Fiică a nobilului Sanchez de Cepeda şi a Beatricei de Ahumada şi-a scris ea însăşi viaţa. S-a acuzat din copilărie că a citit lecturi frivole şi a avut relaţii de prietenie cu persoane oneste, dar nedorite de părinţii ei, care erau foarte evlavioşi. Cu toate aceste mici abateri, nu a păşit niciodată contra legii divine. S-a convertit la o viaţă virtuoasă, pe calea iluminativă, privind mai ales chipul Iată, Omul (Patimile lui Isus) şi citind Confesiunile Sf. Augustin. La vârsta de 20 de ani a intrat în mănăstirea carmelitelor numită A Întrupării Domnului la Avila (1535). Peste un an a făcut profesiunea, dar căzu bolnavă timp de patru ani, necesitând serioase îngrijiri în mănăstire şi în afara ei. Însănătoşindu-se, în 1540 se reîntoarse la mănăstire, însă se lasă stăpânită de afecţiuni prea umane, cuprinsă de răceală spirituală, fapt ce-o împiedică să primească graţii supranaturale. Îşi reveni însă curând pe calea rugăciunii intense şi reprimi favoruri supranaturale, de cunoaştere contemplativă a prezenţei lui Dumnezeu. Între anii 1555-1558, în viaţa Sf. Tereza s-a produs o profundă convertire, încât putea să spună, în diferite stări de rugăciune, că viaţa ei este viaţa lui Dumnezeu în mine. În acest fel, a fost învrednicită de Dumnezeu nu numai de a trăi viaţa spirituală în toată deplinătatea ei, ci şi de a vorbi despre ea, în expuneri simple, atrăgătoare, pe înţelesul tuturor. Ea a popularizat Teologia vieţii spirituale, Teologia mistica (P. Bernard Ştef, Sfânta Tereza de Avila, Editura Mikel şi Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1995, p. 54).
Ea scrie un mic tratat de rugăciune în care compara sufletul cu o grădină udată cu apa unei fântâni, scoasă fie cu găleata, fie cu roata. Apa simbolizează harul sfinţitor cu care ne udăm sufletul prin rugăciune, reuşind să-l facem unit cu Dumnezeu urcând mai multe trepte. Sufletul este ca un castel în care exista mai multe lăcaşuri, apartamente, ce reprezintă, de fapt, şapte faze ale progresului spiritual. Uşa de intrare în castel este meditaţia, prin care sufletul trebuie să se reculeagă şi să-şi orienteze viaţa spre Dumnezeu, dacă vrea să ajungă la fericire. Păcătoşii nu sunt în castel, ci în afara lui, deci progresul presupune har în suflet. Creştinii care încep progresul, luptă şi înving înclinările spre păcat, consolidând astfel deprinderile bune. Această luptă cuprinde primele doua trepte ale perfecţiunii şi constituie calea curăţitoare. Continuând desăvârşirea, sufletele evlavioase îşi întăresc virtuţile, rugăciunea devine mai uşoară, iubirea creşte în suflet. Astfel, ne găsim pe a treia treaptă a progresului, care este calea iluminativă. Toate aceste daruri supranaturale, de a fi stăpâniţi de virtuţile morale şi a ne apropia de Dumnezeu, sunt haruri mistice contemplative. Treptat, sufletul, cu ajutorul Spiritului Sfânt, lucrează mai intens, producându-se în el o cunoaştere superioară a lucrurilor dumnezeieşti şi o mare iubire pe care nu ar fi putut-o câştiga prin eforturile proprii. În această stare, sufletul credincios intră în Calea unitivă, constituită din ultimele trei lăcaşuri din acest castel spiritual terezian. Harurile acestea superioare sunt, de multe ori, însoţite de haruri supranaturale, cum sunt: viziunile, revelaţiile, vorbele supranaturale, apariţiile cereşti ş. a. Astfel de daruri le dă Tatăl Ceresc anumitor suflete, spre folosul şi edificarea Bisericii. Faţă de Sf. Tereza, Dumnezeu a fost foarte darnic, ea primind harul de a vorbi despre ele, le-a şi descris cu o măestrie neîntrecută până astăzi. Totuşi, aceste favoruri extraordinare nu alcătuiesc sfinţenia, nici nu sunt mijloace necesare spre a ajunge la ea. Pe calea desăvârşirii, Sf. Tereza a dat o mare important rugăciunii, socotindu-o canalul prin care vin haruri de la Dumnezeu. Ea a insistat mai ales asupra rugăciunii mintale, care, de fapt, este meditaţia, considerată ca legătură intimă de prietenie cu Dumnezeu, prin care sufletul stă adeseori de vorbă în intimitate cu Acela pe care-L iubeşte. Prin meditaţie se ajunge la contemplaţie, izvorul cu apă vie, unirea cu Cristos chinuit şi răstignit, iar de aici la rugăciunea de linişte, starea deja supranaturală, când sufletul pierde atracţia pentru cele pământeşti, totul devenind o fericire curată.
A treia treaptă a rugăciunii este semnul facultăţilor, care aduce al patrulea grad de desăvârşire: rugăciunea de unire simplă, apoi deplină, logodna spirituală cu Dumnezeu în lăcaşurile VI din acel Castel interior pe care Sfânta şi l-a imaginat. În fine, ultima etapă, unirea transformatoare sau căsătoria spirituală, constă în a ne conforma voinţa noastră cu a lui Dumnezeu, făcând tot ce vrea El.
