Poetica Focului

Încă din arhaic omul a învestit focul cu simboluri metafizice din sfera sublimului, pînă la a metaforiza puteri supreme: purificare si regenerare, ardere initiatică si renastere pe un plan superior de fiintare, transsubstantiere spirituală, mistuire mistică purtînd la extaz, primordialitate, divinul ca atare sau taina divină care străfulgerează.
Focul constituie una din metaforele cele mai folosite în limbajul poetic si filosofic – mai cu seamă de către poetii-gînditori si gînditorii-poeti – într-un evantai de transmutări începînd cu mistica iubirii, continuînd cu primul cuvînt al creatiei, lumina, si sfîrsind cu realitătile ultime.
La Egipteni, zeul Phtah personifica focul, creator si orînduitor al universului, iar Kha – flacăra inteligentei, desprinsă din Ra (sau Re), zeul suprem, soarele. Focul solar a fost adorat si ridicat la cea mai înaltă treaptă a sacralitătii si adorării de către faraonul Akhnaton (= cel iubit de Aton), întemeitorul iluminat al primei religii monoteiste, si care a închinat discului solar – Aton – un celebru imn care începe astfel: „Tu te înalti maiestuos la orizont, o Aton cel viu, domn în vesnicie… Nemărginită este iubirea ta, razele tale strălucesc pentru ochii tuturor creaturilor. Chipul tău se iluminează pentru a face să trăiască inimile. Tu ai umplut Cele Două Pămînturi cu iubirile tale, o sublime Doamne, care te-ai creat singur si care ai creat si naste tot ce există. Toate trăiesc cînd tu te înalti, inimile toate se bucură cînd te văd, cînd tu apari ca Domn al tuturora. Tu te afli în inima mea. Nu există un altul care să te înteleagă, afară de mine, fiul tău, care a iesit din carnea ta, Ikhunaton”.
Asemenea accente lirice avîntate adresate soarelui, mărturii de duiosie filială si fraternă vom întîlni si la Sf. Francisc, pentru care focul si soarele erau cele mai slăvite: „Prea-Înaltule, Prea-Puternicule, Tie lauda, gloria si slava oricărei binecuvîntări! Fii proslăvit, Doamne, cu toate creaturile, Mai ales măritul Frate, Soarele – Care face ziua si prin ea ne luminează, El este frumos si iradiind cu nesfîrsită splendoare. Si este manifestarea Ta, Prea-Înaltule… Fii lăudat pentru Fratele Foc prin care este luminată noaptea, El este frumos si plin de elan si puternic”.
În panteonul hindus focul este de asemenea metaforă atotprezentă, Agni fiind simbolul atît al focului sacrificial, cît si ca element component al naturii. El a fost printre primii zei creati de Brahman. Cercul de flăcări din jurul lui Shiva executînd dansul creator cosmic este metafora mistuirii purtînd la renastere, simbol al vesnicei reînnoiri universale. Focul ca rază interioară impulsionînd iluminarea spirituală îl aflăm în revelatia pe care Buddha Sakhyamuni o are privind lantul celor douăsprezece cauze interdependente care merg de la dorintă la suferintă, esentă a conditiei umane. „Sinele meu, afirma Iluminatul, este flacără lăuntrică”.
În religiile indo-ariene focul a fost un factot important, iar în religia zoroastrică a căpătat prestigiul de simbol central. In scrierile sacre ale profetului Zarathustra focul apare asociat divinitătii, metaforă cu multiple sensuri: Ahura Mazda însusi, teofaniile sale, adevărul, iluminarea care poartă la cunoasterea Unului, a adevărului ultim. Toate ceremoniile religioase au loc în prezenta focului, evocat în fiecare rugăciune. Temple închinate focului, unele modernizate, se mai văd si astăzi pe întinsul Iranului.
Imnurile homerice si orfice vorbesc despre focurile ritualice si sacrificiale, soarele fiind focul divin. În imnul orfic închinat soarelui se spune: „Dă-mi ascultare, zeu fericit, atotcuprinzător ochi vesnic,/ Titanule scăldat în aur, Hyperion, cerească tortă,/ Născut din tine însuti, ochiul deschis mereu asupra vietii, Părinte bun al aurorii/… Tu porti cu lira ta de aur pe drumul armoniei lumea/… Tiisceptrulfirii, cînti din fluer si scrii pe cer un cerc de foc/… Reversi lumina pururi altul/ Înfloritor si fără pată, nemuritor părinte al Vremii”(trad. Ion Acsan). Originea cerească a focului este temă centrală în legenda lui Prometeu, titanul care răpeste focul de la Zeus si îl dăruieste oamenilor pentru a constitui energia creatoare a civilizatiei si culturii. În legenda prometeică focul este metafora gîndirii, a inteligentei.
Inspirat de panteonul egiptean, în poemele sale Heraclit consideră soarele cea mai strălucitoare manifestare a elementului incandescent, iar întreg universul metaforă a focului. „Această lume, aceeasi pentru toate fiintele, nici unul dintre zei nici dintre oameni nu a creat-o si ea a fost, este si va fi un foc mereu viu, aprinzîndu-se si stingîndu-se cu măsură” (fr. 30). „Focul a creat totul, în el se absoarbe totul… Dumnezeu este focul periodc etern” La rîndul său, Empedocle afirmă: „Focul emanînd a produs rasa bărbatilor si a femeilor cu lacrimi abundente” (fr. 62). Aruncarea filosofului din Agrigent în Etna, nu este, în termeni legendari, poetici, metafora căutării adevărului ultim? În mitologia greacă focul metaforizează purificarea prin actul intelectiv cel mai iluminator al ultimelor adevăruri, pe cînd apa este metafora purificării de ordin sufletesc prin bunătate.
În diversele culturi, între care, Vechiul Testament, teofaniile au loc sub formă de flacără, metaforă a prezentei, a sacralitătii si a gloriei lui Dumnezeu. Teologia plasează metafora focului mai presus de alte alegorii si simboluri. Iahve i s-a arătat lui Avraam sub formă de foc, iar la întrebarea, cine esti, Doamne?,Dumnezeu a răspuns: Eu sint cel ce sînt, adică identitate imuabilă a misterului primordial – acest lucru, spre deosebire de oameni, care, atunci cînd se mistuie în văpăile dragostei, se pierd pe sine, se pierd unul pe altul.
Duhul lui Dumnezeu a coborît de Rusalii sub forma unor limbi de foc asupra apostolilor si a Mariilor sacre. Focul de o strălucire care nu poate fi îndurată de om este metafora divinitătii în finalul Paradisului dantesc. În pictură, metafora focului apare apoteotic si tulburător în tablourile lui El Greco. Alungite nefiresc si torsionate, străfulgerate de tonalităti selenare si avînd fetele arse de fervoarea credintei, personajele sale devin flăcări mistice aspirînd către lumea cerească.
Lirica lui Omar Khayyam este o adevărată sărbătoare de rafinate metafore cu ecouri metafizice, în care focul transmută ontic si axiologic viata, dragostea, dar mai cu seamă vinul. În „vrăjitoarea licoare” se îmbină armonios cele patru elemente ziditoare ale universului, focul fiind elementul înăltării si posedînd magia de a preschimba viata în elementul subtil, eterul:
„În vin stă chintesenta. El suie din pămînt,
În soare elementul lichid se primeneste;
Cu sacrul foc se-naltă si mîntuie cereste,
Viata preschimbînd-o, eteric, într-un cînt”.

Vinul este cel care înteteste aprinsul zorilor, ne eliberează de efemer, de zilnic:
„O, vinul mă inundă în marea lui lumină!
Se risipeste ceata ce-a fost si ce-o să vină.
Cad lanturile grele de rob întemnitat
Si într-un nimb de aur – renasc eliberat!”

În flăcările elementului mistuitor cei alesi găsesc transfigurarea cunoasterii. „În vin cel întelept găseste extazul celora Alesi/ El ne redă si tineretea si ce-am pierdut si ce ni-i dor./ În flăcări aurii ne arde într-un ametitor vîrtej”.
Flacăra ca metaforă a libertătii absolute, în sensul că desfide orice îngrădire si orice captare, orice sistem al finitudinii, creînd neîncetat forme pe care în aceeasi clipa le si mistuie, depăsind astfel necontenit orice formă, – iar pe de altă parte, misterul straniului joc al efemeritătii care se autocreează, se stinge si se creează din nou într-o neîncetată ciclicitate, este surprinsă astfel de Leonardo da Vinci: „Observă flacăra si ia aminte la frumusetea ei. Clipeste din ochi si uită-te: ceea ce vezi nu a fost aici înainte, iar ceea ce a fost aici, nu mai există. Cine este cel ce face aceasta din nou, dacă moare continuu?” Autorul Giocondei a avut o adevărată pasiune pentru liniile unduitoare asemenea unor văpăi, – de la unduiri ale formelor feminine, mai ales în Leda, ori ale buclelor, la cele ale peisajelor, culminînd cu inextricabilele curbe din desenele reprezentînd paroxismul apocaliptic al învolburării apelor potopului: magnifice viziuni ale patetismului fiintării umane – obsesiv reluate.
Pentru Hölderlin, spiritul este flacără cerească, asemenea zeilor, si care a mostenit de la Sfînta Natură, – „Stăpînă si Mamă”, ceea ce are mai divin: „iubirea care mentine totul” (În pădure). Cîntul este cel ce eliberează spiritul, pentru că „focul ceresc nu îndură niciodată să fie captiv… Cînd focul zilei străluceste la ceasul aurorii, divinul se face prezent muritorilor” (Titanii). Inspiratia este o fecioară creatoare a tuturor lucrurilor, ea înfloreste din înaltul Eter, după o nemuritoare lege. Această lege constă în faptul că „fiii pămîntului îsi umezesc buzele la focul ceresc” (Către Eter). Dar focul suprem, fulgerul, rază a Tatălui este oferit poetilor:

„... Fiii pămîntului acum
Pot să-si înmoaie fără teamă buzele în focul ceresc.
Dar nouă ne este dat totusi
Să rămînem drepti, cu fruntea descoperită, o, poetilor,
Sub furtunile lui Dumnezeu,
Si să luăm cu propria noastră mînă
Raza Tatălui, fulgerul
Însusi, si să întindem multimii, sub vălul
Cîntului, darul cerului.
Fie ca inima noastră, asemenea unei inimi de copil,
Să fie pură, iar mîinile fecioare fără de vină, asa
Raza Tatălui, curatul fulger nu ne va mistui
Si într-un cutremur suprem, durerea noastră unită durerii
Unui zeu, inima eternă, etern îsi va păstra tăria”
(Ca într-o zi de odihnă)

Astfel, în sfîntă curătie si în durerea sacră a comuniunii cu focul divin, poetul poate întelege si cînta toate graiurile cerului (Cîntec la poalele Alpilor).
În poezia Dor fericit, Goethe afirmă că arderea în flacără este metafora mortii întru devenire, adică a intra în ciclul eternitătii, suprem scop al omului. În acest poem revine o idee suind de departe, de la unele populatii arhaice, potrivit căreia originea si simbolica focului sînt identificate cu contopirea erotică. Gaston Bachelard reia ideea, numai că pentru arhaici sexualitatea tinea de cosmic, si nu de freudism.
Pentru Novalis, focul iubirii absolute conduce la iluminarea divină: „iubirea mea s-a preschimbat în flacără si această flacără consumă putin cîte putin tot ce este pămîntesc în mine”,idee pe care Eminescu o duce mai departe, diada absolutului în doi devenind divinitatea însăsi.
Rimbaud, consideră că poetul este cel ce fură focul, substantă activă si metaforă cu multiple functii si întelesuri. A fura focul însemnează „să te faci vizionar”.Însemnează să devii un altul – „jeest un autre”, adică „să devii un suflet care sălăsluieste în trupul tuturor celorlalti”. Cu alte cuvinte, sa-ti iei în misiune întreaga umanitate, să afli un grai care„să fie pentru suflet, rezumînd totul, miresme, sunete, culori si gînd care naste gînd, căci fiecare cuvînt trebuie să fie idee, un limbaj universal”. Este formulat aici principiul poeziei care trebuie să fie metafizică: „Să cerem poetului ceva nou, – idei si formă”.. Astfel, – la saptesprezece ani, autorul Iluminărilor, formulează si concentrează în metafora focului veritabila natură si solie a geniului, care este „măsură perfectă si reinventată, ratiune minunată si neprevăzută, si eternitate… si care ne iubeste pentru viata sa infinită… O, fecunditate a spiritului si imensitate a universului!… Să-i urmăm viziunile sale, suflurile sale, ziua sa”.
Lumina, soarele constituie leitmotive ale versetelor din Also sprach Zarathustra, focul fiind pentru Nietzsche expresia lor supremă. Focul este divin, metaforă a dionisiacului care se confundă cu poetul: „Da, îmi cunosc natura: nesătioasă ca flacăra, ard si mă devorez. Lumină e tot ce ating, jar, tot ce părăsesc. Fără îndoială, sînt Flacără”(Ecce homo).Focul este supremă purificare: „Tu nu ai decît o datorie: să fii pur” (Stiinta veselă).
Focul purtat de poetul filosof este un răspuns al luminii cerului, soarele, un suflet-frate al spiritului său intuitiv. Pentru că focul este spiritul, lumina dusă la absolut, spiritul însetat de absolut. Focul, simbol al nerăbdătoarei, nelinistitei pururea înăltări este cel care îl poartă pe Nietzsche-Zarathustra, purificat, spre ultima sa solitudine: „Această flacără cu unduiri alburii,/ – către reci depărtări îsi înaltă limbile dorului său,/ îsi întoarce fata spre creste mereu mai curate –./ Acest semn l-am asezat înaintea mea”.Pentru Nietzsche, flacăra si dansul sînt metafore interactive ale supremei arderi ale vietii si gîndirii poetice metafizice.
În poemul lui Rilke, Zeita, metaforă revelatoare pune în prezentă ceva ascuns, perceptibil doar prin cercul de foc desenat de zeită. „De-atîtea ori sus pe terasă/ 'n amiază pasii ei trecură,/ dar pentru nici un ochi nu lasă/ vreo bănuială de făptură./ Natura însă dacă-o simte,/ ea, ce nezăritu-l stie,/ conturu-i aparent, cel dulce,/ cu foc de raze îl înscrie”.
La Eminescu, în poezia Pe lîngă plopii fără sot, flacăra apare drept metaforă a sacralitătii iubirii: „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfînt/ Si noaptea candela s’ aprinzi/ Iubirii pe pămînt”. Dorul luceafărului pentru o pămînteană ardea în foc de soare. Contopirea în dragoste este o ardere înfăptuind un absolut care devine dumnezeirea însăsi. „Sîntem spiritul divin în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte de creatie... Misterul divin al vietii sîntem noi – noi în momentul acesta vom purta toată lumea în inimi... Ardem... O jertfă infinită marelui spirit”.
În tabloul dramatic Muresanu, creatia poetică este metaforizată cu ajutorul arderii, a luminii, a focului. Glasul luminii:
„În lumea adormită, lumina cînd răsare…
Cu raza-ntîi atinge al geniilor munti
Si-apoi abia în lume s ‘arată zîmbitoare,
O maiestate mîndră de foc… un soare!...
Si capete de genii cînd ard, cînd se inspiră…
Profeti-s plini de vise a albei dimineti…
Cu raza zilei albe ei geniul si-l aprind”

Silfii de lumină: „A tale cînturi, palide bard/ Cu fruntea ‘n laur./ Sînt stele-eterne ce ‘n ceruri ard/ Cu raze de-aur”. Iar poetul enuntă, în versuri memorabile, puterea metaforică a focului de a naste gîndiri si visuri supreme care se preschimbă în cînt:

„În ocean de flăcări gîndirea mea arde…
Si-un cîntec trece dulce prin visele-mi de jar…
Odată înc ‘o dată să mă ‘nec în lumină,
Să caut armonia a sferelor senină”

Momentul inspiratiei este o faptă a focului sacru al luminii, în zori lumina căutînd în primul rînd pe genii, pe poeti, văzuti sub metafora muntilor.
Metafora ontologică a focului, sub multiple forme, o întîlnim în Odă (în metru antic): rugul suferintei, focul dragostei, rugul visului, rugul purificator. Sînt parcurse în felul acesta diversele ipostaze ale mistuirii ontice umane: durerea de a fi, contopirea în doi, arderea realitătii pe rugul visului, arderea vietii întru renastere superioară, asemenea păsării Phoenix. Dar mistuirea la care rîvneste finalmente poetul, delimitîndu-se de toate aceste forme de arderi, este combustia a tot ce este în afară de sine însusi: „Mie redă-mă!”Si anume, constiintă pură extramundană – nesubstantială, aspatială, atemporală.
Focul este frecvent evocat de Lucian Blaga. El asteaptă cu „floarea de foc în mîni” ceasul ceresc al dicteului poetic. Cîntecul focului este o multiplă metaforă a dragostei:

„În fabula verde si caldă-a naturii
… descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii?
Ia seama să nu te aprinzi
cum se întîmpă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atîtea, flacără-ntîmpină pasul oricărei făpturi pămîntene, si drumul i-atine si ceasul”

Apartinînd misterului, legendele se aprind mai ales din razele lunii: „Fapte, o cîte-as putea însira/ mărturii de legendă,/ ce-arată că sînt cu putintă si un asemenea foc,/ si asemenea arderi”.Căci arderea înfăptuieste un schimb metaforic universal:
„În totul scînteie toate. Tîmplă s-aprinde
de tîmplă si piatră de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului…
Cît e întinsul si-naltul luminii,
Dumnezeu arde suav cîte-odată prin tufe
fără de-a mistui. El crută si mîngîie spinii.
Altfel ardem noi, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cît e întinsul, cît e înaltul,
noi ardem si nu ne iertăm,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul”

În filosofia cristianică modernă a lui Pierre Teilhard de Chardin, focul constituie metafora experientei mistice ducînd la o viziune extatică. Focul este adorare, pătrundere, puterea iradiantă a iubirii. Este ultima, suprema energie cosmică de unire cu Dumnezeu. Focul este o inimă universală care pătrunde si reuneste toate lucrurile într-un panteism asemănător în parte celui spinozean. Nu însă confundare de substantă om-divinitate, ci în sens de prezentă a lui Iisus în tot ce există, în viată, în moarte, prin acea energie a iubirii care este focul însusi.
*
Pentru noi, oaspeti ai zodiei nelinistite, focul, flacăra, nu este însăsi metafora fiintării omenesti? Iar pentru poetul metafizician focul semnifică să treacă arzînd prin amiezi de gînd. Pentru că în prealumina flăcării nu este nici o vină; numai harul unei morti extatice unde totul este mistuire. Acolo încetează orice vagă ipostază, flacăra devenind energie de purificare ultimă, depăsire pură, dizolvare a tot si de sine – pierdere de sine în sine însusi. Cîntul, poezia, împlineste aceasta supremă euharistie. Dar totul se petrece într-un mister de nedezlegat. Ce flacără mistică se aprinde în cîntul lebedei si consumă diafana zgură?