un tânăr (deci homosexuală) e posibilă astfel a transmuta discuția în cadrul iubirii reciproce heterosexuale (ce face obiectul demersului meu)?
Am constatat în urmă faptul că iubirea  față de un tânăr în Grecia Antică era departe de a se încadra strict în jurul conceptului de homosexualitate. Practic vechii greci considerau că e benefic pentru un tânăr să fie sub tutela unui pedagog (mai în vârstă ca și el) care să-l inițieze în tainele vieții și cunoașterii. Acestă relație presupunea o anumită doză de erotism însă nu se concretiza în raporturi homosexuale. Pentru un tânăr grec din lumea antică – a fi obiectul iubirii unui cetățean (mai în vârstă ca și el) era o adevărată cinste și totodată un atu. Iubitorul însemna mult pentru cel iubit – era un adevărat pedagog. Din pricina complexității acestei probleme ma voi opri aici cu analiza realităților socio-politice ale lumii antice grecești, însă sintetic vom face unele precizări necesare pentru a înțelege concepțiile despre iubire pe care le vom expune mai jos. Atena era prin definiție cetatea democrației, însă în epoca lui Socrate, Sparta își impusese dominația în Elada, fapt ce nu a rămas fără consecințe pentru cetățenii atenieni. Nemulțumiți de democrația ateniană cetățenii vedeau în Sparta un adevărat exemplu de republică perfectă (pentru detalii a se consulta Republica). Agora era un spațiu al dezbaterilor politice, administrative, ba chiar fiecare cetățean își permitea să caute răspunsuri la nevoia de înțelepciune, fiecare om simplu era de-a dreptul fascinat de măreția lui Socrate care părea să afle adevărul în fiecare chestiune controversată a epocii lui. Menționam mai sus că dat fiind faptul că abordarea iubirii din dialogul de față e una cu un conținut aparent ridicat de homosexualitate, este posibil ca să ne îndepărtăm de obiectul demersului meu. Totuși dat fiind faptul că doctrina ultima expusă de Socrate privește iubirea pură (precum cea din sferă ideilor pure) nu ne îndepărtăm de demers. Platon prin aceste personaje exprimă mai multe puncte de vedere asupra iubirii, nu am putea să ne limităm doar la analiza unuia dintre ele, fiind necesar să avem în vedere întreagă abordare, nu concluzia ei (cea expusă de Socrate) cu toate că este fără îndoială superioară celorlalte.
Primul care ia cuvântul este Phaidros. În esență doctrina expusă de acesta constă în:
- faptele de iubire nu trec bune ori rele în sine, ci după felul în care sunt săvârșite și vrednicia celui căruia îi sunt hărăzite;
- este un lucru rușinos să răspunzi într-un chip netrebnic iubirii unui om netrebnic, și e frumos să răspunzi frumos iubirii cuiva vrednic de ea;
- netrebnic e îndrăgostitul care slujește Erosului Obștesc, care iubește mai mult trupul decât sufletul și care astfel nu este nici statornic în dragostea lui, pentru că ceea ce iubește este trecător: îndată ce singurul lucru la care râvnise dispare – floarea tinereții unui trup se veștejește – ,,își ia zborul” și se duce, făcând din multele-i vorbe și făgăduințe vorbe în vânt;
- atunci când năzuințele celui care iubește și ale celui iubit se întâlnesc fiecare dintre ei trebuie să se poarte după legea lui proprie: cel dintâi să-l slujească atât cât se cuvine, pe placul celui care îl ajută să ajungă mai înțelept și mai bun. Atunci și numai atunci și anume când cele două legi devin una singură, este frumos ca iubitul să răspundă dragostei iubitorului său.
Al doilea care ia cuvântul e Agaton. Acesta atribuie lui Eros anumite calități:
- bunătate (cel mai frumos și mai bun)
- cumpătare
- curaj (stăpânește și pe Ares)
- înțelepciune (orice om odată căzut în puterea lui Eros, devine poet)
Aristofan (comediant celebru) expune mitul androginului. În esență concluzia expunerii sale poate consta în faptul că dragostea nu este altceva decât un nume pentru dorința noastră de a fi iar întregi. Seminția oamenilor ar avea parte de fericire dacă fiecare dintre noi ar asculta până la capăt îndemnurile lui Eros și ar găsi pe adevăratul iubit, întorcându-ne asfel la starea dintâi. Dacă le arătăm zeilor cucernicie , ei ne vor reașeza în vechea noastră stare și, vindecându-ne rănile, ne vor dărui fericire deplină (fiecare avem pereche, undeva în lume).
Intervine acum Socrate care îi pune o întrebare lui Agaton – Oare prin firea lui Eros, Iubirea este iubire de ceva, sau e doar așa iubire în sine? Apoi se ajunge la o concluzie: Eros nu poate fi decât iubire de anumite lucruri – acele lucruri sunt lucruri care în clipa când le dorește îi lipsesc. Cine este Diotima? Introdusă în scenă de Socrate este prezentată drept o femeie știutoare, adeptă a teorie existenței daimonului (ființă intermediară între zei și muritori). Iubirea ar fi în accepțiunea acesteia o iubire de un bine care să fie al tău mereu și iubirea totodată este iubire de zămislire întru frumusețe: ,,Vezi tu Socrate, numai așa ceea ce e pieritor cu trupul său și cu tot ce mai este el poate să fie părtaș la nemurire. Prin urmare, n-ai de ce să te minunezi de faptul că, prin natură ei, orice ființă pune atâta preț pe progenitură ei: întreagă ei râvnă, care este iubire, îi vine de dragul nemuririi.”
Îmi permit să fac o digresiune. Se poate observa că Diotima consideră iubirea ca dovadă a nemuririi sufletului. Prin progenitură continuăm să existăm, fapt remarcat și de Schopenhauer dar prezentat drept o mașinațiune a Naturii. Existența iubiri la Schoepenhauer nu este altceva decât o iluzie generată de natură pentru a ne înmulți, însuși instinctul sexual e o iluzie ce are drept unic scop nevoia de reproducere. La Schopenhauer nu există nemurire, nici iubire, totul e guvernat de Natură.
În concret cuvântarea Diotimei poate fi expusă astfel:
A iubi înseamnă:
- a dori ceva ce îți lipsește
- a dori ceva frumos
- a dori deci ceva bun (frumosul fiind doar un caz particular al binelui)
- a dori ceva bun înseamnă a dori să îl ai, și să-l ai mereu
- a dori posesia perpetuă a ceva bun înseamnă a năzui la fericire  - toți oamenii doresc fericirea că posesie perpetuă a binelui.
Natura iubirii:
- prin ,,mereu” trebuie să înțelegem nemurirea
- năzuind către posesia perpetuă a binelui năzuim la nemurire
- năzuința noastră la nemurire este un fel de fi divini și de a dobândi beatitudine divină
- năzuința noastră la nemurire este un ,,instinct” de origine divină ce ia în noi forma unui preaplin de rodnicie care aspiră să procreeze – instinctul procreației, ca năzuință la nemurire, deci la o condiție divină, este un preaplin de rodnicie care nu se poate împlini decât în prezența frumuseții, pentru că doar ea concordă cu divinul, iubirea este dorință de a procrea, de a ne descărca de preaplinul rodniciei noastre procreând întru frumos
- frumusețea nu este obiectul iubirii, ci un catalizator: ea singură ne poate ajută să ne descărcăm de preaplinul dorinței (în prezența urâtului dorința devine suferință)
Prin urmare putem concluziona că iubirea înseamnă nemurire, iubind aspirăm spre nemurire. Ba chiar mai mult, Diotima vine cu o a două etapă a iubiri, însă o etapă inaccesibilă nici însuși lui Socrate, și anume – contemplația iubirii – Căutarea și găsirea unui corp frumos de tânăr, pentru a-l iubi și pentru a zămisli cu el și în el ,,cuvântări frumoase”. Până când inițiatul realizează că frumusețea unui trup este soră cu frumusețea altor trupuri, că ea se găsește identică în toate trupurile frumoase.  Iubirea de toate trupurile frumoase: iubirea violentă pentru un singur trup, oricât de frumos ar fi trebuie lăsată în urmă cu dispreț. Iubirea de un suflet frumos constă în faptul că iubitorul trebuie să găsească pentru iubitul lui cuvântări care să-l facă mai bun și să-l învețe și pe el să rostească cuvântări la fel de frumoase fiind astfel o adevărată iubire de cunoaștere.
Bibliografie: Platon – Banchetul sau Despre Iubire, Studiu introductiv şi note de Petru Cretia, Ed. Humanitas
sursa foto: silencewithinus.blogspot.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu