miercuri, 14 ianuarie 2015

De ce să alegi, în ciuda ta, să rămâi ancorat în trecut, să te încrezi tocmai în varianta care nu te lasă să mergi înainte? Cred că ar trebui să-i pierdem pe cei care “au fost odată” taman în timpul în care s-au întâmplat, cu ce au adus ei atunci în vieţile noastre, fără să-i târâm cu noi, ca pe nişte umbre ale încercărilor ratate. Le aşezăm pe umeri o povară covârşitor de mare. Ne-au intersectat destinul atât cât s-a putut, atât cât a trebuit. Cred că oamenii se întorc din drum doar în filme. Noi nu suntem personaje cu un parcurs prestabilit. Îl construim treptat din ceea ce trăim şi, ghinion, mâine vom fi aproape tot cei de azi. Sentimentele nu se rescriu dramatic în situaţii-limită, nici iubirea nu erupe în miez de noapte, ca şi când ar fi cea din urmă (noapte & iubire). Viaţa reală e mult mai calmă de atât.
Timpul ar trebui petrecut cu oamenii care se gândesc la noi. Care ne caută, în ciuda autismului nostru ocazional. Care vor să ştie de noi, cărora le pasă. Care ar fi în stare să facă un ocol de câteva ore doar pentru a-şi întâlni privirile cu ale noastre, deasupra unei ceşti de cafea cu lapte. Fără ca noi să ne străduim din cale-afară să-i convingem, fără a-i aştepta mult şi în zadar.
N-ar fi mai bine ca, în locul tuturor variabilelor trecutului (şi prezentului) nostru, cărora le-am dat noi înşine, nemeritat, puterea supranaturală de a ne întoarce pe dos destinele şi de a ne face fericiţi, să începem să ne descurcăm cu ceea ce avem, în viaţă, să învăţăm să găsim mai mult loc în suflete pentru cei care ne sunt, mereu, în imediata apropiere? Care ţin la noi cu adevărat? Ei sunt minunatele constante ale vieţilor noastre.
Anda Docea




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu