Rani din trecut, temeri din prezent, vindecari din viitor

Rani din trecut, temeri din prezent, vindecari din viitor

Am auzit de multe ori expresia ' timpul vindeca', sa mai treaca putin timp si va trece, etc. O mare tampenie - pentru unii oameni totul s-a intamplat ieri, acum cinci minute, se intampla acum, totul ramane proaspat intens si dureros, chiar daca 'pe calendar' evenimentele s-au intamplat acum zeci de ani. Nu. Timpul nu vindeca. Estompeaza, poate, in cel mai bun caz. Dar pentru asta exista o explicatie cat se poate de fireasca, si ea vine din chiar modul in care creierul nostru este construit. Pentru a putea acumula informatii noi, amintirile vechi trebuie sa fie 'arhivate', trecute undeva in planul secund, in inconstient, in subconstient. Nu avem capacitatea de a functiona in parametri normali daca nu 'uitam'. Este si motivul pentru care cei ce au suferit traume si socuri puternice isi pierd pentru un timp memoria recenta, devin amnezici. Este modul organismului de a se auto-apara. Dar incet incet ei trebuie sa accepte trauma, pentru a putea sa-si recapete sanatatea. De aici nevoia de psihanaliza, de sondare a straturilor profunde ale mintii noastre. Tocmai pentru ca nimic nu 'dispare' cu adevarat, nici la nivel mental, nici emotional. Ramane undeva ingropat in adancuri, si atata timp cat nu este constientizat, poate sa ne scape de sub control. Devenim noi insine cel mai mare dusman al nostru.

Apropos de timp, exista un proverb care mie imi place foarte mult : Absenta este pentru dragoste, ceea ce este vantul pentru foc: pe cel mic il stinge, pe cel mare il aprinde si mai tare. Ochii care nu se vad se uita doar atunci cand 'focul' era mic, cand era doar un 'foc de paie'.Dar ochii care au fost iubiti cu puterea unui foc mistuitor ce-si inalta flacarile la zeci de metri spre cer, nu vor fi uitati niciodata.
La fel este si cu ranile trecutului: sa pui un bandaj peste o rana adanca, in speranta ca timpul o va vindeca, nu ajuta la nimic. Oricat de mult timp ar trece, si oricate bandaje ai pune peste acea rana, tot puroi ramane dedesubt, si mai devreme sau mai tarziu, va iesi la suprafata, cand te astepti mai putin. Este mentalitatea pe care multi o au, ca nu e 'frumos' sa vorbesti despre ceea ce te framanta, in unele familii exista subiecte care nu au fost deschise niciodata, dintr-o jena prosteasca, dintr-o teama stupida, sau din inconstienta. Lasa, ca trece. Mai punem un bandaj, ne mai prefacem ca nu s-a intamplat nimic, mai zambim amar, si trece.

Nu, dragii mei. Nu trece. 

Si iata ca intr-o zi, ajungi aproape de peritonita. Pentru unii este al doisprezecelea ceas. Vine cineva si-i trezeste la realitate, si le spune ' ori tai cu bisturiul tot, ori mori'. Ce preferi?

O sa ziceti - normal ca preferi sa traiesti, sa renunti, sa tai, sa cauterizezi. Sa lasi totul in urma. Sa poti sa o iei de la inceput, curat, cu o cicatrice dar cu sansa la o noua viata.

Din pacate nu toti aleg asta. De ce? Din comoditate, pentru ca s-au obisnuit cu suferinta lenta, e a lor, face parte deja din modul lor de gandire. Din lipsa de iubire de sine, in cazul altora (aud atat de des ca nu sunt buni de nimic incat ajung chiar sa creada asta), din teama ca nu merita ceva mai bun, din teama de a nu rani pe ceilalti, si asa mai departe. 

Incet incet ajung in faza in care nici nu mai concep ca se poate trai si ALTFEL.Si cu cat aluneca mai mult pe panta regretelor,a neiertarii, de sine si de ceilalti, a fricii de separare, isi fac si lor si celor din jur mult mai mult rau. 

Eu fac parte din categoria celor care prefera sa ia bisturiul in mana si sa taie 'din radacina' decat sa se minta ca totul e in ordine. Am taiat legaturi pe care altii nu le-ar fi taiat, pentru ca asa am simtit ca e cel mai bine. Nu doar pentru mine, dar si pentru celalalt. 

Ce facem defapt, atunci cand continuam o relatie care este daunatoare, doar din teama de separare? Credeti ca e un act de egoism sa te eliberezi, nu-i asa? Si daca v-as spune ca egoism inseamna sa impiedici evolutia celui de langa tine, si ca tu incurajand un comportament daunator, stopezi evolutia acelui om? Este exact invers! Nu-i faci bine celui langa care stai 'cu orice pret'. Nu, din contra. Pentru ca daca stai in minciuna este egal cu zero. Mintindu-ne impiedicam trezirea reala. Constientizarea. Acel om, atata timp cat nu primeste de la tine adevarul, va trai in continuare in credinta ca ceea ce face este bine, si corect. Nu va vedea motivatia de a se schimba, atata timp cat i se accepta tot ce face. 

Asa ca nu mai stati pe ganduri. Luati bisturiul si taiati si scoateti puroiul. Si traiti liberi. Plecati acum din minciuna, din durere si din frica, lasati-le in urma. Dumnezeu v-a deschis intotdeauna drumuri noi, usi noi, trebuia doar sa vreti sa le vedeti, si mai ales, sa pasiti prin ele.

Aveti dreptul la fericire. Aveti dreptul la liber arbitru. Aveti dreptul sa alegeti o noua viata. Curaj!

Cuvintele pot fi arme

Cuvintele pot rani asemeni gloantelor, si ranile pe care le lasa sunt uneori atat de adanci incat poate dura o viata intreaga pentru a se vindeca. Aveti grija cum folositi cuvintele. Ele au o vibratie atat de puternica, incat cu un singur cuvant puteti vindeca, si cu un singur cuvant puteti ucide. Si nu doar pe cei din jur, dar si pe voi insiva.
Doar cei foarte puternici reusesc sa nu se lase atinsi de cuvinte, sau sa le transforme (ca la sfarsitul clipului) in altceva - in lectii de viata, in intelepciune, in evolutie.
Ma gandesc la ceva ce s-a intamplat recent in familia mea, si la suferinta care a urmat.
Tineti minte secventa din Matrix cand personajul principal, Neo, realizeaza in final care-i este rolul, si in loc sa se mai lupte, intinde mana si gloantele se opresc si cad, fara sa mai ajunga la el? Va doresc sa atingeti acel prag al evolutiei, in care sa realizati de ce vi se intampla ceea ce vi se intampla, in care sa intelegeti 'matricea' din spate, sensul profund al intamplarilor din viata voastra, iar propria putere si propriul potential sa va fie atat de evidente, incat sa nu mai aveti nevoie de lupta. Sa nu mai fie nevoie nici macar sa va 'feriti' de gloante. Ci pur si simplu sa nu va mai atinga ..



 http://voceainimii.blogspot.ro/

Cand sufletul iti este tulburat

Prizonier al disperării şi al angoasei lui fiind, omul îşi refulează fără încetare fiinţa lui profundă. Din această suferinţă care zvâcneşte, inexplicabilă la început pentru conştiinţa obişnuită, se poate naşte o imensă nostalgie, nostalgia a ceva ce nu cunoaştem şi care totuşi ne locuieşte. O anume agitaţie, simţămintele de frică, de vinovăţie şi de gol lăuntric devin însoţitorii noştri obişnuiţi. Ei sunt acolo fără un motiv aparent şi nimic de pe lume nu poate remedia ceva: toate măsurile noastre de siguranţă lasă neschimbată această frică aflată în noi, nici una din bogăţiile acumulate nu acoperă acest gol ce se cască tot mai mult iar omul onest, care duce o viaţă fără reproş, continuă să resimtă o ciudată vinovăţie. Căci este vorba, de fapt, de cu totul altceva.

Într-un anumit fel, este impulsul Fiinţei. Prin nostalgia lui, omul actual presimte, în secret, existenţa unei plenitudini eliberatoare, dincolo de orice „a avea, a putea, a şti” care înlănţuie şi reduc eul lui la zădărniciile lumeşti. El presimte posibilitatea de a fi un cu totul altul într-o transformare niciodată terminată, precum şi existenţa unui sens dincolo de toate sensurile şi non-sensurile tuturor dreptăţilor şi nedreptăţilor, aşa cum le înţelege doar raţiunea lui. El presimte, în definitiv, existenţa iubirii dincolo de orice iubire particulară, independentă şi capabilă să zămislească independenţa, dincolo de orice singurătate depopulată.

Unitatea fiinţei este întreruptă şi conştiinţa de a aparţine unui Tot nedivizat, deschiderea spre dincolo din adâncul lui, unde omul îşi are originea şi de unde se primeşte, s-a pierdut. Ancorarea lui nu mai este în Absolut. Divizat în sine şi în consecinţă separat de restul universului, al cărui rezumat era el însuşi într-un anume fel, separat de la Sursa de viaţă, el s-a întors spre „micul eu” de suprafaţă care exacerbează voinţa lui proprie. Şi iată că domeniul nelimitat al misterului lui devine o închisoare minusculă în care el, singur, ajunge să se adore pe sine însuşi! Descentrat fiind de Dumnezeu, concentrat asupra sa, omul se situează pe sine însuşi ca scop ultim al vieţii lui. „Patimile au intrat toate în suflet odată cu autarhia” , spune Teofan Zăvorâtul

Duhul, separat de Dumnezeu şi ne mai hrănindu-se din El, parazitează sufletul, hrănindu-se din acesta. Dar sufletul, negăsind decât vidul acolo unde Dumnezeu transmitea plinătatea vieţii Lui, parazitează la rândul lui corpul şi caută plăcerile trupului. Mai mult, corpul însuşi, Templu profanat de acum, ne mai locuit de Sfântul Sfinţilor, este literalmente ca şi aruncat în afară, extravertit prin toţi porii şi prin cele cinci simţuri, dedat avariţiei şi posesiunii, parazitajului universului ambiant şi al cosmosului întreg.

… A „păcătui”, într-unul din sensurile lui etimologice, înseamnă a rata ţinta, a se înşela asupra direcţiei şi deci de a rata scopul…

Omul care s-a separat astfel de rădăcinile lui în divin, de dincolo din adâncul lui însuşi, nu mai trăieşte decât în dimensiunile reduse ale spaţiului şi timpului (dimensiunea orizontală) cu o conştiinţă redusă la „micul lui eu”. El a încetat să fie om şi nu mai este decât individ. Şi-a pierdut dimensiunea lui esenţială, de dincolo de spaţiu şi de timp, cea care îl constituie ca persoană. Va putea acest om să fie vreodată fericit?

În definitiv aventura cea mai eroică a omului nu este explorarea universului său exterior, oricât de infinit ar fi acesta, ci aceea de a deveni om. Adevăratul infinit pentru om este omul însuşi. Începând de acolo şi numai de acolo se va putea re-crea lumea, căci acolo este originea ei: forţa interioară a omului! Omul cunoaşte trei feluri de revoluţii. Cele materiale au rezultate puternice; cele morale şi intelectuale sunt infinit mai vaste prin orizontul lor şi mai bogate prin roadele lor; dar cele spirituale sunt marile semănături

Cea mai mică căutare de puteri sau de efecte, satisfacţia personală şi privirea narcisiacă, adesea atât de subtile şi pitite în intenţiile noastre sincere, opresc evoluţia noastră.

Singurul remediu: o dublă decizie. Mai întâi cea de a-L urma pe Cristos şi numai pe El, apoi cea, motivată de prima, de a ne crucifica patimile. De aceea crucea este întotdeauna personală, ca şi calea însăşi, ea este pe măsură, la dimensiunea ego-ului meu, intim legată de individualitatea şi profunzimea mea. Ea îmi este, într-un fel, constitutivă şi numai acceptând-o mă revelează ea propriei mele realităţi. Această cruce nu are nimic de a face cu „relele” exterioare din cotidian, cu care a fost prea adesea identificată; ea este Legea mea de maturizare interioară şi profundă, Calea Crucii a mea, Scara mea de realizare; este ceea ce anticii numeau entelechia, program înscris în fiinţa mea unică şi care trebuie să se realizeze dacă vreau să mă împlinesc, tensiune a Chipului lui Dumnezeu în mine spre Asemănarea sa, dorinţă a Fiinţei de a lua formă în mine… Cu alte cuvinte, este Chemarea lui Dumnezeu adresată mie, ca şi copilului lui unic, iar răspunsul meu oricât ar costa, îl ştiu: cu preţul morţii mele celei mai personale… 

Cine mă face surd la această Chemare? Cum se traduce foarte concret pentru mine, în viaţa mea şi în istoria mea de astăzi, orgoliul? Este capital să ieşim din generalităţi referitoare la toată lumea şi să fim realişti până în detaliul banal unde se încrustează răul în mine. Numai această privire asupra noastră cum o numesc Părinţii, constantă şi regulată, în lumina lui Dumnezeu, afinează conştiinţa mea, dezvăluie puţin câte puţin înclinaţia mea principală, pune în relief motivele gândurilor mele, ale dorinţelor mele, ale acţiunilor mele. Unde se îndreaptă fără oprire preferinţele mele, aspiraţiile mele…? Poate că nu există decât o povară care să mă tragă fără încetare în jos şi tot restul să graviteze în jur! Fiecare are Isaac-ul lui, unicul lui ataşament, pe care este invitat să-l sacrifice… Căci „acolo unde este comoara voastră, acolo este inima voastră!”.

Cu cât ne apropiem mai mult de Cristos, cu atât mai mult luăm cunoştinţă de îndepărtarea noastră de El şi de nivelul la care suntem purtători ai răului sub toate formele lui. Cel mai mic lucru pe care-l facem este amprentat de orgoliu, dincolo de cel mai mic detaliu al acţiunii sau al comportamentului nostru, se strecoară inconştient dorinţa de a fi văzut. Iar de când începem să ne dăm importanţă se deschide în noi abisul neantului. Dumnezeu este dat afară…

Prima condiţie pentru vindecare este recunoaşterea şi acceptarea deplină. Departe de a căuta în meditaţie nu ştiu ce puteri sau daruri, trebuie să intrăm acolo şi să ne apropiem de Dumnezeu ca şi ultimul dintre păcătoşi şi să nu aşteptăm altceva decât iertarea Lui. (Dincolo, în adâncul nostru, de Alphonse si Rachel Goettmann,
Editura Herald, Bucuresti 2008)

 http://naturadivina.com

"Auziți cum se spun niște acuzații la adresa cuiva...Evitați să le difuzați, mai ales dacă nu sunteți siguri că aceste acuzații sunt întemeiate. Fiindcă orice cuvânt are o consecință. Dacă rostiți niște critici mincinoase, să știți că într-un fel sau altul treziți ceva negativ la cel care face obiectul lor, la cel care vă ascultă, și deopotrivă în voi. Da, lucrurile merg foarte departe! Aș adăuga chiar că, dacă sunteți obligați să menționați că o anumită persoană a acționat greșit, încercați, din rațiuni pedagogice, să încheiați conversația menționând una din calitățile persoanei...ea trebuind să aibă cel puțin una! Menționarea defectelor oamenilor nu a folosit niciodată la îndreptarea lor. Așadar, atunci când criticați pe cineva fără să indicați că are totuși anumite calități, puneți un rău peste alt rău: nu este o atitudine constructivă. Dacă vreți să acționați ca o ființă conștientă, luminată, atunci când veți fi obligați să rostiți niște cuvinte negative, încercați să încheiați prin ceva pozitiv – menționând o a doua persoană care posedă calitățile ce îi lipsesc celei dintâi. Da, esențialul constă în a încheia mereu printr-un cuvânt pozitiv." Omraam Mikhaël Aïvanhov

 

Iubire, Libertate si Solitudine

“Este frumos să fii singur. La fel de frumos este însă şi să fii înconjurat de oameni, să fii îndrăgostit. Cele două ipostaze sunt complementare, nu contradictorii. Atunci când vă bucuraţi de alte persoane, bucuraţi-vă la maxim. Nu vă gândiţi la solitudine. Când vă săturaţi însă de ei, retrageţi-vă în solitudine şi bucuraţi-vă la maxim de ea.

Nu alegeţi între cele două extreme. Vă va fi greu. Orice alegere va crea în voi o diviziune. In fond, de ce să alegeţi numai una din cele două atitudini, când le puteţi avea pe amândouă? întreaga mea învăţătură constă din două cuvinte: „meditaţie” şi „iubire”. Meditaţi, pentru a putea simţi tăcerea infinită, şi iubiţi, pentru ca viaţa voastră să devină un cântec, un dans, o sărbătoare. Va trebui să oscilaţi între cele două extreme, şi cu cât vă veţi mişca mai uşor, fără efort, cu atât mai frumoasă va deveni viaţa pentru voi. Aceasta a fost una din marile opţiuni pe care a trebuit să le facă omul de-a lungul timpului.

Ce să aleagă: meditaţia sau iubirea, solitudinea sau relaţia, tăcerea sau sexul? Numele diferă, dar problema este aceeaşi, şi omul a suferit mult din cauza ei, pentru că nu a înţeles-o corect. Cei care au ales relaţia de cuplu sunt numiţi oameni de lume. Cei care au ales solitudinea sunt numiţi călugări, sihastri, oameni retraşi în afara lumii. Ambele categorii suferă, căci au ales doar o jumătate de cale, şi orice jumătate tânjeşte după cealaltă. Nu poţi fi sănătos, perfect, fericit, decât în totalitate. Jumătatea este nefericită, pentru că cealaltă jumătate o sabotează, doreşte să se răzbune. Ea nu poate fi distrusă, căci este propria ta jumătate! Este o parte esenţială din tine. Nu este ceva accidental, la care poţi renunţa.

Ar fi ca un munte care se decide să renunţe la văile din jurul său. în realitate, fără văi un munte nu poate exista. Ele fac parte integrantă din fiinţa muntelui. Văile şi muntele sunt complementare. Dacă muntele ar încerca să renunţe la văi, nu ar mai exista nici el. Dacă o vale ar încerca să renunţe la munte, ar dispărea. Tot ce pot face muntele şi valea este să pretindă că există singure, că cealaltă parte nu există. Poţi ascunde valea, o poţi arunca în profunzimile subconştientului tău, dar ea va continua să existe, căci nu poate fi distrusă. însăşi natura ei este existenţială. în realitate, muntele/valea este o singură unitate. La fel sunt iubirea/ meditaţia, relaţia/solitudinea. Muntele solitudinii nu se poate înălţa decât deasupra văii relaţiei.

Nu te poţi bucura de solitudine decât dacă te-ai bucurat de relaţie. Relaţia este cea care creează necesitatea solitudinii. Este ca un ritm interior. Atunci când ai o relaţie foarte profundă cu cineva, în interiorul tău apare dorinţa de a rămâne singur. Te simţi epuizat, obosit, consumat. Este o oboseală plăcută, fericită, dar orice pasiune conduce la oboseală. A fost minunat să fii alături de altcineva, dar acum doreşti să rămâi singur, ca să te aduni, să te reverşi din nou, să îţi regăseşti rădăcinile în interiorul fiinţei.

In timpul relaţiei amoroase, te-ai focalizat asupra celuilalt. De aceea, ai pierdut contactul cu tine însuţi. Te-ai lăsat îmbătat de iubire. Acum simţi nevoia să te regăseşti. Când rămâi singur, în tine se naşte din nou nevoia de iubire. Revărsarea este atât de mare încât simţi nevoia să împărtăşeşti acest preaplin cu altcineva, să te dăruieşti. Iubirea se naşte din solitudine. Aceasta conduce la revărsare, la un preaplin. Iubirea te goleşte, ca să te poţi umple apoi din nou. Ori de câte ori te simţi golit din cauza iubirii, solitudinea te hrăneşte, te ajută să te reintegrezi. Acesta este ritmul naturii. Separarea acestor două realităţi a fost cea mai periculoasă prostie pe care a comis-o omul.

Oamenii de lume se simt epuizaţi, goliţi de substanţă. Ei nu dispun de un spaţiu al lor. Nu ştiu cine sunt, nu se cunosc pe sine. Trăiesc alături de alţii, numai pentru aceştia. Fac parte din mulţime; nu îşi cunosc individualitatea. Această viaţă nu îi poate împlini, căci nu reprezintă decât o jumătate de viaţă, şi nici o jumătate nu îţi poate aduce împlinirea. Numai totalitatea îţi poate dărui acest lucru.

Pe de altă parte, există călugări care au ales cealaltă jumătate. Ei trăiesc în mănăstiri.Cuvântul călugăr înseamnă „cel care trăieşte singur”. Rădăcina lui (monk în limba engleză) este aceeaşi cu rădăcina cuvintelor: monogamie, monotonie, mănăstire (monastery), monopol. Mono înseamnă să fii unul, adică singur. Călugărul este cel care a ales să trăiască singur. în scurt timp, el atinge o stare de preaplin, dar nu are asupra cui să se reverse. Nu acceptă iubirea, relaţia, nu cultivă alţi oameni. De aceea, energia sa în exces începe să se acrească. în curând, ea devine amară. Atunci când este ţinut prea mult, chiar şi nectarul devine toxic. Invers, atunci când curge, orice otravă devine un nectar. Curgerea îţi permite să afli ce înseamnă nectarul şi ce înseamnă otrava. în realitate, acestea nu sunt două substanţe, ci două stări ale aceleiaşi energii. Curgerea este tot una cu nectarul; îngheţul este sinonim cu otrava. Atunci când energia nu găseşte o cale de ieşire, ea se acreşte. Devine apoi amară, tristă, urâtă. în loc să-ţi dăruiască o stare de bine, te îmbolnăveşte. Toţi călugării sunt oameni bolnavi. A fi călugăr este o patologie.

Oamenii de lume se simt goliţi de energie, plictisiţi. Trag de ei ca să-şi facă datoria, în numele familiei, al naţiunii, al tuturor acestor idealuri, în realitate aşteptând moartea să vină şi să-i elibereze. Ei nu îşi vor cunoaşte odihna decât în mormânt. De fapt, o viaţă fără odihnă nici nu poate fi numită viaţă. Este ca o muzică fără pauze, fără momente de tăcere, un zgomot continuu, care te îmbolnăveşte.

Marea muzică este o sinteză între sunet şi tăcere. Cu cât sinteza este mai profundă, cu atât mai adâncă este muzica. Sunetul creează tăcere, iar aceasta dă naştere receptivităţii necesare pentru a primi sunetul. Sunetul creează iubirea faţă de muzică, capacitatea de a rămâne tăcut.Atunci când asculţi marea muzică te simţi total, la fel ca în starea de rugăciune. Asupra ta coboară o mare pace sufletească. Devii centrat, îţi regăseşti rădăcinile. Cerul se întâlneşte cu pământul. Cele două extreme nu se mai simt separate. Corpul fuzionează cu sufletul. Acesta este marele moment al fuziunii mistice.

Bătălia dintre cele două extreme este veche dintotdeauna, dar reprezintă o prostie. De aceea,feriţi-vă de ea. Nu creaţi o opoziţie între sex şi tăcere. Dacă veţi crea un conflict, sexul vi se va părea urât, bolnav, iar tăcerea stupidă şi moartă. Lăsaţi sexul şi tăcerea să se întâlnească, să fuzioneze. Marile momente de tăcere sunt urmate întotdeauna de marile culmi ale iubirii. Invers, marile clipe de iubire sunt urmate inevitabil de marile momente de solitudine. Meditaţia conduce la iubire; iubirea conduce la meditaţie. Cele două sunt parteneri. Este imposibil să le desparţi.Nici măcar nu se pune problema sintezei, căci ele nu pot fi despărţite. Se pune doar problema înţelegerii faptului că ele sunt indivizibile. Sinteza există deja. Ea nu trebuie creată. Cele două sunt una, sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Nu mai trebuie reunite, căci nu au existat niciodată separat.

Omul a încercat dintotdeauna să facă acest lucru, dar nu a reuşit. Atmosfera pământului nu este încă una religioasă. Religia nu reprezintă încă o forţă vitală pe această planetă. De ce? Din cauza acestei diviziuni. Omul a ales întotdeauna: să facă parte integrantă din această lume sau să iasă în afara ei. în clipa în care faci această alegere, te lipseşti de ceva. Este o bătălie fără învingători.

Sfatul meu este să nu mai faceţi această alegere. Trăiţi ambele extreme. Evident, este o adevărată artă. Este mult mai simplu să alegi doar una dintre ele şi să te ataşezi de ea. Orice idiot poate face acest lucru. De fapt, numai idioţii îl fac. Câţiva idioţi au optat pentru lumea exterioară, şi alţi idioţi s-au călugărit. Omul inteligent nu le separă niciodată. Asta înseamnă sannyas – cel care mănâncă prăjitura, dar o şi păstrează. Asta înseamnă să fii inteligent. Fiţi inteligenţi. Observaţi acest ritm şi puneţi-vă la unison cu el. Nu mai faceţi alegeri.

Singura alegere care merită să fie făcută este aceea de a fi conştient. Contemplaţi ambele extreme. în aparenţă, par opuse, contradictorii. In realitate, nu sunt. In profunzime, sunt complementare. Este acelaşi pendul care oscilează, mişcându-se când la dreapta, când la stânga. Nu încercaţi să-l fixaţi numai la dreapta, sau numai la stânga, căci veţi strica întregul ceas. Aşa au procedat oamenii până acum. Acceptaţi viaţa în toate dimensiunile ei.

Eu înţeleg… Problema este simplă, binecunoscută Atunci când te afli la începutul unei relaţii de cuplu, nu ştii să rămâi singur. Asta arată o lipsă de inteligenţă. Nu relaţia este de vină, ci tu. De aceea, relaţia începe să te sufoce şi nu-ţi mai găseşti spaţiul necesar pentru a fi singur. In curând, începi să te simţi epuizat. De aceea, tragi concluzia că relaţia este ceva rău: „M-am decis să mă fac călugăr, să mă retrag în Himalaya şi să trăiesc singur acolo”. începi să visezi. Ce bine va fi când vei fi singur, când nimeni nu va mai interfera cu libertatea ta, când nimeni nu va mai încerca să te manipuleze, când nu vei mai fi nevoit să te gândeşti la altcineva.

Jean-Paul Sartre a spus: „Iadul este celălalt”. în mod evident, el nu a înţeles complementaritatea dintre iubire şi meditaţie. „Iadul este celălalt” – da, celălalt poate deveni iadul, dar numai pentru că nu ştii cum să rămâi singur din când în când. Atunci când nu trăieşti decât în mijlocul relaţiei, celălalt devine întotdeauna un iad: te oboseşte, te enervează, te plictiseşte. îşi pierde atractivitatea şi frumuseţea, căci ai apucat deja să-l cunoşti. Te-ai familiarizat cu el; acum, nu te mai poate surprinde. Cunoşti prea bine teritoriul; ai călătorit de-a lungul şi de-a latul lui de atâtea ori că nu mai are ce surprize să-ţi ofere. Pur şi simplu, te simţi plictisit. în realitate, ai devenit ataşat. Partenerul suferă în egală măsură cu tine, căci tu ai ajuns iadul lui, la fel cum el este iadul tău. Amândoi suferiţi; şi totuşi, amândoi vă cramponaţi unul de celălalt, speriaţi de despărţire… căci orice este mai bun decât singurătatea. Măcar acum aveţi ceva de care să vă apucaţi. Mai aveţi încă speranţe… Poate că ziua de mâine va fi mai bună decât cea de azi. Sunteţi disperaţi, dar continuaţi să speraţi. Mai devreme sau mai târziu, începeţi să simţiţi că v-aţi simţi mai bine singuri. Vă retrageţi în solitudine. Câteva zile, viaţa vi se pare sublimă (la fel cum vi se părea şi la începutul relaţiei, când eraţi îndrăgostiţi unul de celălalt).

Există o lună de miere a meditaţiei, la fel ca şi în cazul relaţiei de cuplu. Timp de câteva zile te simţi liber. Eşti numai cu tine, nimeni nu îţi cere nimic, nu te bate la cap, nu aşteaptă nimic de la tine. Dacă vrei să te trezeşti devreme dimineaţa, o poţi face; dacă nu vrei, poţi dormi oricât de mult doreşti. Dacă vrei să faci ceva, nu se opune nimeni; dacă nu vrei să faci nimic, e în regulă. Nu te forţează nimeni. Timp de câteva zile, viaţa ţi se pare o fericire continuă. în curând, începi să oboseşti din nou. Fericirea emană din tine, dar nu are asupra cui să se reverse. Ori de câte ori apare din abundenţă, energia simte nevoia să fie împărtăşită. în caz contrar, devine grea, o povară. Te simţi cocoşat din cauza propriei energii în exces. Ajungi să îţi doreşti pe cineva cu care să împărţi această energie. Solitudinea începe să semene cu singurătatea. Luna de miere s-a terminat. Nu mai visezi decât la celălalt. Dintr-o dată, acesta nu îţi mai pare un iad, ci un rai.

Opţiunea de a rămâne singur a creat o umanitate foarte bolnavă. Nici oamenii care trăiesc în mijlocul lumii nu sunt mai fericiţi. Nimeni nu este fericit în această lume. Toţi suferă. Poţi alege, dar numai între suferinţa acestei lumi sau suferinţa singurătăţii. Orice ai alege, fericirea nu durează mai mult de câteva zile.:)))

Mesajul meu este unul nou: nu mai trebuie să alegeţi. Continuaţi-vă viaţa fără a alege, într-o stare de luciditate. Nu schimbaţi circumstanţele, oricare ar fi ele, dar deveniţi inteligenţi. Cu cât eşti mai inteligent, cu atât poţi fi mai fericit. Cultivaţi simultan relaţia şi solitudinea. Ajutaţi-vă partenerul să devină conştient de acest ritm al naturii. Orice om ar trebui învăţat că iubirea nu poate dura 24 de ore pe zi. Ea trebuie să alterneze cu perioade de odihnă. Iubirea este un fenomen spontan; atunci când se întâmplă, se întâmplă. Când nu se întâmplă, asta este!

Nu se poate face nimic. Dacă încerci sa faci ceva, nu vei avea parte de o iubire autentică, ci de o pseudo-iubire. Iubiţii inteligenţi se vor ajuta reciproc să devină conştienţi de acest ritm: „Atunci când doresc să rămân singur nu înseamnă că te resping. De fapt, iubirea ta este cea care m-a ajutat să pot rămâne singur”. Dacă femeia doreşte să rămână singură timp de câteva nopţi, nu trebuie să te simţi rănit. Nu trebuie să consideri că iubirea ta a fost respinsă. Respectă-i decizia şi las-o singură timp de câteva zile. în mod normal, ar trebui să fii chiar fericit! înseamnă că iubirea ta a fost atât de copleşitoare încât nu mai rezistă; simte nevoia câtorva zile de odihnă. Asta înseamnă să fii inteligent.

Oamenii obişnuiţi se simt respinşi. Dacă femeia nu doreşte să fie alături de ei timp de câteva zile, se simt trădaţi. Egoul lor este lezat. Nici un ego nu este foarte inteligent. Inteligenţa nu are un ego. Ea constată fenomenul şi încearcă să înţeleagă: de ce doreşte femeia să rămână singură? Cu siguranţă, nu pentru că te respinge. Doar ştii cât de mult te iubeşte. Pur şi simplu, este un moment în care doreşte să fie singură. Dacă o iubeşti cu adevărat, o vei lăsa să se retragă, nu o vei tortura, nu o vei forţa să facă dragoste cu tine. La fel, dacă bărbatul doreşte să fie singur, femeia nu trebuie să creadă că el nu mai este interesat de ea, că se simte atras de altă femeie. O femeie inteligentă îl va lăsa singur, ca să se regăsească, dobândind astfel din nou energia de care are nevoie pentru a o împărtăşi. Acest ritm se succede continuu, la fel ca ziua şi noaptea, sau ca vara şi iarna.

Iubirea autentică este întotdeauna atentă la nevoile celuilalt. Cu cât trece timpul, cu atât mai conştient devii de ritmul său natural. Treptat, propriul tău ritm se pune din ce în ce mai mult la unison cu ritmul său. Acesta este miracolul iubirii. Când tu simţi nevoia de a face dragoste, la fel va simţi şi el/ea. Se creează o sincronicitate. Nu aţi observat niciodată acest lucru? Atunci când întâlneşti doi îndrăgostiţi autentici,constaţi multe similitudini la ei. Parcă ar fi fraţi şi surori. Felul în care vorbesc, în care se mişcă, gesturile lor – toate seamănă, de parcă ar fi o singură fiinţă. Procesul se întâmplă în mod natural. Stând atâta timp împreună, ei se pun la unison. Adevăraţii îndrăgostiţi nu trebuie să-şi vorbească, căci se înţeleg intuitiv unul pe celălalt.

Dacă femeia se simte tristă, bărbatul o lasă să rămână singură, chiar dacă ea nu-i spune nimic. Dacă bărbatul se simte trist, femeia înţelege şi îi acordă spaţiul de care are nevoie. Găseşte un pretext şi îl lasă singur. Oamenii lipsiţi de minte procedează exact pe dos. Ei nu îşi acordă nici o clipă de repaus, devin agasanţi, sâcâitori, plictisitori. Iubirea îţi acordă libertatea de care ai nevoie şi te ajută să fii tu însuţi. Este un fenomen extrem de paradoxal. Pe de o parte, te face să te simţi ca un suflet în două trupuri; pe de altă parte, îţi conferă individualitate, unicitate. Te ajută să renunţi la egoul tău mărunt, dar să îţi cunoşti şinele suprem. în acest fel, problema dispare. Iubirea şi meditaţia sunt două aripi pe aceiaşi umeri. Ele se echilibrează reciproc. Numai atunci când le cultivi pe amândouă poţi creşte,poţi deveni împlinit.” Osho

In solitudine ne descoperim pe noi insine si avem ocazia sa ne vindecam ranile emotionale. Acestea ne trasfoma in dependenti, rigizi, masochisti sau dominatori in relatii. Fiecare devine pentru celalalt oglinda propriei rani. Un partener care te face sa suferi te ajuta mai mult decat crezi, pentru ca uneori doar prin suferinta poti intelege ca sufletul tau este bolnav. Nu exista oameni vinovati ci exista oameni care sufera. Un suflet sanatos va atrage un suflet sanatos pe drumul vietii.

Iubirea se invata in solitudine. Invatand sa fim singuri vom putea invata sa fim in cuplu. Dumnezeu nu ne vrea singuri si nici nefericiti. Toate caile conduc catre iubire. Depinde de tine pe unde ai ales sa mergi.

 http://naturadivina.com

Sa nu renunti niciodata

“Doamne”, am intrebat. “Poti sa-mi dai un motiv bun ca sa nu renunt?” Raspunsul lui Dumnezeu m-a luat prin surprindere…

“Uita-te in jur”, a spus. Vezi feriga si bambusul?
“Da”, am raspuns.

Cand am plantat semintele de feriga si de bambus, am avut mare grija de ele. Le-am dat lumina, le-am dat apa. Feriga a crescut repede din pamant. Verdele ei stralucitor a acoperit pamantul. Cu toate acestea, din semintele de bambus nu a iesit nimic. Insa nu am abandonat bambusul.

In cel de-al doilea an, feriga a crescut si mai mare, si mai bogata… Din nou, din samanta de bambus nu a iesit nimic. Insa nu am abandonat bambusul, a spus.

In cel de-al treilea an, tot nu iesea nimic din seminta de bambus. Insa nu am abandonat bambusul.

In cel de-a patrulea an, iarasi, din samanta de bambus nu iesea nimic. Dar nu am vrut sa renunt, a spus.

“Apoi, in cel de-al cincilea an, o mladita a iesit din pamant. Comparativ cu feriga, era in mod evident mica si insignifianta… Insa dupa numai 6 luni, bambusul s-a inaltat pana la 30 de metri inaltime.

In toti acesti cinci ani, bambusul si-a dezvoltat radacinile. Radacinile sale au crescut. Aceste radacini l-au facut puternic si i-au oferit lucrurile de care avea nevoie pentru a supravietui. Nu as da niciuneia dintre creatiile mele o provocare careia nu ar putea sa-i faca fata.”

M-a intrebat. “Stiai, copilul meu, ca in tot acest timp in care te-ai luptat, de fapt ti-ai dezvoltat radacini?” “Nu as abandona bambusul. Nu o sa te parasesc nici pe tine niciodata.”

“Nu te compara cu ceilalti”, a adaugat. “Bambusul a avut un scop diferit fata de feriga. Cu toate acestea, ambele alcatuiesc cea mai frumoasa padure”.

“Va veni si timpul tau”, mi-a spus Dumnezeu. “Te vei inalta.”

“Cat de sus o sa ma ridic?”, am intrebat.

“Cat de sus se va inalta bambusul?”, a intrebat la randul sau.

“Atat de sus pe cat poate?”, am intrebat. “Da”, a spus. “Cinsteste-ma inaltandu-te cat de sus poti.”

Am plecat din padure si m-am intors cu aceasta poveste. Sper ca aceste cuvinte te pot ajuta sa vezi ca Dumnezeu nu te va abandona niciodata si nu va renunta niciodata la tine.

Niciodata, niciodata , niciodata sa nu renunti in viata.

Nu ii spune lui Dumnezeu cat de mare este problema, spune-i problemei cat de mare este Dumnezeu.

 http://naturadivina.com

MYSTERIOUS