Un dor adanc ma indeamna sa scriu.
As vrea sa stii din nou ca Ingerii canta inca la vioara inimii tale.
Imi pare ca au trecut clipe cu miile de la ultimele ganduri asternute, daruite nemuririi. Imi pare ca uneori acopar iubirea cu alte ganduri, alte povesti.
Simt un fel de datorie, de a vorbi despre visele mele..asa cum vantul poarta puful papadiilor in zilele de primavara: lin, tacut, nevazut..si le imprastie peste tot pentru ca in primavara ce vine sa rasara flori galbene, nascute cu gandul la lumina.
La apus papadiile de inchid pastrand in ele dorinta unui nou rasarit. In timpul zilei se umple gradina de culoare..Apoi, cand obosesc..se transforma in puf si vantul le ia si le poarta.
Port in fiinta mea nevazuta visul de a ma mantui. Imi doresc ca la sfarsitul alergarii sa primesc cununa, sa fiu mostenitoare a Impartiei Luminii, sa nu mai plec niciodata de langa Cel Ce Ne-a Creat. Asa, sa locuiesc in povestea adevarata a binelui ce invinge raul, a printeselor salvate de printi, a copiilor ce nu mai obosesc in a se juca.
Ma simt raspunzatoare pentru pasii de aici, pasii mei, pasii tai..
Ma rog sa invat sa caut mai intai de toate Imparatia Cerurilor..pentru ca mai apoi sa o aduc in casa inimii. Stiu ca doar asa pot sa fiu blanda, iubitoare, rabdatoare, intelegatoare, altruista, compasiva..Si ma mai rog sa-mi fie faptele asemeni papadiilor. Sa actionez in lumina, sa ma inchid cand intunericul imi da tarcoale asteptand lumina, sa colorez viata celor din jurul meu si daca obosesc sa ma las purtata de Duhul datator de putere ca mai apoi, sorbind din plinatatea Cerului sa renasc spre a actiona in Lumina.
Multumesc Tatalui din Cer pentru ceea ce revarsa aici si acum!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu