DRUM  DE  FOC  Mihaela Cristea de vorba cu  Henriette  Yvonne  Stah (1900 – 1984)

 În anii aceia, exaltatii ani ai iubirii lor, asteptându-l... ea se transformase într-o fiinta a asteptarii: astepta fericirea, o fericire totala, absoluta, dependenta în mod ridicol de un om care nu putea fi oprit cu nimic din goana lui. Spatiul imens al anilor de asteptare era punctat cu sporadicele lui vizite sau cu misivele care soseau aducând  asteptarea: „Asteapta-ma ca vin cât de curând. Pâna atunci te sarut din ora în ora, dar fara întrerupere”. O dilatare a timpului prin asteptare, vertiginos concentrat când si când prin bucuria de a-l revedea. Pâna la urma, în acea dureroasa asteptare, în acel vid al asteptarii, inima ei se maturizase fortat: se înfaptuise o înnobilare a inimii prin apriga însetare a unei absolute fericiri. În anii aceia ajunsese într-adevar sa-l astepte nu pe el, fermecatoarea lui prezenta... ci raspuns celor mai adânci chemari ale inimii, o întelegere a fericirii, a durerii, a vietii în sine, a iubirii în sine, a unei fericiri care sa nu mai depinda de nimeni si nimic: nici de oameni, nici de droguri, nici de alcool, nici de satisfactiile orgoliului. Se desteptasera în ea puterile pure ale inimii în adâncurile careia descoperi ca exista tainic, radacinile unei posibile fericiri ptr. viata independenta de orice contingenta palpabil exterioara si care desteptându-se, nu te departeaza, nu te izoleaza de realitatile vietii, ci dimpotriva... deschide perspective noi, ample, neasteptate. Îsi daduse seama ca – la nivelul moral înca subred la care se afla – daca nu ar fi asteptat fericirea de la el (Ion), ar fi asteptat desigur pe altcineva... si ca ac. altcineva ar fi fost tot mobilul  unei fericiri incerte, schiloade si ca ar fi suferit tot atât ptr. altcineva: un  perpetuum mobile al suferintei în asteptarea perfectei iubiri. 
Deci, asteptându-l pe el, nu-l învinuise de suferinta pe care o îndura, ci pe ea însasi: se învinui de pasionata ei fire care nu se putea multumi cu jumatati de masura, de apriga, nesatula ei nevoie de-a iubi si de robirea ei benevola la destinul unui alt om. Devenind constienta, ea nu mai dorise sa schimbe omul de la care – îndragostita fiind – astepta fericirea ei, ci dorise sa-si cucereasca cât mai adânc, cât mai stabil, acea independenta interioara, ale carei simtaminte si echilibru sa nu mai fie legate de existenta unui om. Reusise ca fericirea sa-i stea în inima de sine statatoare, ca o virtute, ca o putere: o fericire natural umana, 
posibila si care sa poata anihila toata drama asteptarii si sa dea la iveala o fericire neîntinata a firii. Astfel 
afla – spre smerita ei uimire – practic afla prin experienta proprie, ca o desteptare interioara e uman 
posibila si ca ac. împlinire împuterniceste în mod sanatos întreaga fiinta, toate calitatile latente din om: 
ale inteligentei, ale bunatatii, ale rabdarii, ale participarii la viata, ale sacralitatii... Într-adevar, cunoscuse 
astfel atunci – în adâncul inimii – stari inefabile, care nu se mai datorau lui (oricât de exaltata ar fi fost 
fericirea data de el), ci acelor posibilitati interioare nemarginite ale inimii. Ajunsese sa cunoasca o iubire 
abstracta ca mobil, dar concreta ca simtire si eficienta: cunoscu reala putere care sta în adâncul inimii... se 
aprinsese focul vesnic al inimii care mocneste virtual în inima oricarui om. Cunoscu realitatea cuprinsa în 
banalele   cuvinte   întrebuintate   de   toata   lumea:   „inima   calda,   inima   deschisa,   inima   fierbinte,   inima generoasa”. Într-adevar,  inima  ei  avusese   puterea  sa  se  aseze   într-un   echilibru   independent  de contingentele cotidianului, a faptului banal... cu toate ca participa normal la toate întâmplarile zilei.  
Astfel, prin durerea pricinuita de el, prin hotarârea de-a nu mai robi unui om, ea descoperise tehnica iubirii în sine, a fericirii posibile fara motiv exterior, puterea benefica a inimii. Ar fi putut numara nu anii, ci orele adunate în cei 14 ani ai asteptarii petrecute în adâncirea sentimentelor ei, timp în care se maturizase puterea inimii: fiecare minut constient de desteptarea fericirii  absolute...   o   concentrare   eroica. Exercitiu   de   purificare,  de  smerenie,   fara   umbra   de   umilinta,  o responsabilitate fata de viata, o smerenie vibranta de dorinta de-a ramâne eficient vie, de-a nu ceda nici depresiei si nici frivolelor distractii. În acele odai acum darâmate nu a dansat, nu a jucat carti, nu a învinuit... nu l-a înselat... nu l-a învinuit pe Dumnezeu...Câteodata el aparea. Inconstient de ce se petrece în ea, sosea cu toata exuberanta, fascinanta lui fiinta de lumina ce parea facuta ptr. victorie. El însa alesese frivolitatea, jocul ca scop al vietii: era convins ca minciunile lui acopera cu prisosinta încrederea ei. Absolut nestiutor de transformarea ei – ea înstrainându-se încet dar implacabil, mai grav decât prin orice altceva posibil – el juca mai departe rolul aparitiei irezistibile: astfel îsi apara el libertatea lui înaripata, dar tot astfel îsi anihila puterile lui creatoare majore.