În acel grad, sfânta a avut extaze, adevărate răpiri temporare ale sufletului, deslipiri de tot ceea ce-i creat, auzind vorbe supranaturale. Uneori a avut şi viziunea imaginativă a Mântuitorului. Cu toată această stare de înaltă desăvârşire spirituală, Sfânta nu a fost înţeleasă suficient, nici ajutată de unii dintre confesorii ei, unul dintre ei fiind părintele Baltazar Alvarez, iezuit. Alţii, ca Sf. Petru de Alcantara, au ajutat-o la opera de reformare a Ordului carmelit, considerată de ea ca o despăgubire a lui Isus Cristos prin formarea unei elite religioase sfinte, bazată pe regule austere, pe sărăcia absolută şi pe o viaţă înaltă de rugăciune. Această elită religioasă o considera ca o compensare adusă lui Isus şi Bisericii Sale în schimbul sufletelor pierdute prin luteranism. În acest scop, ea a reunit, cu mari greutăţi şi piedici, să înfiinţeze 30 de mănăstiri carmelitane (16 de călugăriţe şi 14 de călugări), fiind ajutată în această opera de Sf. Ioan al Crucii şi sprijinită de Papa Plus al V-lea. în acest scop a scris Drumul perfecţiunii prin exhortaţie (Cristian Tămaş, Sf. Tereza de Aquila, Drumul perfecţiunii, laşi, 1995), ce s-a răspândit în multe case reformate. Ea a preconizat practicarea virtuţilor, debarasarea de toate, rugăciunea mintală sau contemplaţia asupra patimilor lui Isus Cristos, până la unirea cu Dumnezeu, cum a gândit din propria ei experienţă în Castelul interior. Lucrarea Cartea fundaţiilor (care sunt mănăstirile înfiinţate de ea) este istoria acestor mănăstiri pe care, ajutată de mulţi superiori spirituali, le-a înfiinţat. În ultimii zece ani a trăit o viaţă de sfinţenie eroică, dând exemplu acelor carmelite desculţe cum trebuie să trăiască în perfecţiune creştină. În calitate de stareţă a mănăstirii Sf. Iosif, a adus o noua experienţă în viaţa spirituală, însă a ajuns într-o vreme să fie considerată chiar de Nunţiul Apostolic ca o Femeie neliniştită şi vagabonda. Sfântul Ioan al Crucii, care i-a fost de mare sprijin şi colaborator, mai ales în folosul călugărilor carmeliţi, a stat - din această cauză - şase luni în închisoare într-o mănăstire. Închisă a fost şi Sf. Tereza. A trebuit să intervină regele în favorul Sfântului şi a Sfintei ca să fie trataţi mai uman. În 1570 s-a aprobat separarea mănăstirilor reînnoite, înfiinţate de ea, într-o provincie distinctă, marcând triumful Sfintei Tereza în această reformă. Dumnezeu a permis să sufere chiar din partea propriilor ei fiice sufleteşti. O stareţă, nepoată de a sa, o alungă din mănăstire cu câtva timp înainte de moarte. A murit în mănăstirea Alba de Tonnes, însă a fost dusă pe ascuns la Avila, După trei ani de la moarte, m 1585, părinţii carmelitani i-au transportat trupul la Alba, după ce, în prealabil, episcopul, un număr de doctori şi alte persoane l-au examinat găsindu-l neputrezit şi cu carnea fragedă şi parfumată, ca şi în ceasul morţii şi au făcut demersuri pentru a li se restitui. Procesul a ajuns până la Roma, unde Papa Sixt al V-lea a hotărât ca trupul să rămână pe locul unde s-a întâmplat decesul, adică la Alba. A fost aşezat într-un sicriu nou şi s-a depus în mănăstire, unde se păstrează, la Alba de Tonnes, şi în ziua de astăzi. Este adevărat că unele părţi din trupul ei au fost detaşate şi transportate şi în alte părţi.
În 1595, Nunţiul Apostolic din Madrid a deschis procesul informativ asupra vieţii şi virtuţilor Sfintei Tereza şi, după doi ani, s-a introdus cauza de beatificare la Roma. În 1614, Papa Paul al V-lea o declara fericită pe Tereza, dând voie familiei carmelitane să o serbeze în ziua de 15 octombrie.
În 1622, Papa Grigore al XV-lea o înscrie în rândul sfintelor fecioare şi permite cultul ei pentru Biserica întreagă. Tot atunci a fost declarată Doctor al rugăciunii. Sf. Tereza a fost o femeie desăvârşită, de un solid bun simţ şi delicateţe în inimă şi de o inegalabilă fermitate în ceea ce priveşte siguranţa simţului natural. Ea rămâne o pildă de sfinţenie nu numai de admirat, ci şi de urmat.
Scriitorul şi publicistul ortodox Nichifor Crainic, spune despre ea: Trăind în timpul lui Cristofor Columb care a descoperit America, Sf. Tereza descoperea creştinilor continentul lăuntric al experienţei religioase, pe care îl determina cu o intuiţie şi cu o putere de analiză într-adevăr genială... Mistică, în sensul sublim al cuvântului, ea este, în acelaşi timp, o mare scriitoare. Teologii sunt de acord cu acceptarea distincţiilor sale asupra lucrurilor de contemplaţie, precum oamenii de ştiinţă, credincioşi şi necredincioşi, o considera ca tipul reprezentativ al Teologiei religioase (N. Crainic, Curs de Teologie mistică, Bucureşti, 1943, p. 2260). Papa Paul al VI-lea, la 27 septembrie 1970, a declarat-o pe Sf. Tereza Doctor al Bisericii, fiind prima femeie căreia i s-a acordat acest titlu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu