William Shakespeare

Toate zilele sunt nopţi până te văd, iar nopţile strălucesc ca zilele când te visez.
Oamenii care vorbesc puţin sunt cei mai buni.
Citeşte încet ce-a scris iubirea mută, cu harul ei, prin ochi, ea stă şi ascultă.
Experienţa se capătă prin sârguinţă.
Nu iubesc cei ce nu-şi arată iubirea.
Suntem făcuţi din acelaşi material din care sunt ţesute visurile.
Să înveţi a citi ce-ţi scrie iubirea care tace, şi să auzi cu ochii, astea nu le poate face decât gingaşul simţ al iubirii.

Sonet I

Frumoaselor fiinţe le-om cere procrearea,
Când n-o să moară fala întruchipării-n roze;
La fel ca desfrânatul, ar îmbrăca paloarea
Urmaşul său sensibil ce l-ar păstra în poze:

Constrâns de strălucirea scânteilor din gene,
Hrăneşte-ţi în lumină a sufletului flamă,
Grăbind înfometarea averilor viclene,
Din spirit, din duşmanul ce crud te-nchide-n ramă:

Tu, care eşti acuma un ornament al vieţii
Şi doar prevestitorul stridentei primăveri,
Sălăsluieşti plăcerea pe dinăuntrul feţii,
Şi dulcea calicie te-adoarme-n mângâieri:

De milă este lumea sau ce-o fi lăcomie,
Când tu-i culegi dreptatea cu-a morţilor solie.

Iubirea este ca un copil care tânjeşte după tot ce poate atinge.
Prin dăruire te păstrezi de-a pururi,
Şi-asa rămâi, cum ştii să-ţi dai contururi.
Voinţa noastră şi destinul merg atât de opus încât planurile mereu ne sunt răsturnate.
Omul şi muntele se aseamănă, dar cu deosebirea că prin munţii săi pământul încearcă să se ridice la cer, pe când prin oameni, cerul coboară pe pământ.
Iubirea este un fum făcut din arborii suspinelor. Purificată, e un foc în ochii celor ce se iubesc. Tulburată, este o mare hrănită cu lacrimile celor ce se îndrăgesc. Şi încă ce mai e? E nebunia cea mai înţeleaptă, fierea ce înăbuşă, dulceaţa ce ne mântuie.
Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.
A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea.
Ai curaj! Şterge-ţi ochii! Adesea căderea e un mijloc de a te ridica mai sus.
Restul e tăcere.
Iubirea nu vede cu ochii, ci cu mintea. De aceea înaripatul Cupidon este reprezentat orb. În mintea lui, iubirea nu gustă judecata. Aripi, nu raţiune, stau pe emblema grabei sale zăpăcite. Şi spunem că iubirea-i un copil fiindcă în alegere mereu se păcăleşte.
Înfrânge-ţi durerea, fii vesel de se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte.
Sunt slabi cei cruţaţi de suferinţă.
Puţini sunt cei care ştiu cât de mult ar trebui să ştie, ca să ştie cât de puţin ştiu.

Sonetul 43

Când ochii mi-i închid ei văd mai bine
Că ziua n-au prea multe de aflat;
Dar când adorm, în vis pornesc spre tine
Şi-n beznă, vii, viu bezna o străbat.
Tu, umbră ce dai umbrelor splendoare,
Fă umbra ta aievea să-mi apară;
Când ochii orbi o văd strălucitoare,
În clar de zi va străluci mai clară.
Încântă-mi ochii, spun, că tare-aş vrea
Să-i văd pe-ai tăi în fapt de dimineaţă
Aşa cum toată noaptea umbra ta
În somnu-mi greu privirea mi-o răsfaţă.
Când nu te văd, mi-e ziua noapte-ntreagă
Şi noaptea-i zi când visele te-ncheagă.

Cel mai bun crainic al bucuriei este tăcerea. Aş fi prea puţin fericit dacă aş putea spune cât sunt.
Dar pe pământ e mult mai fericit un trandafir ce-şi dăruie mireasma decât cel ce-n sihastră bucurie trăieşte, creşte, şi-apoi se usucă vegheat de feciorelnicii săi spini.
Iubirea aleargă spre iubire aşa cum aleargă şcolarul cât mai departe de cărţile sale; şi aşa cum tot el se îndreaptă spre şcoală încruntat, se desparte şi iubirea de iubire.
Iubirea fuge ca o umbră de adevarata iubire care o urmăreşte: urmărind-o pe cea care fuge de ea şi fugind de cea care o urmăreşte.
Dragostea este pur şi simplu o nebunie.
Mă îndoiesc că stelele sunt de foc. Mă îndoiesc că soarele se mişcă. Mă îndoiesc că adevărul poate fi minciună. Dar nicioadată nu mă îndoiesc că iubesc.
Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.
Dacă aş putea scrie frumuseţea ochilor tăi...

Să fii ce eşti,
Cu fruntea sus să vezi
Doar ce-i frumos şi bun!
Să fii din piatră, din granit,
Când cei din jur te-or fi jignit!
Nu-ţi pese de ţăruşul lor!
Ei sunt moşnegi,
Tu fii voinic!
Să fii în suflet un erou!
Să ştii să dai, dar să şi iei la rândul tău!
Stau de veghe pentru tine atunci când tu veghezi în altă parte, de alţii prea aproape, de mine prea departe.
Nimicul acesta e mai mult decât ceva.
Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.
Ceea ce a trecut este prolog.
Ceea ce vrem să facem, s-o facem atunci când vrem; pentru că acest “vrem” se schimbă şi are scăderi şi amânări.

Sonetul XVIII

Să te asemăn cu o zi de vară?
Frumuseţe şi balanţă ai mai mult.
În mai, ades furtuni muguri doboară,
Iar verile-s prea scurte, şi-n tumult.
De multe ori cerescul ochi prea arde,
Sau ceţuri auriul chip l-au şters,
Şi ce-i frumos din frumuseţe scade
Întâmplător, sau de-al naturii mers.
Dar veşnica ta vară nu se duce,
Minunea chipului tu n-o să-ţi schimbi,
Nu te umbreşte moartea-ntre năluce
Când în eterne versuri creşti în timp.
Cât mai respiră-n lume om, cât ochiu-nvaţă,
Trăi-va şi acest poem şi-ţi va da viaţă.
Primeşte critica oricui, dar rezervă-ţi hotărârea.
În vârtejul pasiunii trebuie păstrată măsura care să-i mai domolească puţin sălbăticia
Dă la fiecare urechea ta, dar la puţini glasul tău.
Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, cu blândeţe, te lasă să creşti în continuare.
Unele cuvinte ar putea ascunde altele.
Întreaga lume este o scenă, iar toţi bărbaţii şi femeile - doar actori: au ieşirile şi intrările lor.
Dragostea pe care o poţi măsura este întotdeauna foarte săracă.
Moartea este o datorie pe care fiecare nu o poate plăti decât o singură dată.
Dragostea este oarbă şi iubiţii nu pot să vadă nebuniile mici pe care le fac.
Mai bine un nebun cuminte, decât un înţelept nerod.
Orice zi este bună, dacă nu, atunci la ce bun să ne mai trezim?
Ascultă-i pe mulţi, vorbeşte la puţini.
De răni nu-i pasă celui care-i teafăr.
Iertarea e fapta cea mai nobilă şi mai rară decât aceea de a te răzbuna.
Prea-i prunc iubirea cuget să-i mai ceri! Dar cugetul e pruncul ei, se ştie.
Ea este frumoasă, de aceea trebuie curtată; ea este femeie, de aceea trebuie cucerită.
Când iubita îmi jură că este întruchiprea adevărului, eu o cred, deşi ştiu că mă minte.
Adeseori un giuvaer convinge în muţenia lui, femeia, mai mult decât o ploaie de cuvinte.
Ochii iubitului vor fi pierduţi asemenea unui vultur orb, urechea iubitului va auzi cele mai joase sunete.

Sonet III

Observă-te-n oglindă şi spune-ntruchipării
Că-i vremea de-o redare a chipului din ramă;
A cărei nouă umbră, de nu-i schimbarea stării,
Ademeneşte lumea şi-aruncă-n chin o mamă.
Nu ar dori frumoasa-ţi neplugărită-n pântec
Ca brazdele să-i fie de plugul tău arate?
Sau cine e nebunul ce-ar trece dintr-un cântec
În sânul nefiinţei cu-a lui posteritate?
Tu eşti oglinda mamei şi ea revede-n tine
Trecuta primăvară din floarea vârstei sale;
Aşa că prin fereastra secundelor susţine
În ciuda-mbătrânirii comorile-ţi sacrale.
De-n viaţă vei rămâne, pălind în amintire,
Străin îţi vei conduce oglinda la pieire.