Cand sufletul iti este tulburat

Prizonier al disperării şi al angoasei lui fiind, omul îşi refulează fără încetare fiinţa lui profundă. Din această suferinţă care zvâcneşte, inexplicabilă la început pentru conştiinţa obişnuită, se poate naşte o imensă nostalgie, nostalgia a ceva ce nu cunoaştem şi care totuşi ne locuieşte. O anume agitaţie, simţămintele de frică, de vinovăţie şi de gol lăuntric devin însoţitorii noştri obişnuiţi. Ei sunt acolo fără un motiv aparent şi nimic de pe lume nu poate remedia ceva: toate măsurile noastre de siguranţă lasă neschimbată această frică aflată în noi, nici una din bogăţiile acumulate nu acoperă acest gol ce se cască tot mai mult iar omul onest, care duce o viaţă fără reproş, continuă să resimtă o ciudată vinovăţie. Căci este vorba, de fapt, de cu totul altceva.

Într-un anumit fel, este impulsul Fiinţei. Prin nostalgia lui, omul actual presimte, în secret, existenţa unei plenitudini eliberatoare, dincolo de orice „a avea, a putea, a şti” care înlănţuie şi reduc eul lui la zădărniciile lumeşti. El presimte posibilitatea de a fi un cu totul altul într-o transformare niciodată terminată, precum şi existenţa unui sens dincolo de toate sensurile şi non-sensurile tuturor dreptăţilor şi nedreptăţilor, aşa cum le înţelege doar raţiunea lui. El presimte, în definitiv, existenţa iubirii dincolo de orice iubire particulară, independentă şi capabilă să zămislească independenţa, dincolo de orice singurătate depopulată.

Unitatea fiinţei este întreruptă şi conştiinţa de a aparţine unui Tot nedivizat, deschiderea spre dincolo din adâncul lui, unde omul îşi are originea şi de unde se primeşte, s-a pierdut. Ancorarea lui nu mai este în Absolut. Divizat în sine şi în consecinţă separat de restul universului, al cărui rezumat era el însuşi într-un anume fel, separat de la Sursa de viaţă, el s-a întors spre „micul eu” de suprafaţă care exacerbează voinţa lui proprie. Şi iată că domeniul nelimitat al misterului lui devine o închisoare minusculă în care el, singur, ajunge să se adore pe sine însuşi! Descentrat fiind de Dumnezeu, concentrat asupra sa, omul se situează pe sine însuşi ca scop ultim al vieţii lui. „Patimile au intrat toate în suflet odată cu autarhia” , spune Teofan Zăvorâtul

Duhul, separat de Dumnezeu şi ne mai hrănindu-se din El, parazitează sufletul, hrănindu-se din acesta. Dar sufletul, negăsind decât vidul acolo unde Dumnezeu transmitea plinătatea vieţii Lui, parazitează la rândul lui corpul şi caută plăcerile trupului. Mai mult, corpul însuşi, Templu profanat de acum, ne mai locuit de Sfântul Sfinţilor, este literalmente ca şi aruncat în afară, extravertit prin toţi porii şi prin cele cinci simţuri, dedat avariţiei şi posesiunii, parazitajului universului ambiant şi al cosmosului întreg.

… A „păcătui”, într-unul din sensurile lui etimologice, înseamnă a rata ţinta, a se înşela asupra direcţiei şi deci de a rata scopul…

Omul care s-a separat astfel de rădăcinile lui în divin, de dincolo din adâncul lui însuşi, nu mai trăieşte decât în dimensiunile reduse ale spaţiului şi timpului (dimensiunea orizontală) cu o conştiinţă redusă la „micul lui eu”. El a încetat să fie om şi nu mai este decât individ. Şi-a pierdut dimensiunea lui esenţială, de dincolo de spaţiu şi de timp, cea care îl constituie ca persoană. Va putea acest om să fie vreodată fericit?

În definitiv aventura cea mai eroică a omului nu este explorarea universului său exterior, oricât de infinit ar fi acesta, ci aceea de a deveni om. Adevăratul infinit pentru om este omul însuşi. Începând de acolo şi numai de acolo se va putea re-crea lumea, căci acolo este originea ei: forţa interioară a omului! Omul cunoaşte trei feluri de revoluţii. Cele materiale au rezultate puternice; cele morale şi intelectuale sunt infinit mai vaste prin orizontul lor şi mai bogate prin roadele lor; dar cele spirituale sunt marile semănături

Cea mai mică căutare de puteri sau de efecte, satisfacţia personală şi privirea narcisiacă, adesea atât de subtile şi pitite în intenţiile noastre sincere, opresc evoluţia noastră.

Singurul remediu: o dublă decizie. Mai întâi cea de a-L urma pe Cristos şi numai pe El, apoi cea, motivată de prima, de a ne crucifica patimile. De aceea crucea este întotdeauna personală, ca şi calea însăşi, ea este pe măsură, la dimensiunea ego-ului meu, intim legată de individualitatea şi profunzimea mea. Ea îmi este, într-un fel, constitutivă şi numai acceptând-o mă revelează ea propriei mele realităţi. Această cruce nu are nimic de a face cu „relele” exterioare din cotidian, cu care a fost prea adesea identificată; ea este Legea mea de maturizare interioară şi profundă, Calea Crucii a mea, Scara mea de realizare; este ceea ce anticii numeau entelechia, program înscris în fiinţa mea unică şi care trebuie să se realizeze dacă vreau să mă împlinesc, tensiune a Chipului lui Dumnezeu în mine spre Asemănarea sa, dorinţă a Fiinţei de a lua formă în mine… Cu alte cuvinte, este Chemarea lui Dumnezeu adresată mie, ca şi copilului lui unic, iar răspunsul meu oricât ar costa, îl ştiu: cu preţul morţii mele celei mai personale… 

Cine mă face surd la această Chemare? Cum se traduce foarte concret pentru mine, în viaţa mea şi în istoria mea de astăzi, orgoliul? Este capital să ieşim din generalităţi referitoare la toată lumea şi să fim realişti până în detaliul banal unde se încrustează răul în mine. Numai această privire asupra noastră cum o numesc Părinţii, constantă şi regulată, în lumina lui Dumnezeu, afinează conştiinţa mea, dezvăluie puţin câte puţin înclinaţia mea principală, pune în relief motivele gândurilor mele, ale dorinţelor mele, ale acţiunilor mele. Unde se îndreaptă fără oprire preferinţele mele, aspiraţiile mele…? Poate că nu există decât o povară care să mă tragă fără încetare în jos şi tot restul să graviteze în jur! Fiecare are Isaac-ul lui, unicul lui ataşament, pe care este invitat să-l sacrifice… Căci „acolo unde este comoara voastră, acolo este inima voastră!”.

Cu cât ne apropiem mai mult de Cristos, cu atât mai mult luăm cunoştinţă de îndepărtarea noastră de El şi de nivelul la care suntem purtători ai răului sub toate formele lui. Cel mai mic lucru pe care-l facem este amprentat de orgoliu, dincolo de cel mai mic detaliu al acţiunii sau al comportamentului nostru, se strecoară inconştient dorinţa de a fi văzut. Iar de când începem să ne dăm importanţă se deschide în noi abisul neantului. Dumnezeu este dat afară…

Prima condiţie pentru vindecare este recunoaşterea şi acceptarea deplină. Departe de a căuta în meditaţie nu ştiu ce puteri sau daruri, trebuie să intrăm acolo şi să ne apropiem de Dumnezeu ca şi ultimul dintre păcătoşi şi să nu aşteptăm altceva decât iertarea Lui. (Dincolo, în adâncul nostru, de Alphonse si Rachel Goettmann,
Editura Herald, Bucuresti 2008)

 http://naturadivina.com